Matei Caragiale ÎNTÂMPINAREA CRAILOR Întâmpinarea crailor Întâmpinarea crailor (continuare) Cele trei hagialâcuri Cele trei hagialâcuri (continuare) Spovedanii Spovedanii (continuare) Asfintitul crailor Asfintitul crailor (continuare) ÎNTÂMPINAREA CRAILOR "... au tapis-franc nous etions reunis" L. Protat Cu toate ca, în ajun chiar, îmi fagaduisem cu juramânt sa ma întorc devreme acasa, tocmai atunci ma întorsesem mai târziu: a doua zi spre amiazi. Noaptea ma apuca în asternut. Pierdusem rabojul timpului. As fi dormit înainte, dus, fara zgomotoasa sosire a unei scrisori pentru care trebuia neaparat sa iscalesc de primire. Trezit din somn sunt mahmur, ursuz, ciufut. Nu iscalii. Mormaii numai sa fiu lasat în pace. Atipii iarasi, dar pentru scurta vreme. Saracia de epistola se înfiinta din nou, însotita de cruda lumina a unei lampi. Miselul de postas gasise de cuviinta sa ma iscaleasca cu mâna lui. Nu-i fusei recunoscator. Urasc scrisorile. Nu stiu sa fi primit de când sunt decât una, de la bunul meu amic Uhry, care sa-mi fi adus o veste fericita. Am groaza de scrisori. Pe atunci le ardeam fara sa le deschid. Asta era soarta ce o astepta si pe noua sosita. Cunoscând scrisul, ghicisem cuprinsul. Stiam pe de rost nesarata plachie de sfaturi si de dojane ce mi se slujea de-acasa cam la fiecare început de luna; sfaturi sa purced cu barbatie pe calea muncii, dojane ca nu ma mai înduplecam sa purced odata. Si, în coada, nelipsita urare ca Dumnezeu sa ma aiba în sfânta sa paza. Amin! în halul însa în care ma gaseam mi-ar fi fost peste putinta sa pornesc pe orice fel de cale. Nici în pat nu ma puteam misca. Desurubat de la încheieturi, cu salele frânte, mi se parea ca ajunsesem în stare de piftie. În mintea mea aburita miji frica sa nu ma fi lovit damblaua. Nu, dar în sfârsit ma razbise. De o luna, pe tacute si nerasuflate, cu nadejde si temei, o dusesem într-o bautura, un crailâc, un joc. În anii din urma, fusesem greu încercat de împrejurari; mica mea luntre o batusera valuri mari. Ma aparasem prost si, scârbit de toate peste masura, nazuisem sa aflu într-o viata de stricaciune uitarea. O luasem numai cam repede si ma vedeam în curând silit sa depun armele. Ma lasau puterile. În acea seara, eram în asa hal de sfârseala ca n-as fi crezut sa ma pot scula nici sa fi luat casa foc. Dar deodata ma pomenii cu mine în mijlocul odaii, în picioare, uitându-ma speriat la ceasornic. Mi-adusesem aminte ca eram poftit la masa de Pantazi. Ce noroc ca ma desteptase; mare noroc! Privii acum cu recunostinta scrisoarea parinteasca; fara ea scapam întâlnirea cu cel mai scump prieten. Ma îmbracai si iesii. Era, spre caderea iernii, o vreme de lacrimi. Desi nu plouase, tot era ud; jgheaburile plângeau, ramurile copacilor desfrunziti picurau, pe tulpine si pe grilaje se prelingeau ca o sudoare rece, stropi grosi. Asta e timpul care îndeamna cel mai mult la bautura; rarii trecatori ce se prefirau prin ceata erau mai toti afumati. Un lungan, coborând prispa unei cârciumi, cazu gramada si nu se mai scula. Întorsei capul dezgustat. Birtul ales pentru acea seara fiind tocmai în Covaci, luai o birja, lucru cuminte, deoarece la sosirea mea, ceilalti mosafiri erau la a doua tuica, iar oaspetele la a treia. Ma aratai mirat ca se înfiintasera cu totii asa devreme; Pantazi însa ma lamuri ca el venise de-a dreptul de-acasa, iar Pasadia cu Pirgu de-a dreptul si ei de la "club", vremea fiind prea urâta ca sa mai zaboveasca la aperitive. Pantazi porunci înca un rând de tuici. Dar voia buna ce ne uraram, ciocnind, lipsea cu totul. Ma temui sa nu adorm iar. În sala unde grosolana petrecere negustoreasca pornise sa se înfierbânte - era într-o sâmbata - masa noastra avea aerul unui ospat de înmormântare. Borsul cu smântâna si ardei verde fu sorbit în tacere. Niciunul din meseni nu ridica ochii din taler. Pirgu, îndeosebi, parea framântat de o mâhnire neagra. As fi deschis eu vorba daca lautarii n-ar fi început tocmai un vals care era una din slabiciunile lui Pantazi, un vals domol, voluptos si trist, aproape funebru. În leganarea lui molateca, pâlpâia, nostalgica si sumbra fara sfârsit, o patima asa sfâsietoare ca însasi placerea de a-l asculta era amestecata cu suferinta. De îndata ce coardele încalusate pornisera sa îngaime amara destainuire, sub vraja adânca a melodiei, întreaga sala amutise. Tot mai învaluita, mai joasa, mai înceata, marturisind duiosii si dezamagiri, rataciri si chinuri, remuscari si cainte, cântarea, înecata de dor, se îndeparta, se stingea, suspinând pâna la capat, pierduta, o prea târzie si zadarnica chemare. Pantazi îsi sterse ochii umezi. - Ah! zise Pirgu lui Pasadia, facându-si privirea galesa si glasul dulceag, ah! cu valsul asta tin sa te duc la lacasul cel din urma, cât mai curând; cred ca n-ai sa ma faci s-astept mult înca aceasta sarbatoare a tineretelor mele. Ce frumos are sa fie, ce frumos! si eu beat, cu nenea Pantazi, voi stoarce întristatei adunari lacrimi fierbinti luându-mi, în cuvinte miscatoare, ramas bun de la în veci neuitatul meu prieten. Pasadia nu zise nimic. - Da, urma Pirgu, lesinându-si si mai mult glasul si privirea, are sa fie atât de frumos! Eu am sa-ti duc cavalariile pe perna. Si, la sapte ani, la parastasul cel mare, când au sa te dezgroape, ramasag pun ca au sa te gaseasca tot dichisit, tot scortos, tot ferches, fara un fir de par alb, murat în argint-viu si în spirt ca un gogosar în sare si în otet. Dar Pasadia nu-l asculta, se gândea aiurea. Scapa de data asta Pirgu si mi-era necaz, deoarece n-aveam ochi sa-l vad. Ramânând de tânar singur în Bucuresti, de capul meu, ma ferisem sa intru-n cârd cu oricine, asa ca din restrânsul cerc al cunostintelor mele, alese toate pe sprânceana, Gorica Pirgu n-ar fi facut niciodata parte daca n-ar fi fost tovarasul nedespartit al lui Pasadia, de care aveam o evlavie nemarginita. Pasadia era un luceafar. Un joc al întâmplarii îl înzestrase cu una din alcatuirile cele mai desavârsite ce poate avea creierul omenesc. Am cunoscut de aproape o buna parte din aceia ce sunt socotiti ca faime ale tarii; la foarte putini însa dintr-însii am vazut laolalta si asa minunat cumpanite atâtea înalte însusiri ca la acest nedreptatit ce, de voie, din viata, se harazise singur uitarii. Si nu stiu un al doilea care sa fi stârnit împotriva-i atâtea oarbe dusmanii. Auzisem ca aceasta si-o datora în parte înfatisarii. Ce frumos cap avea totusi! Într-însul atipea ceva nelinistitor, atâta patima înfrânata, atâta trufie apriga si haina învrajbire se destainuiau în trasaturile fetei sale vestede, în cuta sastisita a buzelor, în puterea narilor, în acea privire tulbure între pleoapele grele. Iar din ce spunea, cu un glas taraganat si surd, se desprindea cu amaraciune, o adânca sila. Viata lui, din istoria careia i se întâmpla rar sa dezvaluie ceva, fusese o crâncena lupta începuta de timpuriu. Iesit din oameni cu vaza si stare, fusese oropsit de la nastere, crescut pe mâini straine, surghiunit apoi în strainatate la învatatura. Întors în tara, se vazuse jefuit de ai sai, înlaturat, hartuit, prigonit si tradat de toata lumea. Ce nu se uneltise împotriva lui? Cu ce strigatoare nedreptate îi fusesera întâmpinate lucrarile, truda de zi si noapte a jerfitei sale tinereti, cum se învoisera cu totii sa-l îngroape sub tacere! Din grelele încercari de tot soiul prin cari trecuse atâtia ani de restriste si cari ar fi doborât un urias, aceasta faptura de fier iesise calita de doua ori. Pasadia nu fusese omul resemnarii, încrederea în sine si sângele rece nu-l parasisera în cele mai negre clipe; statornic în urmarirea telului, el înfrânsese vitregia împrejurarilor, o întorsese cu dibacie în folosul sau. Ca dânsul nimeni nu stiuse sa astepte si sa rabde, neclintit el pândise norocul la raspântie, îl însfacase si-l siluise ca sa-i poata smulge ceea ce, în chip firesc, i s-ar fi cuvenit de la început fara cazna si zbucium. Odata ajuns se întrecuse, luase vazul tutulor, îi uluise si-si facuse, juganar cumplit dar cu manusi, toate mendrele. Calea maririlor i se deschidea larga, neteda, acum însa, ca putea nazui la orice, nu mai voi el nimic si se retrase. Presupuneam ca la temelia acestei hotarâri ciudate a fost întrucâtva si teama de sine însusi, fiindca, sub învelisul de gheata din afara, Pasadia ascundea o fire patimasa, întortocheata, tenebroasa care, cu toata stapânirea, se trada adesea în scaparari de cinism. Cu veninul ce se îngramadise în inima sa împietrita, puterea l-ar fi facut lesne primejdios. Si nici o încredere la el în virtute, în cinste, în bine, nici o mila sau îngaduiala pentru slabiciunile omenesti de cari arata a fi cu totul strain. Retragerea sa din politica mirase mai putin totusi decât schimbarea ce se petrecuse în felul sau de trai. La vârsta când la altii începe pocainta, el, care totdeauna slujise de pilda vie de cumpatare, se napustise deodata la desfrâu. Era aceasta darea pe fata a unei vieti ce dusese si pâna atunci în întuneric, sau reluarea unor vechi deprinderi de cari râvna de a izbuti îl facusera sa se dezbere un lung sir de ani? - caci firesc nu era ca o asemenea napârleala sa fi avut loc de azi pe mâine. Cum, nu stiu, rar însa mi s-a întâmplat sa vad jucator asa frumos, crai asa ahtiat, bautor asa maret. Dar se putea oare spune ca decazuse? Nicidecum. De o sobra eleganta, plin de demnitate în port si vorbire, el ramasese apusean si om de lume pâna în vârful unghiilor. Ca sa prezideze o înalta Adunare sau o Academie, altul nu s-ar fi gasit mai potrivit. Cineva care nu l-ar fi cunoscut, vazându-l trecând seara, când iesea, teapan si grav, cu trasura la pas dupa el, pentru nimic n-ar fi voit sa creada în ce murdare si josnice locuri mergea acel impunator domn sa se înfunde pâna la ziua. Pentru mine, privelistea acelei vieti avea ceva coplesitor, în ea banuiam ca se desfasura o întunecata drama sufleteasca a carei taina ramânea nepatrunsa. Daca, încercând a reda întrucâtva trasurile acestui nobil chip, am staruit atât, e pentru ca n-am voit sa scap prilejul de a-l face sa retraiasca înaintea ochilor mei, amintirea lui fiindu-mi scumpa. Deosebit de cutreieratorul culcusurilor de noapte ale destrabalarii bucurestene, în Pasadia, eu am cunoscut un alt om. Dar pe acela îl întâlneam aiurea. La câtiva pasi de Podul Mogosoaiei, într-o ulita singuratica, în umbra unei batrâne gradini fara flori, se ridica, neprimitoare si posomorâta, o casa veche. Eram unul din rarii privilegiati ce treceau pragul acelei bogate locuinte unde, pâna în cel din urma ungher, se resfrângea, sever, sufletul stapânului. Îl gaseam în odaia lui de lucru, lacas de liniste si de reculegere, în care nimic nu patrundea din lumea din afara. În acea încapere, captusita cu postav de fata iascai si înconjurata peste tot de dulapuri ferecate în pereti, cu geamurile perdeluite, câte neuitate ceasuri m-a tinut, pironit în jilt, convorbirea oaspelui. Miezoasa si cuprinzatoare, retinuta si maiestrita, fara labartari, razne si prisosuri, ea învaluia în mreje puternice, uimea, rapea, fermeca. Pasadia era deopotriva mester pe pana si în tinerete zugravise frumos. Era de necrezut cât citise. Istoria o cunostea ca nimeni altul, ea desavârsise la dânsul darul înnascut de a judeca fara sa se însele oamenii; multora pe atunci în plina înaltare el le-a prevazut, apropiata, trista prabusire si nu pot uita cum rostind cuvintele cobitoare ochii îi licareau sinistri. Pasadia Magureanu! Am privit ca un har al Proniei simpatia ce dânsul a avut pentru mine si ma mândresc de a fi ciracul acestui mare razvratit, atât de stoic, caruia din toate cusururile ce-i gasea lumea, nu ma învoiam a-i recunoaste decât unul singur - acela însa de neiertat: prietesugul cu Gorica. Gore Pirgu era o lichea fara seaman si fara pereche. Nesaratele lui giumbuslucuri de soitar obraznic îi scosesera faima de baiat destept, la care se adaogase - de ce nu se stie - si aceea de baiat bun, desi bun nu era decât de rele. Acest chimita avea un suflet de hengher si de cioclu. De mic stricat pâna la maduva, giolar, riscar, slujnicar, înhaitat cu toti codosii si masluitorii, fusese Veniaminul cafenelei "Cazes" si Cherubinul caselor de întâlnire. Mi-a fost sila sa cercetez mai cu de-amanuntul itele acestei firi uscate si triste care simtea o atragere bolnava numai pentru ce e murdar si putred. Pirgu avea în sânge dorul vietii de dezmatare tiganeasca de odinioara de la noi, cu dragostele la mahala, chefurile la manastiri, cântecele fara perdea, scârboseniile si mascarile. Cu jocul de carti ce-i slujea de meserie si cu boalele lumesti ce-l istovisera înainte de vreme, acestea erau singurele lucruri de cari stia sa vorbeasca, întocmindu-i tot temeiul hazului cu care le încânta celor ce-i pretuiau dobitocia. Si totusi pe altcineva nu gasise ca sa si-l faca tovaras Pasadia care, de altmintreli, îl despretuia fatis, jicnindu-l si umilindu-l fara crutare de câte ori se ivea prilejul. - Vezi, te rog, îmi zise el, nu-l lasa pe vecinul dumitale sa se sinucida; uite-l, înghite cutitul. Într-adevar, plin de zel, Gorica lucra în cega rasol cu cutitul, tavalea bucata prin maioneza si, tot cu cutitul, o baga adânc în gura. Ma facui ca nu vad, nu aud. Pantazi se apleca sa caute ceva sub masa. - În preceptele sale, urma Pasadia, buna crestere elementara glasuieste: nici cutitul în legume si peste, nici furculita în brânza si, nici într-un fel cutitul în gura. Dar asta de, pentru oameni fini, feciori de boier, nu pentru mitocani, adunatura. Sa faci râmatorul sa bea apa din fedeles! Pentru Pirgu, care se credea neîntrecut în cunoasterea obiceiurilor lumei înalte, nu se putea înfruntare mai sângeroasa. Se reculese însa repede si-i raspunse tantos lui Pasadia ca avea sa-l desfiinteze. - Sa ma slabesti cu mofturi de-astea, se ratoi el, ca altfel întorc foaia. Ai îmbatrânit nebun... Ca sa împece lucrurile, Pantazi porunci sa se destupe sampania ce, dupa datina meselor noastre, se sluji în pahare mari. Pirgu nu lasa sa i se toarne decât un deget, peste care adaoga aproape o litra de apa minerala, niste borviz usor. Din tuspatru era singurul care nu ducea la bautura, se putea spune chiar ca mai mult se facea ca bea, umflându-se cu sprituri cu sifon, cu sifon albastru. I se întâmpla rar totusi sa nu fie beat de dimineata si când se chirchelea se tinea de tot soiul de pozne, dupa savârsirea carora, nitel obraz sa fi avut numai, ar fi trebuit sa-i fie rusine sa mai dea ochi cu lumea. Închinând într-un glas în sanatatea lui Pantazi, iubitul nostru oaspe, sorbiram cu deliciu din bautura învioratoare. Pirgu îsi muie doar buzele si se strâmba. - Sampania fara muieri, bombani el, nu face doua parale. Femeile fusesera însa, în chip hotarât, pentru totdeauna înlaturate de la mesele noastre. Toate încercarile lui Gorica de a i se încuviinta sa-si pofteasca o prietena-doua fusesera zadarnice. Pantazi s-ar fi învoit bucuros, dar Pasadia ramasese neînduplecat. Ne margineam sa aruncam scurte priviri cotoiesti cucoanelor de la mesele vecine cari, cam de obicei, ne raspundeau si ele cu ochiade sirete. Cu cautatura-i tulbure si posomorâta, Pasadia dezbraca o durdulie ovreica, asezata în fata lui, ceva mai departe. Ma întovarasii si eu la aceasta crestineasca fapta, stiind ca nu suparam întru nimic pe marele meu prieten. Constienta de minunata ei frumusete rasariteana în deplina înflorire, alba si mata ca un chip de ceara în care ochii de catifea ardeau cu o flacara rece între genele de matase, ea ramânea nemiscata, nepasatoare, în trufia fara margini a stirpei alese, asa ca strabunele ei când erau târâte, despoiate, în târgurile de robi, sau trase, mai târziu, pe scripetele lui Torquemada. Stând picior peste picior, rochia i se ridicase pâna la genunchi, lasând sa i se vada, pale, prin stravezimea ciorapilor negri pulpele strunguite fara cusur. Când se hotarî sa si le acopere fu fara graba si fara sa roseasca. Pirgu pisa cu nerusinare o negustoreasa cu fata aprinsa sub suliman, înfoiata si înzorzonata. Zâmbindu-i gales, cu ochii pe jumatate închisi, el ridica paharul, sorbea cu gingasie, apoi îsi lingea buzele cu pofta. Singur Pantazi nu se uita la nimeni. Visatoare ca totdeauna, privirea i se pierdea aiurea, blânda si trista. El facu semn sa mai vie sampanie. Dar Pirgu se-ntrecea cu gluma. Facând din paharul golit ochian, cu cealalta mâna trimetea sarutari trupesei negustorese care se prapadea de râs. Pasadia îl sfatui sa se astâmpere sa nu dea de belea. - Frumos ti-ar sta, îl întreba el, sa te vezi luat pe sus si dat afara? Pirgu îl privi cu despretuitoare mila. - Ma crezi, pesemne, ca sunt ca dumneata, sa fiu dat afara cu una cu doua terchea-berchea, haimana? Cine nu ma cunoaste aici si oriunde, cine nu ma iubeste, unde nu sunt la mine acasa? Ca sa-si dovedeasca spusele, se ridica si trecu la masa negustoresei careia-i pupa mâna si-i vorbi la ureche, dete o raita si pe la alte mese, oprindu-se mai întâi la aceea a frumoasei ovreice. - M-a întrebat Raselica, ne zise întorcându-se, cum un om asa fin ca mine, fecior de boier, pot sa ma adun cu oameni atât de ordinari? Era furioasa. Am rugat-o sa nu ia în seama; unul, i-am spus, e un biet batrân stricat, a fost pe vremuri ceva de capul lui, dar acum s-a zaharisit; celalalt e un copil. Pasadia înghiti si tacu. Îi urmai pilda. Nu-mi ascunsei admirarea de câta lume cunostea Pirgu. Lume de tot soiul si de toata teapa, lume multa, toata lumea. Pe cine nu cunostea într-adevar, unde nu patrunsese? În zavorâtele case ale negustorimei sperioase si speriate, în ferecata cetatuie a ovreimei îmbuibate de belsug, în subredele cuiburi ale râiei ciocoiesti, pretutindeni, Gorica era primit cu bratele deschise, desi nu totdeauna pe usa din fata. Ramâne de mirare cum nu insufla nicaieri scârba si teama, cum nimeni nu voia sa vada ca în potaia aceea marunta ce se târa si se gudura rânjind, pisma tinea desteapta si asmuta fara încetare împotriva tutulor, o fiara spurcata si capie, pornita pe vrajmasie, pe vatamare, pe rau, parând a sluji soartei de unealta de dezalcatuire si de nimicire. Mârsavia nu se sfia de altfel sa si-o marturiseasca, facându-si fala din ispravi pentru cari legea ar fi trebuit sa prevada puscaria sau balamucul. De scolar, îsi ducea prietenii la femei bolnave. Pentru asemenea lucruri se bucura de o închipuire draceasca nesecata. Din atâtarea la desfrâu, caruia îsi închinase trupul si sufletul, îsi facuse un apostolat. Iscusit în samsarlâcuri si pezevenglâcuri, fusese faurul ruinei câtorva feciori de bani gata si al caderii mai multor femei; multumita lui, nume cunoscute se mânjisera de necinste. Rar se petrecea murdarie în care sa nu fi fost amestecat si dânsul, si adesea numai dintr-o cruda si fara satiu pofta de a-si bate joc, pentru care nu se da înapoi de la nimic: iscodirea, defaimarea, bârfeala, zâzania, pâra, amenintarea cu darea în vileag a tainei încredintate sau smulse, ravasele neiscalite - toate îi pareau deopotriva de bune, fiecare dupa cerinta. Se nastea întrebarea ce ar fi trebuit dar sa mai faca Gogu Pirgu ca sa treaca drept baiat rau? Magulit ca-l admirasem, nu trebui sa-l rog de doua ori ca sa istoriseasca patania cea din urma a doamnei Mursa. Fu însa întrerupt de plecarea Raselichii. Cu pasi mladiosi, ea se îndrepta spre masa noastra ca sa-si ia mantaua din cuierul vecin. Pirgu sari s-o ajute. Era cum nu se poate mai bine Raselica si de minune potrivita; trezita asemanare a femeii cu floarea - o floare neagra de tropice, plina de otrava si de miere - o destepta fara voie mireasma calda ce se raspândea, ametitor de patimasa, la fiecare din miscarile ei. De aproape însa, fara ca frumusetea ei sa-si piarda din stralucire, dânsa avea ceva respingator, în ea se simtea, mai mult decât în alte femei, Eva, straina, dusmana neîmpacata si vesnica, împrastietoare de ispita si de moarte. Privirea ei linistita, aplecându-se asupra coltului nostru, avu o scaparare aspra ciocnindu-se de a lui Pasadia. O urma un fel de tingau adus din spate si cam deselat, cu ochi încercanati si sticlosi, cu obrajii aprinsi de o roseata nesanatoasa. O tuse seaca îl chinuia fara ragaz. În zâmbetul cu care îsi lua ramas bun de la Pirgu, fu parca durerea unei despartiri pentru totdeauna. - E Misu, ne sopti Pirgu. E pe dric, ne lasa. L-a dat gata si p-asta; doi barbati în trei ani, basca de ce-a mai forfecat pe de-alaturi. Halal sa-i fie, strasnica muiere, pe onoarea mea! Si catre Pasadia: Ei, si dumneata ai vrea sa te arunci, crezi ca te tin mesii? Spune, sa stiu, sa-ti fac vorba, intra chiar în vederile mele. În loc sa raspunda, Pasadia îsi sorbi paharul pâna la picatura cea din urma. - La adica, de ce te-ai codi? starui Pirgu, tot îti suna coliva. Parca nu stie lumea ca de mult, numai în miambal si-n magiun îti mai sta nadejdea? Te vezi pe drojdii, cauta sa mori încai fericit... Estimp, o vie miscare se iscase în tot birtul. Multi se sculara de la masa, napustindu-se spre iesire. Se auzeau trâmbitari, treceau pompierii. Baiatul care ne slujise ne spuse ca nu fusese mai nimic: se aprinsese un cos lânga Biserica Curtea-Veche, dar fusese stins înainte sa soseasca tulumbele. Unii dintre meseni fiind stapânii sau chiriasii caselor din partea locului, fiecare îsi pierduse sarita, la gândul ca s-ar fi putut întinde si la el focul, atât de amenintator în acele uliti strâmte, cu cladiri lipite una de alta. Se deschise vorba despre Curtea-Veche careia fara biserica cu turla verde ce-i poarta numele i-ar fi pierit pâna si amintirea. Cu priceperea-i cunoscuta, Pasadia ne însira cam tot ce se stia despre acele locuinte ale vechilor domnitori. Nimic de seama pe cât parea. Ca întreg târgul, Curtea fusese arsa si rezidita de numeroase ori si trebuie sa fi acoperit o arie întinsa, ramasite de temelii boltite gasindu-se în întreaga mahalaua, de pilda sub birtul unde ne aflam. Cum fusese Curtea era lesne de închipuit, semanând în mare cu manastirile, cu trupuri de cladiri multe, pentru a putea salaslui toata liota si tigania, fara întocmire, fara stil, cu nade, umpluturi si cârpeli, vrednica sa slujeasca în urâtenia ei, de decor ticalosiei unei tagme stapânitoare plamadita din toate lepadaturile venetice si din belsug altoita cu sânge tiganesc. Îl întrebai daca nu în nestatornicia domnilor si în teama de navaliri trebuie cautata pricina ca nu s-a durat si la noi maret si trainic ca în Apus? Placerea nobila de a zidi nu a lipsit unora din voievozi; Brâncoveanu bunioara ridicase pe întinsele lui mosii curti bogate. Îmi raspunse ca nu; iubirea de frumos fiind unul din privilegiile popoarelor de stirpe înalta si printre acestea nu putea fi prenumarat si al nostru care n-a dat civilizatiei nimic. Îi casuna apoi pe Brâncoveanu si, smulgându-i cuca domneasca, scufa de print al sfintei-împaratii, cununa de comite maghiar si lantul sfântului Andrei al Rusiei, în câteva trasuri ni-l zugravi ca pe un bulibasa mehenghi, vânzator si slugarnic - un suflet de rob. Ca se molipsise si dânsul de frigurile de a cladi, sadi si împodobi ce au bântuit la puternicii timpului sau era adevarat, dar de la nenorocitul acesta atât de bogat si care a domnit atunci când tumultoasa înflorire a barocului era în toi ce-a ramas? Ce lasa dupa el: stâlpii de la Hurez, pridvorul de la Mogosoaia, Potlogii, ce?... - si cu asemenea marda opacita si pocaltita îndraznim sa ne mai laudam? Ar trebui sa se ispraveasca odata pentru totdeauna cu istoriile astea ca e mai mare rusinea! Iesirea aceasta nu ne surprinse. Pasadia, privind si judecând cu o neînduplecata asprime tot ce era românesc, mergea adesea cu înversunarea pâna la a fi de rea-credinta. Ura ce mocnea într-însul neadormita, se învolta si se învolbura atunci vajnica, uriasa, încingându-l ca un jaratic, avântându-l ca un talaz. Cum nu i se putea tagadui nici partea lui de dreptate, gasii de prisos sa ma ridic ca sa apar acel trecut, vedeniei caruia pana mea datora o minunata tâmpla de icoane ce migalisem în tinerete cu o osârdie aproape cucernica. Nu fu nici nevoie deoarece Pasadia, singur, reveni întrucâtva asupra severei sale pareri. - E ciudat totusi, marturisi el, desi ca arta le gasesc mai prejos chiar decât amintirea lor istorica, vestigiilor acestea umile nu le pot contesta deosebitul farmec. În fata celor mai neînsemnate, închipuirea mea prinde aripi, ma simt miscat, miscat adânc. - Eu unul te înteleg, îi zise Pirgu, pentru ca si dumneata esti o ruina, o ruina venerabila, nu însa din cele bine pastrate. Se râse. În felul acesta petreceam noi. Cultul lui Comus ne întrunea, cam de o luna aproape zilnic, la prânz sau la cina. Dar adevarata placere o aflam în vorba, în taifasul ce îmbratisa numai lucruri frumoase: calatoriile, artele, literele; istoria - istoria mai ales - plutind în seninatatea slavilor academice, de unde îl prabusea în noroi gluma lui Pirgu. Era întristator cum, în nepregatirea sa, acest vrajmas al slovei tiparite ramânea strain de ce se discuta. În Pantazi însa, Pasadia întâlnise o minte clara, un spirit înarmat si liber; un cuvânt ma temeam a nu pierde din luminosul lor schimb de vederi si de cunostinte si faptul ca mi-au ramas însemnarile ce aveam grija sa iau de ele, ma consola, daca nu ma si despagubeste, de toate pierderile de lucruri ce am suferit de la razboi încoace. Spre marea mea parere de rau, în acea seara zaifetul trebuia sa se sparga devreme; Pasadia pleca spre miezul noptii la munte. - Voi astepta cu nerabdare, zise el, ziua întoarcerii, ca sa ne revedem, la mine. Si catre Pirgu: Aranjam si un mic pocher, nu e asa? - mai înveti jocul. ÎNTÂMPINAREA CRAILOR (continuare) Pe data, Pirgu se aprinse de o mânie grozava de care, ca sa se usureze, icni pe nerasuflate un potop de scârbe, trecând de la înjuraturile surugiesti la ocarile de precupeata si la blestemele de chivuta. Aflaram ca înainte de masa, la tripou, Pasadia, care-l juca pe Pirgu cu dusmanie, îl scuturase, într-o întâlnire uriasa, de toate paralele. Pirgu pierduse douazeci si cinci de poli si mai ramasese dator înca atât. Ca sa-l potoleasca, Pantazi îl întreba daca are nevoie de bani. Pirgu raspunse mândru ca nu, ceea ce ne mira chiar dupa ce-l vazuram scotând, dintr-un plic, un teanc de sutari. Jucase toata noaptea, într-o casa particulara, la Arnoteni, drum-de-fier si se umpluse. Pasadia îi ceru datoria. - Asta nu! zise Pirgu. Pantazi plati, împartind bacsisuri grase baietilor si lautarilor. Plecaram. Dar la iesire, trasura închisa care îl astepta pe Pasadia în ulicioara îngusta din fata birtului nu putu sa miste înainte din pricina unui ghem de oameni ce, în râsete si tipete, se rostogoli pâna lânga noi. În mijlocul învalmaselii, urlând ca o fiara, o femeie se lupta cu trei vardisti tepeni ce abia puteau s-o dovedeasca. Pomenindu-ne cu ea aproape în brate, tuspatru deteram un pas înapoi. Batrâna si vestejita, cu capul dezbrobodit si numai zdrente toata, cu un picior descult, ea parea, în turba-i cumplita, o faptura a iadului. Beata moarta, varsase pe ea si o trecuse neputinta, ceea ce umplea de o bucurie nebuna droaia de derbedei si de femei pierdute ce-i faceau alai strigând: "Pena! Pena Corcodusa!" Bagai de seama ca Pantazi tresari deodata si pali. Dar, la vederea noastra, Corcodusa fu cuprinsa de o furie oarba. Ce ne fu dat sa auzim ar fi facut sa se cutremure inima cea mai pagâna. Pirgu însusi ramase cu gura cascata. - Asculta cu atentie si memorizeaza, îi sopti Pasadia, ai ocazia sa-ti completezi educatia de acasa. Vardistii îndepartara betiva. Pantazi intrase în vorba cu o fetita ce, zâmbind, îsi atintise tot timpul asupra acelei triste privelisti a nemerniciei omenesti uitatura vioaie si semeata, întrebând-o daca stia cine era ticaloasa batrâna care acum se trântise în mijlocul podului, ca ursul, si nu mai voia sa se scoale. - E Pena Corcodusa, raspunse fetita. S-a îmbatat iar. Când e treaza e cumsecade, dar daca se ciupeste, face urât. Dupa ce-i strecura ceva în mâna, Pantazi o mai descusu pe fata. Aflaram ca Pena traia pe lânga Curtea-Veche, sta la biserica la pangar, facea treaba prin piata. Îndeletnicirea ei de capetenie era sa scalde mortii. Fusese si la balamuc mai demult. Cu mare cazna vardistii izbutisera sa o ridice. Când se vazu în picioare si dete iar cu ochii de noi, se zbârli din nou, gata sa reia de-a capul prietenoasa-i întâmpinare, fiind însa smucita se îneca si glasul i se pierdu în bolboroseli. - Crailor, ne mai striga totusi. Crai de Curtea-Veche. Vorbise prin ea oare altcineva, de altadata - cine stie? Dar ca aceasta zicere uitata, demult scoasa din întrebuintare, nimic pe lume nu cred sa-i fi putut face lui Pantazi atâta placere. I se luminase fata, nu se mai satura de a o rosti. - E într-adevar, recunoscu Pasadia, o asociatie de cuvinte din cele mai fericite; lasa pe jos "Curtenii calului de spija", cu aceeasi însemnare, din vremea lui Ludovic al treisprezecelea. Are ceva ecvestru, mistic. Ar fi un minunat titlu pentru o carte. - Nefericita Pena, murmura Pantazi cu melancolie, dupa un rastimp de tacere, sarmana fiinta, as fi crezut eu sa te mai întâlnesc? De câte nu-mi aduci aminte! - Cum , o cunosti? întreba mirat Pirgu. - Da, e o istorie veche; o istorie de dragoste, si nu de toate zilele. Era pe vremea razboiului din saptezeci si sapte. Nu cred sa fi pierit înca via amintire ce rusii au lasat aici femeilor, femeilor de toata teapa. A fost o curata nebunie. Pe rogojina, ca sub pologul de horbota, ploaia de ruble acoperea lacome Danae. În Bucuresti, muscalii aflasera o Capua. Cocoanele nu mai aveau ochi decât pentru ofiterii rusi. Dar acela dupa care turbasera toate era Leuchtenberg-Beauharnais, frumosul Serghie, nepotul împaratului. Zadarnic însa asteptara sa-i cada batista. Caci întâmplarea îl aruncase, din întâia noapte, în bratele unei femei de rând si din bratele acesteia nu s-a mai putut desprinde. Era o fata de mahala, nu prea tânara, putin carunta la tâmple; o stiam de la balurile mascate si de la gradinile de vara. Fermecul acestei fiinte, de obicei posaca, mai mult ciudata decât frumoasa, îi sta în ochi, niste ochi mari verzi, verzi-tulburi, laturi de peste cum le zice românul, genati si sprâncenati, cu privirea cam ratacita. Sa fi fost altii nurii ce tesura mreaja în care fu prinsa inima ducelui? - se poate; e netagaduit însa ca, împartasita de amândoi deopotriva, o patimasa iubire se aprinse între floarea-de-maidan si Fat-frumosul în fiinta caruia se resfrângeau, întrunite, stralucirile a doua cununi împaratesti. Ramasese lucru hotarât ca, dupa razboi, Pena sa-si urmeze domnul si stapânul în Rusia. Leuchtenberg s-a dus sa moara ca un cruciat în Balcani. I-am însotit trupul pâna la Prut. În seara de 19 octomvrie, saptezeci si sapte, trenul mortuar, cu un vagon preschimbat în paraclis-arzator unde, între o risipa de faclii si de candele, preoti în odajdii si cavalerigarzi în platose poleite privegheau racla ascunsa sub flori a eroului, a trecut prin Bucuresti, oprindu-se numai câteva clipe pentru a primi onorurile. Din multime se ridica un tipat sfâsietor si o femeie cazu gramada. Ati înteles cine era. Când s-a desteptat, a trebuit s-o lege. Sunt de atunci treizeci si trei de ani. Pantazi îsi scutura tigara. Trista istorie a Penei nu ne facu noua mai putina placere decât lui nepretuita ei ocara. Pasadia îsi lua ramas bun si se urca în careta. - Iepure si calatorie sprâncenata, îi striga Pirgu. Acum, Gorica se împleticea si i se încurca limba. Îi trebui oarecare cazna ca sa ne spuie ca jucase ca un parinte; raposatul "Pocher" în fiinta n-ar fi jucat mai bine. - Cu toate astea am intrat mesa, se vaicari el, am intrat si nu pot afla mângâire. Dar are sa mi-o plateasca, si scump, caiafa asta batrâna, am sa-l curat. Se tinu de capul nostru sa mergem cu el. - Haideti domnilor, ne îmbie, haideti, nu va duc eu la rau. Îl întrebaram unde? - La Arnoteni, ne raspunse, adevaratii Arnoteni. Nu pentru întâia oara staruia Pirgu sa ne duca acolo. Ca sa ne scapam de el, îi fagaduiram sa-l însotim oricând alta data, oriunde, numai în acea seara nu. La podul Mogosoaiei ne despartiram, Pirgu luând-o spre posta, noi spre Sarindar. Noaptea era umeda si rece, ceata se facea tot mai deasa. Ma gândeam tocmai cum sa ma vad mai degraba acasa, în pat, când Pantazi, dupa obiceiul lui, ma ruga sa ramân cu el. Mai era chip sa ma împotrivesc, de hatârul lui ce nu eram în stare? Caci daca de Pasadia aveam evlavie, de Pantazi aveam slabiciune, una porneste de la cap, cealalta de la inima, si oricât s-ar-tine cineva, inima trece înaintea capului. Omul acesta ciudat îmi fusese drag si înainte de a-l cunoaste, într-însul mi se parea ca gasisem un prieten de când lumea si adesea, mai mult chiar, un alt eu-însumi. CELE TREI HAGIALÂCURI "C'est une belle chose, mon ami, que les voyages..." Diderot Un prieten de când lumea, asa-mi paruse desi înainte de anul acela - 1910 - nici nu­i banuisem macar fiinta pe lume. Se ivise în Bucuresti cam o data cu întâile frunze. De atunci îl întâlnisem mereu si pretutindeni. De la început îmi facuse placere sa­l vad, cu timpul cautasem chiar prilejul. Sunt fiinte cari prin câte ceva, uneori fara a sti ce anume, desteapta în noi o vie curiozitate, atâtându­ne închipuirea sa faureasca asupra­le mici romane M­am mustrat pentru slabiciunea ce­am avut de asemenea fiinte; nu destul de scump era s­o platesc în patania cu sir Aubrey de Vere? De data asta, peste curiozitate se altoia covârsitor un simtamânt nou: o apropiere sufleteasca mergând pâna la înduiosare. Sa fi fost pentru ca omul era asa de fermecator de trist? Cu putinta, la dânsul numai ochii spunând atâtea. Cam afundati sub bolta sprâncenelor si de un albastru rar, privirea lor, nespus de dulce, parea a urmari, înzabranita de nostalgie, amintirea unui vis. Ei întinereau straniu aceasta faptura care nici altmintreli nu­si trada vârsta, luminau fruntea senina, desavârseau înfatisarea nobila ce­i întiparea mata paloare a fetei smede si trase, prelungita de o tacalie moale ca matasea porumbului, a carei coloare o avea chiar. Cam aceeasi era si coloarea îmbracamintei ce purta de obicei, la dânsul moi, molatece, mladioase fiind toate, si port, si miscari, si grai. Era un obosit, un sfios sau un mare mândru. Totdeauna singur el se strecura în viata aproape furisându­se, cautând a se pierde în gloata; era însa între aceasta si dânsul asa nepotrivire, ca simplicitatea sa dinafara, vadit voita pentru a trece nebagat în seama, atingea tocmai scopul dimpotriva, ajungea sa fie batatoare la ochi si­i da un aer si mai strain. Strain totusi nu era. A român nu semana iarasi: prea vorbea frumos româneste, la fel ca frantuzeste, poate ceva mai cu greutate. Fusesem adesea vecini de masa, azi la unul din birturile de frunte, mâine pe prispa vreunei cârciumi. Multumire simteam de câte ori îl aveam aproape, locul însa unde tristetea lui afla în mine un rasunet atât de adânc încât îl facea sa­mi para un alt eu­însumi era Cismegiul, Cismegiul de atunci, singuratic si lasat în salbaticie. Sub înaltii copaci, în amurg, necunoscutul îsi plimba melancolia. El pasea grav, sprijinindu­se în batul sau de cires, strabatea încet aleiele, fumând, oprindu­se uneori dus pe gânduri. Dar cari puteau fi ele ca, napadindu-l, sa­l miste pâna la lacrimi? Se înstelase de mult când, fara graba, visatorul se îndura în sfârsit sa plece. Mergea sa cineze. Spre miezul noptii se înfiinta iar la vreun loc de bautura unde sta cât mai târziu, pâna la închidere. Mai zabovea apoi pe uliti întru asteptarea zorilor. Am spus ca­l întâlneam peste tot. Într­atât ma deprinsesem cu el ca o zi de se întâmpla sa nu­l vad îi simteam lipsa. Zarindu­l odata la gara, luând Aradul, m­a cuprins o parere de rau copilareasca la gândul ca ar fi plecat pentru totdeauna prietenul necunoscut, omul care privea cu ochi duiosi cerul, copacii, florile, copiii... L­as fi uitat anevoie, amintirea fiindu­i strâns legata de Cismegiu caruia îi ramasesem credincios chiar în timpul marilor ploi ce au cazut înainte de ivirea cometei din acea vara. În apriga înviorare a verdetii bete de umezeala si pustie cu desavârsire, gradina dezvelea spre seara, când se însenina vremelnic, frumuseti nebanuite. Si în cea mai minunata dintre seri, avui pe podul cel mare al lacului placuta surprindere de a­mi regasi amicul. Rezemat de subredul parmaclâc, el îsi atintea privirea asupra albei scânteieri a luceafarului rasarind. Vazându­ma cu o tigara aprinsa, veni sa­mi ceara foc si focul acesta fu de ajuns ca sa topeasca dintre noi orice gheata. Aflai ca nici eu nu eram pentru dânsul un strain: ne întâlneam atât de des. Asteptase numai prilejul sa­mi poata face cunostinta si multumea împrejurarilor ca i­l dase tocmai în acea seara. - În fata Frumosului, lamuri el, singuratatea devine apasatoare si e o seara prea frumoasa, domnule, o seara de basm si de vis. Asemenea seri se întorc, zice­se; de demult în taina lor le placea mesterilor cei vechi sa întruchipeze unele legende sacre, rareori însa penelul celor mai iscusiti chiar a izbutit sa le redea umbra limpede în toata albastra­i stravezime. E seara izgonirii Agarei, seara fugii în Egipt. Pare ca, fascinata, vremea însasi îsi conteneste mersul. Si în vazduhul fluid nici o adiere, în frunzisuri nici un murmur, pe luciul apei nici un fior... Astazi, dupa atâtia ani, îmi pare ca­l mai aud. Vorbea masurat si rar, împrumutând spuselor cât de neînsemnate farmecul glasului sau grav si cald pe care stia sa­l mladieze si sa­l învaluie, sa-l urce sau sa­l coboare cu o fericita maiestrie . L­am însotit ascultându-l cu o placere crescânda în umbra acelei seri aproape mistice careia el îi resfrângea în ochi albastrul adânc si în întreaga faptura sa linistea nesfârsita, nu m-am saturat sa­l ascult toata noaptea. Dar, pentru câte avea de povestit, o singura noapte nu era de ajuns asa ca, despartindu­ne, spre dimineata, am luat întâlnire pentru seara urmatoare când s­a petrecut la fel, si apoi iar si iar, fara întrerupere, în sir, aproape trei luni... ...din rarele placute ale vietii mele. Cu cât scadea ziua ne întâlneam mai devreme, ne desparteam mai târziu. Sa nu mai fi fost zi deloc ca sa fi ramas mereu împreuna, rau nu mi­ar fi parut; cu dânsul nu mi s­ar fi urât o vesnicie. Nimic mai monoton totusi ca felul de a ne petrece timpul. Masa o prelungeam pâna spre miezul noptii, la vorba pe care o urmam la aer liber, cutreierând, calmi peripateticieni, ulite pustii prin mahalale necunoscute unde ne rataceam adesea, uitam ca ne aflam în Bucuresti. Uneori, la loc deschis, omul se oprea ca sa priveasca îndelung cerul, din ce în ce mai frumos catre toamna si caruia­i cunostea toate stelele. Când era vreme rea, mergeam la el acasa. Locuia pe linistita strada a Modei, la catul al doilea al unei cladiri ce apartinea regelui Carol, la o frantuzoaica batrâna care­i închiriase doua încaperi, bogat mobilate în gustul greoi de acum cincizeci de ani, un salon în fata si o odaie de dormit în fund, despartite printr­un geamlâc înalt. La belsugul de abanos si de mahon, de matasarii, de catifele si de oglinzi - acestea de toata frumusetea, fara rama si cât peretele - iubirea de flori a chiriasului, împinsa la patima, adaoga o nebuneasca risipa de trandafiri si de tiparoase ce, împreuna cu lumânarile pe cari le gaseam aprinse, în cele doua candelabre de argint cu câte cinci ramuri, oricând am fi venit, puneau locuintei pecetea unui lux ales, alcatuind oaspelui meu un cadru în asa armonie cu fiinta sa ca, amintirea mea, dintr­însul nu­l pot desprinde. Dar încântarea începuse: omul vorbea... Povestirea unduia agale, împletind în bogata­i ghirlanda nobile flori culese din literatura tutulor popoarelor. Stapân pe mestesugul de a zugravi cu vorba, el gasea cu usurinta mijlocul de a însemna, si înca într­un grai a carui deprindere o pierduse, pâna si cele mai alunecoase si mai nehotarâte înfatisari ale firii, ale vremii, ale departarii, asa ca amagirea era întotdeauna deplina. Ca în puterea unei vraji, cu dânsul am facut în închipuire lungi calatorii, calatorii cum nu­mi fusese dat nici sa visez... omul vorbea. Înaintea ochilor mei, aievea, se desfasura fermecatoare trâmba de vedenii. Strajuiau pe înaltimi ruine semete în falduri de iedera, zaceau cotropite de veninoasa verdeata surpaturi de cetati. Palate parasite atipeau în paragina gradinilor unde zeitati de piatra, în vesmânt de muschi, privesc zâmbind cum vântul toamnei spulbera troiene ruginii de frunze, gradinile cu fântâni unde apele nu mai joaca. Beteala lunii pline se revarsa peste vechi orasele adormite; pâlpâiau pe mlastini vapai zglobii. Puhoiul de lumini poleia noroiul metropolelor uriase aprinzând deasupra­le ceata cu un pojar. De funinginea si de mucegaiul lor fugeam însa repede; la zare neaua piscurilor sângera în amurg. Si plecam sa cunoastem ameteala apriga a culmilor, lasam în urma noastra înflorite poiene, urcam prin bradet, adulmecati de soapta pâraielor resfirate sub ferigi, urcam, beti de aerul tare, mai sus, tot mai sus. La picioarele noastre, între costise plesuve si dâmburi încomate de codri stufosi, vaile se asterneau de­a lungul albiei serpuite a râurilor ce se pierdeau departe, în aburul câmpiilor grase. Un lung freamat se înalta ca o rugaciune. În pacea singuratatii nemarginite priveam în slava rotirea vulturilor deasupra negrelor prapastii, iar noaptea ne simteam mai aproape de stele. Dar curând începea sa viscoleasca si sa geruie si coboram catre miazazi, în tinuturile cu dulci nume unde toamna lâncezeste pâna în primavara, unde totul, suferinta, moartea chiar, învesmânta chipul voluptatii. Mireasma florilor de oleandru se asternea amara deasupra lacurilor triste ce oglinda albe turle între funebri chiparosi. Peregrini cucernici mergeam sa ne închinam frumosului în cetatile linistii si ale uitarii, le cutreieram ulitele în clina si pietele ierboase, veneram în vechi palate si biserici capodopere auguste, ne patrundeam de suflul Trecutului contemplându-i vestigiile sublime. Corabia aluneca încet între tarmurile laudate ale marilor elene si latine; stâlpii capistii în ruina rasareau din crângul de dafini. O grecoaica ne zâmbea dintr­un pridvor perdeluit de iasomie, ne tocmeam cu negutatori armeni si jidovi prin bazare, beam cu marinarii vin dulce în tractire afumate unde jucau femei din buric. Ne ametea forfoteala pestrita din schelele scaldate în soare cu leganarea molcoma a catartelor, ne fermeca lina tacere din cimitirele turcesti, albul rasfat al oraselor rasaritene tolanite ca niste cadâne la umbra cedrilor trufasi, lasam sa ne fure vraja albastra a Mediteranei pâna când coplesiti de toropeala cerului sau de smalt si înabusiti de vântul Libiei, ieseam la ocean. Spre miazanoapte, din jocurile umezelii cu lumina, se isca pentru vazul uimit o nesfârsita desfatare. Razele piezise daureau viu burhaiul, destramau tortul brumelor în toate fetele curcubeului si erau, la fel niciodata, împurpurari grele în asfintit, apoase stravezimi viorii si sure în serile lungi de vara, feerica stralucire a zorilor boreale deasupra nametirilor de ghetari. Ne înturnam apoi spre tropice, traiam cu saditorii visul gales al Floridei si al ostroavelor Antile, patrundeam, pe urma "vânatorilor de orchidee", în verdea întunecime a selbelor Amazonului scaparând de zboruri de papagali. Nimic nu scapa cercetarii noastre lacome, descopeream guri de rai pierdute pe întinsul oceanului pasnic unde, sub constelatii noi, încrucisam îndelung, ne îndrumam spre tarile mirodeniilor, spre leaganul civilizatiilor stravechi, sarbatoream ivirea primaverii la Ise, ne scufundam în tainica pierzanie a noptilor chinezesti si indiene, ne înfiora aromeala serilor pe apa la Bangkok. Vântul fierbinte alinta lin clopoteii argintii ai pagodelor, înclina foile late de plibani. Uitam de Europa, din ea tot ce admirasem ne parea acum atât de pipernicit si de sters. Si purcedam mereu, în cautare de zari mai adânci, de paduri mai batrâne, de gradini mai înflorite, de ruine mai marete; multumire nu mai aflam decât atunci când frumusetea sau ciudatenia facea sa ne credem pe tarâmul visului; oricare ar fi fost însa minunatia datorita jucariei firei sau trudei omenesti, mult nu ne retinea si porneam iarasi, strabateam sumbre meleaguri si râpoase singuratati, ocoleam jalea pustietatilor sterpe, groaza smârcurilor fetide ca sa ne întoarcem cât mai repede la mare. Marea... Lucie ca o balta, oglindind, la adapostul toartelor coastei, pirozeaua tariei si margaritarul norilor, florie ca o pajiste sau scânteind ca o misuna de licurici, searbada si domoala sau vie, verde si vajnica, avântându-se spumegând spre cerul caruia îi e fiica, de ea vorbea cu pagâneasca evlavie, pomenindu­i doar numele glasul i se pogora tremura ca si cum ar fi marturisit o taina sau îngânat o ruga. Pentru slavirea ei, uriasa putere în miscare a rotundului, matca a tot ce viaza neîncatusata si neprihanita, i se parea ca graiul omenesc nu e îndeajuns vrednic si ca însisi poetii cei mai cu renume încumetându­se a o cânta palisera. La dânsa îi era gândul, ca într­o scoica, ea rasuna în inima lui fara sfârsit, într­însa, care fusese patima întregii lui vieti, dorea sa­si afle si mormântul... ...tacea acum cu privirea pierduta în gol. De la un ceas, simteam cum ceva greu ma apasa pe piept, îmi strângea tâmplele. Omul acesta deprins cu vântul iute de la larg, cu mirosul salubru de vâsc marin, avea groaza de ferestrele deschise si traia într­un aer închegat, împâclit de fum, zaharisit de miresme grele. Târziu, flacarile lumânarilor încremeneau tepene si, din când în când, se auzea scuturându­se cu un fosnet înnabusit câte un trandafir. Nu era singura lui ciudatenie. Mi­aducea uneori aminte de acel tânar englez a carui trista istorie am scris­o. Avea acelasi fel nepretuit de a tivi descrierile de calatorii cu amanunte istorice rare; si el tinuse sa întrebe fiecare colt de tarâm sau de apa la ce fusese în trecut martor, îmbinând pretutindeni privelistea de azi cu vedenia de odinioara. Îi placuse sa viseze în fata stâncii de pe care Sapho se aruncase în valuri, a tarmului unde se înaltase rugul lui Pompei. Ici fu rapusa frumoasa Ines, colo muri închis regele nebun. Dar pe când vastele peisagii ce sir Aubrey zugravea dintr­un cuvânt erau pustii de suflare omeneasca, ca dupa un potop, în ale noului prieten se îmbulzea, în pitoresti vesminte, o lume întreaga: seici si pasale, emiri si hani, rajahi si mandarini, preoti si calugari de toate legile si tagmele, zodiasi, pustnici, vrajitori, vraci, capetenii de semintii salbatice carora le fusese oaspe sau tovaras de petrecere si vânatoare si trebuie sa le fi intrat în voie si sa le fi fost pe plac la fel ca numerosilor sai prieteni din Europa, asa cum stia sa se arate, linistit, blajin, îngaduitor, fara fudulie si prejudecati de rând, de o curtenie binevoitoare, nesilita, ce trada în el un boier mare în întelesul înalt al cuvântului, unul din pastratorii cei din urma a ceea ce "vechiul regim" avea mai simpatic si mai ademenitor. Si nu ma întrebam atât cine era acel domn Pantazi - asa parea ca­l chema - omul patimas dupa Frumos si adapat la izvorul tutulor cunostintelor, care citea în original pe Cervantes si pe Camoëns si vorbea cu cersetorii tiganeste, cavalerul Sfântului­George al Rusiei, cât ma ciuda pricina tristetii acelui rasfatat al soartei, taina acelei line melancolii ce­i adumbrea asa romantic fiinta si se oglindea nesfârsita în privelistea atâtor ceruri, atâtor mari si limane. Cu încetul, la evocarea lor se desteptase în mine un suflet nou, un suflet de nomad cu nostalgii sfâsietoare, ma încindea dorul de duca, ma înfrigura ispita plecarilor spre necunoscut, fermecul îndepartatelor pribegiri si, la gândul ca as ramâne pâna la capat robul unui petec de pamânt, osândit a ma framânta si istovi fara multumire într­un ocol restrâns, sufeream cumplit, ma simteam abatut pâna la deznadejde. Asemenea acelei suliti maiestre ce singura avea darul sa tamaduiasca ranile ce facuse, numai istorisirile ciudatului prieten îmi mai puteau alina raul, multumita lor ma pierdeam în lumea visarilor ca­ntr­o betie, betie de felul celor de mac sau de cânepa, atâtind închipuirea deopotriva si urmate de treziri nu mai putin amare. Legasem dar iarasi prietesug cu un necunoscut, prietesug la toarta, eram toata vremea împreuna, casa lui mi­era deschisa la orice ora, ajunsesem sa stau mai mult la el decât la mine. De la venirea toamnei iesea mai rar, era tare friguros, daca era urât afara nu desfacea perdelele ziua întreaga si sta cu luminile aprinse. Vorbea cu dor atunci de vila, ce, undeva sub un cer cald, îl astepta la marginea marii, într­un noian de verdeata si de flori. Florile, cât le iubea! La dânsul se scuturasera cei din urma trandafiri de Bucuresti si pentru ca tufanicile ce le luasera locul nu miros, manunchiuri de ciubuce de vanilie îsi zvântau aroma în largi cupe. Te îmbiau, de pe masute, zaharicale, poame, bauturi dulci. Omul traia într­o nepasare fara tarmurire, nu se sinchisea de nimeni si de nimic; afundat în perne, fuma si povestea numai, iar povestirile­i noi totdeauna erau urmate de acele lungi caderi pe gânduri când îi lacramau ochii. Si afara de mine nu­i cunosteam alt oaspe. Or, cam o luna înainte de seara de la care purcede istoria de fata, la birtul frantuzesc unde domnului Pantazi i se pastra cu sfintenie masa, în coltul cel mai adapostit, era la ceasul cinei zarva mare. Ce anume prilejuise, în strâmta încapere, galagioasa adunare a tot ce Bucurestii aveau mai motat, nu tin minte, stiu numai ca repede satul de a privi acea lume anosta si desarta ma hotarâsem tocmai sa­mi aplec nasul în taler când avu loc o intrare ce merita într­adevar sa nu fie trecuta cu vederea. O clipa mi se nazari ca, folosindu­se de învalmaseala unei cirezi tâmpe de malaci, se strecurasera într­un tarc doua fiare hamesite... Era una din acele împerecheri strânse, datorite de obicei vitiului, asa strânse ca de la un timp nu se mai pot închipui singuri cei ce le alcatuiesc. De buna seama tot vitiul trebuia s­o fi înnadit si pe aceasta, caci altceva ce ar fi putut apropia doi oameni atât de deosebiti? Unul în vârsta, canit si ferchezuit la deznadejde, purta pe un trup întepenit, dar zvelt înca, un cap cum veacul nostru nu­si mai da cazna sa plasmuiasca si parea chiar întors din vremuri de altadata acel chip aprig ale carui trasuri semete purtau pecetea razvratirii si a urii. Celalalt, mai tânar mult, coclit însa si buhav, care legana pe niste picioare subtiri arcuite în afara o burtica ascutita, oglindea pe fata­i rânjitoare si botoasa josnicia cea mai murdara. Cel dintâi, foarte rece, îsi rotise încet privirea posomorâta pe deasupra capetelor, celui de al doilea îi jucau fara astâmpar ochisorii vioi si refecati sclipind de vicleana rautate. În tot, impresia ce o da acesta din urma era numai în paguba lui, iar alaturea de domnul cel trufas facea sa­i reiasa si mai respingatoare mutra obraznica de martafoi. - Dumneata nici apa la gârla nu gasesti, bombani el asa ca sa­l auzim noi, tot eu, tot Pirgu sireacul! Strânse familiar mâna lui Pantazi si ocrotitor pe a mea si se aseza la masa noastra fara a mai cere voie. Însotitorul sau nu lua loc decât poftit si dupa înfatisarile de rigoare pe cari le facui cu atât mai rnare placere cu cât de mult doream o apropiere între aceste doua fiinte, Pasadia si Pantazi, asa menite sa se înteleaga si sa se pretuiasca. Tinuram deschis localul pâna la ziua. Pirgu pleca si se întoarse de mai multe ori, din ce în ce mai beat. Ca sa­i dovedeasca lui Pantazi, pe care din "nene" nu­l scotea, cât îl iubea, îl tot saruta mereu. - Nu ma mai lasati sa­l pup, fratilor, ne ruga, ca­l trimit la Govora. - Bufon abject, îl mustra Pasadia, vezi sa nu te trimitem noi la Marcuta! Ar fi fost drept atunci sa mergem cu el acolo si noi ceilalti trei si sa nu ni se mai dea drumul. Ca sa fim împreuna, Pantazi si cu mine nu urmaram oare în viata lui de noapte pe Pasadia care, la rândul sau, se lasa calauzit orbeste de Pirgu? Mi se dezvalui astfel o lume nebanuita, cu blestematii la cari, de n­as fi fost în fiinta martor si le­as fi auzit de la altcineva, le­as fi crezut ca tin de tarâmul nascocirii. Bucurestii ramasese credincios vechei sale datini de stricaciune; la fiece pas ne aminteam ca suntem la portile Rasaritului. Si totusi, desfrâul ma uimi mai putin decât descreierarea ce domnea în toate rândurile; marturisesc ca nu ma asteptam sa vad dospind ticneli atât de numeroase si de felurite, sa întâlnesc atâta nebunime sloboda. Cum nu­mi fu dat sa gasesc mai pe nimeni la care, mai curând sau mai târziu, sa nu se dea pe fata vreo meteahna, pe care pe neasteptate, sa nu­l aud aiurind, la sfârsit pierdui nadejdea sa cunosc, în carne si oase, faptura omeneasca pe deplin teafara la minte. Numarul cazurilor interesante ramânea însa restrâns si, printre ele, vrednic de cercetare într­adevar nu­l socotii decât pe al lui Pasadia. Am pomenit de felul cum marele meu prieten pusese cu vreo cincisprezece ani înainte capat lungii lupte în valmasagul careia îl aruncase mohorâta lui zodie si cum se îngropase de viu. De atunci tot ce facea era asa nesabuit si fara de noima, ca nu se putea sa nu dai dreptate obstestii pareri care­l decretase nebun. Omul acesta care, în ura bolnava ce nutrea împotriva tarii românesti, jurase ca se va înstraina pentru totdeauna îndata ce mijloace cât de slabe îi vor îngadui­o, când se înavutise, si asa cum poate nici nu trasese nadejde, nu numai ca nu­i mai trecuse hotarele, dar se statornicise tocmai în Bucuresti, în orasul blestemat, plin de atâtea amintiri amare. Din batrânele case ale Zincai Mamonoaia, cumparate la mezat, el îsi facuse meremetisindu­le de­a­ntregul si îngramadind înauntru tot felul de scumpatati rare, o somptuoasa sihastrie unde traia pe picior mare, boiereste. Cum traia însa era o halima: ca la el la nimeni. El care de cincisprezece ani tinea bucatar si sofragiu, nu lua masa decât seara si atunci la birt si, tot de atâta vreme, nu se culcase acasa, în pat, niciodata. Slugile sale ce, la dorinta, se iveau si piereau, ca niste stafii, mute, el nu le suferea sa stea cu dânsul sub acelasi acoperis; ele huzureau într­o locuinta deosebita unde puisera si­si pripasisera neamuri sau cunostinte de cari stapânul habar n­avea si a ramas de pomina cum acesta vazând într­o zi, pe geam, ca de la el din curte se scoate un cosciug n­a tinut sa stie cine fusese mortul. Sa stau sa­i însir toate ciudatenile de soiul acesta ar fi sa nu mai ispravesc; ma voi margini dar sa ma agat numai de cea mai uimitoare: Pasadia traia cu schimbul doua vieti. De dimineata pâna seara el nu se misca de acasa, nu se ridica de la masa de lucru dintre carti si hârtii, citea, scria fara ragaz. În timpul acesta nici nu fuma, sorbea câte putin numai dintr­o ceasca de cafea fara zahar si tare. Mergeam din când în când sa­l vad si era de atâtea ori pentru mine o sarbatoare. Ce fiinta aleasa, câta deosebire între dânsul si ceilalti, ce prapastie! De vulgaritatea consfintita de obiceiul pamântului, nici umbra la el, nici urma - nimic balcanic, nimic tiganesc; pasindu­i pragul treceai granita, dadeai de civilizatie. Acolo era salasul desfatarilor grave ale duhului. Cum era atunci cu putinta ca omul de carte si de Curte care ar fi facut podoaba zilelor de la Weimar, sa se fi învoit a împartasi de seara pâna dimineata dezmatarea unui Pirgu, ca apuseanul subtire în gusturi si lingav sa guste pastrama si turburelul, schembeaua si prastina, ca vechiul vienez piedut în vraja visului mozartian sa asculte ciamparalele si bidineaua? Îi atipea estimp oare vointa, era cumva victima fara raspundere a vreunei sminteli stranii? Eu unul am crezut ca da si ma îndoiesc ca o alta talmacire sa fi parut mai fireasca oricui ar fi stiut ce îngrozitoare clironomie împovara în privinta aceasta pe Pasadia. Se împlinise cam un veac de când cel dintâi cu acest nume, la care se adaogase porecla de Magureanu, dupa o mosioara de danie domneasca, fugind de undeva, de prin partile turcesti, ca sa scape de ispasirea unui îndoit omor, se aciuiase în Valahia si ajunsese armas mare. O trista faima supravietuise omului patat de sânge ce nu fusese vazut râzând niciodata. La veneticul acesta necunoscut, despre care se zvonise ca nu­si destainuia obârsia pentru ca ar fi fost prea joasa, se învederau tocmai dimpotriva, trupeste si sufleteste, semnele unei înalte stirpe în cadere: portul semet si înfatisarea nobila, trufia, cerbicia si cruzimea, lenea, sila de viata, setea de razbunare si puterea de ura, semne ce trecu urmasilor sai cari, de nu s­ar fi prigonit între dânsii, dezbinati toata vremea, ar fi putut înca dura o casa puternica si vestita. Credinta ca tara româneasca le­a fost neprielnica nu era lipsita de temei, cu toate ca si suceala firii lor patimase si îndaratnice, bântuita de învrajbire, nu numai vitregia împrejurarilor i­a împiedicat sa ajunga la treapta pentru care­i meneau pretioasele daruri ale mintii. Ei se aratasera lacomi de învatatura, placuti la vorba si mesteri în condei, isteti si destoinici, dar fara sir în ce faceau, cu trasneli toti si cu toane, purtând fiecare în sine plodul propriei sale pierderi si pieiri si, stând cineva sa cugete la soarta Pasadestilor­Magureni ar zice ca asupra neamului lor apasa o neagra afurisenie care­l mâna fara înduplecare spre stingere, supunându­l mai înainte la încercarile cele mai grele ale restristei. Dezradacinata si rasadita în pamânt strain, batrâna tulpina batuta de vijelie îsi scuturase jalnic cele din urma frunze. Armasul schingiuitor si ucigas se prapadise de timpuriu, otravit, zice­se, chiar de ai sai, al doilea, serdarul, vânator posac, îsi petrecuse mai toata viata în Vlasia si, învinuit de tâlharie la drumul mare si de batere de bani calpi, pierise pentru totdeauna fara a i se mai auzi de nume, iar fiul sau, parintele prietenului meu, parinte nevrednic si dusman, cartofor, crai si betiv, macinase mai multe rânduri de mosteniri si murise în furiile nebuniei. La fel sfârsise, tânar, si varul sau, poetul, iar dintre fete, singura care avusese parte de cununii îsi aprinsese de la lumânare parul în noaptea nuntii si arsese de vie. Femeile ce slujisera de matca - greaca ursuza si sanchie, clocindu­si cu gura înclestata lunga dambla între hârdaiele de neramzi si de gazii, sârba haina si dârja care, pe patul mortii, scuipase grijania în barba popii si­si dase sufletul blestemându­si copiii, brasoveanca zacasa si fatarnica roasa de schiros si de pisma - înveninasera mai mult acel sânge bolnav, îi sporisera funesta zestre de racile si de betesuguri, dar ascutisera totdeodata si desteptaciunea celor nascuti dintr­însul, acea stearpa desteptaciune, nesanatoasa si ea poate, care atinsese o asa înalta stepena de agerime la vlastarul cel din urma. În acesta, sufletele celor dinainte ai sai cuibau neîmpacate, licarind în sumbra­i privire, rânjind în zâmbetu­i sinistru, ele-i stânjenisera înatarea, îl împiedicasera sa apuna cu fala, zâticnindu­i minunata cumpanire a însusirilor si numai el stia de câte ori fusese nevoit sa­si încordeze împotriva­le toata stapânirea de sine, într­o lupta mai istovitoare decât aceea cu vrajmasii dinafara si din care nu iesise biruitor deopotriva pâna la sfârsit. Într­o zi, ziua hotarârii celei mari, le lasase sa­si reia din drepturi o parte, ridicase singur zagazul si se pravalise în desfrâu adânc, pâna la fund dar, si ma simt dator s­o spun iarasi, degradarea nu­l înfierase o singura clipa caci, daca seara patriciul cobora în Suburra, el nu­si schimba portul, nici nu­si lepada însemnele, ramânând tot asa maret în vitiu ca si în virtute. Se petrecea însa atunci întrânsul ceva nefiresc: treptat fiinta lui cadea într­o amorteala asa stranie, ca acela pe care Pirgu îl târa, fara împotrivire, dupa dânsul, nu arata a fi Pasadia el­însusi, ci numai trupul sau, în care singura privirea urma sa traiasca, din ce în ce mai posomorâta si mai tulbure, destainuind parca o suferinta launtrica sfâsietoare. Ar fi stat astfel, fumând tigara dupa tigara, sorbind pahar dupa pahar, fara a rosti un cuvânt, noaptea întreaga. Cunosteam mijlocul de a­l rechema la viata; deodata omul se înviora, ochii i se înseninau, un trist surâs îi lumina rece fata stinsa. Adusesem vorba de ceva din vremuri de odinioara, de demult. Stiam ca vedenia trecutului, în care se cufunda cu patima, era singurul lucru în stare sa­l miste, de trecut vorbea cu o reculegere mistica; eresul ca sufletul sau umbros si vechi ar mai fi avut cândva si alte întrupari fiind singura amagire ce­si îngaduia, singura înduiosare si singura mângâiere. Si asa de puternica era la dânsul acea vedenie ca pe data ne­o împartasea si noua - lui Pantazi si mie. Începea atunci, nu mai putin fermecatoare, o noua calatorie, calatoria în veacurile apuse. Ne regaseam de obicei în acela, scump noua si nostalgic între toate, care fu al optsprezecelea. CELE TREI HAGIALÂCURI (continuare) Eram trei odrasle de dinasti ce nume slavite, tustrei cavaleri­calugari din tagma Sfântului Ioan de la Ierusalim, zisi de Malta, purtând cu fala pe piept crucea de smalt alb si încununatul trofeu spânzurate de panglica de canavat negru. Rasarisem în amurgul Craiului-Soare, parintii iezuiti ne crescusera si ne înarmase Villena. Tineri de tot, într­o caravana, scufundasem pe furtuna niste tartane barbaresti; mai târziu vitejiseram pe uscat pentru izbânda florilor de crin: fusesem la Kehl cu Berwick si cu Coigny la Guastalla, dupa cari ispravi luaseram ramas bun de la viata ostaseasca si, dornici de a vedea si de a cunoaste, plecasem, treime nedespartita, în necontenit colind, pe urmele lui Peterborough. Curteni de vita, de la un capat al Europei la altul nu fu Curte sa ramâie de noi necercetata, tocurile noastre rosii sunara pe scarile tutulora, oglinzile fiecareia ne resfrânsera chipurile întepate si zâmbetele nepatrunse; de­a rândul cutreieraram Curte dupa Curte; bine primiti si bine priviti pretutindeni eram oaspetii Mariilor, Sfintiilor si Luminatiilor toate, ai Domnitorilor mari, de mijloc si marunti, al Printeselor starite, ai Printilor­egumeni si ai Printilor­episcopi; la Belem si la Granja, la Favorita si la Caserta, la Versailles, la Chantilly si la Sceaux, la Windsor, la Amalienborg, la Nymphenburg si la Herrenhausen, la Schönbrunn si la Sans­souci, la Haga­pe­Maelar, la Ermitage si la Peterhof cunoscuram "dulceata traiului". În sarbatoarea neîntrerupta de zi si noapte, am petrecut cum nu se mai petrecuse si cum nu se va mai petrece, ne­am înfruptat cu nesat din toate desfatarile simturilor si ale mintii caci, desi lipsit de maretie, fu veacul binecuvântat, veacul cel din urma al bunului plac si al bunului gust, pe scurt veacul francez si mai presus de orice veacul voluptatii, când pâna si în biserici heruvimilor le luasera locul Cupidonii, când, lâncezind de dor, inimile fura aduse prinos toate zeului legat la ochi si noi cari am vazut pe mult iubitul târându­se la picioarele marchizei pe filozoful de la Potsdam scâncind dupa Kayserlinck si pe Semiramida moscovita smulgându­si parul la moartea lui Lanskoi, noi însine nu scaparam dulcei molimi - "era atât de frumos seara sub castanii înalti" - privind însa în femeie si un mijloc nu numai un tel, cum politica ne ispitise, adesea facuram din alcovuri punte si pentru ca totul sa ne izbuteasca vietuiram în însotirea celor Alesi si slujiram pe Cârmuitori. Amestecati din umbra în toate urzelile si uneltirile, fara noi nu se fereca nici desfereca nimic; prin lingusiri si daruri cumparam tiitoarele regesti si ibovnicii împaratesti, dregatorilor le eram sfetnici si calauze, lucram dupa împrejurari la înaltarea sau la rasturnarea lor, îndeplineam însarcinari de tot soiul: întovaraseam pe Belle­Isle la Frankfurt pentru alegerea Împaratului, plecam cu Richelieu în petit la Dresda, tocmeam la Paris pânze de Watteau pentru marele Frederic, duceam diamanticalele Elisavetei Petrovna sa le slefuiasca la Amsterdam, porunceam la Malines horbote pentru Brühl si acestea toate nu pentru vânarea de avutie sau de mariri, ci numai din nevoia de a fi pururi în neastâmpar, în miscare. Hoinari nepocaiti, vesnic pe drumuri, patimasi de curiozitate si din ce în ce mai ahtiati dupa placeri, ne­am raspândit cu frenezie sufletele în depanarea celei mai înflorite vremi din câte se cunoscuse, ne­am împartasit din toate harurile ei si din toate ratacirile. Si noi am fost nebuni dupa muzica, ne­am razboit pentru Rameau si pentru Glück si asemenea celor trei Crai ne­am închinat copilului care avea sa fie Mozart; si noi am avut slabiciune de aventurieri: Neuhof, Bonneval, Cantacuzen, Tarakhanova, ducesa de Kingston, cavalerul d'Eon, Zanovici, Trenck s-au bucurat în ascuns sau pe fata de sprjinul nostru, pe Casanova, batrân si matofit l-am aciolat pe lânga Waldstein la Dux; si pe noi ne­a atras ce parea suprafiresc: oglinda lui Saint­Germain, carafa lui Cagliostro, hârdaul lui Mesmer, bazaconiile lui Swedenborg si ale lui Schrepfner aflau la noi, cari nu mai credeam în nimic, crezare. Si tot cu luare aminte urmaream lucrarile lui Scheele si ale lui Lavoisier. Cu încetul legasem prietenie cu mai toti aceia al caror nume istoria nu se poate scuti sa­l însemneze, ne trimiteam ravase, ne abateam întotdeauna din cale ca sa dam câte o raita pe la Montbard sau pe la Ferney, prelungeam încântatoare popasuri la Hoditz, în Arcadia lui sileziana de la Rosswalde, spoream alaiul Împaratesei în Taurida, ne desfrânam în nebunia carnavalului la Venetia si, tot între masti, în cealalta Venetie de la miazanoapte, în bratele noastre cadea Regele împuscat de Ankarstroem. Era scris ca cel mai frumos dintre veacuri sa asfinteasa în sânge si când, dupa câteva luni, vedeam trecând în par, între fulgerari de cusme frigiene, capul doamnei de Lamballe, întelegând ca timpul nostru trecuse si ca, în curând, avea sa stârveasca si sa cada prada nimicirii tot ce ne fusese pe lume drag, ne acopeream fetele si pieream pentru totdeauna. - Ia mai lasati, nene, ciubucele astea, ne întrerupea sastisit Pirgu, sa mai vorbim si de muieri. Stiam atunci ca nici gâlceava nu era departe. Pasadia îi tagaduia lui Pirgu în ce priveste sexul gingas orice fel de pricepere. Nu cu mai putina tarie, la rândul sau, Pirgu sustinea ca în materie de dame Pasadia era nul. Sa fi judecat dupa femeile pe cari Pirgu i le aducea lui Pasadia, oricine ar fi fost de parerea acestuia din urma: numai otravuri, rable de pripas, trezitura si rasuflatura. - o adevarata jale. Dar pentru ce atunci Pasadia care, cu banii ce­l tineau, ar fi putut sa­si plateasca tot ce era mai trufanda pe piata se multumea cu ele lasând sa­si bata asa neomenos joc de el Pirgu caruia numai gustul nu­i lipsea. Vechi copoi, Gorica dibuia, pe la mahala, fete vrednice sa slujeasca de izvod de frumusete, le momea cu vedenia unei vieti usoare si bogate, le sprijinea întâii pasi pe poteca vitiului cu parinteasa grija si, ca un adevarat parinte, nici nu se atingea de ele. Cu totul altceva îi placea lui. Simturile sale, ce aratau respingere tocmai de ce e venust si pur, nu se mai desteptau decâtt la betie si atunci îi trebuiau femei schiloade, stirbe, cocosate sau bortoase si mai ales peste masura de grase si de trupese, huidume si namile rupând cântarul la Sfântul Gheorghe, geamale, baldâre, balcâze. Iar de gretoseniile la cari se deda cu ele, vorbea atât de zdrentaros încât ar fi facut sa se rusineze, daca l-ar fi înteles, porcii, chiar si maimutele. - Nu scuipati, rânjea el, ca­i piere gustul. Ce vreti daca am boala, dambla? Abia se potoleau lucrurile ca, din chiar senin, izbucnea al doilea rând de cearta. Pentru nimic, Pasadia n­ar fi scapat prilejul de a ponegri ce era românesc. Pantazi îi lua întotdeauna parte, dar fara pornire; la unul era înversunarea împotriva unei fiinte iubite care­l tradase, la celalalt numai despretul fata de o ruda saraca. În schimb, Pirgu ajungea sa se mire el singur cât era de patriot si nu pot sa uit cum, mergând o data sa­l iau de la o adunare de cioclovine îmbracate toate în port national, dar fara a vorbi una boaba româneste, m­am crucit si eu, ca de alta aia, când l­am vazut, dulce pastoras al Carpatilor, cu cavalul în brâu, învârtind o batuta zuralie cu teozoafa Papura Jilava. Decât sa-si auda terfelita biata tarisoara, mai bine se lipsea de toate, se scula si ne parasea, pentru scurta vreme însa, deoarece se întorcea întodeauna si niciodata singur. Însotitorii si­i dejuga, fara sa mai ceara încuviintare, de­a dreptul la masa noastra, la care, în chipul acesta, în mai putin de o luna, am vazut perindându­se tot ce Bucurestii avea mai nabadaios, mai zanatic, mai tesmenit si defaimat - jegul, lepra si trânjii societatii. Pierdut, ca de obicei, în aburoasa­i visare, Pantazi nici nu­i baga în seama, era de mirare numai cum Pasadia, omul atât de tâfnos, nu-i respingea, ba dimpotriva: îi cinstea, le întindea chiar mâna si, dupa oarecari întrebari ce le punea unora cu mestesug, trada a nu fi fost tocmai asa strain de ce se petrecea pe lume cum îsi da aerul. Se facea foc însa de câte ori, cântând: "Ah, dupa militari, infanteristi, tunari"... Pirgu ne aducea de subtioara pe Poponel. Se facuse cunoscut sub aceasta porecla unul din edecurile ministerului trebilor din afara, baiat de mare viitor, aratând, ca multi altii din breasla lui, o aplecare deosebita pentru anumite metode dosnice ale unei scoli foarte discutate. Lamsdorf, Eulenburg, Mestschersky îi erau parinti sufletesti si de asemenea nasii Poponel se aratase vrednic. Cum, pe vremea aceea, orasul nu era napadit de numerosi icioglani de meserie, Poponel trecea drept ceva foarte rar. În faptura sa, care de altmintreli în ce priveste dragalasia nu lasa decât de dorit, salasluia, mistuit de toate flacarile Sodomei, un suflet de femeie, sufletul uneia din acele slujnici împutite ce dau târcoale seara cazarmilor. Mai mult nu voi starui asupra-i; ca sa-l descriu, ar trebui sa-mi înting pana în puroi si în mocirla si, la aceasta îndeletnicire, nu mi-as pângari numai pana, dar as spurca mocirla, chiar si puroiul. Si totusi, nu a lui era vina: asa era de la Dumnezeu. La apropierea diplomatului, Pasadia recadea în sumbra-i toropeala si-l astepta sa plece ca sa-i faca lui Pirgu imputari amare. - Pâna când, îi raspundea acesta, cu asemenea prejudecati trezite, pâna când? De ce atâta prigoana? Nu cumva ai pofti sa-ti faca dumitale curte? Nu? - atunci ce ai cu el? Dumneata nu tii muscal cu luna? - lasa-l si pe el sa-si ia turc cu luna. Dumitale îti cere cineva socoteala ca umbli dupa marcoave, dupa steoalfe? - el de ce sa nu umble dupa juni, dupa crai? - Bine, staruia Pasadia, dar pentru ce la face asa pe dadaca? - Pai altfel, lamurea Pirgu, nu fac nici ei pe doica. Era dat în Paste, dat dracului. A! sa fi voit el, cu darul de a zeflemisi grosolan si ieftin, cu lipsa lui de carte si de ideal înalt si cu amanuntita lui cunoastere a lumii de mardeiasi, de codosi si de smecheri, de teleleici, de târfe si de tate, a naravurilor si a felului lor de a vorbi, fara multa bataie de cap, Pirgu ar fi ajuns sa fie numarat printre scriitorii de frunte ai neamului, i s­ar fi zis "maestrul", si­ar fi arvunit statui si funeralii nationale. Ce mai "schite" i­ar fi tras, maica ta Doamne! de la el sa fi auzit dandanale de mahala si de alegeri. Mai cuminte poate, dânsul se multumea a le pune la cale, a trage sforile si în aceasta ramânea neîntrecut. Asa cum sucea el treburile, cum le învârtea, cum îi prostea si­i zapacea de la mic la mare, scotându­se pe el basma curata, era o minune; un târg întreg îl juca giurgiuna si noi însine nu am facut tustrei oare parte din Vicleimul ale carui papusi le arunca una într­alta, le smucea, le surchidea, fara sa se sinchiseasca daca i se întâmpla sa le ciobeasca sau sa le sfarame. Mai primejdioasa javra si mai murdara nu se putea gasi, dar nici mai buna calauza pentru calatoria a treia ce faceam aproape în fiecare seara, calatorie în viata care se vietuieste, nu în aceea care se viseaza. De câte ori totusi nu m­am crezut în plin vis. Abia se ispravea masa, ca lui Pirgu i se si facea de duca. Îi era omului sete. Se gaseau pe atunci, slava Domnului, si nu scumpe, vinuri de Bordeaux si de Bourgogne sa fi facut cinste unui ospat regesc. Lui Gorica nu­i erau însa pe plac, el vrea un vin mai usor, vin indigen, vin de gradina, descoperea el câte unul grozav si ne cara, prin cine stie ce fund de mahala, sa ne catraneasca cu vreo posirca mucegaita si tulbure. Adevarat lup de mare, Pantazi bea ce­i da de gura, mai lesne chiar decât Pasadia care nu bautura cauta, ci larma, lumina, lume. De acolo plecam sa încercam alt vinat; si­aducea el aminte de niste ravac nebun, la prispa înalta, sau de niste sânge­de­iepure, sa dai cu caciula­n câini. Între doua cârciumi, luam o cafea la Protapeasca sau la Pepi Smarot si mai stam de vorba cu fetele la un pahar, cât rostuia Pirgu pentru Pasadia sau altcineva vreo întâlnire pe a doua zi. Ne suiam uneori nitel la "club", unde Pasadia tinea câteva lovituri la drum­de­fier, din picioare, la iuteala; aceasta însa rar, femeilor si cartilor fiindu­le harazite ceasurile dinaintea cinei. La popasul al treilea începea cheful cu temei pe rapunere. În jurul nostru foiau si forfoteau sinistre jivinele strejinopti ale orasului. Cu ele Gorica se simtea la largul sau, îsi da drumul. Ca argintul-viu, el aluneca de la masa la masa, stârnea hohote de râs, multumita lui chiolhanul prindea chiag si se înfierbânta; el spunea lautarilor ce sa cânte, le da de baut, se pupa cu ei în gura, apoi îi lua la înjuraturi si la palme. De altfel, cam de obicei, spre dimineata se lasa cu bataie. Straini de tambalaul care se umfla salbatic, Pantazi si Pasadia­si urmau în tacere visarea ca si cum s­ar fi aflat la mii de poste departe, ceea ce parea ca le­o tulbura era tocmai linistea. Si ceva ciudat iarasi, când se întâmpla sa nu vie Pirgu - avea de mosit vreo polita cu maimuta, sau se încurca la dardar cu Mehtupciu - atunci chiar daca mergeam pe unde fusesem cu dânsul, motaiam cu paharele dinainte, tot ce vedeam ramânea sters si fara viata, acelei lumi de noapte însufletitor fiindu­i numai el, el, întruparea vie a însusi sufletului spurcat si scârnav al Bucurestilor. De aceea îl urmam fara vorba; cu dânsul am tarbacit, pe lapovita si pe zloata, clisa ulitelor fara caldarâm si fara nume de pe la margini, prin funduri de maidane pline de gunoaie si de mortaciuni, am intrat pe brânci aproape, în zapusala chitimiilor scunde, cu pamânt pe jos si spoite tot asa proaspat ca tigancile ce, în flenderite rosii sau galbene si desculte, legate numai cu o vipusca de cârpa sub genunchi, se dadeau acolo parlagiilor si matarilor pe o bancuta, o cinzeaca de trascau sau un pac de mahorca. Si cu toate ca nu mergeam în familii, am izbutit sa coborâm si mai jos... Adastam apoi în piata, la ciorba de burta, pâna în revarsatul zorilor. Zorile... ...Pasadia se oterea, se scutura ca dupa un vis urât. Ma feream sa ma uit atunci la chipul sau înclestat, sa­i întâlnesc privirea tulbure a carei groaza nimic n­ar putea­o spune. Tot astfel, cu inima strânsa, trebuise sa se fi întors în graba, de teama sa nu fie prins de lumina zilei pe drum, strabunul ucigas. Ne desparteam în sfârsit ducându­ne fiecare lesurile: Pasadia si Pantazi de­a dreptul acasa, eu la baia de aburi, Pirgu la moasa sa­l traga cu otet de trandafiri si cu opodeldoc. Desuchieturile lui, oricari ar fi fost, ajunsesera sa para la dânsul asa firesti ca, în Jarcaleti, unde sta cu parintii, pe mahalagiii vecinasi nu­i mai cuprindea mirarea când îl vedeau întorcându­se dimineata cu doua flasnete cântând fiecare altceva, cu ursul, cu calusarii sau cu paparudele, pe saca, pe targa sau cu dricul. Dar trista viata de petrecere în care ne îngalasem avu cel putin o urmare fericita. În scurt timp, o nobila amicitie lega pe Pantazi de Pasadia. Sufleteste, cred ca mai vârtos decât cunostintele si curtenia îi apropiase tristetea, desi a unuia era albastra si lina ca acele seri ce se întorc, zice­se de demult, iar a celuilalt o neagra si netarmurita gheena. Cum Pantazi lua mai totdeauna pe seama lui cheltuiala de noapte, si într­asa fel ca nu încapea din partea lui Pasadia împotrivire, acesta se hotarî sa­l ospateze la rândul sau, dar nu la birt, ci la el acasa. Se scoasera pentru întâia oara din dulapuri si lazi pânzeturile de masa de Olanda, farfuriile si clestarurile de Boemia, argintaria suflata cu aur. Sofrageria fu bogat înflorita cu trandafiri galbeni ce capatau stravezimi de ceara în galesa lumina chihlibarie a acelei dulcegi zile de toamna, cea din urma frumoasa a anului. Ma simteam asa departe de Bucuresti si mi se parea ca acel prânz însemna sarbatorirea reîntoarcerii lui Pasadia dintr­o lunga pribegie, a lepadarii lui de Pirgu. Desi poftit, acesta nu venise. Dupa masa, trecuseram într­o încapere de cel mai pretios rococo vienez, îmbracata toata, pereti si mobile, în matase sofranie cu poleieli de argint întruchipând flori de nufar, salonul lui Kaunitz cum îl numeam, deoarece era împodobit de un fastuos portret al cancelarului­principe în manta Lânei­de­aur si ticluit întocmai dupa una din odaile de primire a vechiului sau Gartenpalast din Mariahilf. Pasadia era menit sa traiasca în acel decor aristocratic atât de potrivit cu fiinta si cu sufletul sau, la dânsul carturarul si cugetatorul fiind altoiti pe un ciocoi borât caruia, când i se întâmpla sa se afle ca atunci cu vreunul din semenii lui, în masura sa­l priceapa, îsi da pe fata toata râia. Mut de uimire, Pantazi nu se mai satura sa­i admire nobila demnitate a tinutei, severa stapânire asupra miscarilor si vorbirei, amaraciunea acelui viu sarcasm ce geruia sclipitor, mai rece decât omatul, mai taios decât otelul, mai înveninat decât omagul si înca nu ma domiresc cum si le putuse însusi, caci daca adevarat e ca, trebuindu­i veacuri ca sa se plamadeasca, datina ramâne apanagiul exclusiv al sângelui, de unde acel strop albastru foarte pur care, respingând prihana corcelilor, înflorea în fiinta lui pe neasteptate atât de semet; ce tainica înrudire îl lega de acei slaviti dregatori mari din trecut, de chipurile carora îi placea sa se înconjoare si de ale caror îndaratnicii, apucaturi si gusturi era asa îmbâcsit, ca ei însisi de ar fi fost rechemati la viata, s­ar fi recunoscut mai degraba într­însul decât în propriii lor urmasi? Atunci am înteles însa pentru ce i se strigase "raca", mi­am dat seama cât de monstruos trebuise sa fi parut si de strain dezrobitilor si feciorilor de lele ce se napustisera toti asupra­i ca sa­l sfâsie si sa­l nimiceasca. Si, în vreme ce seara pogora, iar convorbirea lîncezise, fara voie îmi trecea prin minte tot ce auzisem despre Pasadia. Pe socoteala lui se trancanise atîta! Brusca lui trecere de la saracia lucie la avutie înfierbânta înca, dupa atâtia ani, închipuirile: ba ca era în slujba unei puteri straine, ba ca pentru a nu da în vileag lucruri de mare gravitate i se platea scump tacerea - de altfel, în afara de acele case în care bagase la bani cu nemiluita nu i se cunostea nici un soi de avere sub soare, nici izvor de câstig si doar capetenie de tâlhari sau calpuzan nu era ca bunicu­sau, ori de, mai stii minune. Se spunea iarasi ca tocmai de la serdar i se tragea procopseala. Ajuns în adânci batrânete, mult bogat si singur, acesta, simtind ca i se apropie sfârsitul, îsi chemase nepotul la dânsul, în tara îndepartata unde traia cu nume schimbat si­l lasase mostenitor. E drept ca din încâlcita cronica a vietii prietenului meu lipseau file, fusesera ani întregi când se dase afund, nu­l mai zarise nimeni, îl crezuse lumea mort. Misterul în care-i placuse întotdeauna sa se învaluie facuse sa iasa un alt rând de zvonuri; bunioara se scornise ca în zavorâta sa locuinta, împresurata de gradini el tinea ascunsa, ori închisa, o femeie, o femeie nu în toate mintile; uneori, noaptea, se auzeau venind din partea locului tipete. Un fapt divers - sinuciderea în împrejurari ciudate a unui cunoscut personagiu bucurestean, a carui sotie întretinea, se zice, legaturi vinovate cu Pasadia - dase bârfelii înversunate prilej sa­si atinga culmea: se murmurase ca, prins asupra faptului si încoltit, acesta nu se codise sa adaoge la lantul de nelegiuiri al neamului sau o însângerata veriga. Asemenea istorii chiar de ar fi fost tesute în gherghef de adevar nu m­ar fi interesat prea mult; mie ce­mi zgândarea curiozitatea era altceva, tocmai ceea ce scapase tutulor celorlalti din vedere. Destul de des, Pasadia spunea ca pleaca pentru câteva zile la munte, dar care era acel tainic Horeb, de unde se întorcea cu puteri proaspete, nu stia, nici nu se întreba nimeni. Ar fi fost firesc sa presupun ca faptura otelita, care saptamâni întregi din douazeci si patru de ceasuri dormea cel mult câte doua si nici acelea în pat, mergea sa caute în aerul balsamic al înaltimilor si în singuratatea lor adânca pacea si odihna si mi­as fi marginit presupunerea la atât, daca demult, fiind copil, n­as fi auzit, la matusa mea, de la o cocoana batrâna, cam rubedenie cu Pasadia, ca acesta avea, în rastimpuri, furii, "pandalii" groaznice, dar ca, simtindu­le când îi vin, se­nchidea el singur înainte si sta ascuns pâna­i treceau. Între aceste lucruri se facuse în capul meu o legatura la care nu ma puteam gândi fara sa nu ma cutremur. Iesind de acolo cu Pantazi, gasii pentru întâia oara ciudat ca despre acestalalt, omul care­mi paruse un prieten de când lumea si uneori chiar un alt eu­însumi, nu stiam înca nici cum îl chema adevarat: în tifrul încununat ce se vedea pe unele din lucrurile sale, lipsea tocmai slova începatoare a numelui sub care era cunoscut. Nemultumit eram însa departe de a fi; la placerea de a ma bucura de prietenia a doua fiinte atât de unice fiecare, s­adaoga aceea, pentru mine nepretuita, de a ma afla între doua taine ce puse, ca doua oglinzi, fata­n fata, s­adânceau fara sfârsit. Ma­ntrebam numai daca din ele avea sa mi se dezvaluie vreodata ceva? SPOVEDANII "...sage citoyen du vaste univers." La Fontaine Pirgu o luase dar spre Posta, noi spre Sarindar. Ceata se facea tot mai deasa, umezeala mai patrunzatoare. Intraram în localul cel mai apropiat, la Durieu, în dosul Bancii Nationale si ne aleseram în fund masa, în coltul cel mai ferit. Dar, în acea seara, prietenul nu era în apele lui: nu povestea, nu bea, nu fuma. Ofta doar într­una si se stergea la ochi. Dupa ciudata bucurie ce nici cu un ceas înainte îi facuse nu mai putin ciudata ocara a Penei, el cazuse într­o întristare deopotriva ciudata. Atât de terciuit nu­l mai vazusem pâna atunci. Îl pândeam discret, stind ca în asemenea clipe usurare se afla în destainuire, simteam ca asa ceva nu era departe. Si nu ma­nselam: îndata ce se reculese putin, cu glas sovaitor el începu: - Îti sunt dator o lamurire, amicul meu. Nu stiu cum ti s­a parut ca pâna acum nu ti­am spus cine sunt dar, te rog, iarta­ma; nu a fost într­adins. De dragul dumitale care mi­ai aratat atâta prietenie, am voit, din capul locului, sa­mi calc hotarârea de a ramâne "incognito" timpul cât voi fi silit sa zabovesc pe aici si daca nu am facut­o înca, e numai fiindca a lipsit prilejul. Aveam de povestit atâtea altele! Cu dumneata mi­a placut sa retraiesc treizeci de ani de calatorii, tot cu dumneata, de nu te plictiseste, îmi voi retrai astaseara copilaria si întâia tinerete. Pentru aceasta ne vom întoarce în Bucuresti, deoarece de felul meu sunt bucurestean; lumina zilei am vazut­o pe Podul­de­pamânt, în casele parintesti din fata Viisoarei. De vita sunt însa strain,- si aici, întremându­se deodata, glasul i se polei parca de trufie. ...sunt grec, urma el, si nobil, mediteranean; cei mai vechi strabuni ce­mi cunosc erau, în suta a saisprezecea, tâlhari de apa, oameni liberi si cutezatori, vânturând dupa prada marile în lung si­n larg, de la Iaffa la Baleare, de la Ragusa la Tripoli. Din Zuani cel rosu, prin doi din fiii sai, purced cele doua ramuri ale neamului. Ca la obârsie am fi barbari, cum s­a straduit sa ma convinga când i­am fost oaspe în palatul sau din Catania, capul ramurii siciliene, zisa cu pardosul, fiindca la vechea noastra stema: - pe scut sprijinit de monoceri înlantuiti, în câmp albastru lebada de argint, luându­si zborul cu gâtul strapuns de o sageata purpurie - a adaogat, în cinstea unei înrudiri ilustre, în câmp de aur cu chenar de sângeap un pardos negru; ca am fi fost normanzi, se prea poate, de vreme ce toti, pâna la cei din urma doi, el si cu mine, am pastrat ca însemne trainice de stirpe parul roscat si ochi albastri, dar netagaduit ramâne numai ca ma trag din corabieri si e singura mea desertaciune, caci daca stramosii ar fi pe alese, cum se cam obisnuieste la casele mari, pe cel dintâi l­as voi tot corabier; mi­ar placea sa cobor din acel Thamus caruia odinioara, în pustietatea unei seri pe valuri, un glas tainic i­a poruncit sa mearga sa vesteasca moartea Marelui Pan. Încolo, nu ma falesc cu nimic, nici chiar cu sângele varsat sub flamurile Eteriei de ai mei, cei din ramura cu lebada, ce de la Candia a trecut prin Fanar în Rusia si­n tarile românesti. Daca nu sunt însa eu mândru de neamul meu, el trebuie sa fie de mine. Mai frumos nu se putea sa sfârseasca. Însusirile lui de marinimie si de avânt, duhul de jertfa, imboldul firesc catre ce e maret, precum si acel anume lipici ce l­a ajutat sa prinda si sa se înalte pretutindeni unde l­a purtat soarta, se îmbina la mine toate în asa desavârsita armonie, multumita cred faptului ca în vinele mele nu se învrajbeste sânge deosebit: parintii mei erau rude de aproape, veri primari. Cam de aceeasi vârsta si orfani amândoi, fusesera crescuti împreuna si între dânsii înflorise de timpuriu o idila pe care, în pofida prejudecatii, o consfintisera prin casatorie. Am fost copil unic. Asupra capului meu se resfrângea via lor iubire, ei priveau cu duiosie oglindindu­se în fiinta mea contopite sufletele lor gemene, ma împresurau de mii de îngrijiri. Nici laptele ce l­am supt n­a fost strain. Binecuvântat fie cerul ca mi­a harazit o pruncie fericita. La ea de câte ori ma gândesc mi se înfatiseaza, fâlfâind în vazduhul senin al unei dimineti de primavara, zboruri albe de porumbei. E cea mai îndepartata din amintirile mele. Si e totdeodata un simbol. Dar copilul atât de alintat nu era vesel; sufletul meu a fost întotdeauna împaienjinat de acea usoara melancolie a firilor prea simtitoare, asa simtitoare ca pâna si mângâierile le fac sa sufere, pâna si placerea le raneste. Cu cât înainte de a­l citi pe Lucretiu îmi dasem seama ca din izvorârea voluptatii razbate ceva amar care se ascunde înnabusitor în însasi mireasma florilor. Nu­mi închipui sa se afle multi oameni pe cari viata si vârsta sa­i fi schimbat atât de putin cât pe mine. Pâna la moarte voi ramâne acelasi: un visator nepocait, pururi atras de ce e îndepartat si tainic. Eram foarte mic când, uitând de joaca, ma furisam în gradina sa ascult de dupa uluci cum o femeie peltica îngâna cu glas slab, alaturi, un cântec, acelasi, parca o aud: "O pasare­n zbor, râu de placere, eu vin a plânge a mea durere"... si apoi suspina cu caturi, îndelung. De la un timp, nu s­a mai auzit cântecul... Pe înserate, îmi placea sa ma asez cu Osman, dulaul, pe prispa si sa privesc cum rasar stelele. Din întâii ani ai vietii mele, acum când m­am întors în locurile unde i­am petrecut, si poate ca semn al ivirii batrânetii, amintirile de soiul acesta se desteapta tot mai vii, ating uneori chiar nalucirea. Mi s­a întâmplat, în Cismegiu, sa ma revad aievea, copil, asa cum eram acum o jumatate de veac, când sub aceiasi copaci ma purta de mâna mama Sia. Alaturi de parintii mei, în inima mea îsi are locul mama Sia, buna noastra mama Sia, femeia de încredere care i­a dadacit si crescut pe dânsii ca si pe mine. Era privita ca o ruda, se soptea ca era chiar, simbrie nu primea, sta cu noi la masa si ne chema pe nume, bombanea si socrea pe toti din casa, unde stapâna de fapt era dânsa; mama nu stia de nimic. Mama era o papusa, papusa cea mai dragalasa, cea mai dulce. De frumusetea ei mersese vestea; s-o fi vazut despletindu­si bogatul psr ca mierea arsa si sa fi întâlnit adânca privire a ochilor ei albastri cu sprâncene negre, ai fi zis ca una din acele albe Magdalene zugravite în zilele cele mai galese ale decaderii scoalei italienesti pogorâse însufletita din cadra. Desi am iubit­o pâna la idolatrie, tot mi se pare ca n­am iubit­o destul si la gândul acesta ma cuprinde remuscarea. O cântare ce se stinge, o floare ce se scutura, o stea ce cade mi­aduc de dânsa negresit aminte si atunci icoana ei se adumbreste de farmecul celor pieriti înainte de vreme asa duios ca nu o pot întrezari decât prin lacrimi. La tata am tinut altfel, simtimântul ce s­a închegat cu încetul pentru dânsul a purces de la judecata, întemeiat pe admirare. În coconasul sclivisit, cu mâini de femeie, care la Paris trecuse drept englez, dupa înfatisare si felul de a se purta, se dezvaluisera virtuti rare, un caracter. Învatatura lui si ocrotirea domnitorului Alexandru Ioan, la care se bucura de mare trecere, îl facusera sa fie numit de­a dreptul la Curtea de Apel si repede înaintat la Înalta Curte. Fusese apoi deputat. Secularizarea averilor manastiresti si împroprietarirea taranilor i se datoresc în mare parte lui. A fost cel mai tânar daca nu si cel mai de seama dintre acei câtiva barbati cu vaza ce, dupa rasturnarea lui Voda­Cuza, s­au retras din viata politica pentru totdeauna. Eram baiat rasarit când, într­o dupa­amiazi, au venit la noi doi boieri necunoscuti si au stat închisi cu dânsul în salon mai bine de un ceas. Înainte de plecare, tata i-a lasat nitel singuri si a trecut în iatac la mama, apoi s-a întors ca sa duca pe neasteptatii mosafiri pâna în ulita, la trasura. Seara am aflat ca tata ceruse si învoirea mamei ca sa nu primeasca sa fie ministru. De altfel, de teama ca linistea ce domnea în cuibul nostru sa nu fi fost câtusi de putin tulburata, tata nu lua nici o hotarâre fara sa n­o fi întrebat si pe mama, lucru care­si avea, fireste, si neajunsurile lui. Din pricina ei, desi în belsug, traiam mai prejos de puterile noastre mult, viata ce duceam nu era, dupa cum s­ar fi cazut, boiereasca si de vreo schimbare cât de usoara în ale ei, mama avea groaza. Niciodata dânsa n­a voit sa se miste din Bucuresti; sa fi mers si ea la tara, la vie, la bai - ferit­a sfântul - si trebuie sa fi avut hazul lor calatoriile acelea cu chervanul la Borsec sau la Zaizon. Pâna si de acasa se urnea greu. Cine ar fi crezut ca tocmai dintr-însa era ursit sa nasca omul care avea sa ocoleasca pamântul de mai multe ori! Biata mama, câte avea! Era friguroasa cum nu se mai poate, de caldura patimea, soarele sa n­o fi atins ori vântul, lumina îi facea rau, întunericul o apasa, la zgomotul cel mai usor tresarea speriata. Daca vedea sânge, lesina. În petreceri - si era atât de sarbatorita - nu afla decât oboseala. Prietene de seama ei nu tinea sa aiba; în schimb, la noi s­aduna zilnic un guraliv sobor: cocosnete de mahala usarnice, putind a saracie, preotese, moase, dulcetarese, femei de rând mestere sa dea cu cartile sau sa citeasca în cafea. Cheful ei era sa se îmbrace taraneste, cu vâlnic si marama, sa­si atârne la gât margean ori lefti si marturisea cinstit ca lautarii îi placeau mai mult decât opera italieneasca. "Anicuta trage a prost", avea obiceiul sa spuna despre mama tusa Smaranda. Si când, la moartea acesteia ne­au ramas casele cele mari cu paraclis de la Cismeaua Rosie, tot mama a fost care n­a voit sa ne mutam în ele, zicând ca pe Podul­de­pamânt, sau de pastrama, dupa porecla veche, era mai frumos. Avea poate dreptate: între Sfântul Constantin si Sfântul Elefterie, de la Giafer la Pricopoaia, acolo unde azi stapâneste paragina, se tinea gradina de gradina, numai pomi roditori, liliac, bolte de vita. Musetelul si nalba napadeau curtile, pretutindeni leandri, rodii, lamâita, la ferestre se înghesuiau ghivecele de garoafe, de muscate, de cercelusi, de indrusaim de siboi. Iar dincolo peste gârla, închizând zarea, se împânzea, scaldat în verdeata, dealul Cotrocenilor! Prietenul se opri aci, zâmbind, îsi aprinse cu tabiet tigara porunci cafele, vin. Si relua numaidecât firul povestirii. - ...Într­un salon viu luminat, cocoane în malacov, încarcate de scule, boieri cu favoriti sau cu imperiale, la grumazul carora scânteie briliantele Nisanului, se apleaca adânc ca sa sarute mâna unei batrâne îmbracata în verde, o batrâna putintica la trup si uscativa, cu par canit morcoviu, cu ochi spalaciti albastri. Are însa aerul atât de maret: ea sta dreapta, capul îl tine sus, cautatura­i e semeata, vorba raspicata si poruncitoare. De sapte ani de când s­a întors din cea din urma calatorie la Baden­bis, ea nu mai iese din casa si, pentru ca singuratatea îi e urâta iar somnul rar, în fiecare seara, dupa­masa de douasprezece tacâmuri, are pâna târziu sindrofie. Cu dânsa avea sa piara una din ramasitele întârziate ale lumii de odinioara, ea apucase înca vremurile bune: în 1871, când a raposat, mergea pe optzeci si opt de ani si era de saptezeci si doi vaduva, dupa o scurta casnicie cu un beizadea grec, un copilandru gaman care se îndopase cu coacaze si avusese încurcatura de mate. De atunci nu voise sa se mai marite si­si petrecuse o buna parte din acea lunga viata "înauntru", peste tot printre ce era mai stralucit în nobilime. Credincioasa prejudecatilor acesteia pâna la habotnicie, ea ar fi facut pe oricine sa­i ierte îngâmfarea îndata ce ar fi auzit­o vorbind; darul ce avea în privinta aceasta fiind mai uimitor decât însasi tinerea ei de minte; ca sa spuna un maruntis un fleac de nimic, avea felul sau anume; când povestea, citea parca dintr­o carte frumoasa. De altmintreli o stana de bun simt, un munte; nici eresuri la dânsa, nici ciudatenii deoarece nu pe socoteala ei trebuia pusa aceea singura de a nu se fi îmbracat niciodata altfel decât în verde, nici purtat alt soi de piatra scumpa afara de smarande. Cu timpul, verdele se întunecase, se ascunsese sub un învelis de horbota neagra si numai când au culcat­o în sicriu, au mai gatit­o dupa a sa dorinta, cu rochia de lastra neramzie pe care o purtase ca mireasa. Odihneasca în pace! Din recunostinta ce-i pastrez, mi­am facut lege; osebit de însemnata ei stare, ea mi­a lasat acea comoara sfânta care e datina, fiinta mea launtrica toata e faureala ei, numai a ei; dascalindu­ma întru cele înalte, ea a desteptat în mine vechile nazuinte. De la dânsa am învatat ca fac si eu parte din aceia carora le e de la Dumnezeu dat sa porunceasca, cei ce prin avutie si faima se înalta deasupra muritorilor de rând. Iar ananghia clipelor hotârâtoare de mai târziu ale vietii mele, am înfruntat­o numai cu ajutorul amintirii ei; în frigurile îndoielii si ale obidei, vedenia Luminatiei sale mi­a rasarit întotdeauna înainte, mult senina, în vesmânt verde, scânteind din cap pâna­n picioare de pietre verzi. Eram zilnic adus dupa­amiazi la dânsa. Acolo stam de fata la dichiseala ei ce se prelungea pâna seara. Estimp istorisea. Protipendada a trei sferturi de veac o cunoscuse în fiinta, vazuse de mai multe ori pe Napoleon I, care odata­i vorbise, fusese cu tatal ei la Viena în vremea Congresului, dantase cu împaratul Alexandru si cu Metternich, primise în Italia omagiile lui Chateaubriand si ale lui Byron. Ca sa nu piarda pensia de general­maior a caimacamului, ce din porunca împaratului Nicolae i­a fost slujita si ei toata viata, de la 1830 nu mai calcase în Franta pe care, de când cu razboiul nelegiuit, cum îl numea, din Crimeia, o ura de moarte. Totusi, dupa greceasca, bineînteles, limba de care se slujea mai cu drag era frantuzeasca, o frantuzeasca de veche Curte, cuprinzatoare si întepata, mirosind a pergamuta si a mosc. Când însa i se întâmpla sa pomeneasca de ceva din trecutul neamulul nostru, o da pe româneste si atunci povestirea se lumina mistic; dânsa gasea întovarasiri sublime de cuvinte ca sa spuna lunga încumetare împotriva pagânului cotropitor, nepregetata mucenicie, evlavia învingând asprul drum. Cu ce suflu vorbea de tradarile celor doi mari dragomani si de crunta­le ispasire, de celelalte capete, opt la numar, retezate de iatagan în mai putin de o suta de ani, de fuga în Rusia, de atâtarea a doua razboaie si de stârnirea Eteriei. Ca istoriile acestea nimic n­avea darul sa ma încânte; placerea cu care le ascultam, tot mai vie, si­atingea culmea când venea rândul amintirilor din îndepartata ei copilarie, atât de îndepartata si de înflorita, petrecuta numai în desfatari si în rasfaturi. Batrâna pe care o vedeam în oglina, spilcuindu­se între lumânarile devreme aprinse, fusese una din cele trei nestimate pentru cari sângerasera atâtea inimi. Si priveam visând, cadra în care erau înfatisate, tinându­se dupa mijloc, tinere, balane, cu ochi albastri si sprâncene negre, tustrele: Balasa, Zamfira si Smaranda. Botezându­le astfel, mama lor, caimacaneasa Pauna, o harazise pe fiecare pietrei scumpe ce­i alesese de nasa, legând­o cu juramânt ca toata viata alta sa nu poarte si sa se îmbrace numai în coloarea acelei pietre. Ai zice ca e dintr­un basm, nu e asa? - si nu e, întradevar, decât un amanunt din minunatul basm al acelei Domnite a alintarilor care fu strabunica. Ti­l voi povesti odata de-a­ntregul si vei afla atunci, poate cu mirare, ca gusturile subtiri si desertaciunile marunte,iubirea de flori si de miresme, de scumpatati, podoabe si odoare, pofta de huzur si de risipa ne vin de pe partea româneasca, prin dânsa, nu, cum s­ar crede, de la greci. Tot de la ea si frumusetea. Curiozitatea de a sti de la cine am mostenit deosebitele înclinari ale firii mele m­a împins a cerceta cum era aceea a stramosilor, dar în afara de ce apucasem sa prind de la batrâna matusa, marturiile fiind rare, n­am descoperit mare lucru, asa ca n­am putut da de urma celei mai ciudate: e vorba de neînvinsa slabiciune ce am de tigani - ai bagat fara îndoiala de seama cât ma înduioseaza amarâta lor soarta, cu ce drag stau la sfat cu dânsii în graiul lor despretuit? L­am învatat de mic, la cuine, de la mos Stan piftierul, unchias aproape orb, ramas dupa dezrobire, pâna la moarte, în curtea noastra unde se si nascuse. Cu vederea, pierduse si somnul si, iarna­vara, ziua­noaptea sta cu luleaua în gura la vatra. I­era mare foc de mine; când se întâmpla sa am fierbinteala - ma deocheam lesne si se speria lumea din casa - mi­l aduc aminte cum ma lua în brate si ma legana plângând. Deopotriva prietenoase îmi surâd din trecut, cu dinti albi, si alte chipuri de tigani si de tiganci; cu o tiganca am gustat întâia oara dragostea, o tiganca de la zid. Purta floare rosie la ureche si umbla dantând. Aveam saisprezece ani. Era pe vremea salcâmului, seara, dupa ploaie. I­am dat un galben si am uitat s­o întreb cum o cheama. Si n­am mai întâlnit­o. Îmi însira, în chipul acesta, cu privire la una sau la alta, felurite istorii. Reiesea din ele ca primise o crestere cum nu se putea mai îngrijita si ca învatase temeinic sub luminata priveghere a tatalui sau care planuise sa­l trimeata sa urmeze vreo scoala înalta la Paris, dar cocoana Anicuta, sprijinita de Sia, se împotrivise. De altfel nici el nu se împaca bucuros cu gândul unei despartiri de acei parinti atât de iubitori, ce se purtau cu dânsul ca un frate si o sora mai mari, cum aratau de la o vreme chiar ca înfatisare. Ar fi dus dar cu ei împreuna acea viata retrasa si tihnita înainte, pâna cine stie când, daca în 1877, putin dupa ce el împlinise douazeci de ani, nu izbucnea razboiul. Îi dau aici iarasi cuvântul. - Mersei sa­i aduc tatei la cunostinta hotarârea mea de a pleca negresit la oaste, hotarâre de la care nimic pe lume n­ar fi fost în stare sa ma abata. Marele Alexandru Nicolaevici, Cezarul pravoslavnic, trasese sabia împotriva vrajmasului de mosie, si din clipa aceea pentru mine, viu sau mort, loc de cinste nu mai putea fi decât acolo unde fâlfâiau steagurile împaratiei Sfinte de Rasarit. Tata ma întreba cu spaima ce avea sa zica mama? - si te las sa­ti închipui uimirea lui când îi spusei ca dânsa, la care fusesem mai înainte, îmi dase voie. Ce s­a petrecut atunci într­însa ramâne o enigma. Si minunea - caci altfel cum as putea­o numi - nu se margini la atât. Deodata o cocoana foarte mare se destepta în papusa. Deschise casa de la Cismeaua Rosie si o prefacu în spital pentru raniti, în totul dupa cum o taia pe ea capul si aratând atâta pricepere ca parca pâna atunci numai cu asta se îndeletnicise. La rândul sau, tata primi o însarcinare pe lânga principele Gorceakoff, între neamul caruia si al nostru fusesera legaturi de prietenie. Înnodai si eu una, mai înalta, ce se consfinti în focul luptei - va povestii mai adineaori ceva de Serghie de Leuchtenberg. Sa fi trait... Cu moartea lui, la care am fost martor, începea pentru mine un dureros sir de încercari. Întorcându­ma acasa, aflam ca mama nu mai era. Ca ai dânsei toti, ea nu întelesese sa se crute. Greu racita în cumplita iarna a razboiului, nu voise sa se îngrijeasca si, într­o încordare semeata îsi facuse tânjind boala pe picioare. Departe de sot si de copil, îsi dase istovita sufletul în bratele mamei Sia, fara o cârtire, fara o lacrima, senina pâna la sfârsit. Viteji carora ea le alinase chinurile au dus­o, plângând, pe umerii lor la groapa. Grozaviile razboiului ma pregatisera sa pot îndura aceasta lovitura care, în schimb însa, îl nimicea pe tata; adesea mai putin am suferit s­o stiu pe ea moarta decât sa­l vad pe dânsul viu. Sarmanul nu mai era de recunoscut, slab si gârbov cum ajunsese, cu plete carunte încâlcite si cu barba, cu unghii netaiate si negre, murdar, soios... O deznadejde sfâsietoare se oglindea înl ochii lui sticlosi ce­i tradau, chiar daca nu vorbea, ratacirea mintii. Jalea lui casnica nu­l facuse sa uite de mâhnirea ce­i pricinuise pierderea Basarabiei; de nu prindeam de veste la timp, apuca sa trimita înapoi cordonul Sfintei Ana, al cincilea din cele sase cu cari a fost cinstita casa noastra. Am înteles din capul locului ca nu­mi ramânea decât sa ma resemnez: omul era osândit. Nu se mai hranea nu dormea, bea într­una la tuica si fuma fara încetare. A mai dus­o asa câteva luni si a mers sa­si ia locul de veci lânga mama. Curând apoi culcam la picioarele lor si pe mama Sia si ramâneam singur pe lume. Mi­a trebuit vreme sa ma reculeg. Aproape nu ma miscam de acasa, târziu am început sa fac plimbari calare afara din oras. Cu prilejul acesta am bagat de seama ca la pod, la "Marmizon", îmi iesea mai totdeauna înainte o fata foarte frumoasa. De la un timp, mi­era un fel de grija ca n­aveam s­o întâlnesc si daca se întâmpla asa mi­era ciuda. Pe nesimtite, placerea ce de la început îmi facuse sa o vad a ajuns o nevoie si era din ce în ce mai amestecata cu duiosie; ziua, noaptea chipul ei îmi rasarea în tot ceasul înaintea ochilor, nu ma puteam gândi la dânsa fara sa nu ma tulbur, iar când ma aflam în fata ei ma cuprindea o sfiala pâna atunci necunoscuta, care m­a împiedicat îndelung sa­i vorbesc. Ce­mi parea ciudat în toata istoria asta nu era ca ma îndragostisem - îmi venise si mie rândul - dar ca ma îndragostisem tocmai de fata cu pricina, deoarece, de la fire, nu simt atragere decât pentru femeile oachese, cât mai oachese, si dânsa era balana si alba pâna la serbezime, asa ca nu trebuie sa te mire, amice, daca am sa­ti spun ca, desi am iubit­o cu patima, nici o clipa faptura ei, chiar având­o aproape, n­a asteptat într­a mea o banuiala macar de pofta trupeasca; ceea ce a facut ca tainicul meu simtimânt de iubire sa se închege a fost numai mila. Când am auzit­o pe Wanda, asa o chema, marturisindu­mi plângând traiul ei chinuit de vitregia nevestei a doua a lui tata­sau, un polonez, betiv se întelege, care o ducea de azi pe mâine cu prasila lui din ce bruma agonisea cârpind haine si curatind pete, si am aflat ca umblau s­o vânda, cum facusera si cu o sora a ei mai mare, pentru ca s­o scap m­am hotarât sa trec peste prejudecati si s­o ridic pâna la mine. Stiam ce vâlva urma sa stârneasca fapta mea, o stiam prea bine, dar nu de judecata celor vii mi­era teama, ci de a celor morti, carora nu deopotriva ma puteam scuti sa le dau socoteala si erau nopti înfrigurate de nesomn când îi vedeam aievea, însirati ca în vechile icoane grecesti pe fund de aur rosu si tepeni în caftanele lor de sarasir, pe acei trufasi arhonti purtându­si în mâini capetele taiete, iar privirile lor neânduplecate întorcându­se cu scârba de la mine, vânzatorul. Sa dau înapoi n­aveam însa taria si ma lasam târât în voia soartei. Anul cernit era pe sfârsite, putin ma mai despartea de ziua logodnei, poruncisem chiar inelele. Or, în dimineata când le aduceam de la giuvaiergiu cu numele noastre sapate, gasii la poarta, pe lavita - stam înca pe Podul-de-pamânt, calea Plevnei, cum i se schimbase numele - pe cocoana Elenca a samesului, una din cele mai de isprava mahalagioaice prietene cu mama; ma astepta sa­mi spuie ceva. Avui o presimtire... Am poftit­o în casa. A jelit­o întâi pe cocoana Anicuta, dar îndata ce lacrimile i­au dat ragaz, s­a ridicat cu strasnicie împotriva a ce pusesem la cale, zicând ca as fi savârsit mare pacat chiar daca Wanda ar fi fost o fata cinstita, necum o târâtura care se întinsese cu toti derbedeii si trecuse pe la doftor si pe la moasa. Ramasei încremenit. - De nu crezi, maica, adaoga ea, stai o data noaptea la pânda dupa unsprezece sa vezi singur cum îsi baga handralaul pe fereastra. Sa ti­l spun si cine e: Fane al vaduvei, zugravul, ala care cânta cu armonica. Mi se puse atunci un junghi la inima, urechile pornira sa­mi vâjâie si se­nvârti casa cu mine. Eram ranit de moarte. Cum însa, oricât de zguduitoare ar fi împrejurarile, nu­mi pierd sarita, judecai si atunci rece. Ca înainte s­o fi cunoscut, lipsita cum era de paza si de crestere si înconjurata de pilde si de îndemnuri rele, gresise, era sângeros pentlu mine, nu însa de mirare, dar ca sa­si bata în asa hal joc de obrazul meu, si cu cine, în ajunullogodnei, asta covârsea orice masura si nu puteam sa i­o iert. Si mi-am adus aminte ca punând mama o data sa­mi ghiceasa norocul, îmi dase ca de toate fericirile am sa am în viata parte, numai de dragoste nu. Am multumit cocoanei Elenca si i­am spus sa fie pe pace. Când, dupa obicei, la ceasul prânzului a venit Wanda, m­a gasit îmbracat de drum, strângând curelele geamantanului. Am nascocit ca trebuia sa plec degraba pentru câteva zile la tara. În tot timpul mesei, am scrutat­o pe furis; afara de blândete si de nevinovatie, pe chipul si­n privirea ei nu se citea nimic. Am cunoscut atunci chinul, sfredelitor între toate, al îndoielii, mai ales ca­mi parea si cu totul de necrezut ca fiinta aceasta sa nesocoteasca atât de nebuneste cel mai de pismuit noroc ce una de teapa ei ar fi putut visa. Am plecat împreuna cu trasura, pe dânsa am lasat­o la ea acasa, iar eu am iesit pe drumul Cotrocenilor, am ocolit jur împrejur orasul si pe înserate m­am întors pe la Capu­podului la Cismeaua Rosie. Am intrat în paraclisul demult parasit, unde nu mai calcasem din copiarie, am aprins un muc de faclie ramas din alte vremuri si, cerând mijlocirea duhului domnitei Smaranda pe lânga Cel-de­sus, m­am cufundat în rugaciune. Harul ceresc nu întârzie sa se reverse asupra­mi, la razele sale întelesei ca tot ce se întâmpla era spre izbavirea mea, care sta numai în înselaciunea Wandei sau în grabnica ei pieire. Dumnezeu nu îngaduia ca stema casei noastre, ce de la l8l2 se rasfata sub cununa de comite pe pieptul vulturului cu doua capete rusesc, sa fie prihanita. Si îngânai: "Nu noua Doamne, ci numelui tau vesnica fie­i slava!" Si unde m­a apucat, de ce era sa faptuiesc, o groaza!... Am plecat de acolo împacat cu soarta, redobândit. Gândurilor fioroase ce pritocisem tot drumul le luasera loc teama si dorinta ca Samesoaia sa nu fi mintit si când, peste doua ceasuri, am avut dovada vie a tradarii, în însasi durerea mea am aflat usurare. Acum, ca fiinta în care întrupasem visul de iubire al tineretii mele era pentru mine pierduta, mi­am zis ca nu­mi mai ramânea decât s­o dau uitarii. Dar nu mi­a fost cu putinta. Nici astazi, dupa treizeci de ani, dragostea mea pentru dânsa nu s­a stins, departarea si timpul au facut­o însa mistica: nu pe Wanda însasi o mai iubesc, nu faptura ei care, daca mai e pe lume, e schimbata, ofilita, îmbatrânita, ci amintirea, nespus de duioasa si de dulce. Iar la femeile ce s­au perindat de atunci în viata mea, ceea ce am iubit a fost numai vreo asemanare cu dânsa: la unele am gasit parul ei galben sau ochii verzui, la altele tristetea surâsului, leganarea mersului ori melodia glasului ce ma fermeca atât... Iata pentru ce deunazi i­am dat dreptate lui Pasadia, când spunea ca în amor nu vede decât fetisism. Da, fetisism, fetisism... Dete din umeri si lepada tigarea careia, de linistit ce povestise, îi ramasese scrumul întreg. Ceru poame, un vin mai vârtos, alt rând de cafele. Si gustând, si sorbind, urma. - Ca sa ma ametesc, ma aruncai în vâltoarea vietii de petrecere, si cu asa avânt ca am speriat cu desfrâul si cu risipa Bucurestii. Vreme de un an, la Cismeaua Rosie, unde ma mutasem, chefurile pâna la ziua alba s­au tinut lant. Din ce era mai stricat, îmi facusem o numeroasa curte: când plecam la vânatoare sau dam câte o raita pe la manastiri eram cu un alai de cel putin douazeci de trasuri încarcate cu vârf, basca feciorii cu merindele si taraful meu de lautari. E drept ca n­a fost o singura data ceva, cât de neînsemnat, care sa fi lasat de dorit, se întrecea o lume sa­mi faca voile si sa ma desfete; se mergea adesea cu zelul chiar prea departe: era de ajuns sa spun peste zi ca­mi place o femeie ca seara s-o gasesc la mine în asternut. Erau barbati cari mi­aduceau nevestele si frati surorile. Dar ma tinea tare scump si, ca sa fac fata la atâta cheltuiala, dupa ce­am batut la papuc ce mostenisem bani gheata, am facut datorii peste datorii. Cum dam de fund, nenea Scarlat, zis "Ibric", un ticalos de boier batrân, samsar, geambas si mai ales altceva, îmi facea numaidecât rost de împrumut cu dobânzi salbatice. Ma încurcam din ce în ce mai rau; când venea câstiul, arenzile si chiriile mi se plateau cu propriile mele polite pe cari eram nevoit fireste sa le primesc. Atunci iscaleam altele si asa am iscalit mereu, uneori fara sa ma uit ce, pâna când, trimitându­l într­o dimineata pe nenea Scarlat dupa parale, mi­a adus raspunsul ca întarcase balaia si ca în curând trebuia sa ma rafuiesc de toate socotelile. Si ma povatuia, rânjind, sa vând mai bine de bunavoie ce aveam decât sa las sa ma vânza cu toba; îmi gasea el cumparator. Îl poftii ca deocamdata sa­mi caute, si fara zabava, ceva zimti: era în ajunul zilei mele de nastere si tineam, într­un anume scop, s­o praznuiesc în lege. Îi încredintai câteva din sculele domnitei Smaranda, niste paftale, sa le puie amanet. - Am avut, zise el, întorcându­se cu bani buni, mare noroc; un sfert de ceas de întârziam, ramâneam cu buza umflata, pleca prietenul din Bucuresti. N­am întrebat nici de data asta cine era acel tainic camatar; ce ma mai privea? L­am însarcinat pe nenea Scarlat cu pregatirile si poftirile pentru a doua zi, iar eu m­am închis în salonul "Nestimatelor", unde pâna seara am ars hârtii de familie. Am cinat la "Hugues", singur, apoi am luat­o rara pe uliti. Nu pot uita acea aburoasa si rece noapte de april, parca batuta cu smântâna de luna plina si usor îmbalsamata de zarzarii înfloriti, noapte care pentru mine avea sa fie cea din urma. Sa nu­ti închipui ca voiam sa ma prapadesc fiindca îmi pierdusem averea; era dimpotriva: risipisem tot pentru ca, demult înca, ma hotarâsem s­o sfârsesc cu viata de care eram satul; privelistea ei mi­adâncise înnascuta tristete, în placerile ei aflasem numai dezamagire si dezgust. Si ca sa pier dintre cei vii, alesesem ziua în care împlineam douazeci si trei de ani. Aveam sa plec din mijlocul petrecerii si sa nu ma mai întorc; nimeni n­avea sa descopere ce se facuse cu mine, taina pieirii mele avea sa ramâie în veci nepatrunsa - luasem toate masurile. Pâna în zori, dulci vedenii din anii copilariei mi­au rasarit înainte, înduiosându­ma, dar fara sa ma si tulbure; seninatatea cu care cei din sângele meu au stiut sa întâmpine moartea nu m­a parasit câtusi de putin nici pe mine. Când linistit, m­am întors acasa, am gasit o fituica, sosita seara târziu, prin care eram chemat sa ma înfatisez negresit la amiazi la tribunal. Era pentru a mi se aduce la cunostinta ca, în ajun, fusese omorât unchiul meu Iorgu. Desi îi veneam nepot de veri primari, nu­l cunosteam nici din vedere. Casatoria nepotrivita din care se nascuse si, în urma, alte neîntelegeri îl îndepartasera pe tatal sau si pe dânsul pentru totdeauna de celelalte rude. La fireasca lui dusmanie fata de ele, dusmanie înveninata de neputinta de a le vatama întru ceva, se raspunsese cu un despret adânc pe care astazi nu ma mai învoiesc a­l împartasi. Era un om! În loc sa se multumeasca a trândavi coconeste cu ce descurcase din mostenirea parinteasca, se înhamase de timpuriu la o grea munca, tinuse în arenda mosii, balti, vamile, ocnele, posta, facuse negot întins de cherestea si de lâna, ridicase han în Bucuresti si schela la Dunare si norocul îi rasplatise cu îmbelsugare îndrazneala si harnicia. Razboiul, în vremea caruia de fapt fusese marele proviant­maistru al ostilor, facuse dintr­însul cel mai bogat om din tara, ceea ce nu­l împiedica sa dea sume de batjocura, un galben­doi, cu camata pe amanet la nevoiasi. În lupta pentru înavutire nu se îngaima cu alegerea mijloacelor. De curând, câstigase astfel cu cârcota si cu mita vechea judecata ce avea cu dârjii mosneni de la Toroipanu pe Neajlov pentru partea lor de mosie si plecase sa faca masuratoarea. Când intrase în padurea din vecinatate, pe unde trece drumul, se pomenise deodata înconjurat de numerosi tarani înarmati si oprit. Se ridicase atunci în picioare si scosese doua pistoale, dar, înainte sa apuce sa traga, fusese însfacat, rastignit pe scara trasurii si rapus într­un chip fioros. Eram poftit sa fiu de fata la ruperea pecetilor, puse de cu seara la posomorâta lui locuinta din Mântuleasa. Nu mi­as fi închipuit sa poata cineva, oricât de zgârcit, trai într­o asemenea saracie. Am stat nepasator cât a tinut cercetarea, afara de o clipa de vie uimire când s­a deschis namila de dulap de fier, si nu din pricina comorilor dintr­însul, ci pentru ca printre ele zarisem paftalele ce i le dasem în ajun lui nenea Scarlat sa le zalogeasca. Iesira apoi la iveala si politele mele toate; un teanc gros. Ei, ce sa­ti spun mai mult? - au scotocit si au scorbolit peste tot, au puricat fiecare petec de hârtie; de diata însa nici urma, asa ca, la ceasul tocmai pe care îl sorocisem sa fie acela al sfârsitului meu, ma vedeam pus, ca ruda cea mai de aproape a ucisului, în stapânirea uriasei sale averi. De întorsatura aceasta a lucrurilor, pe atât de neasteptata cât de fericita, la început, mai mult decât mine s­au bucurat cei ce traiau de pe urma mea, lipitorile. Crezusera ca dase iar Nan de gavan. Grabnica le­a fost însa dezamagirea si amara. S­ar fi zis ca de la unchiul necunoscut o data cu starea mostenisem si ceva din apucaturi. Curând am închis casa de la Cismeaua Rosie si m­am mutat în Mântuleasa, cai, trasuri câini de pret, am desfacut tot, slugilor de prisos le­am dat drumul, de prieteni m­am cotorosit, petrecerilor le­am pus cruce. Si n­am mai zabovit pe aici o zi mai mult decât mi­a trebuit ca sa­mi rostuiesc daraverile în vederea unei lipse pentru totdeauna. Fiindca, de hotarârea de a pieri nu m­am razgândit pe deplin, am schimbat numai felul, alegând în locul mortii îndepartarea. Chiar altminteri, cu vremea, as fi ispravit tot prin a ma înstraina, aici ce mai ramânea sa ma ispiteasca? Maririle poate? Dar în tara unde tata nu voise sa fie ministru si strabunicul sa fie domn, ce mai puteam eu râvni? Si apoi, libertatea nu mi­as fi jertfit­o nici pentru ca sa port steaua împaratului în gvardie. De acum, stapâni aveau sa­mi fie numai fantasia si capriciul. Altfel ar fi însemnat sa ma arat nevrednic de atâta noroc. Am si avut; cu carul. Sa vezi. Mai îmi ramasese de stat în Bucuresti o noapte. Înainte sa ma culc voind sa­mi iau dintr­un scrin pasaportul, când am dat sa trag sertarul unde îl pusesem, acesta, fiind prea plin, s­a întepenit. A trebuit un ceas sa­l smucesc si sa­l zgâltâi ca sa­i dau de hac si atunci alta bucurie: nazdravanul de pasaport, cum era deasupra, cazuse dupa sertare, iar sertarele nu ieseau de tot din rafturi. Mi­a venit sa fac scrinul tandari cu toporul, doar din slabiciunea ce am de vechituri - era un "Empire" de mahon de toata urâtenia - l­am crutat, multumindu­ma sa­i desprind o scândura din dos. Mi­am gasit pasaportul si nu singur. Se mai afla acolo, mototolit, un plic mare galben cu cinci peceti de ceara neagra. Pe el sta scris: "Testamentulu", cu u scurt, "meu". Strabatut de un fior neîncercat pâna atunci, m­am uitat jur împrejur, desi stiam bine ca eram singur în casa. Afara, dupa obloane, rapaia ploaia de octomvrie. Am desfacut plicul si, cu rasuflarea taiata, am citit vointa cea din urma a unchiului: întreaga sa avere miscatoare si nemiscatoare o lasa Eforiei spitalicesti. Am privit cu groaza cumplita unealta care, cazuta în alte mâini decât ale mele, ar fi fost pentru mine ucigatoarea, am privit astfel pâna si cenusa în care s­a prefacut dupa câteva clipe. Ca nu a fost drept ce am savârsit, se poate, socoteala nu am de dat însa decât Celui vesnic, care dupa cum spunea matusa Smaranda, pentru pacatele noastre are cumpana deosebita si înseala la cântar. Si nu rosesc ca m­au facut sa tremur câteva rânduri scrise, pe mine care nu mai stiu de câte ori am privit fara a clinti Moartea în fata; nu, pentru ca de data asta era vorba de averea mea si pe lume altceva nu am sacru, pentru mine averea e totul, eu o pun mai presus de cinste, de sanatate, de viata chiar si daca în acea noapte, la amintirea careia ma tulbur înca, ar fi fost nevoie sa faptuiesc ceva mai grav decât sa nimicesc o zdreanta de hârtie, ei bine, asa cum ma vezi, crede­ma, nu as fi pregetat... Nu eram un sarac cu duhu!l Ar fi fost si pacat sa las sa­mi scape din mâini acele bogatii; fara ele stirpea nu s­ar mai fi înturnat, înainte de a asfinti, la adevarata ei menire, singura fireasca, aceea de a trai libera pe valuri. Am convingerea ca nobila întrebuintare ce le­am dat a rascumparat, mai cu prisosinta decât ar fi facut cea hotarâta de unchi, nelegiuirile cu pretul carora el le dobândise. În treizeci de ani de periple, am plutit mai mult poate decât laolalta toti corabierii strabuni si adesea i­am simtit bucurându­se întru mine care le­am purtat praporul cu lebada sagetata pe mari de dânsii nici macar banuite, pe toate marile... SPOVEDANII (continuare) Facu semn chelnerului, care începuse a ne da târcoale sa vie la plata. Localul se desertase. Iesiram si noi. Afara se limpezise si era frig. - Da, amice, zise el, dupa ce facuram câtiva pasi, averea! Sa nu fi fost grija ei, nu m­as mai fi întors eu pe aici. Zurbaua din nouasute sapte m­a pus pe gânduri si, ca sa nu fiu într­una cu inima sarita ca­mi pierd mosiile, m­am hotarât, în sfârsit, anul asta, primavara, sa vin sa le vând, sa le vând chiar în paguba. Mi s­au dat însa preturi nebunesti si de cine­ti închipui? - de tarani! Mi­a fost scris sa ma mai procopseasca odata oamenii astia; nu, adevarat îti spun, nu stii ce de isprava sunt si de cuvânt dar si câta deosebire între cei pe care i­am vazut în copilaria mea la Cismeaua Rosie, târându­se câineste la scara, jos, în fata matusei Smaranda, orbiti parca de razele maririi ei si copiii lor, fruntasii de azi, înfipti, privindu­ma si vorbindu­mi de la om la om. Si m­a mirat iarasi de unde atâta banet pe obstiile lor ca sa poata cumpara treizeci si opt de mii de pogoane de câmp ca nimica. Am socotit ca tot asa lesne avea sa mearga si cu vânzarea cladirilor din Bucuresti, m­am înselat însa amarnic; pentru cea mai ponosita, o biata pravalioara pe la Baratie, de opt luni ma poarta cu vorba niste pârliti de negustorasi; nici când mi­am pus pacura pe actiuni la Amsterdam - pacura care mi­aduce peste trei sferturi din venit - n­a fost atâta tocmeala. Au înteles pesemne ca sunt zorit sa plec. Cu tot farmecul atâtor amintiri scumpe, sederea în orasul acesta mi­a parut din ceasul sosirii un surghiun si asa­mi pare oriunde ma aflu pe uscat, cu pamântul ma împaca numai patima florilor, singura pe care dorul de mare n­a putut­o înnabusi în mine... Ca strabunica Pauna, care a adus pentru întâia oara în Valahia mai multe soiuri si le sadea la Pajera cu pogoanele, sunt si eu nebun dupa flori; pentru orchideele mele, nu pentru mine - eu le sunt doar oaspe - am cumparat "quinta" manuelina ce, pe tarmul Oceanului, într­un colt lusitanian de rai, a adapostit odinioara iubiri regesti. În jilaveala îmbalsamata si calda a serelor ei uriase, cu stupi de albine si ape vii, ma odihnesc visând între doua pribegiri; la poalele gradinilor ei atârnate, ma voi îmbarca îndata ce voi simti ca mi se apropie sfârsitul pentru calatoria cea din urma... ...Dar de ce or fi închis peste tot, sa fie asa târziu? Si, privind cerul scânteietor de noiemvrie: Da, e foarte târziu; vânatorul cu arme de aur, Orion, apune de frica Scorpiei ce se catara pe pragul Rasaritului. Zorile sunt însa departe, e vreme sa ne suim la mine sa mai bem. Am plecat din strada Modei când se aprindeau felinarele, cam buimacit de ce mai aflasem. Tinând sa înlature cât mai mult putinta de a fi recunoscut în Bucuresti, unde voia sa fie singur cu amintirile lui si nestânjenit în miscari, *** încercase, înainte de a se întoarce, sa­si schimbe înfatisarea. Lasându­si plete, mustati, barba si ticluindu­si un port simplu si sters, el izbutise asa bine ca, dupa un an aproape, tot i se mai întâmpla sa se întrebe, zarindu­se pe neasteptate în oglinda, daca era într­adevar el. Un alt om luase fiinta si curând avu si nume: prin localuri i se zicea conu Pantazi, ceea ce­l facea sa presupuna ca era luat în noul sau avatar drept un "Sosie" ce se chema astfel si cu care se mira cum de nu i se întâmplase înca sa se întâlneasca. Si­mi aratase fotografiat adevaratul sau chip, ras, cu tâmplele tunse, cu barbeti scurti - gentleman desavârsit în tinuta eleganta de bord. L­am privit cu nepasare, caci nu acesta­mi paruse un prieten de când lumea si chiar un alt eu­însumi, ci celalalt, despre care stiam acum, si nu fara oarecare melancolie, ca nu era decât un deghizament vremelnic, menit a fi peste putin lepadat pentru totdeauna. Teama ca în urma acestei dezamagiri prietenia noastra sa nu­si piarda cumva din farmec fu tot asa desarta ca nadejdea de a ma întoarce devreme acasa. O saptamâna nu ma întorsei chiar de loc. Ma mutai la Pantazi - îl voi numi tot astfel - care, vazând ca afara se pusese pe ninsoare cu viscol, se claustra în vatuita sa locuinta unde facu noapte. Nici nu era nevoie de iesit; gazda îi învatase toate tabieturile, se da peste cap ca sa­l multumeasca. Paturile - mie mi se pregatise unul în salon - erau tot timpul desfacute, masa pusa, candelabrele aprinse. Sobele duduiau. În piroteala lungilor vegheri, spovedania vietii sale de întelept cetatean al universului, se depana nesilita, întreaga. Dintr­însa se deslusea singura putinta a tristetii ce ma ciuda la el atât de mult: omul fusese prea fericit. Nimic mai odihnitor ca felul acela de trai, nici mai dulce. Nu ne gândeam înca sa­l schimbam nici unul, desi vremea rea contenise, când, într­o dimineata - stiam dupa ciocolata ce ni se slujise cu putin înainte - gazda veni, îmbufnata si rosie, sa­i spuie lui Pantazi ca­l cauta un domn, un domn care înjura grozav, cu un câine. Fusese cu dânsa de o mojicie nemaipomenita. Pantazi ma ruga sa vad eu cine putea fi, iar el si cu frantuzoaica ridicara perdelele si stinsera lumânarile. O data cu ziua, târând dupa el un mopsulet zgribulit într­un valtrap rosu, intra Pirgu. Aflaram ca Pasadia, care se întorsese în ajun, umblase dupa noi din local în local toata noaptea si­l însarcinase pe dânsul sa ne pofteasca, daca ne da de urma, din partea lui, la prânz. Pantazi primi fara codire. L­întrebai pe Gore ce era cu însotitorul lui care mârâia la Pantazi si începuse sa latre. - E al lui Haralambescu, ma lumina el, are Tinculina Gaiduri o catelusa în dârdora, tot "carlin", fata mare, si i­l duc. M­am facut codos de câini. Noptile ce petrecuram de rândul acesta cu Pasadia fura astâmparate, demne: Pirgu nu ne mai cinstea cu prezenta lui decât rar, în treacat, si atunci vorbea numai politica. - Liberalii, ne pisa el, îsi luau catrafusele; pâna la Anul nou, 1911, cel mai târziu, adica peste trei saptamâni, conservatorii veneau la putere, boierii - Take era curatat. Si­si da un aer grav, potrivit cu înalta slujba în care zicea ca are sa fie pus de apropiatul viitor guvern. Cu toate ca­l stiam lacom peste masura, în stare sa râme în scârna dupa un gologan, am înteles din capul locului ca nu leafa era adevarata lui tinta, dar ce anume râvnea, n­as fi banuit daca, în ziua de Mos ajun, la o tuicareala mai prelungita în doi - "doza pentru adulti" - nu mi­ar fi spus el singur. Înca demult planuia sa se însoare, pentru capatuiala, bineînteles, fusese însa sictirit de câte ori încercase; chiar de se întâmplase uneori sa­i placa fetei, nu se învoisera, în ruptul capului, parintii si ostracismul acesta nu trebuia pus, cugeta el, decât pe seama faptului ca n­avea "cariera", altmintreli ce­i lipsea ca sa fericeasca o sotie, frumos si tânar, "manierat" si cult, cum pretindea a fi? Dar, în fata chezasiei unui ministru ca scumpul sau sef de cabinet este baiat serios si de viitor, un ministru gata sa­l cunune, ar mai fi încaput vreo împotrivire? Odata numit, avea sa mearga la sigur, si se vedea "barosan", "gagiu", cu cotoare, palat de casa în Bucuresti, vie pe rod la Valea Mieilor, mosie nu mai stiu unde, zestre nu gluma, bez un singur cumnat cu un singur plamân. Si cânta: "si­are ma, si­are ma"! Îl întrerupsei ca sa­l întreb daca se gândise si la cele doua paraferne ce puteau veni în urma: copiii si coarnele? - Dumneata sa fii sanatos, îmi raspunse el linistit, a avut frageda si de una si de alta grija dinainte. Paraferne de astea se trec cu vederea, nu vin la masa. Ma înfundase. Îi cerui sa­mi spuie cine avea sa­îi faca rost de numire? - Pasa, îmi sopti el tainic, la ureche, desi eram singuri. - Îl crezi ca poate?! - Oho! Nici nu­ti închipui ce fudulii are tapul ala batrân, sa vrea numai sa le mai puie o data pe taler, atunci sa vezi comedie. - Dar de ce nu vrea? încercai eu sa­l descos. Drept raspuns, Gorica fluiera scurt de doua ori, bâtâind doua degete lânga tâmpla. Apoi pleca, mai mult de­a­ndaratelea. Si­mi facu de la usa semnul lui Harpocrat. Într­una din serile dintre Craciun si Anul nou, ma aflam pe calea Victoriei, unde domnea o însufletire neobisnuita. Vânzatorii de ziare îsi desfaceau teancurile din fuga, zbierând cât îi tinea gura: "Demisia guvernului". În dreptul gradinii palatului, auzii ca ma cheama cineva dintr­o birja cu cosul ridicat. Era Pirgu. - Doctore, îmi zise, du­te numaidecât la Pasadia si spune­i sa lase tot la o parte si sa mearga negresit, asta­seara chiar, cât mai iute, sa vorbeasca în daravera mea, sa strânga surubul, dar negresit. Îl întrebai de ce nu se duce el singur? - N­am timp, ma lamuri, sunt ocupat cu înmormântarea: a murit Misu; trebuie sa­i dau nemângâiatei vaduve o mâna de ajutor; în ceasurile grele s­arata prietenia. Acuma vin de la cimitirul ovreiesc si alerg la jurnal. A! e dihonie mare pentru case; Faibis, Nachmansohn batrânul, era mofluz, le­a facut pe un loc cumparat pe numele raposatei balabuste, mama lui Misu; si­a bagat toata averea în ele. Ei, si s­a curatat: Misu le lasa Raselichii, în regula - o crezi proasta? - si barbatul dintâi, Penchas, ce­a avut, tot ei i­a lasat; s­o vezi în doliu, diavolita, pica, pica! Parsiva muiere, mon cher, pe onoarea mea! Misu tragea sa moara si noi în odaia de alaturi... tu comprends? lipitoare nu altceva, m­a daulat. Du­te numaidecât, pâna nu iese bacceaua, hoasca, contez, nu e asa? Si porunci birjarului, înjurându­l, sa mâne. Vino poimâine la cimitir, îmi mai striga cu capul afara, departându­se, iau cuvântul. * "Profundum est cor super omnia - et homo est - et quis cognoscet eum?" Jer. XVII, 9 Înarmat cu îndrazneala ce ai când mergi sa ceri pentru altul, peste un sfert de ceas sunam la Pasadia. Era acasa: în curte, mai în fund, licareau felinarele unui cupeu. De data asta, nu fui introdus ca de obicei de­a dreptul în odaia de lucru; batrânul fecior care­mi deschisese si ma usurase de palton si de palarie, ma ruga sa astept. La intrarea mea, vestibulul era luminat numai de flacara câtorva buturugi ce ardeau voios în largul camin; pâlpâiala ei însufletea straniu vechile pânze de pe pereti, dezvelind întrânsele, zguduitoare, ca pe niste ferestre deschise asupra trecutului, privelisti dintr­o lume de mucenicii si de patimi. Rezemati în suliti, sutasi de ai lui Domitian sau de ai lui Decie si calareti ai pustiului, pe sirepi salbatici, sorbeau cu voluptate cruda agonie a fecioarelor rastignite si a copilandrilor sagetati sub goana sumbra a norilor deasupra mohorâtelor frunzisuri. Eram la Pasadia. În acele cadre vazui simbolul chinurilor sale sufletesti. Policandrul se aprinse, înmiindu­se în oglinzi. Peste putin, feciorul se întorcea sa­mi spuie ca eram poftit sus. Urcai pentru întâia oara scara strajuita de sfincsi baroci si fui purtat prin niste încaperi si mai ticsite de lucruri de pret decât cele de la catul de jos, având aerul de muzeu nu de locuinta. La pragul celei din urma, ma oprii surprins câteva clipe. Fara îndoiala ca nu pentru a merge la casa de întâlnire, nici la tripou, se îmbracase Pasadia în frac, îsi pusese lenta, cruci, stele. Aceasta nu era nimic însa pe lânga schimbarea ce gasii, dupa ce ma apropiai, si vorbiram, în însasi faptura sa: parea întinerit, din miscari si de pe fata îi pierise orice urma de oboseala, ochii îi luceau vii, pâna si glasul îi suna altfel, limpede, metalic. Îmi veni dar greu sa­l cred când ma asigura ca de mult nu­si aducea aminte sa fi fost atât de plictisit. Cazuse peste dânsul o pacoste cu totul de neprevazut. Un înalt personagiu austriac care mergea cu sotia sa în Egipt, trecând prin Bucuresti, se oprise trei zile. Îndata ce sosise, cautase sa­l vada pe Pasadia cu care fusese în scoala si nu­l mai slabisera, nici el, nici ea, toata vremea; pe dânsa trebuise sa o însoteasca la "Furnlica", sa aleaga împreuna bluze românesti. Si tinusera ca Pasadia sa nu lipseasca de la marele prânz ce legatia da, în acea seara, în cinstea lor. Îi urai, în gând, din suflet, sa aiba de asemenea plictiseli parte cât mai des. Ma întrebai totdeodata daca, stiind ca are sa retraiasca o ora-doua viata pentru care fusese menit, adevarata sa viata, nu cumva era tulburat adânc, nu încoltea oare într­însul, târzie, cainta ca renuntase la ea? Si­l scrutai pe furis. Închis si rece, el ramâne nepatruns, dar, netagaduit, în întreaga sa fiinta, ceva vechi si mult nobil îsi tânguia sfârsitul. Îi spusei ca în locul lui m­as fi simtit magulit, miscat chiar; oamenii se purtasera cu dânsul cum nu se putea mai frumos, îi dasera dovada temeinica de prietenie.