Ion Ghica




SCRISORI CATRE V.ALECSANDRI

Introductiune
Clucerul Alecu Gheorghescu
Polcovnicul Ionita Ceganu
Din vremea lui Caragea
Scoala acum 50 de ani
Din timpul zaverii
Din timpul zaverii (continuare)
O calatorie de la Bucuresti la Iasi înainte de 1848
Dascali greci si dascali români
Tunsu si Jianu
Teodor Diamant
Baltaretu
Bârzof
Amintiri despre Grigorie Alexandrescu
Nicu Balcescu
Nicu Balcescu (continuare)


INTRODUCTIUNE


Când am început a întelege cele ce se petrec în lume, intrase de curând în cursul timpului un secol nou, secolul al XIX-lea, secol mare si luminos între toate, menit a schimba fata lucrurilor pe pamânt, de la apus la rasarit; secol care a adus cu dânsul o civilizatiune cu totul si cu totul noua, nebanuita si nevisata de timpii anteriori; civilizatiune iesita din descoperirile stiintifice datorite geniului omenesc, care a dat râurilor, marilor si oceanelor vapoarele, a înzestrat continentele cu drumuri-de-fier, a luminat pamântul cu gaz si cu scânteia electrica, ne-a daruit telegrafia, telefonia si fotografia; prin mecanica si prin chimie a transformat toate artele si maiestriile, a însutit si înmiit productiunea si a radicat pe om din robie si din apasare la egalitate si libertate; a vazut renascând ca din cenuse state noua ca Grecia, ca Belgia, România, Serbia si Bulgaria. Secolul acesta a vazut la lucru atâtia oameni de geniu, cari s-au ilustrat în stiinte, în arte si în litere, pe Humboldt, pe Cuvier si pe Arago; pe Goethe, pe Byron si pe Victor Hugo; pe Beethoven, pe Meyerbeer, pe Rossini si pe Wagner; pe Watt, pe Franklin si pe Pasteur.
Pe la anul 1821 tunul încetase d-a rasuna în Europa; el îsi produsese efectul: desteptase nationalitatile, una câte una, din amorteala în care erau cazute de secoli, si România scapa din ghearele fanariotilor. Grigorie Ghica, nepot de frate lui Grigorie-Voda Ghica al Moldovei (asasinat pentru împotrivirea sa la cedarea Bucovinei), si Ionita Sturdza, numiti de Poarta domni al Principatelor, erau amândoi români cu nasterea si cu inima. Boierii începuse a se zice români, a vorbi si a scrie româneste si a se dezbara de morfologia cuvintelor de felul lui pliroforisi, metachirisi, plictisi, care se întinsese chiar asupra cuvintelor ca regularisi si pursuivarisi.
Scoli românesti de învatamânt secundar se deschisese în 'Sfântu Sava' si în 'Trisfetitele', si mai multi tineri erau trimisi sa studieze în Franta, în Germania si în Italia, destinati ca, la întoarcerea lor în tara, sa predea stiintele înalte: filozofia, dreptul, matematicile, stiintele naturale si fizice în limba româna.
De la zavera ramasera în tara trupe turcesti, un besliaga cu câtiva neferi în fiecare judet si doi bas-besli-aga, unul cu resedinta în Bucuresti si altul în Iasi. Beilicul dupa malul stâng al Dâmbovitei de la Jicnita si beilicul de lânga Sfânta Vineri din Iasi erau cazarmi turcesti.
Mai tot malul stâng al Dunarei, pe o departare de mai multe kilometri de râu, era rai al fortaretelor Braila, Giurgiu, Turnu, Calafat si altor pozitiuni întarite. Dup-atunci a ramas unor sate riverane numirile de Vizir, Mola-Braim, Mola-Scortaru, Muftiu, Nazâru si altele. Acele sate erau sub imediata protectiune a unor turci puternici din cetati; nici proprietarii, nici autoritatea domneasca nu îndrazneau sa calce în acele pamânturi, domenii întinse cari astazi se arendeaza fiecare cu sute de mii de franci pe an, precum sunt domeniurile Brailei si Giurgiu, Mosia-Mare a Ipsilantoaiei, Paraipanu lui Arsake si multe altele pe cari proprietarii lor le parasise, sau se vindeau pe nimica, ca si baltile, stuhariile si padurile din insule, de la cari românii nu puteau trage nici un venit si se foloseau numai turcii.
Silistra-valesi, begler-beiul Rumelii, avea mai mare putere în Principate decât domnii. Pe un singur ordin al lui Gavanozoglu catre bes-besli-aga din Iasi, a zburat capul boierului moldovan Hasanache, luat fara voia lui voda, ziua în amiaza mare, din curtea domneasca, unde ocupa fonctiune militara. Grigorie-voda Ghica a trebuit, dupa cererea lui chehaia-beg, sa aresteze pe boierul Alecache Villara, care îi era nepot de sora prin casatoria cu fata lui Rallet, sa-l dea pe mâna pasei de la Giurgiu, sa-l trimita surghiun la Eski-Zagra, unde a fost detinut mai multi ani la Zindan.
Pâna pe la 1826, cârjaliii faceau incursiuni prin tara si veneau pâna la barierile Bucurestilor taind si pârjolind.
Principatele erau cu numele si cu faptul grânarul sultanului. Nici un product nu putea sa iasa din tara pâna mai întâi nu se aproviziona toate serhaturile cu trebuincioasele garnizoanelor si locuitorilor cetatilor dunarene, cu oi, grâu, orz, ovaz, unt, miere, cervis, seu etc., cari se luau de capanlii de la sateni români, cu voie, fara voie, pe preturile ce se fixau pe fiecare an de marele capan din Tarigrad: pe sase lei chila de orz, zece parale ocaua de unt, douasprezece parale mierea etc.
Guvernorii provinciilor din apropierea Dunarei si, mai ales, pasii Silistrei, Rusciukului si Vidinului erau alesi totdeauna dintre turcii cei mai viteji, cei mai ispititi în razboaie si mai dârji, tot vita de derebeghi, de cei de cari tremura chiar saraiul împaratesc, ca Pasvantoglu, Caraosmanoglu, Mustafa Bairactaru, Hussein-pasa, Said Mirza, Tahir Bosnali, Gavanozoglu. Ei tractau pe domnii nostri ca pe niste zapcii, le trimeteau ordine scrise si verbale, s-apoi pas sa nu le fi urmat. Pentru a zbura capul unui domn era destul sa vie în Bucuresti sau în Iasi un capugiu cu un gealat, sa arate arzul sultanului, si capul domnului era luat în traista si dus la Tarigrad. Astfel a cazut capul lui Grigorie-voda al Moldovei, al lui Hangerliu, domn al Valahiei.
Într-o calatorie ce am facut în munti cu poetul Alexandrescu, am gasit la Closani în Mehedinti pe unul banul Niculae, taran cu itari si cu cojoc, dar cu barba mare si ras la cap, ceea ce-i da un aer de boier. El ne-a povestit cu multa verva cum ajunsese deodata ban mare.
Badea Niculae, clacas din satul Bailesti din Dolj, fusese scaunas, adica comisionarul unui turc din Vidin, anume Mustafa, pe seama caruia strângea zaherea de prin satele vecine pe preturile capanului. Într-o zi Mustafa dispare din Vidin, si bietul Niculae, dupa ce alerga vreo trei ani cautându-l în toate partile cu raboajele contabilitatei legate de brâu, afla în sfârsit ca acel Mustafa se gasea în Tarigrad. Turcu, în vestita rasculare a ienicerilor contra lui sultan Selim III, ajunsese tare si mare, devenise acel fioros vizir Mustafa Bairactaru, spaima ienicerilor.
Badea Niculae, oltean cutezator, cum îi afla de stire, îsi ia raboajele s-o pleaca sa-l gaseasca ca sa-si încheie socotelile. Ajuns la Tarigrad, nu se sperie nici de cavasi, nici de capugii, cari îi opreau intrarea conacului vizirial, împinge, rastoarna si da navala drept în odaia lui Mustafa Bairactaru.
Fostul sau amic si asociat, cum îl vede, i s-arunca în brate, zicându-i:
- Bre Niculae, bine ai venit! A sosit vremea sa te procopsesti si tu dupa urma mea. Ramâi aici sa zic sa-ti dea tainuri. Voi sa te fac om.
- Cum vrei tu, Mustafa - îi raspunde Niculae - sa-mi las eu tara, cuprinsul meu unde m-am nascut si unde voi sa mi se odihneasca oasele când oi muri?
- Daca e asa - îi zice vizirul - spune-mi ce este mai mare acolo la voi? Aceea voi sa fii.
- Apoi, deh! Mai mare decât toti la noi este Voda, raspunde Niculae.
Turcu, la aceste cuvinte, sta nitel pe gânduri, cu mâna pe barba, s-apoi îi zice:
- Vezi, asta o sa fie cam greu, pentru ca la numirile astea de Bogdan-beg si de Iflak-beg se amesteca totdeauna diavolii ceia de elcii, scot la maidan fiecare pe câte un cirac, alearga pe capete, ei si dragomanii lor, în sus si-n jos, pe la toate regealele; fac fel de fel de intrigi, striga de-ti ia auzul, si aduc mare suparare si naduf sultanului. Dar spune-mi, dupa domn ce vine?
- Cine sa vie? Vine mitropolit, raspunde Niculae.
- Ei bine, mitropolit sa fii! si ia condeiul sa scrie.
Niculae, speriat ca vrea turcu sa-l faca mitropolit, sare strigând:
- Stai, Mustafa, nu scrie, ca eu am nevasta si copii, pacatele mele! Acolo nu e ca la voi, mitropolitul trebuie sa fie calugar si arhiereu. Cum sa-mi las eu nevasta, sa ma duc sa ma calugaresc? Nu fac una ca asta o data cu capu.
- Dar dupa mitropolit ce vine? întreba iar Mustafa.
- Dupa mitropolit, boier mai mare este banul cel mare.
- Ban mare fii, dar!
Porunceste de-i aduce îndata un caftan si-l îmbraca, îi da si o scrisoare viziriala catre domnul Valahiei.
Niculae ia scrisoarea, o baga în sân si o pleaca cu dânsa la Bucuresti drept la voda, care, citind-o, ramâne pe gânduri, ca nu era de gluma cu Mustafa Bairactaru. Sa nu faca pe Niculae ban mare, îsi gasea beleaua cu viziru; sa-l faca, îsi aprindea paie în cap cu boierii tarii. Asa s-a hotarât sa intre la tocmeala, crezând ca doar l-o împaca cu un zapcilic, o vatasie de plai, cu o ispravnicie cel mult; dar badea Niculae, la toate propunerile lui voda, raspundea, tinând-o una si buna cu vorba:
- Cum a zis Mustafa!
Voda, dac-a vazut s-a vazut ca n-o scoate la capatâi, porunceste de-i aduce o carucioara de postie, cheama pe un edecliu si-i da pe Niculae în seama sa-l duca la munte la Closani, cu ordin catre vataful de plai d-acolo ca nici pasare maiastra sa nu-i afle de stire.
Când l-am vazut, bietul om traia de vreo treizeci de ani în Closani, uitat cu totul de ai lui, dar iubit si stimat de locuitorii plaiului, cari toti i se închina cu respect si-i zicea banul Niculae.
Voda a avut noroc ca vizirul Mustafa Bairactaru, strâmtorat de aproape de ieniceri, aparând pe sultan Mahmud II, nepotul nenorocitului Selim, a preferit mai bine sa puie foc prafariii, sa saie în aer cu palat cu tot decât sa cada pe mânile ienicerilor. Asa n-a apucat sa afle de renghiul jucat amicului sau Niculae, pe care pâna la moarte îl credea ban mare în Tara Româneasca.
De altfel, înauntru tarei domnii erau stapâni, si stapâni absoluti; taiau si spânzurau; rar însa, foarte rar, uzau de aceasta prerogativa; se multumeau a trage supusilor lor, din vreme în vreme, câte-o falanga buna, având, bineînteles, precautiunea a asterne postav rosu când talpile erau vita de boier cu caftan.
Pe hotii de cai si pe omorâtori îi trimeteau la Telega, la Slanic sau la Ocnele-Mari sau îi aruncau în câte-o ocna parasita.
Pe borfasi îi da prin târg, batându-i la spete.
Pe macelari si pe brutari, când îi prindea cu ocaua mica, îi tintuia d-o ureche în mijlocul târgului.
Femeile vinovate le espunea în piata legate de un stâlp, cu capul ras.
Pe feciorii de boier, când faceau vreo neorânduiala sau vreo necuviinta, îi poftea la cafea, în odaie la camaras, la tufecci-basa sau la bas-ciohodar, si acolo li se tragea câteva nuiele la talpi, ca sa le vie mintea la cap, s-apoi surghiun la vreo manastire.
Daca vreun boier prindea prea multa pofta de vorba, se banuia sau se dovedea ca tinea corespondenta cu Tarigradu, se pomenea pe la miezul noptii cu vizita unui edecliu domnesc, care-l scula din somn, îl lua în caruta de postie si-l ducea surghiun la Margineni, la Snagov sau la Poiana-Marului; sau cel putin îl marginea în casa sau la mosie cu paza, ca sa nu comunice cu nimeni. Când vina era mai grea, edecliu îl pecetluia ca sa nu se poata primeni cât tinea osânda.
Grigorie-voda Ghica, când s-a dus la Tarigrad sa primeasca domnia de la sultan, luase cu dânsul pe un boier, anume Filip, fiul unui marseliez pribegit, venit cu Ipsilant. Acel Filip facuse cunostinta cu un împiegat al Portii si, la întoarcerea sa în tara, scria turcului cele ce se petreceau la domnie, ceea ce aflând Grigorie-voda Ghica a pus de l-a pecetluit si l-a surghiunit.
Desi domnii aveau fiecare un postelnic pentru relatiunile cu consulii, dar actiunea acelor functionari se marginea mai mult în cele ce privea interesele suditilor streini; iar cestiunile adevarat politice si internationale erau tractate mai totdeauna la Tarigrad de reis-efendele Portii cu elciii puterilor interesate. Lucrurile se petreceau totdeauna cam în modul urmator:
Mihai-voda Sturdza, pe la anul 1842, ducându-se în voiaj în streinatate, încredintase trebile domniei varului si ministrului sau favorit, logofatului Costache Sturdza. Tot p-atunci consulul grecesc, lipsind si el în concediu, lasase cancelaria consulatului în seama unui dascalas anume Caminarache, om de casa si de masa boierului Sturdza. Grecu, îngâmfat sa se vada el reprezentant de putere europeana, îmbraca haine cusute cu fir, îsi trânteste în cap o sleapa cu pene, îsi pune spanga la brâu si o pleaca sa faca vizita oficiala locotenentului de domn. Glumetul Costache Sturdza, când îl vede gatit astfel, îl apuca râsul si-l primeste cu: 'Ce e asta, caraghiosule?''
Grecusorul, nemultumit de o asemenea primire, se supara, paraseste salonul ministrului, se duce la consulat, da bandiera elineasca jos si rupe relatiunile cu guvernul Moldovei, declarând ca s-a facut ofensa regelui Othon, în persoana reprezentantului sau.
Afacerea ajunge la Constantinopol, unde ministrul Greciei alearga în toate partile, cerând reparatie de la Poarta, si dupa trei luni de negocieri si intervenire a mai multor puteri amice se hotaraste ca postelnicul cel mare al Moldovei sa se duca în plina uniforma la consulatul elinesc din Iasi, sa esprime parerea sa de rau pentru neîntelegerea urmata si dupa aceea sa asiste la radicarea steagului grecesc, care sa se faca cu muzica si cu onoruri militare.
Dupa îndeplinirea acelor formalitati, grecu, îmbracat iar cu uniforma stiuta, se duce sa faca vizita locotenentului domnesc, si atunci marele logofat îl primeste cu mâna întinsa, rasturnat într-un fotoliu, zicându-i: 'Na, mascara, vino de saruta mâna'. Grecu i-a sarutat mâna si astfel s-a închis incidentul. Caminarache a facut chef mare în ziua aceea, ca de trei luni fusese întarcat de la masa bogata în mâncari bune si vinuri alese a maretului boier Costache Sturdza.
Acum vreo cincizeci de ani populatiunea tarei se compunea numai de români, afara de câteva sute de familii de greci, venite cele mai multe în urma fanariotilor, de câtiva armeni refugiati din Turcia; nemti foarte putini, iar de ovrei nici vorba. Rar, foarte rar se auzea prin orase câte un bocceagiu strigând: 'Marfa, marfa', cu legatura rezemata pe cot. Invaziunea jidoveasca a început cam dupa la 1830, de când în Austria si în Rusia îi iau la oaste; asa ca, pâna pe vremea Regulamentului, locuitorii tarii erau împartiti în mai multe categorii sau clase:
1. Clasa taranilor de la sate, talpa casei, cum s-ar zice, care platea dari si ducea toate sarcinile statului, se deosebea în:
Clacasii, asezati pe mosii boieresti, manastiresti sau domnesti. Ei clacuiau, adica plateau proprietarului în munca chiria pamântului pe care locuiau si în care se hraneau; si în:
Mosneni sau rezasi, adica proprietari mici, sezatori la tara în pamânturile lor.
2. Câteva mii de tigani, robi ai boierilor, ai manastirilor sau ai statului.
Acestia se deosibeau în:
Netoti, oameni fara casa si fara satra, nomazi, umblau în cârduri cu capul gol, netunsi, despletiti si nepieptanati, înveliti în câte-o otreapa, o rogojina sau un tol vechi, rupt si soios, ca într-o manta, ducând copiii în cârca sau în gluga; furau ce puteau si mâncau ce gaseau: hoituri împutite, câni, pisici si mortaciune; când apareau undeva, era spaima. Armasul Manolache Florescu a cautat sa-i stabileasca, împartindu-i ca robi pe la proprietarii cari au voit sa-i primeasca pe mosiile lor; a luat chiar el pe mosia sa din judetul Dâmbovita, Vizuresti, mai multe familii de le-a asazat acolo. Stiu ca multi au murit de inima rea, vazându-se deveniti statatori; dar cei cari au ramas muncesc pamânt.
Tigani de laie, nomazi si ei, dar aveau satre sau corturi; ei se deosebeau, dupa meseriile ce esersau, în: rudari, ursari, caramidari, fierari, spoitori si salahori la zidiri. În vremi mai vechi, unii erau aurari si îsi plateau birul catre visterie din aurul ce gaseau în râurile de la munte.
Armasul cel mare avea toata autoritatea asupra robilor statului, strângea birul de la ei si uneori profita de salahoria lor ca sa-si faca pe ieftin o cascioara la tara sau la Bucuresti.
Tigani de vatra, mai toti robi boieresti sau manastiresti, erau meseriasi sau servitori pe la casele stapânilor si proprietarilor lor, unde slujeau zi si noapte, îmbracati sau despoiati, mâncati sau nemâncati, dar totdeauna desculti si batuti.
Robii boierilor si manastirilor nu plateau nimica la stat, erau proprietate absoluta a stapânilor, puteau sa-i vânza cum voiau, în familii sau izolati.
3. Boieranasii, neamurile si mazâlii sau nobilimea cea de la tara, în care se aflau multi din urmasii domnilor si boierilor vechi cei mai ilustri, erau scutiti de dari catre stat, dar nu aveau alte prerogative, nici privilegiuri.
4. Populatiunea oraselor se compunea de meseriasi si negutatori, împartiti în isnafuri sau corporatii: croitori, cavafi, islicari, curelari, ceaprazari, tabaci, brasoveni, gabroveni, bogasieri, lipscani si zarafi; fiecare corporatie cu starostele sau.
5. Câteva sute de boieri mici, fara barba, zisi starea a doua si a treia, între cari se prenumarau edeclii domnesti, basciohodaru, tufecci-basa, divictaru, cafegi-basa, stolnici, satrari, slugeri, medelniceri, cluceri de arie etc., pâna la serdari, caminari si cluceri mari.
6. Boieri zisi de starea întâia, boieri cu barba, ale caror ranguri începea de la aga si spatar pâna la logofat al credintei, treizeci sau patruzeci la numar; dintre acestia se luau slujbasii cei înalti administrativi si judecatoresti.
De la logofat al credintei în sus, rangurile de logofeti de Tara-de-Sus si de Tara-de-Jos, de vornic de Tara-de-Sus si de Tara-de-Jos, pâna la ban mare inclusiv, zece sau doisprezece cel mult, formau ceea ce se numea protipendada.
Boierii cei mari purtau contos si pe cap gugiuman de samur. Cei halea tineau dinaintea lui voda, la ceremonii, bastoane lungi de abanos cu mânerul de fildes. În ziua când cineva îmbraca caftan de boier mare, era trimis acasa cu alai, calare pe cal domnesc. Acolo îl astepta berber-basa al curtei care-l radea, însemnând cu briciu pe unde sa lase sa-i creasca barba. În tot timpul acestei ceremonii îi batea în curte meterhaneaua cu surle, cu tobe si tumbelechiuri.
În vârful piramidei de clase era domnul cu cabanita si cuca, cu sabie, topuz si tui.
Boierii mari si mici nu numai ca nu plateau nici o dare catre stat, dar aveau si privilegiul de a scuti un numar de dajnici, de la trei pâna la optzeci, dupa importanta rangului la care era ajuns; acesti scutiti erau scutelnici si poslusnici boierilor si, în loc de a plati darile lor catre stat, le plateau patronilor boieri, în bani sau în munca. Regulamentul organic a desfiintat acest privilegiu pentru viitor, conservând acelor ce-l aveau la 1831 o renta viagera în bani pe care-i primeau de la visterie, renta care astazi este, cred, cu totul stinsa.
Birul catre stat se facea în lude. Marele vistier întocmea tabele pe judete, pe plasi si pe sate, dupa trebuintele taranului. Acea tabela, cum ajungea la sat, obstea se aduna duminica în sobor la usa bisericii si facea cisla, puind asupra fiecarui satean o dare potrivita cu starea si cu puterea sa.
Veniturile celealalte, otcupurile sau huzmeturile, precum oieritul, vinariciul, vamile, ocnele si altele se vindeau la mezat de marele vistier si se adjudecau acelor cari ofereau preturile cele mai favorabile. Acei antreprenori sau otcupcii erau cei mai multi armeni si greci, oameni veniti cu domnii fanarioti din partile Turciei: un becer sau cuparu Manolache, un Polisache, un Manuc sau un Privilegiu; acestia, întinzând bine sfoara, se îmbogateau în doi-trei ani. Multi din pretinsii nostri nobili de astazi, carora nu le ajungi cu stramurarea la nas, datoresc celebritatea si averea lor otcupurilor.
Erau unele functiuni publice fara leafa; remuneratia titularului era lasata în seama vredniciei sale, s-o faca cât putea mai lucrativa.
Logofatul Fanica, împiegat al hatmaniei, care era unul din amploiatii de aceasta categorie, într-o dimineata, dupa ce se rasese bine pe obraz si pe cap si se spalase, iesise în curte, legase un capatâi al taclitului de clanta usii si se încingea peste antiriu, învârtindu-se si strângându-se în brâu, când un ceaus îi aduce înainte doi împricinati sa-i judece. Unul se jaluia ca, tras în gazda la un han de la capul Podului Mogosoaii, când s-a sculat a doua zi, nu si-a mai gasit cizmele, furt despre care acuza pe un alt calator care dormise într-o odaie cu dânsul.
- Ai auzit tu, ma? zice logofatul Fanica, adresându-se catre parât, de ce ai furat cizmele? Sa le dai omului înapoi, ca te ia dracu!
Parâtul se apara tagaduind; atunci logofatul Fanica se întoarce catre parâs si-i zice:
- Auzi, ca de unde sa ti le dea, daca nu ti le-a furat el? Si, dupa ce unul repeteaza vreo trei-patru ori ca acela îi furase cizmele, si celalalt tagaduieste, logofatul Fanica închide dezbaterile, zicând ceausului:
- Ai! ia-i ceaus! Am înteles pricina; închide-i pe amândoi la gros, sa dea fiecare câte cinci lei, si daca nu au parale, sa le iei epingelele.
Dreptatea s-a facut într-un minut, dar nici pâna azi nu se stie cine a furat cizmele calatorului.
Pe vremile acelea, si pâna mai încoace, nu esistau în tara nici sosele, nici poduri peste gârle; la cea mai mica viitura de ape comunicatiunile încetau, la malurile vadurilor stau carale si carutele adunate ca la bâlci, câte-o saptamâna, asteptând sa scaza apa, sa poata trece. Vara, când era uscat, si iarna pe pârtie, caii de postie, mici si slabi ca niste pisici, zburau cu trasura dupa ei, cu o iuteala de douazeci si douazeci si cinci de kilometri pe ora, pe când toamna si primavara, când era pamântul desfundat de ploi, d-abia puteau lua o posta într-o zi, si acea cu vai, cu chiu, cu gura multa si cu bice bune. Cine-si mai aduce aminte astazi de noroiul adânc de un cot din zavoiul Orbului, sau de vestitul Codru Hertii în care pocnea picioarele cailor si lasau tipar la fiecare pas!
Multi ieseni poate ca n-au uitat timpii dintâi ai Unirei Principatelor, când, pentru a veni toamna la Camera la Bucuresti, luau mai bine drumul pe la Cernauti, Lemberg, Viena si Pesta, de unde se puneau în vapor si veneau pe la Giurgiu, decât a veni d-a dreptul pe la Focsani si Buzau.
A calatori noaptea nici vorba, caci trebuia sa tragi la gazda când era soarele de-o sulita sus pe cer, daca nu voiai sa faci cunostinta cu vreun Grozea, un Petraru, un Tunsu sau Belivaca.
De-o jumatate de secol, Moldova pierduse, prin luarea Bucovinei, cele mai frumoase tinuturi ale sale, si nu trecuse multi ani de când o alta parte a ei, Basarabia, fusese adjudecata Rusiei, si gurile Dunarei cu Delta cu tot treceau una câte una, în domeniul muscalesc, asa ca pe la 1840 chiar malul drept al canalului Sfântu Gheorghe, pe o distanta de mai multe kilometri, se gasea în puterea tarului.
Am vazut pe bas-besli-aga parasind cazarma beilicului si iesind cu trupele sale pe la bariera Serban-Voda, pe când, pe la bariera Mosilor, generalul Roth intra în Bucuresti cu avangarda ruseasca.
Am vazut tara guvernata de Pahlen, de Zaltukin si de Kisselef, cu Bârzof si cu Pazarnicu.
Puneam noaptea urechea pe pamânt la Ghergani si numaram tunurile cari bateau Silistra.
Am pomenit domnia lui Grigorie-voda Ghica si pe a frate-so Alexandru-voda, domnia lui Bibescu cu capitan Costache chehaia, ucenicu si imitatorul Pazarnicului.
Pe atunci scriitorii cancelariilor se ziceau piseri, sefii de serviciu nacealnici, masa sau biurou se numea stol si seful de masa stol-nacealnic; scriptele cancelariei se numeau ciorna, sprafca, otnosenie, pricaz si sdelca; ofiterii se numeau prapurcici, porucici, polcovnici si pot-polcovnici.
Slavismul îsi încerca conchista prin biurocratie si prin armata, precum odinioara o încercase prin biserica cu blagovestenie, preobrejenie, blagoslovenie, bogoslov, zlatauz, pristol si denie.
Am asistat la înfiintarea Societatii literare si societatei 'Fratia' si la rascularea de la 1848.
Am vazut îndoita alegere a lui Cuza-voda, proclamarea Unirei Principatelor si lovitura de stat.
Am asistat la noaptea de 11 fevruarie la plebiscitul lui voda Carol de Hohenzollern, apoi la declararea independentei României si a regatului si la încoronarea regelui Carol I.
În epoca de tranzitie, prin care a trebuit sa trecem ca sa iesim din starea de umilinta în care eram cazuti si sa ne radicam la o viata civila si politica, am putut avea multe si mari deceptiuni, am putut întâlni în cale fel de fel de caractere: oameni, unii slabi de înger, cari la momentul chemarei au lipsit de la datoria lor, altii, regretând o stare de lucruri în care traise, care le convenea si le profita poate, se uita cu dor la trecutul tarei; pe altii, îngrijati de repegiunea cu care se succedau aspiratiunile si exigentele nationale, ramâneau înapoi; pe multi îngâmfati de succesele natiunei, la cari nici cu gândul nu gândise, îsi atribuiau lor tot meritul, fara a voi sa recunoasca cea mai mica participare nici mersului natural al lucrurilor, nici împrejurarilor dinafara. Am putut vedea oameni orbiti de invidie sau de ambitie cari nu au crutat nici intriga, nici clevetirea, pentru a ajunge sau pentru a se sustine la putere sau la favoare, sau pentru a-si face o popularitate.
Dar numarul tuturor acestora se pierde în negura multimei, s-apoi chiar lor nu li se poate imputa lipsa de patriotism, pentru ca, la timpi de cumpana grea, i-am vazut pe toti uitându-se cu trupul si cu sufletul la glasul tarei.
'Fericiti sunteti voi, tinerilor români, ne zicea Michelet; în tara voastra totul e de facut, fiecare din voi se poate distinge si chiar ilustra prin fapte patriotice si marete'.
Pe când Michelet rostea aceste cuvinte, numele de român nu trecea înca dincolo de Carpati si de Dunare; multi din tinerii nostri aflati la studii în Viena, în Munich sau în Paris se credeau umiliti d-a apartine unei nationalitati necunoscute în lumea europeana. Le era rusine chiar de numele lor de familie si de botez; fiii lui Ion, lui Gheorghe sau lui Ilie se porecleau Ioanidi, Gheorghiadi sau Iliadi. Astazi îsi zic româneste Ionescu, Gheorghescu si Iliescu; ba chiar fiii lui Iacob, lui Moise si lui Teohari îsi dau numele de Iacovescu, Moisescu sau Teoharescu, crezând ca tiganii ca lulelei, daca i-o zice pipa, românu n-o s-o cunoasca. Chiar francezii, în mijlocul carora traia sute de tineri români, ne numea pâna acu vreo douazeci de ani valac si moldav sau valav si moldac, sau, cu un singur cuvânt, moldovalac, iar tarei îi zicea Moldavie, Valachie, Moldaquie, Valavie si, cu un singur cuvânt, Moldavalachie.
Astazi numele de român si de Românie, ca natiune si ca stat, sunt cunoscute în toate colturile lumei civilizate, si orice fiu al patriei îl poarta cu mândrie.
Din natura lui, românul este modest, chiar sfiicios, as putea zice; si de i se poate imputa ceva, ar fi ca nu are destula încredere într-însul. El pretuieste mai mult decât pare; nu este nici laudaros, nici pretentios. Ori de câte ori am vazut la noi în tara un fanfaron, un om care se crede mai mult decât este, un om care sa pretinza ca le stie si le poate toate, am avut ocazie sa ma conving ca era vita de strein.
Când era vorba d-a se înfiinta Curtea de casatie, multi din oamenii nostri politici se întrebau unde o sa gasim douazeci de legisti învatati si ispititi, cu cari sa se poate pune în miscare o asemenea înalta institutiune; si mai toti deputatii sta la gânduri dinaintea acelui argument. Nevoia ne-a silit sa îndraznim, si Curtea noastra de casatie nu este mai prejos în lumini si capacitate decât institutiunile de acelasi ordin din tarile cele mai înaintate în stiinta dreptului.
A fost un timp, si nu prea demult, când corespondenta în streinatate se facea prin cancelaria ruseasca si austriaca, care lua scrisorile si pachetele noastre de le espeduia cu o espeditiune organizata în toata forma la noi în tara, cu biurouri în toate orasele noastre. Reprezentantii puterilor streine se împotriveau la ideea de a se trece acest serviciu la posta româna. 'Unde va sunt - îmi zicea unul din consuli - oamenii speciali, capabili si esperimentati, carora sa le putem încredinta corespondenta noastra diplomatica si interesele supusilor nostri?' Am raspuns acelui diplomat ca, precum am putut învata calculul diferential si integral, asa ca manipulam functiunile (...) tot asa de bine ca si Delaunay si Puiseux, nu mai putin eram siguri a învata, daca nu în câteva saptamâni, dar în câteva luni, a manipula primirea, espeduirea si distribuirea scrisorilor si pachetelor ca si împiegatii postei rusesti si austriece. Nevoia ne-a silit sa luam asupra-ne acest serviciu, si chiar de la început el s-a facut într-un mod satisfacator; si astazi nimeni nu-i poate nega dreptul de a se compara si a rivaliza cu serviciile telegrafo-postale cele mai bine organizate.
'Voiti sa rascumparati drumurile-de-fier - zicea un senator - dar unde va sunt oamenii cari sa stie a le administra, unde o sa gasiti împiegati capabili sa le puie în miscare, unde va sunt inginerii cari sa le poata repara la trebuinta?' Dinaintea unor asemenea argumente multi stau pe gânduri sa voteze alb sau negru. Dar nevoia ne-a silit sa luam pe seama statului rezoul cel mai lung; si putem zice ca, chiar din ziua dintâi, serviciul s-a facut în toata regula si în toata securitatea, cu împiegati români; si nimeni nu poate tagadui ca liniile au fost totdeauna în buna stare, fara a regreta administratiunile anterioare ale lui Strussberg, Bleichröder sau Staatîs Bahn.
Nu voi pretinde ca tot ce s-a facut în tara noastra de un sfert de secol încoace este perfect, dar îmi permit a observa pesimistilor si impacientilor ca nici o tara din lume n-a progresat asa de mult ca tara noastra într-un asa de scurt timp, si ca orice progres începe printr-o stare neguroasa si plina de nedomiriri; stare de care unii dibaci stiu a se folosi, aceasta mai ales când progresul se opereaza de jos în sus; de aceea este totdeauna bine ca impulsiunea si conducerea reformelor prin cari trece o natiune sa vie de la clasele de sus, de la clasele luminate; de la acelea sa proceada spiritul de inovatiune, sa nu astepte ca initiativa reformelor necesare sa porneasca de jos, caci atunci clasa numeroasa pierde spiritul de conservatiune care trebuie sa domine totdeauna la baza, si societatea intra într-o perioada de agitatiune care anevoie se poate astâmpara.
Oamenii pe cari institutiunile, împrejurarile sau educatiunea i-a pus în fruntea unei natiuni sunt datori sa fie înainte-mergatorii ei, sa nu caute niciodata sa împiedice mersul progresului, ci sa lase toata latitudinea si toata libertatea initiativei individuale, mai ales în ceea ce priveste industria si comertul, caci ele nu se pot conduce decât numai de luminele stiintei cari singure pot arata drumul care conduce pe om a deveni folositor si necesar societatei în care traieste.
Nimeni nu are dreptul d-a opri omenirea din mersul ei progresiv, care este tras de natura fizica si morala a omului; nimeni nu are dreptul d-a-i impune sisteme oricât de geniale ar fi acele combinatiuni. Sa te fereasca Dumnezeu de omul care n-a citit decât o carte; acela ajunge mai curând sau mai târziu la o sistema absoluta, merge pâna a voi sa prefaca societatea dupa capul sau, dupa ideile ce si-a format; uita adevarurile sociale cele mai fundamentale, uita ca progresul moral este libertatea si ca progresul material este de a produce cât se poate de ieftin, d-a pune pe om în stare buna si a-i crea timp de a-si radica gândirea mai sus de multumiri materiale.
Omul la tinerete traieste cu sperante si la batrânete traieste cu suveniri.
Placuta este tineretea cu cortegiul ei luminos si înflorit de cugetari înalte si de iluziuni placute, si frumoasa a fost tineretea oamenilor generatiunei din care am facut parte, generatie care a trait cu mintea atintita la fapte mari si patriotice, plina de sperante, de credinta în Dumnezeu si în viitorul României; hranita cu aspiratiuni înalte, din cari multe, gratie împrejurarilor si staruintei oamenilor de bine, am putut a le vedea realizate una dupa alta; izbânde cari au lasat batrânetelor noastre suveniri placute si au deschis generatiilor celor tinere un câmp întins si luminos de sperante si mai marete, si mai glorioase; generatie care a urmat de aproape dupa desteptarea românismului din letargia în care îl afundase grecismul fanariot, ce începuse a prinde coaja si nabusa nationalitatea noastra, precum apasa astazi asupra românilor din Tesalia, din Epir, din Macedonia si asupra albanezilor.
Cât îmi place în orele mele de izolare sa-mi aduc aminte de unii din oamenii cu cari am trait alaturi, pe care i-am vazut luptând cu abnegatiune si curaj pentru redobândirea drepturilor tarei si pentru libertate! Gasesc o multumire nespusa a-mi rememora faptele si cuvintele lor si a le binecuvânta numele si memoria.
Într-o seara lunga de iarna, pe când ninsoarea batea în geamuri, asezati pe jaturi la gura sobei, dinaintea unei flacari dulci si luminoase, am petrecut ore întregi si placute cu amicul Vasile Alecsandri, povestindu-ne unul altuia suvenirile noastre din tinerete. Se apropia de ziua când ne-am adus aminte de camerile noastre de culcat, si ne-am despartit gasindu-ne amândoi la un gând, zicându-ne:
'De ce nu ne-am scrie unul altuia, sub forma de epistole intime, cele ce ne-am povestit într-asta seara; poate ca unele din istorioarele noastre ar interesa pe unii dintr-acei cari n-au trait p-acele vremi?'.
Si astfel am început o corespondenta, desi adesea întrerupta, dar pe care am reînnoit-o de câte ori ocupatiunile ne-au permis; corespondenta în care ne-am ferit de orice invective, fara însa a ne abate niciodata a spune adevarul.
ION GHICA 

CLUCERUL ALECU GHEORGHESCU


Iubite amice,

Alaltaseara, pornind de la gara ta, adormisem adânc, leganat de valurile ascutite ale liniilor de fier Strussberg; trei locuri de o parte a vagonului erau la dispozitia capului si picioarelor mele; când, pe la miezul noptii, ma simtii scuturat de o mâna viguroasa: era conductorul care intervenea în favorul dreptului bine platit al unui calator îmbarcat la Marasesti; recunoscui dreptatea invocata si ma ghemuiam în limitele tichetului meu, cautând sa apuc de picior somnul ce fugea, când aud un glas care se îngâna în scuze pentru supararea ce-mi adusese si ma silea sa raspund, ca om binecrescut, la asemenea politeta prin cuvintele banale: 'Nu face nimica, domnule', 'Eram destept', 'Sunt foarte bine', 'Nu dormeam', 'Erai în dreptul dumitale' etc.
Dar noul venit începu o conversatie:
- Stii, cucoane Iancule, ca nu te mai cunosteam? Ai albit de tot de când nu te-am mai vazut.
La aceste cuvinte, simtindu-ma cam atins la amorul meu propriu, îi raspunsei cu oarecare amaraciune:
- Dar îmi pare, domnule, ca barba dumitale nu are nicidecum dreptul d-a invidia pe a mea, ca este, mi se pare, si mai lunga, si mai alba.
- Ce are a face! îmi riposta el, dar dumneata esti un copil pe lânga mine.
Noul-venit era un batrân bine conservat, grascean si rumen la obraz, caruia nu i-as fi dat nici sasezeci de ani.
- Eu te-am mai sculat o data din somn; eram tânar atunci si d-ta erai copil ca de vro opt-noua anisori. Cuconul Tache, raposatul tatal dumitale, era ispravnic la Focsani; eu am fost trimis de am ridicat în fiare pe clucerul Alecu Gheorghescu, tovarasul dumnealui la ispravnicie. P-atunci erau câte doi ispravnici de fiecare judet, unul peste partea administrativa si celalalt pentru partea judecatoreasca, si amândoi ispravnicii în pricini grele judecau împreuna, formând un fel de tribunal. Ce vremuri erau pe atunci! Clucerul Alecu facuse mâncatorii, abuzuri sau prevaricatiuni, cum se zice astazi...
Întelegi, amice, ca la aceste cuvinte somnul meu, dulcele meu somn, a zburat în fuga mare, si nici nu m-am mai gândit a-l prinde. Si, în loc de a închide pleoapele, am dat drumul limbei, începând la întrebari:
- Ia spune-mi, ma rog, cum ai ridicat în fiare pe acel ispravnic?
- Eram edecliu si aveam odaie în curtea domneasca alaturi cu odaia lui tufecci-basa, lânga ogeacul neferilor; la stânga, sub scara, sedea raposatul Maciuca, Dumnezeu sa-l ierte, bas-ciohodar si mâna dreapta a lui voda, cum s-ar zice astazi, întâiul aghiotant domnesc, om drept si plin de bun-simt.
Într-o noapte, dupa slujba curtii, ma asezasem pe somn, când numai ce aud ciocanind la usa si un glas care-mi striga: 'Te cheama voda'. Nu stiu nici cum am sarit din pat, nici când m-am îmbracat; într-o clipa îmi trântisem cizmele cele galbene, binisul, legatura la cap si hangerul la brâu, si eram la usa iatacului domnesc. Bas-ciohodarul tocmai iesea din odaie de la voda si-mi zise repede: 'Ai mai iute, ca te cheama voda, si sa te vad, Niculae!'
Raposatul Maciuca era oltean ca si mine si putintel cam ruda dupa mama.
Când am intrat în iatac la voda, era sapte ceasuri, sau, cum s-ar zice astazi, o ora dupa miezul noptii. Voda era cu ghicelic de noapte pe cap si cu o scurteica lunga de pambriu verde, îmblanita cu pacea de samur; o faclie galbena ardea într-un sfesnic mare de argint dinaintea icoanelor. Cum intru în odaie, voda se întoarce catra mine si-mi zice cu un glas gros si rastit:
'Tu esti Niculae Paunel?'
'Eu, maria-ta.'
'De mult esti la curte?'
'Numai de un an, maria-ta'.
'Maciuca mi-a spus ca esti harnic si cinstit. Ce slujba ai îndeplinit pân-acum?'
'Nici una, maria-ta, decât ca acum trei luni am întovarasit pe nenea Negreanu tufecci-basa, când a prins pe Ghita Cutui'.
'Ia plicul de pe mescioara, pecetluieste-l cu pecetea de pe tavita cu calimarile si sa plece îndata la Focsani, sa-l dai în mâna nepotu-meu Tache, ispravnicul, fara sa te simta nici pasarea maiastra. Baga de seama ca ai sa-mi aduci pe clucerul Alecu Gheorghescu în fiare; poimâne pe vremea asta sa fii cu el la scara domneasca. De cumva ti-o scapa, mai bine sa te duci sa te îneci decât sa dai ochi cu mine'.
Grigorie-voda Ghica era un om maruntel, barba potrivita în aparatoare si canita, mai mult rosie decât galbena, mustatile rosii trase în jos si despartite sub nas prin doua-trei muchi de brici, ras pe obraz pe lânga barba; ochii vii, glas rastit si gros; el era un om cu foarte putina învatatura si trecea între boieri ca unul din cei mai neînsemnati, desi fusese de mai multe ori aga, spatar si chiar vistier si ban mare.
El s-a suit pe scaunul domniei la 6 octobre anul 1822, trei ani dupa vestitul Caragea si îndata dupa zavera, dupa uciderea slugerului Tudor, eroul care, indignat de jafurile oamenilor lui Ipsilant - cari din insurgenti în contra turcilor se prefacusera în cete de hoti, pradând drumurile si mosiile - intrase în corespondenta cu Silistra valesi prin cancelarul consulatului nemtesc, batrânul Udriski, aratând turcilor ca razvratirea din Tara Româneasca nu era în contra turcilor, ci în contra fanariotilor cari saracisera pe bietii locuitori. Atunci chehaia-beg, care si intrase în Bucuresti cu ostire turceasca, a invitat pe boierii cari mai ramasese în tara sa trimita pe câtiva dintr-însii la Poarta, ca sa arete sultanului pasurile tarii. Adunându-se între dânsii, ei au ales pentru aceasta misiune pe banul Barbu Vacarescu, pe logofatul Mihaita Filipescu si pe banul Grigorie Ghica, cari, ajungând la Tarigrad si espunând starea tarii si trebuintele ei, sultanul a numit pe banul Grigorie Ghica domn, deodata cu Ionita Sturdza în Moldova. Poarta nu mai avea încredere în fanarioti. Ghica Grigorie, viind la domnie, a gasit tara secata cu totul în belsugul ei, înecata în datorii; boierii si negustorii pribegiti în toate partile si rascoale pretutindeni: în sate, în orase si pe drumuri.
Ghica Grigorie, care-si iubea tara, a luat sarcina de-a starpi jafurile boierilor si ale ciocoilor, cari de la Caragea ajunsese fara frâu; capul nu-l taia prea mult, dar când avea câte o pricina grea, chema de se sfatuia cu trei oameni: cu vornicul Costache Câmpineanu, cluceru Chiriac si cu bas-ciohodaru Maciuca. Dupa ce-i auzea pe fiecare în parte, se culca, dormea un somn bun si pe la miezul noptii se scula, aprindea la candela faclia din Vinerea Pastilor de la epitaf, cadea în genuchi dinaintea iconostasului si se ruga lui Dumnezeu ca sa-l lumineze. Astfel a domnit el sapte ani si ajunsese sa tremure boierii cei rai si ciocoii. Cât a domnit el, a fost bine pentru toti, linistea domnea în tara; pânea si carnea buna, ieftina; toata lumea, negustor, meserias si taran, mânca, bea si chiuia; veselie pretutindeni. El a deschis scoalele românesti si a gonit pe egumenii greci.
În noaptea când m-a chemat voda, mi se facea ziua la posta la Sindrilita, în carucioara care se schimba din posta în posta si care ajungea totdeauna numai în trei roate. Pe la aprinsul lumânarilor, în ziua de patruzeci de mucenici, îmbracat tiptil, eram introdus ca calugar în odaia raposatului coconu Tache, tatal dumitale; parca-l vaz pe marginea patului, lânga scaunul cu doua lumânari de seu în doua sfesnice de alama cu mucari. Condicaru, în picioare, îi citea jalbile, întingând din vreme în vreme condeiul de peana de gâsca în calimarile de la brâu, ca sa scrie hotarârea ispravnicului; îndata ce condicarul Nicolae Sprâncenatu, cum îi zicea lui Ipatescu, mai în urma barbatul eroinei de la 1848, scrise hotarârea ispravnicului, cuconu Tache se uita la mine întrebându-ma:
'De la schit esti, parintele?'
'Sunt de la Poiana-Marului, am o jalba.'
Si ma apropiai de mescioara cu lumânarile si-i pusei plicul domnesc în poala, cu pecetea în sus, potrivind sa nu o zareasca condicarul. Ispravnicul, îndata ce vazu pecetea, o si recunoscu, dar îmi zise:
'Ha, este de la parintele egumen!'
Si dete ordin condicarului si stegarului care ma bagase în casa sa ne lase singuri.
Despecetlui plicul cu graba, îl citi si vazui ca i se înveseli obrazul si-mi zise:
'Vezi, numai asa daca nu s-or stârpi mâncatoriile si angaralele, sa se învete minte ciocoii; pâna n-o baga câtiva în ocna parasita, ei tot cred ca voda glumeste. Clucerul Alecu nu este acum în oras, s-a dus dupa lude în plasa Tohani, dar trebuie sa vie asta-seara; du-te de te odihneste, ca te chem eu la vreme'.
Batu în palme si porunci feciorului sa-mi astearna în odaia copiilor; m-am dus de m-am culcat în odaia d-voastre. Sunt d-atunci 55 ani, cucoane Iancule! D-abia ma furase somnul, când auzii trasnete si pleosnete si doi surugii bataiosi cari urlau de ti se parea ca cânta; peste un minut auzii si glasul lui cuconu Tache:
'Ai, scoala, c-a venit cluceru'.
Porniram amândoi pe jos spre casa clucerului, la care, în urma noastra, ceausul de slujitori însiruia oameni de jur împrejur; când ajunseseram în pridvor, cuconu Tache intra în casa zicându-mi:
'Asteapta aci pâna te-oi chema eu, si atunci sa intri în odaie cu doi stegari'.
Din pridvor se vedea pe fereastra foarte bine în odaia clucerului, luminata cu trei parechi de lumânari; o gramada de mosafiri se si asezasera la ghiordum cu cluceru în mijloc rasturnat pe sofa. Când intra cuconu Tache, se sculara toti în sus, dar dumnealui lua pe cluceru de mâna si-l trase în odaia d-alaturi; dupa vro cinci minute auzii ca ma cheama, ma luai îndata dupa glas si intrai în iatacul boierului. Cluceru tinea porunca domneasca în mâna, si dintii îi clantaneau în gura. Cum intrai, cuconul Tache îmi zise: 'Îndeplineste porunca lui voda'.
Atunci luai fiarele din mâna stegarului, ma plecai si le pusei clucerului de picioare; în cinci minute eram pe drum cu doua carucioare de posta, într-una eu cu ispravnicul în fiare, si în cealalta doi arnauti cu pistoalele încarcate, carora li se dedese porunca sa dea sa-l omoare daca o cauta cumva sa scape.
Când ieseam din Focsani, rasarea luna; nici gura de surugiu, nici plesnitura de bici, dar carucioarele mele fugeau ca naluca cu umbra dupa ele si seara, când batea meterhaneaua, ma dam jos din carucioara si intram cu ispravnicul meu în odaia lui Maciuca, unde am asteptat pâna s-a sculat voda de la masa, pâna s-a culcat beizadelele, s-a osteiat lumea din curte si au iesit una dupa alta calestile cu masalale a spatarului, a aghii si a ispravnicului de curte; atunci intra raposatul Maciuca si-mi zise: 'Ai sus'.
Când am intrat în odaia lui voda, Maciuca înainte, dupa el cluceru cu fiarele de picioare si eu dupa dânsul, voda, care sta rasturnat pe sofa cu mânile încrucisate sub cap si cu picioarele unul peste altul gramadit, se scula drept în picioare si, adresându-se rastit si necajit catre cluceru:
'Nu ti-e rusine, sluga necredincioasa si boier zacas!'
Si, întorcându-se catre mine, îmi zise:
'Te fac divictar'.
Maciuca îmi facu semn sa ies si când trecui pe lânga dânsul îmi zise încet:
'Trimite-mi sus patru ciohodari'.
Ce s-o mai fi petrecut dupa aceea nu stiu, dsar, dupa ce m-am culcat, pare ca auzeam prin somn un glas care se vaita strigând: 'Iarta-ma, maria-ta! Cine o mai face ca mine ca mine sa pata'.
A doua zi pâna în ziua, clucerul era pornit surghiun la Snagov, cu camasa pecetluita pe el, si a ramas acolo pâna la venirea muscalilor.
Când eram pe la 1829 la Craiova, l-am vazut de gât cu generalul Roth, juca carti cu miile de galbeni, caci era peste proviant.
ION GHICA 

POLCOVNICUL IONITA CEGANU


Amice,

Aici, la mosie la Ghergani, aveam pâna mai deunazi un vecin bun cu care am petrecut multe si lungi seri de iarna.
Polcovnicul Ionita Ceganu din Closani, batrân verde, rumen la fata, fara zbarcituri pe obraz, ras regulat în toate sâmbetele cu perdaf, mustata si sprâncenele albe colilie, era nascut cam pe la anul 1789 si a trait pâna mai acu sase luni în satul Gamanesti, unde petrecea în intimitatea a doi copoi vestiti cu cari gonea iepurele ziua toata din rasarit pâna la apus; iar toamna, când se coceau coarnele si smeura la munte, se duceau tocmai pe Vulcan de împusca câte un pui de urs si o capra neagra.
Acum un an era nun mare la nunta lui Visanu dorobant, curcan cu trei cruci pe piept.
Polcovnicul Ionita bause în sanatatea însurateilor un pahar de vin rosu de Dealul Razvadului si prinsese la limba. Dupa ce se uita una dupa alta la semnele de vitejie ale militianului, îi zice:
- Mai Visane, cine ti le-a dat tie astea?
- Capitanu, îi raspunse Visan; mi le-a dat din partea domnitorului, an când ne-am întors din tara turceasca.
- Dar fosta-ai tu la batalie? Dat-ai piept cu turcu? Luat-ai vrun tun, vreo cetate?
- Ce sa dai piept cu turcul, domnule, ca nu te lasa nici sa-i vezi, sedeau ascunsi ca viezurii sub pamânt; si apoi batalionul nostru s-a brodit sa nu fie nici când s-a luat Grivita, nici la caderea Plevnei, eram trimisi tocmai la Radisteni, pândeam sa nu lasam sa intre nici convoiuri si ajutoare, nici sa iasa vreun turc din cetate; planul muscalilor era sa-i prinza pe toti robi. Apoi dupa predarea lui Osman-pasa, ne-am dus de am înconjurat Vidinu; acolo, pe când asteptam din ceas în ceas sa iasa turcii la lupta dreapta, ne-am pomenit într-o buna dimineata ca ardica steag alb si tramit la gheneraru nostru sa-i închine cetatea. Am intrat în Vidin parca era sarbatoare, cu muzica în capul regimentului.
Batrânul, dupa ce asculta povestea soldatului, ofta zicând:
- Ei! si eu m-am batut cu turcu în tineretea mea; am intrat în Plevna cu Kamenski si cu Suvaroff, si nu mi-a mai dat nimenea nici o cruce!
Când am auzit de numele lui Kamenski si de batalia din alti timpi, m-am apropiat si m-am luat cu polcovnicul la vorba.
- Cum, nene Ionita, zici ca ai fost cu Suvaroff la Plevna? Dar stii dumneata ca d-atunci trebuie sa fie aproape saptezeci de ani?
- Or fi, nen-to - îmi raspunse el - ca eram abia baietandru ca de vreo optsprezece ani când m-am scris la cazaci cu bietul Tudor al nostru. Ne aducea ispravnicii palcuri-palcuri si ne da pe mâna ofiterilor muscali, de ne mustruluia; dupa sase luni, când învatam sa dam cu sabia si cu sulita, ne-a trecut dincolo în tara turceasca. Îmi aduc aminte ca acum, era în ziua de Ignat când am trecut Dunarea pe gheata si ne-am asezat în meterezuri. Cum ne-au simtit spurcatii de turci, au început sa dea navala asupra noastra; tramitea tot zeibegi d-aia cu cealmalele cât o claie pe cap si arapi d-aia negri si buzati, încalecati pe niste cai de scoteau foc pe nari; venea tot iurus cu iataganul în dinti si cu pistoalele întinse în amândoua mâinile, de ti le punea sub nas. P-atunci nu erau pusti d-astea lungile pâna la batalie, ci venea moartea de-ti sta dinainte ceasuri întregi, de-o vedeai bine în fata. Dupa câte o batalie, când ne numaram, ramâneam uneori numai patru-cinci sute, din doua mii câti eram; dar peste zece zile eram iar în par la loc, ca se umpleau golurile cu alti panduri tramisi din tara; asa era învoiala cu Ipsilant. Razboiul d-atunci între Turc si Muscal se iscase mai mult din pricina lui si a lui Muruz; ca dupa ce sultanul se învoise cu împaratul Alexandru sa-i tie sapte ani pe unul domn în Tara Româneasca si pe cellalt în Moldova, s-a maniat pe dânsii si i-a scos dupa doi ani; lui Ipsilant tramisese chiar sa-i ia capul, cum facuse lui Hangerliu la 1799. Îl simtise ca tinea cu muscalii si ca era înteles cu Pasvantoglu de la Vidin si cu Cerni-George Sârbu, cari amândoi se rasculasera în contra Portii. P-atunci sultanul asculta de povetele generalului Sebastiani, care umbla sa-l traga în partea lui Napoleon. Ipsilant, mai norocit decât bietul Hangerliu, a scapat de gealat ca prin urechile acului. Prevestit de tata-so de la Tarigrad si de ambasadorul Italinski, a fugit la Brasov, d-acolo s-a dus la Petersburg, si în ziua de Sfântu Nicolae intra în Iasi cu generalul Michelson în capul ostirii rusesti. Generalul muscal îl orânduise domn peste amândoua tarile. Domnia aceea a tinut si mai putin decât cea dintâi, caci peste câteva luni împaratul a tramis pe generalul Kusnikov presedinte cu deplina putere asupra Moldovei si pe Engelhart, vicepresedinte cu resedinta în Bucuresti, ca sa guverneze tarile cu mitropolitii si cu câtiva boieri mari.
S-au batut bine, foarte bine, baietii nostri de astazi; dar sa stiti, domnule, ca si noi n-am fost mai pe jos în vremea noastra. Ne bateam sabie cu sabie, spanga cu spanga, piept cu piept, dar cine ne-a stiut? Ca p-atunci nu erau d-alde Alecsandri, sa ne cânte vitejiile si sa ne înalte în ochii lumii.
Stii dumneata, domnule, ce om era capitanul nostru Tudor? El, care nu râdea niciodata, când auzea ca vin turcii asupra noastra, ca se napustea pagânii ca vijelia, când cu gândul nu gândeai, el de bucurie începea sa cânte si sa joace ca un copil. Intra în foc, domnule, parc-ar fi mers la nunta.
Românii s-au batut totdeauna; n-a fost razboi fara ca ei sa nu fi sarit asupra pagânilor. Rapauzatul mosu-meu, Ceaus Vergea (familia noastra a fost neam de pandur din tata în fiu), îsi aducea aminte dupa la 1716, când a venit întâiasi data Mavrocordat; p-atunci avea tara dorobanti, rosiori, calarasi, odivoi, seimeni, talpasi, lefegii si slujitori; patruzeci de mii de oameni armati, pe care grecu, când a venit domn, i-a desfiintat ca sa nu ne mai putem bate cu turcu si sa ramâie ei, fanariotii, stapâni pe tara. La 1807, dupa ce am trecut Dunarea, ne-a luat generalul Isaiov, ne-a îmbracat cazaceste, ne-a dat mazdrace, ne-a pus pistol si sabie la brâu si, dupa ce ne-a facut smotru, ne-a orânduit la Tatargic, o bataie de tun de Vidin, ca sa tinem de carjaliii lui Mola-aga sa nu iasa din cetate; munca grea! pentru ca pe toata ziua eram atacati de arapi, si noaptea cadeau peste noi manafi, ca sa ne scoata din meterezuri; dar noi aveam porunca de la Miloradovici, morti, taieti, sa nu parasim locul.
Asta era pe când Bosniacu-aga batuse pe Kamenski la Rusciuk de-l prapadise si pe când Mola-aga gonise pe muscali din toate pozitiunile de prinprejurul Calafatului; arsese Caracalu si Cernetu, pustiisera toate satele pâna în Craiova si împrastiase toata armata ruseasca; numai noi românii, un pumn de oameni, am tinut pâna a venit generalul Pangration cu ostire noua din Rusia. Pe toamna murise Michelson si în locul lui se orânduise Prozoroski, general mai mare peste toata ostirea; atunci ne-a luat Isaiov si ne-a dus în Balcani, tocmai la Kisil-hisar, zece zile cale; d-abia ajunsesem, când a început sa se vorbeasca de pace si ne-a întors la Lovcea, unde, dupa ce am sezut un an fara sa ne batem, ne-a venit porunca sa luam Plevna, ca iar se deschisese razboi. Când am ajuns acolo si s-au asezat tunurile la bataia zidurilor, ne-am apropiat de cetate pâna în santuri, le-am umplut cu maracini si cu saci de pamânt, am pus scari si am sarit în cetate. Eram numai noi pandurii lui Tudor la asalt, ca muscalii cam greoi au ajuns tocmai târziu, când noi ne bateam de un ceas cu turcii pe ulite: cadânele trageau pusti si pistoale dupa ferestre, de ploua gloantele din toate partile ca grindina; zburau capetele ca mingele, unele cu cealmale turcesti, altele cu chivere rusesti, si curgea sângele gârla; un glont m-a nemerit drept în piept, de-am zacut sase luni; m-adusera la spitalul din Craiova în casele lui Priscoveanu, de mi-a scos plumbul de sub coasta.
Lui Tudor i-a venit de la împaratie un inel cu piatra scumpa si cu numele lui Alexandru pe dânsul [...].
Am trait rau cu muscalii, ca ne trata ca pe niste câini; ofiterii lor ne înjura, tot Durak Moldovanski ne facea si ne da ghionturi prin falci. Mâncam numai soharici, un fel de pesmet negru ca noroiul si tare ca piatra; trebuia sa-l moi o zi întreaga în apa, sa-l faci terci ca sa-l poti baga în gura; vara mai bine mâncam buruieni fierte. Când îi scapam prin vitejia noastra de câte o nevoie mare, ne zicea Dobri Kazaki, iar numele de român nu se pomenea niciodata. Fara noi nu mai lua ei Plevna nici atunci, ca si acum.
- Vezi, polcovnice, p-atunci nu erau jurnale, nici reporteri, ca sa poata lumea afla cine se bate si cum se bate, dar o sa vie ea o vreme când sa se gaseasca cineva sa scrie si despre vitejiile românilor din timpii când erau considerati ca cazuti în ochii oamenilor si treceau de molatici si de fricosi. O sa se gaseasca el cineva sa spuie românilor cine a fost slugerul Tudor, ce voia el, ce a facut si ce a dobândit pentru tara cu pandurii lui, caci lui îi datorim scaparea noastra din ghearele fanariotilor. Dar ia spune-mi, ma rog, ce s-au facut acei doua mii de panduri dupa ce s-a încheiat pacea la 1812 si a venit Caragea domn?
- Vreo doua sute au format potera sub comanda lui slugeru Tudor, iar ceilalti ne-am raspândit toti în toate partile; unii au mai murit de ciuma.
Eu, dupa ce m-am tamaduit de rana din piept, m-am tras acasa la parinti, unde am ramas pâna la zavera, când m-a chemat slugeru si m-a luat cu pandurii la Bucuresti. Am sezut întâi la Mitropolie, pe urma ne-a bagat în Cotroceni si d-acolo ne-a pornit spre Pitesti, ca sa ne ducem sa iesim înaintea turcilor, cari intrase pe valea Oltului. Tabarâsem la Golesti, unde am aflat ca Ipsilant prinsese cu viclesug pe slugeru si îi taiase capul; atunci ne-am hotarât sa cadem asupra grecilor lui Ipsilant, ca sa-i scoatem din tara, si am pornit spre Târgoviste, unde stiau ca era tabara lor, dar era târziu, ca-i batuse turcii la Dragasani; chehaia-beg nu lasase picior de mavrofor. Ipsilant cu cneazu Cantacuzino si cu Manu Pârlitu fugisera peste hotar si fusese prinsi de nemti si închisi în cetatea Muncaciului.
Dupa moartea slugerului au ramas numai vreo suta de panduri, acei cari s-au aflat cu capitanul Solomon la bataia de la Dragasani si cari s-au închis pe urma în Manastirea Cozia, unde au tinut voiniceste în contra lui bas-besli-aga, pâna la venirea lui Grigorie Ghica domn la 1822.
Mai în urma, peste vreo doi ani, când s-a facut unchiul dumitale Costache Câmpineanu caimacam la Craiova, pe mine m-a facut polcovnic de vânatori si am fost polcovnic de vânatori pâna când s-a deschis iar razboi cu muscalii la 1828 si m-am dus cu capitanul Solomon si cu Magheru.
Ne-am batut cu turcii patrusprezece luni mereu, ziua si noaptea, sub comanda lui Geismar si a lui Roth; vedeam în toate zilele moartea cu ochii, ca ne puneau muscalii tot înainte la avant-posturi.
Geismar, îndata cum a trecut Oltul, a tramis pe generalul Roth înainte sa coprinza Calafatu, si el s-a dus de s-a asezat la Cioroi. Când s-a pomenit dodata ca îl ia pasa de la Dii cu vestitul Ciapanoglu pe la spate cu 15 000 de suvarii cu 30 de tunuri, care, dupa ce batuse pe Roth lânga Maglavit de-l topise, se aruncase asupra lui Geismar, îi taiase drumul si spre Cioroi si spre Calafat, îi luase toate vitele si tot proviantul din magaziile de la Galicea si le trecuse la Vidin. Muscalii speriati, când îi razbise turcii la Bailesti, fugeau în toate partile, strigând cât puteau: 'Nazat! nazat! Tureschi duh!' când farmazonul nostru, bietul capitan Ciupagea, care nu stia ca pe muscaleste nazat va sa zica îndarat, înapoi, alearga printre sireagurile noastre strigând: 'Auziti, baieti, ghinararul porunceste sa mergem la sat'. Alt sat nu mai era decât Bailestii, de unde turcii bateau cu tunurile în muscali de-i prapadeau; noi am dat navala la sat, n-am repezit la deal si am pus mâna pe tunurile turcesti; atunci Ciapanoglu, crezând ca suntem putere mare si ca fuga muscalilor era numai o stratagema, s-a speriat si a luat-o la fuga spre Calafat, lasând toate proviziunile si munitiile. Le-am luat în ziua aia douazeci si patru de cara cu iarba si patru sute de cara de zaherea. Roth, vazând ca fug turcii dinaintea noastra, a luat curagiu, s-a întors, s-au pus si ei pe goana turcilor. Astfel s-a câstigat cea mai vestita batalie din toata campania. Lupta a tinut trei zile si trei nopti; am alergat dupa turci pâna i-am bagat în Dunare; basibuzucii omorau pe agalele cari voiau sa-i retie sa nu treaca Dunarea si sa-i întoarca la batalie spre Calafat.
Sa stii, domnule, ca fara Ciupagea al nostru mâncau muscalii o papara de n-o uitau niciodata; se prapadea si tara: pagânii de turci pe unde treceau era foc si pârjol. Când te uitai noaptea dupa o movila, te lua jalea: vedeai numai focuri în toate partile cât luai cu ochiul; ardeau capitele de fân, claile si sirele de grâu, ca era tocmai în strânsul bucatelor.
Dupa ce am ispravit cu turcii la Islaz, la Calafat, la Cioroi si la Bailesti, ne-a tramis ghinarau Gavrilenko de am maturat câti turci mai ramasese la Cires si la Cerneti, de n-am lasat picior de turc în Mehedinti si în Dolj.
Mult bine s-au mai batut românii si în rândul ala.
La Cires, a doua zi dupa batalie, am cazut de ciuma; în ordia muscaleasca se încinsese boala de mureau câte doua-trei sute de soldati pe zi. Am zacut patruzeci de zile pe mâinile cioclilor, cari m-au jafuit, mi-au luat tot ce aveam în chimir: patru ceasornice de aur si cinci sute de mahmudele d-ale noi luate de pe la turci.
Când am iesit din lazaret se facuse pacea; [...] lui Solomon si lui Magheru le venise de la împaratul Nicolae 'sfânta Ana' de gât si celuilalt sabia cu cruce, iar noua ne-a dat drumul p-acasa.
Murise mama si îmi lasase peticul asta de pamânt Cega si am venit de m-am asezat la Gamanesti. Pe la 1830, când s-a facut militia, n-am mai vrut sa ma mai scriu; a stat mult de mine capitanul Ciupagea; vreau sa ma primeasca parucic, dar ma saturasem de trai rau, ma logodisem cu Balasica, cu care am trait bine si linistit patruzeci si doi de ani; acum, când oi muri, voi sa ma îngroape la biserica alaturi cu dânsa.
L-am plâns pe polcovnicul Ionita ca pe un frate, ca era un bun si pacinic vecin si un bun tovaras de vânatoare.
ION GHICA

DIN VREMEA LUI CARAGEA


Amice,

Mazilia lui Ipsilant si a lui Moruz, unul din domnia Valahiei si celalalt din scaunul Moldovii, înainte de împlinirea celor sapte ani stipulati în tractatul de la Kuciuc-Kainargi, adaogându-se la alte pricini de galceava ce împaratul Alexandru cauta sultanului, a adus razboiul de la 1806; si dupa sase ani de lupta crâncena, în care victoriile se precumpaneau, puterile Europei, casunând asupra Portii, au silit-o sa încheie pace numai si numai ca sa lase Muscalului mâinile slobode în lupta cu Napoleon. Dupa zicatoarea româneasca 'Turcul sa plateasca', sultanul a dat lui Alexandru Basarabia si un bun hârtau în Asia pe malul Marii Negre, si astfel a facut Englezului pe plac, iar dupa încheierea pacii de Bucuresti contele Metternich, profitând de încurcatura în care se gasea Rusia pe malurile Moscovei, a împins la domnia Tarii Românesti pe Iancu Caragea, amicul si protegiatul cavalerului de Gentz. Dar, cu toata staruinta internuntiului la Constantinopole, sultanul nu a voit sa-i dea domnia pâna ce mai întâi nu l-a asigurat Caragea ca-si va da demisia dupa trei ani. Pe de o parte, suzeranul cata sa eludeze stipulatiunea de domnie pe sapte ani, si pe de alta, voia sa aiba pe grec la mâna.
Dupa mai multe straganeli cu insaala, cu pechei si cu bacalum, pe la sfârsitul lui octombre, Caragea a putut iesi din Constantinopol, si în ziua de Sf. Spiridon al anului 1812 el si-a facut intrarea în Bucuresti cu alai domnesc, calare pe tabla-basa, în sunetele clopotelor, ale surlelor si tobelor. Dupa ce a descalecat la Sfântul Spiridon cel Nou din Podul Beilicului (astazi Calea Serban-Voda), s-a dus de s-a miruit în biserica Curtea-Veche, dupa obicei.
Sosirea acestui domn în Bucuresti a fost semnalul a mari calamitati pentru tara! Chiar în noaptea instalarii sale, palatul domnesc de la Mihai-Voda din Dealul Spirei a ars pâna în temelie si Curtea domneasca a devenit Curtea arsa pâna în ziua de astazi; iar a doua zi, la 13 decembrie, s-a ivit ciuma între oamenii curtii veniti cu voda de la Tarigrad.
A fost în multe rânduri ciuma în tara, dar analele României nu pomenesc de o boala mai grozava decât ciuma lui Caragea! Niciodata acest flagel n-a facut atâtea victime! A murit pâna la 300 de oameni pe zi si se crede ca numarul mortilor în toata tara a fost mai mare de 90 000. Contagiunea era asa de primejdioasa, încât cel mai mic contact cu o casa molipsita ducea moartea într-o familie întreaga, si violenta era asa de mare, încât un om lovit de ciuma era un om mort.
Spaima intrase în toate inimile si facuse sa dispara orice simtemânt de iubire si de devotament. Muma îsi parasea copiii si barbatul sotia pe mâinile cioclilor, niste oameni fara cuget si fara frica de Dumnezeu. Toti betivii, toti destramatii îsi atârnau un servet rosu de gât, se urcau într-un car cu boi si porneau pe hotie din casa în casa, din curte în curte. Ei se introduceau ziua si noaptea prin locuintele oamenilor si puneau mâna pe ce gaseau, luau bani, argintarii, ceasornice, scule, saluri etc., fara ca nimeni sa îndrazneasca a li se împotrivi. Fugea lumea de dânsii ca de moarte, caci ei luau pe bolnavi sau pe morti în spinare, îi trânteau în car, claie peste gramada, si porneau cu carul plin spre Dudesti sau spre Cioplea, unde erau ordiile ciumatilor. Se încretea carnea pe trup auzindu-se grozaviile si cruzimile facute de acesti tâlhari bietilor crestini cazuti în ghearele lor.
Rareori bolnavul ajungea cu viata la câmpul ciumatilor. De multe ori o maciuca peste cap facea într-o clipa ceea ce era sa faca boala în doua-trei zile! ... Si poate ca acei ucisi astfel erau mai putin de plâns, caci mai mult erau de jale acei aruncati vii în câmp, fara asternut si fara acoperamânt, pe pamânt ud si înghetat. Cale de jumatate de ceas se auzeau tipetele si vaietele nenorocitilor din câmpul Dudestilor! ...
În urma mai multor scene oribile, neomenoase si bestiale, petrecute la ordie, unde unul din acesti mizerabili fusese rupt cu dintii de un tânar care apara cinstea sotiei sale, lovita de ciuma chiar în ziua nuntii, si în urma revoltei ciumatilor, cari au sarit cu parul si au omorât zece ciocli, autoritatea în sfârsit a luat masura de a organiza un fel de serviciu sanitar. Ea înfiintase câtiva vatasei însarcinati de a întovarasi pe ciocli din casa în casa, si acestia strigau de la poarta: 'Sanatosi copii?' Unul din ei, într-un raport catre seful sau, zicea:
'Azi am adunat 15 morti, dar n-am putut îngropa decât 14, fiindca unul a fugit si nu l-am putut prinde.'
Deasupra orasului se ridica un fum galben si acru, fumul baligarului care ardea în curtile boieresti, si orasul rasuna de urletul jalnic al cânilor ramasi fara stapân.
La fiecare poarta era câte o sandrama, un fel de ghereta, în care se adapostea câte un servitor pus acolo pazarghidan (comisionar pentru târguielile de pâne, de carne si de zarzavaturi). Nimic nu intra în curte decât dupa ce se purifica la fum si trecea prin hardaul cu apa sau prin strachina cu otet.
Cioclii, când treceau pe lânga o casa bogata, nu lipseau de-a arunca zdrente rupte de la ciumati, ca sa raspândeasca contagiunea. Ei nu se temeau de molipsirea boalei, caci mai toti erau dintre acei cari zacusera de câte doua-trei ori de acea grozava epidemie. Ciuma, ca toate boalele mortale si lipicioase, ca varsatul, ca tifosul, ca lungoarea neagra, foarte periculoasa întâia oara, devine putin violenta la acei cari au mai fost loviti de ea.
Jafurile si tâlhariile oamenilor, direct sau indirect prepusi la serviciul ciumatilor, au fost nepomenite. Multe averi si case mari s-au ridicat în Bucuresti dupa ciuma lui Caragea din sculele si banii bietilor bolnavi.
Dupa un an, cam pe la decembrie, boala a început a se domoli si lumea s-a readunat încetul cu încetul în oras. Acei cari se regaseau, se îmbratisau, dadeau o lacrima celor pierduti pe câmpia de la Dudesti si porneau cu viata înainte, uitând suferintele si însetati de placeri.
Totdeauna dupa o epidemie, ca si dupa un razboi, omenirea cauta a-si recapata nivelul; în aparenta viata devine mai lesne, averile flacailor si zestrele fetelor sporesc prin mosteniri si prin moartea fratilor si a surorilor cu cari ar fi avut sa împarta averea parinteasca, daca ar fi trait ei. Când este o mortalitate mare, poporul zice ca se ieftineste pânea, si aceasta credinta avea pe atunci oarecare temei, caci tara fiind pe atunci lipsita de esport, grâul nu avea alta cautare decât pentru consumatia interioara. Si în asemenea împrejurari casatoriile trebuiau sa devie numeroase, cu atât mai mult numeroase cu cât raul a sacerat mai multe fiinte. Deci, îndata dupa încetarea boalei, lumea s-a pornit pe nunti.
Pe atunci nunta nu vrea sa zica un petec de hârtie velina, tiparita frumos la Socec sau la Weiss din partea d-lui X sau a d-nei Z, anuntând celebrarea cununiilor fiului sau fiicei lor în ziua cutare, la biserica Sarindar sau la Domnita Balasa, s-apoi ... pe usa afara! Pe atunci nunta era dandana mare!
Mai întâi petitorii si colacerii cu aldamas; dupa ei logodna cu arhiereu, cu diaconi, cu preoti, cu cântareti, cu lautari si cu ziafet toata noaptea pâna la luceafarul de zi. Cu câteva zile înainte de nunta, daca mirele si mireasa erau de neam de boier, se facea cherofilima (sarutare de mâna) la curte, unde tinerii cu toate rudele lor erau dusi cu alai spre a saruta mâna lui voda si a doamnei, cerându-le binecuvântarea.
Când se apropia ziua nuntii, mahalaua se împodobea cu brazi de la casa ginerelui pâna la casa miresei. În ajunul nuntii, cam dupa amiaza, porneau caltunuresele, tot cucoane alese dintre rudele cele mai frumoase ale ginerelui, în trasuri înhamate cu armasari de pret. Întâia caltunareasa intra la mireasa purtând o catie de argint cu flori suflate în aur, din care iesea fum de udagaci si de curse; ea mai purta si o stropitoare din care arunca apa de trandafir, semnul curateniei, si ura miresei sa fie totdauna spalata si parfumata. O a doua caltunareasa ducea pe tava de argint florile cu cari se împodobeau cununiile. A treia caltunareasa aduce o tava cu peteala, semnul bogatiei. Veneau în urma celelalte caltunarese cu zece-douasprezece tave încarcate cu tot felul de daruri: saluri, giu-vaere, stofe scumpe, bani, cofeturi etc. Multime de fete înconjurau pe mireasa, si lautarii ziceau din vioare si din gura cântecul vechi:

Astazi cu fetele
Mâne cu nevestele ...

Dupa ce fetele deschideau boccelele si admirau darurile, ele tabarau pe tavele cu peteala si pe flori; unele împleteau cununiile: cruce întreaga pentru ginere si cruce jumatate pentru mireasa. Celelalte desfasurau jurubitele de peteala, le depanau si faceau urzeala lunga de trei coti, podoaba miresei, un râu de aur în care se putea ascunde copila logodita din cap pâna-n picioare. Din vreme în vreme, fetele trageau cu coada ochiului si aruncau flori sau noduri de peteala în partea flacailor; acestia le ridicau si le aninau de fermenele; pe când fetele, ca unele ce împarteau, îsi faceau si ele parte, agatându-si la piept, în dreptul inimei, snopuri de peteala.
Dupa claca se puneau cu totii la jocuri: de-a inelus-învârtegus, de-a baba mija, de-a gaia, de-a cârpa, si acestea se încheiau printr-o hora mare. Astfel, mireasa îsi lua ziua buna de la fete si surate; iar batrânii si babele, barbatii si nevestele petreceau toata noaptea pe ziafet, pe bere si pe mâncare, în sunetul necurmat al lautarilor.
Dar a doua zi mai cu seama era ce era! Nunta începea chiar din zori; nuntasii nu mai osteneau întruna de la casa ginerelui la casa miresei. Cununia se celebra la amiazi la biserica enoriei, de unde apoi mireasa nu se mai întorcea la caminul parintesc. Ea, împreuna cu mirele, se punea în trasura cu cei care purtau gevrele, si lua la trasura lumânarile aprinse, înfipte într-o pâne. Iar daca cununia era a se face acasa la ginere, una din rudele cele mai de aproape ale acestuia, mama, sora sau matusa, pleca de lua pe mireasa si o aducea acasa la mirele ei, cu asternut, cu zestre cu tot. Trasura era înconjurata de toti flacaii, rude si amici ai ginerelui, cari încurcau caii lor, aducând stire ca soseste mireasa.
Momentul desparteniei de parinti era solemn pentru mireasa, însa ea, când pasea pragul casei parintesti, trebuia sa traga din picior, pentru ca sa se marite si celelalte fete. Obiceiul cerea ca sa o podideasca plânsul în acel moment, si lautarii cântau:

Taci, mireasa, nu mai plânge,
Caci la ma-ta mi te-i duce
Când a face plopul mere
Si rachita visinele ... etc.

Dupa cununie, masa mare cu zaharicale de la becerul Manolachi si cu cofeturi de la vestitul Pascu; cu vin de Dragasani, cu pelin de Dealu-Mare si cu vutca de vanilie si de cursa. Lautari si hora toata noaptea, iar în ziua se tramiteau nunii, socrii si nuntasii pe la casele lor, cu lautari.
Acest chef, la cei de jos, tinea trei zile, iar la boieri tinea sapte zile si sapte nopti, dupa legea domnilor si a împaratilor. O nunta se ispravea si zece începeau, încât Bucurestii într-o sarbatoare o duceau. Doliul se schimbase în veselie!
Viata aceasta îi pria lui Caragea, caci popor si boieri, cufundati în ziafeturi, nu bagau în seama jafurile domnesti; s-apoi caftanele dupa cari alergau însurateii îl ajutau mult la sporirea pungii. Îmbulzeala la ranguri era atât de mare, ca se umpluse din scoarta în scoarta condica pitacului domnesc, si se spune ca, în ziua fugii lui Caragea, postelnicul de-abia a pridedit sa citeasca numele celor din protipendada si câteva din starea a doua. Chemat de voda ca sa plece, el a trântit pitacul jos, strigând cu glas tare: 'Iar voi ceilalti, pitari si serdari!'.
Caragea se urcase în trasura, zicând ca merge sa se primble la Baneasa, dar acolo îl asteptau trasurile înhamate cari l-au dus la Brasov, chiar în ziua când sosea în Bucuresti capugiul ce venea sa-i taie capul, fiindca sezuse pe scaunul domniei sase ani în loc de trei, precum se legase catre sultanul.
Venit domn pe putini ani, Caragea cauta sa adune cât mai curând o avere cu care sa poata trai maret în strainatate. Prin urmare, el a lasat un mare nume în felul jafurilor. Se zicea în tara pâna mai deunazi ca se fura ca în vremea lui Caragea.
În domnia lui, toate slujbele si caftanele se dau pe parale. El a suit birurile într-un mod nepomenit, de la 1 500 000 lei (115385 galbeni) la suma de 3 700 000 lei (248 848 galbeni), afara de ocne si de vami, pe cari le vindea cu pret de zece ori mai mare decât înainte, lasând pe taxidari sa rupa cât puteau; apoi pecetluituri, mazilii, neamuri si câte si mai câte! ...
Când i se parea ca punga nu se umplea destul de repede, avea si alte coarde la arc. Scotea pe aga în târg cu cântarul si cu falanga; acesta prindea cu ocaua mica pe vreun brutar, pe vreun cârcimar, pe vreun macelar, îi trântea câte o suta de nuiele la talpi sau îl tintuia de ureche în mijlocul pietei. Voda era sigur ca isnaful avea sa alerge de la unul la altul ca sa faca curama, iar pedeapsa înceta îndata ce starostele venea la curte cu un porcoi de mahmudele. Un alt surup ce gasise fântânii de aur era porunca strasnica din vreme în vreme ca toti negustorii sa se rafuiasca între dânsii, ca sa nu fie datori unii altora. Pe atunci se lua zeciuiala de la împlinirile de bani. Bietii oameni, speriati de ruina ce ar fi urmat unei asemenea rafuieli pripite, se adunau, faceau cisla, si astfel mai dobândeau o amânare, caci suma cislei curgea în punga domneasca.
Caragea avea multa imaginatie în asemenea materie, dar si gasise câtiva oameni zdraveni cari îl ajutau la desavârsirea tertipurilor lui. Vorba mergea în tara ca:

Belu beleste,
Golescu goleste
Manu jupuieste!

Dupa sase ani de domnie, el a dus cu dânsul la Pisa o avere de milioane, cu care a trait în belsug si a ajutat Eteria si revolutia greceasca. Era violent si înfiorator! Un poet lingusitor îi adresa o oda în care îl facea sa zica în limba greceasca:

Am sabie si buzdugan
Te omor ca pe un porc

Un boier, pe care-l dojenea pentru niste hotii, din care nu-i daduse o parte îndestulatoare, îi raspunse:

fur, furi, fura

iar Caragea, în loc de a-l pedepsi pentru atâta îndrazneala, l-a îmbracat în caftan de boier cu barba.
Acest domn însa era neîmpacat cu boierii cari, nevoind a fi instrumentele hrapirii lui, ai faceau vreo împotrivire sau chiar vreo simpla observatie. Astfel, pe banul Constantin Filipescu l-a tinut doi ani la mosie, la Bucov, cu paza de arnauti; pe banul Grigorie Ghica l-a tinut doi ani închis în casa, oprit de a vedea fata de om; pe vornicul Constantin Balaceanu, de care se temea fiindca acesta avea relatiuni de familie la Viena, l-a trimis surghiun la Castoria.
Lui Caragea îi placeau femeile. Într-aceasta privinta, purtarea lui si a fiului sau, beizadea Costachi, era un scandal de toate zilele. Când punea ochiul pe câte o nevasta, trimetea pe barbatul ei într-o slujba departata, la trebuinta îl si surghiunea, si atunci lua cu dânsul câtiva arnauti si se introducea la femeia pacientului cu voie, fara voie.
Beizadea Costachi, tânar frumos, nu avea alta ocupatie decât a cata sa scoata din fire pe cucoanele cele tinere si placute. El se înhaitase cu câtiva feciori de boieri si bateau mahalalele ziua si noaptea. Odata, fiind urmarit de barbatul uneia din conchistele sale, cu care se primbla în trasura, si vazându-se strimtorat de aproape, scoate pistolul si trage sa împuste pe sotul tradat; glontul însa nimereste în unul din caii lui, calul cade din ham si beizadeaua scapa cu chica topor. A doua zi femeia adultera era izgonita de sub streasina conjugala si lautarii improvizara cântecul:

C... ai fost, c... sa fii,
La mine sa nu mai vii!

Pe vremea aceea nu era lucru lesne de a fi galant si nu fiecine îndraznea a face curte. Când un tânar punea gând rau pe o fata, el putea sa dea cu ochii de tatal sau de fratele ei, si atunci, nici una, nici doua, popa îi si cânta Isaiia dantuieste, si casatoria, desi silita, era valabila. Daca bietul tânar avea a face cu o muiere maritata, treaba devenea mai serioasa, pentru ca rasplata depindea mult de brasla la care apartinea barbatul ultragiat. Macelarii luasera obiceiul sa umfle pe galanti cu teava, ca pe berbeci, si-i trimitea acasa în caruta. Croitorii se serveau de foarfecile cele mari de tesghea. Un bacan ce gasise pe un cuconas sub scara, la nevasta lui, dupa ce l-a despuiat în pielea goala, l-a uns cu catran din crestet pâna în talpi, i-a pus o pereche de coarne pe cap, l-a legat rastignit de mâni pe un drug, i-a legat un calus în gura si l-a luat în sfichiul biciului pe pod, de fugea lumea de dânsul ca de Uciga-l toaca, încât nici chiar slugile lui nu au voit sa-l primeasca în casa. A doua zi l-a gasit vizitiul ascuns în ieslele din grajd. Pe un alt cuconas barbatul l-a uns cu miere pe piele si l-a lasat o zi întreaga prada mustelor si viespelor.
Unde se pomenea trotuar sau bulevard pe acel timp! ... Femeile erau încunjurate de toate precautiunile profilactice; ferestrele aveau zabrele ca puscariile; portile se deschideau greu, caci erau înarmate cu broaste tari; iar când o nevasta se ducea la o ruda, la o prietena sau la baie, ea era întovarasita de doua-trei jupânese batrâne si credincioase. Fetele erau tinute si mai aspru; de-abia aveau voie sa iasa în gradina, si gradina era încunjurata cu zid nalt sau cu uluci de scânduri de stejar. Nici macar petitorii nu le vedeau pâna nu se ispravea vorba de casatorie, încât ginerele nu era totdeauna sigur ca a vazut bine fata logodnicei sale.
O fata de boier mare, întoarsa dintr-un clauster de la Viena, unde fusese crescuta si unde dobândise un talent muzical extraordinar pe clavir, a adus cu dânsa în casa barbatu-sau pretiosul instrument. Într-o seara, boierul, zarind câtiva insi cari se pitulasera lânga uluci ca sa asculte frumoasele melodii ale junei diletante, s-a zbârlit de gelozie, si când a doua zi tânara femeie s-a trezit, nenorocita! ... a gasit clavirul spart cu toporul în mii de bucati. Mâhnirea ei a fost atât de mare, încât peste câteva saptamâni o duse la groapa. Ea lasase cu limba de moarte sa-i faca costiugul din scândurile clavirului, dar popa s-a împotrivit, zicând ca fusese vasul Necuratului.
Arta era lucru necunoscut. În tot Bucurestiu nu se aflau decât un singur piano si o harpa. Muzica apartinea lautarilor si cântaretilor de la biserica. Persoana cu inspiratii artistice erau numai domnita Ralu, fata cea mai mica a lui Caragea, natura aleasa, posedând gustul frumosului în cel mai mare grad, admiratoare a muzicei lui Mozart si a lui Beethoven, hranita cu scrierile lui Schiller si Goethe. Ea gasise în câtiva tineri greci, rude si amici din scoala greceasca de la Magureanu, studenti admiratori ai tragediilor lui Euripide si Sofocle, un element pentru a pune în scena câteva piese de teatru. Cu nitica pânza croita si cu hârtie poleita, domnita organizase în apartamentele sale o mica scena pe care se juca în limba elena Oreste, Moartea fiilor lui Brutus si câteva idile ca Dafnis si Chloe.
Mai târziu a zidit un teatru la 'Cismeaua rosie', în coltul stradei Victoriei si a Fântânei, pe locul unde se vede astazi un felinar ascuns dupa o perdea de fier; un teatru în toata forma, cu parter, cu stale, cu scena si cu mai multe rânduri de loje. Ruinele acelui edificiu, ars la 1825, se mai vedeau pâna la 1840, când s-au mistuit în zidurile lui Ioan Caratasul.
Domnita Ralu visa ridicarea teatrului grecesc. Pentru acest scop ea a tramis pe Aristia la Paris, ca sa studieze pe vestitul Talma. Ea a si adus de la Viena o trupa de artisti nemti cari reprezentau opere si drame. Din acea trupa facea parte vestita Dilly, cântareata si tragediana de un mare merit, ce venise la Bucuresti numai pentru o iarna. Iar îndragindu-se de unul dintre tinerii nostri boieri, a ramas în capitala noastra pâna când a murit, dând nastere unuia din batrânii nostri generali.
Avântul dat de domnita Ralu artei dramatice a încetat cu fuga lui Caragea, dar mai în urma a gasit o slaba imitatoare în Smaranda Ghica din Gorgan, în casa careia, dupa zavera, Aristia intrase ca institutor de copii. Acolo Iancu Vacarescu a cautat sa puie limba româneasca pe scena; a încercat sa joace pe Britanicus si pe Zgârcitul lui Moliere, dar surghiunele, razboiul, muscalii si câte si mai câte calamitati au amânat lucrul pâna în 1833, când Câmpineanu a înfiintat Societatea filarmonica.
Tulburarile de pemprejurul tarii, precum rascularea lui Caragheorghe si a lui Pasvantoglu, incursiunile carjaliilor, Eteria greceasca si revolutia de la 1821 facusera sa zbârnaie în tinerii români coarda vitejiei. Lor începu sa le placa armele, vânatoarea si calaria; feciorii de boieri luara un fel de aer de cabadai, termen adoptat de dânsii si care avea semnificarea de voinici.
În timpul lui Grigorie-voda Ghica, pe la 1823-1824, cuconasii nu lasau sa le scape nici un prilej de a se îmbraca cu poturi, cu mintean si cu cepchen; a se lega la cap cu tarabolus si a-si încarca sileahul de la brâu cu pistoale si cu iatagan, precum si a-si atârna pala de gât. Pentru cel mai mic lucru ei se serveau cu armele, încât, din pacinici ce erau mai înainte, devenisera artagasi si tulburatori. Între toti se deosebeau mai cu seama Iancu, feciorul lui beizadea Costachi Caragea si al Ralitei Moruzoaiei, fratii Barcanesti, Barbucica, nepot de fata al banului Barbu Vacarescu si câtiva altii cari se tineau de strengarii si ajunsesera a fi spaima mahalalelor. Ei petreceau ziua în Cismegiu cu lautari pe iarba verde si, cum rasarea luna, plecau cu ghitare si cu flaute la serenade pe sub ferestrele fetelor si a nevestelor frumoase. Pâna-n ziua vuiau mahalalele de cântece, de gâlcevi, de batai si de latrari de câni.
Într-o noapte tânarul Palama, voind sa goneasca pe donjuanul Barbucica Catargiu de la ferestrele logodnicei lui, s-a pomenit cu un cutit în pântece. Nenorocitul, scaldat în sânge, a putut de-abia profera numele acelui care-l lovise; si muma lui, în desperare, a alergat la palat si a sculat pe voda cu tipetele sale. Grigorie Ghica porneste pe bas-ciohodar Maciuca, care si aduce la curte pe Barbucica, îl trânteste la pamânt si din porunca domneasca îi trage o falanga, apoi îl trimite surghiun la manastire. De acolo bietul donjuan patit a pornit la Paris cu gând sa studieze pictura, arta pentru care credea ca are o mare vocatiune.
Anarhia domnea în toate, si lesnirea de a da cu pistolul în oameni devenise la moda, astfel ca ucisul fiind totdeauna presupus ca s-ar fi împuscat la vânatoare, ucigasul ramânea nepedepsit.
În una din petrecerile la care luau parte mai multi tineri, pe când se întorceau în Bucuresti, într-o caruta cu patru cai se gaseau trei tineri: Iancu Caragea, Dimitrachi Barcanescu si Iancu Cretulescu, poreclit Ursu mai târziu, pentru ca o ursoaica îi dezmierdase obrazul cu labele ei. Cei doi dintâi, luându-se la cearta, trag cu pistoalele unul într-altul, si caruta intra în curtea Moruzoaiei ducând pe fiul si pe nepotul ei înecati în sânge. Peste trei zile, doua dricuri se urmau unul pe altul, ducând la locasul cel vecinic pe doi din tinerii cei mai eleganti si mai frumosi ai Bucurestilor.
Stranie epoca! ... Numai venirea muscalilor la 1828 a pus capat acestei vieti zvapaiate a tinerilor cuconasi, luându-i ca comisari (mehmendari) pe lânga generalii rusi, pentru înlesnirea aprovizionarii ostirilor cu proviant si cu cara. La 1831 cei mai multi au încins sabia, scriindu-se în militia nationala.
ION GHICA 

SCOALA ACUM 50 DE ANI


Iubite amice,

Pe când în scoala de la Magureanu vestitii elinisti Lambru, Comita, Vardalah si Neofit, emulii lui Corai, predau tinerilor greci si feciorilor nostri de boier Memorabiile lui Socrate, Fedon si Metafizica lui Aristot; pe când banul Brâncoveanu discuta cu puristul Duca în limba lui Tuchidid Apoftegmele lui Hipocrat si Ariometria lui Arhimed si se munceau sa izgoneasca din limba greaca toate cuvintele câte nu erau curat atice, precum unii din învatatii nostri cauta sa curete limba româna de tot ce nu se termina în -ciune, la biserica la Udricani, la Sfântul Gheorghe si la Coltea se auzea glasul ascutit al câtorva copii cari strigau în galagie pe:

on, mislete, ucu: omu
pocoi, on, mislete, ucu: pomu.

Baietii mai înaintati la învatatura, când voiau sa-si zica ceva care sa nu fie înteles de profani, comunicau între dânsii astfel:

az, iota, lude, az, pocoi, râta, ucu, nas, est

si cellalt îi raspundea:

nas, est, buche, az, tferdo, est, pocoi, on, pocoi, az

Cei de la bucoavna râvneau la dânsii cum vorbeau pasareste.
Dascalul Chiosea, batrân cu antereu de calemcheriu, la cap cu cauc de taclit vargat cu cearsaf alb, se primbla pe dinaintea baietilor înarmat c-o varga lunga, arzând când pe unul, când pe altul, dupa cum i se parea; se oprea dinaintea fiecaruia, la unii le asculta lectia, la altii le mai adaoga câte un ucu scurt pe ici, pe colea, sau câte o aruncatura, doua pe deasupra, ca sa fie slova mai ciocoiasca. Apoi sa fi dus sfântul pe vreunul sa nu-si stie lectia, ca daca nu-l ajungea cu nuiaua, apoi scotea imineu din picior si-l azvârlea dupa dânsul cu un:
'Fir-ai al dracului cu tat-to si cu ma-ta, ca n-ai învatat matima'.
Dascalul Chiosea nu era om rau, dar se necajea, pentru ca-l durea inima când vedea ca nu se silesc copiii la învatatura. El nu era civilizat ca sa nu-i pese daca elevii învata sau nu. Pentru el scoala nu era o chiverniseala, nu se gândea la: treci, zi, treci, noapte, apropie-te, leafa. Nu sta cu ceasornicul deschis pe catedra ca nu cumva minutarul sa treaca peste semn.
La Chiosea, ca la Chirita, ca la Stan, lucrurile mergeau altfel; viata lor era cu copiii din scoala, nu stia nici sosea, nici cafe-santan, nici deputatie. Dimineata buchille, Oftoicu si Psaltirea, dupa prânz psaltichia. Chiosea avea un pa, vu, ga, di care-i iesea pe nas cale de o posta.
De pe la de-alde Chiosea ieseau dieci de visterie si calemgii; la de-alde el au învatat sa scrie româneste logofatul Greceanu, Vacarestii, Anton Pan, Nanescu, Paris Momuleanu etc.
Acei bieti dascalasi, cari au fost depozitari limbei si nationalitatii noastre, duceau o viata zdruncinata, plina de privatiuni si de coate-sparte, fara bene-merenti si fara recompense nationale, fara pensii si parapensii; platiti ca vai de ei cu un codru de pâne, traiau si mureau necunoscuti; fara sa banuiasca macar ca erau patrioti, împinsi numai de un instinct bun si generos, îsi faceau cu sfintenie datoria, fara sa aiba constiinta de binele ce faceau tarii lor.
Ei se delectau mai mult cu citirea întâmplarilor lui Alexandru Machedon, care s-a batut cu furnicile si cu paserile cu ciocu de fier decât cu citirea mâniei fiului lui Peleu. Oile, cânii si fluierul pastorului întristat al lui Vacarescu le erau mai dragi decât Afrodita si Bacus a lui Anacreon. Se pomenise de la tata si de la mama români neaosi din mosi-stramosi. Limba si urechea le spunea ca nu erau nici tatari, nici greci, nici slavi; purtau nobletea neamului în inima si în spiritul lor, fara sa se preocupe de arborele genealogic, nici de fartalele de nobleta. Scriau româneste fara filologie si fara morfologie, fara sa stie daca sunt etimologisti, fonetisti sau eclectici; dar scriau cum vorbeau, si scrisul îl numeau icoana, crezând ca el trebuie sa fie reproductiunea esacta a vorbei; puneau cât mai putine buchi, ba pe unele le mai aruncau si pe deasupra ca sa faca economie de timp si de hârtie. Unde sa le dea lor prin gând ca avem doua limbi, una în gura si alta pe hârtie, si ca trebuie sa vorbim într-un fel si sa scrim într-altfel; vorbeau toti aceeasi limba. Acum lumea s-a subtiat, fiecare vorbeste si scrie limba sa proprie si stie ca suntem stranepoti ai lui Traian. Dar multi cred ca de la venirea acestui împarat în tara pâna la sosirea lor în viata, nu s-a mai petrecut nimica pe pamântul românesc; nu încep însa a socoti toti tot de la aceeasi epoca. Unii numara existenta tarii de la Regulamentul organic, la care cred ca au colaborat, fiindca au fost chemati de l-au iscalit; altii, morti taieti, nu vor sa convie ca sa fi mai fost ceva pe lumea asta înainte de patruzeci si opt; spun si scriu într-una ca s-au plimbat pe ulitile Bucurestilor cu steaguri si cu masalale, strigând pe: 'Traiasca guvernul provizoriu', si ca erau cei mai de dimineata pe câmpul Filaretului. Pentru altii iar calendarul românilor începe de la îndoita alegere a colonelului Cuza, sau din noaptea de 11 februarie; îsi închipuiesc ca ei au suit pe Alexandru Ioan I, ca ei l-au dat jos si ca tot ei au adus pe Carol I. Cei mai înfocati astazi nu recunosc de adevarati patrioti decât pe acei cari au strigat: 'Moarte turcului!' si cred ca, desi n-au fost la batalie, dar ca fara vitejia lor cea civica Tara Româneasca era pierduta, umilita, batjocorita, taiata de turci si ca muscalii îi stergeau o bucata de pamânt si mai mare.
Pentru multi politica este intriga si minciuna, nu cred în sinceritate si în adevar, despretuiesc cunostinta lucrurilor petrecute si cercetarea evenimentelor ce se pregatesc. Nu lasa nimica trecutului, cred ca ei au facut cerul si pamântul românesc, ca ei sunt începutul si sfârsitul, alfa si omega. Dar apoi creatorii straini! unul se compara cu La Fayette, desi nu facuse pentru România nimica care sa semene cu ceea ce facuse generalul francez pentru America; altul, care vânduse participiuri pe patru galbeni ora si înregistrase zece ani de-a rândul colorile si garniturile cocoanelor la baluri, asezându-le în ziarul sau dupa ordinul coloarei de la putere si dupa importanta subventiunii, crede ca el a scos pe români la lumina; altul crede ca ne-a inventat limba si istoria românilor, dându-se de un fel de Columb, fiindca critica si batjocoreste gloriile noastre nationale. Acesti fructe seci din tarile straine se cred genii, luceferi luminatori îndata ce gasesc un adapost sub cerul României, si ei, sarmanii, nu vad zâmbirea ce inspira românilor, cari în vorbirea lor sarcastica i-au poreclit: locuste oloage.
Dar sa ne întoarcem la scoala noastra de la Udricani, scoala sub albastrul cerului pe prispa bisericei, unde când ploua copiii se ghemuiau în odaia târcovnicului jos pe caramizi, sau în clopotnita; citeau si scriau pe genuchi si pe brânci.
Prinprejurul bisericii, în mahala, pintre livezile de meri, de peri si de duzi, se zareau vreo zece-cincisprezece învelisuri cu streasina iesita ca o umbrela, sub cari locuiau câtiva cavafi, croitori, islicari si cojocari; acestia, când plecau la pravalie, îsi tramiteau copiii la dascalul Chiosea, ca sa nu strengareasca pe ulita si ca sa învete sa cananarchiseasca, sa tie ison cântaretilor din strana, sa citeasca Apostolul, sa zica Tatal nostru si Crezul si sa mearga de-a-ndaratele cu sfesnicul într-o mâna si cu cadelnita în cealalta, dinaintea preotului când iesea cu sfintele daruri. Le plateau ce pe apa nu curge; dascalul Stan, de exemplu, cel mai bine platit din toti, avea câte douazeci de parale de copil pe luna si mai avea si de la biserica tain de malai, de fasole si de lemne.
Din acele scoli îsi recrutau bisericele preoti si cântareti, acolo boierii cautau baieti pe cari îi luau în casa pe procopseala, de acolo a iesit Chiru de la biserica Enii, Dumitrache Bondoliu, tata raposatului vladica Calistrat, Unghiurliu de la Sarindar, Costache Stirbu de la Sf. Ioan de lânga puscarie si Petre Efesiu, care mai în urma a ajuns cântaret în strana din dreapta la Patriarhie. Acolo au fost dati la învatatura Anton Pan, Petrache Nanescu, Nicolae Alexandrescu, Paris Momuleanu, Marin Serghiescu etc.
Pe Nicolae Alexandrescu, cum l-a auzit Grigorie Ghica, l-a luat în casa, a-l plimba cu dânsul noaptea în butca dinainte, de-i cânta cântece de lume. Când Grigorie Ghica s-a facut domn, Nicolae Alexandrescu a ajuns cafegi-basa.
Pe Marin Serghiescu l-a luat Alecache Villara cântaret la Biserica Negustorilor, l-a primblat pe dânsul pe la Petersburg, cu Regulamentul; dar mai pe urma, molipsindu-se de boala patriotismului, a fost arestat cu Mitica Filipescu, cu Nicolae Balcescu si cu Telegescu, trimis la ocna, unde si-a spasit pacatele sapte ani, pâna când a venit de l-a scos revolutia din patruzeci si opt, ca sa-i procure dulcile fericiri ale unei proscriptiuni de zece ani. El a fost cunoscut mai mult sub numele de Marin Nationalu. Voda Cuza îl iubea, îl avea adesea la masa si-l mângâia cu numele de mos Marin.
Când a venit în Bucuresti dascalul Lazar, baietii de la Udricani, de la Sfântu Gheorghe, de la Coltea si de la toate bisericile, au golit acele scoli si au alergat la 'Sfântu Sava' cu Petrache Poenaru, cu Eufrosin Poteca, cu Simion Marcovici, cu Pandele, cu Costache Moroiu si cu multi alti tineri din scoala greceasca; mai în urma, unii au fost trimisi în strainatate la Pisa, la Viena, la Paris si s-au ilustrat ca profesori si ca înalti functionari, altii s-au facut cântareti; Anton Pan a devenit Anton Pan, si cei mai multi s-au adapostit prin curtile boieresti ca gramatici, vatafi de curte, stolnici, traind pe bere si pe mâncare fara grija de ziua de mâne; când puneau mâna pe câte o para, o bateau la talpi pe must, pe cârnati, cu lautari la Filaret. Ziua aveau, n-aveau de lucru, dar seara, când era luna, rasuna mahalalele de serenade; învatau fetele sa cânte din chitara marsul lui Napoleon si din gura pe Seine-Minca.
Anton Pan, Nanescu si Chiosea-fiul erau veselia gradinilor lui Desliu, lui Pana Breslea si lui Giafer; Iancu al Ralitii Muruzoaiei, Barbucica al Titii Vacareaschii, fratii Barcanesti, Costache Faca si alti tineri din lumea mare nu puteau fara dânsii.
Nanescu, crescut de Ghiculesti, a fost vataf de curte, vataf de spatarie, judecator de tribunal si a murit îngrijitor la Spitalul Brâncovenesc. Cânta bine din vioara; elev al lui Dimitrache, el compunea cântecele lautarilor din Scaune.
Lui îi datorim pe:

Ah! iubito, cale buna,
Dar te rog nu ma uita.
....................
Rata ici, rata colea,
Rata paste papura.
....................
Inima mea multe are
Culese dupa-ntâmplare.
....................
Pom eram eu, pom.
....................
Arda-ti rochita pe tine
Cum arde inima-n mine.
....................
Jupâne povarnagiu.
....................
Ah! amor, amoras,
Vede-te-as calugaras.
....................
Fa-te om de lumea noua,
Sa furi closca de pe oua.
....................
Piatra de-ai fi, te-ai desface
Si la mine te-ai întoarce.
....................
Frunza verde s-o lalea,
N-am cutit ca m-as junghia.
....................
Cine la amor nu crede
N-ar mai calca iarba verde.

Când coconitele începuse sa îndruge frantozeste cu: 'Bonju', 'Chesche vu parle franse, munsiu', 'Bonsua' si 'Alivoa', Nanescu, în colaboratiune cu Costache Faca si cu Costache Balacescu, au facut satira:

Ah! ma ser, sa-mi vezi mantela,
Mai sublim, mai lucru fen,
C-o dublura-nfricosata
Si fata amur san fen.

Unghiurliu si Chiosea-fiul au fost cei mai mari cântareti ai bisericelor din Bucuresti. Venirea unei trupe de opera i-a facut sa vaza în arta muzicala orizonturi despre cari nu aveau nici o idee pân-aci; impresiunea produsa asupra lor de operele lui Mozart si ale lui Rossini a fost atât de mare, încât n-au mai putut sa cânte nici Cheruvic, nici Chinonic, fara s-o dea pe La ci darem la mano din Don Juan si Una voce poca fa din Barbierul.
Într-o dumineca, la liturghie, scandal mare la Sarindar. Epitropul, om evlavios, recunoscuse în Domnul Domn Savaot aria Voyez sur cette roche! din Era Diavolo.
Pe lânga grupul Anton Pan, Nanescu, Chiosea si Unghiurliu, unul si nedespartiti, se lipise un copilandru nalt, rumen, sprintenel, cu pletele de târcovnic; se introdusese în societatea acelor diletanti facându-le tot felul de misiuni; stia unde se gasea pelinul cel mai bun si unde se frigea 'trandafirii', cei mai gustosi; îl faceau haz fiindca era plin de originalitate, de duh si de veselie. Acela era tânarul Filimon, care, desi aspirant la preotie, dar stia pe Arghir pe de rost din scoarta pâna-n scoarta. Îndata ce Iancu Vacarescu, Eliad, Alexandrescu sau Anton Pan faceau o poezie, a doua zi el o stia pe dinafara; cânta din memorie, si foarte bine, toate ariile operelor italiane jucate în sala 'Slatineanu'. Într-o vreme a izbutit chiar sa fie admis corist în trupa madamei Carl; mai în urma l-am gasit flautist în orchestra, si când Papa Nicola, dupa nobilul obicei al impresarilor, încetase platile artistilor si-i lasase muritori de foame pe strade, Filimon a trebuit sa-si caute esistenta într-un alt izor; si-a pus alta coarda la arc, a parasit flautul si a apucat condeiul, s-a facut foiletonist la ziarul Nationalul. În colectiunea acelui jurnal, în numerile 2, 3, 4 si 5 din anul 1858, în numerele 8, 14, 16, 30, 74 si 91 din 1859, si în numerele 11, 14, 79, 82, 85, 89, 90, 94, 96, 97, 98 din 1860, gasesti o serie de articole teatrale cari dovedesc un spirit cultivat, analitic si serios si o cunostinta adânca de stiinta muzicala.
Critica lui era plina de dreapta judecata si de bunavointa; el critica fara patima, fara interes si fara venin; critica ca sa îndrepteze, iar nu pentru ca sa descurajeze; articolii lui erau plini de învatatura si de povete bune si folositoare; scopul lui era sa îndemne pe artisti si sa formeze gustul publicului.
În acelasi ziar poti citi în anul 1859, în numerele 77, 78, 80, 81, 83, 84, 85, 86, 87, 89, 90, 92, 94, 95, 96, 97, 98, 99, 100, 102, 103, 105, 106, 107, 108, 109 si, din 1860, numerele 1, 3, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 13, 15, 16, 18, 19, 20, 21, 22 si 23, seria interesantelor foiletoane intitulate Trei luni în strainatate, o descriere de calatorie plina de spirit si de impresiuni juste. În numerele 43, 46, 52, 80, 81 si 84 din acelasi an, se gasesc de dânsul mai multe nuvele foarte bine alese; dar el a îmbogatit literatura româna cu doua scrieri de un adevarat merit: Slujnicarii si Ciocoii.
Aceste doua opere ale lui Filimon nu sunt niste romanturi în cari sa se desfasure peripetiile unei intrigi; ele sunt mai mult o colectiune de tablouri adevarate si vii ale obiceiurilor si moravurilor noastre din epoca de tranzitiune.
Prologul cu care începe cartea întitulata Ciocoii este un studiu psihologic, si scrierea în totalitatea ei o psihologie de care s-ar mândri un La Bruyere si un Theophil Gauthier.
Filimon ne spune ca s-a primblat mult timp cu aceasta din urma a lui scriere în buzunar, cautând un Mecena sa i-o dedice; s-a uitat la boier si nu l-a gasit demn, a trecut pe lânga negustorul camatar si nu l-a bagat în seama; dar când s-a lovit piept în piept cu ciocoiul, a strigat fara voia lui: 'Iata omul!' si-l saluta astfel:
'Acestor luceferi ai vitiului, cari au mâncat starea stapânului si s-au ridicat pe ruinele acelora cari nu i-au lasat sa moara de mizerie, acelora cari sunt putregaiul si mucegaiul ce sapa temelia casei, cari au furat cu sfantul din functiunile cele mici si cu miile de galbeni din cele mari, cari acum si-au cumparat mosii si palaturi si stropesc cu noroi pe facatorii lor de bine dedic scrierea mea'.
Filimon, care a cunoscut toate celebritatile curtilor boieresti: pe Tudor Ciolanescu, vataful de curte al banului Grigorie Baleanu, pe Gheorghita Mate-Goale de la Filipescu Buzatu, pe Neagu Chioftea al banului Constantin Balaceanu, pe Stanica Gavan din curte de la Modroganu, pe Zamfir Plosca de la Isac Rallet, pe Gheorghita de la armasu Manu, pe Ilie Sgabercea de la Vulpe; el, care a studiat si a urmat dezvoltarea ciocoiului si a cercetat sub toate fazele aceasta clasa cu scalpelul spiritului sau investigator, ne zice ca: 'Nimic nu este mai periculos pentru un stat decât de a da frânele guvernului în mâinile acestor parveniti, cari din etatea de douazeci de ani stiu cum sa fure closca de pe oua fara ca ea sa cârâie'.
Si mai la vale: 'Ciocoiul îsi creste copiii cu slugile pâna îi aduce în gradul cel mai înalt de coruptiune, si atunci îi trimite în Franta.Ciocoiul si puiul de ciocoi nu se pronunta definitiv pentru nici o doctrina politica, ca sa poata esploata toate doctrinele. Patriotismul, libertatea, egalitatea, devotamentul si toate virtutile cetatenesti sunt vorbele care-i serva de trepte ale scarii pe care se suie'.
Dar scopul acestei epistole nu este de a face analiza însemnatelor scrieri ce ne-a lasat Filimon, nici de-a esplica pe eroii sai. Cine voieste sa-i cunoasca n-are decât sa citeasca vol. II si vol. III al Revistei române si sa se uite la calaretii cei mândri si la cuconasii rasturnati în drosti si în calesti la Sosea, si va recunoaste si pe vatafu Dinu Paturica, si pe postelnicu Tuzluc si pe Costea Chioru cu toate progeniturile lor. Cât pentru cucoana Duduca, de-o fi si mai traind, dar n-o mai cunosti. Alifia vânata cu care se ungea seara, albusul de ou, abuzul de caramida arsa stropita cu apa de salcam si apa de pelin cu care-si întindea pielita, buretele muiat în apa cu castraveti cu care-si scotea petele, dresul, sulimanul si rumeneala cu care se vapsea, gogosile de ristic si plasturi negri cu care-si îmbina sprâncenile si-si punea murse si zbenghiuri au tras largi si adânci brazde pe obrajii ei; zbârciturile cad una peste alta ca valurile unei mari turbate, si pleoapele vinete care-i încadreaza ochii cei rosii n-ar mai face pe bietul Iordache Calemgiu, fiul capitanului Gheorghe Basma de la dorobantie, sa cânte pe:

Arunca, lumina mea... o privire vesela

ba cred ca de-ar mai trai i-ar striga: 'Retro, Satana!'
Lui Filimon îi placea traiul bun; amicii sai îl poreclise malai mare, fiindca mânca bine. Când vorbea de bucate, i se umplea gura, si defectul ce avea la vorba disparea când pronunta:

Icre proaspete cu lamâie de Mesina,
Masline dulci de Tesalia,
Icre de chefal,
Marinata de stacoji.

Îi placea cu deosebire ciorba de stiuca fiarta în zeama de varza acra cu hrean, iacniile si plachiile, crap umplut cu stafide, curcan cu varza umplut cu castane si purcel fript, daca era întreg.
Când era la câte un ziafet, îsi sufleca mânecile, si iata cum frigea mielul: în înjunghia, îl spinteca, îi scotea pântecele, îl cosea la loc si-l acoperea cu pielea, dupa aceea îl baga într-o groapa plina de jeratec cu curpeni de vita-salbateca, unde-l lasa pâna când pocnea ca un tun; atunci îl scotea, îl învalea într-o pânza si-l ungea c-un fel de salta inventata de dânsul, facuta cu vin amestecat cu usturoi pisat si cu bacanii, cu lamâie si cu sare, si te poftea la masa fara cutit si fara furculita, s-apoi sa nu-si fi lins degetele. Nici repauzatul Homer, bucatarul bucatarilor, nu stia sa dea o friptura mai buna.
Filimon avea un caracter blând, vesel, placut si nepasator; întristarea nu s-a lipit de dânsul decât o singura data, atunci când si-a închipuit ca bunul si scumpul sau amic Millo a voit sa-l parodieze în rolul Paracliserului din Florica lui Alecsandri.
Într-o zi îl întâlnesc pe strada; din vorba în vorba, îmi spune ca sufere de piept; eu, având înaintea mea un om cât un munte, nalt, gros si rumen la fata, mi-a venit sa râz si l-am tratat de ipocondru; dar peste trei saptamâni, nemaivazându-l pe la mine, trimit sa-l întrebe de sanatate si mi se raspunde ca era greu bolnav în asternut; m-am dus sa-l vad, dar când am intrat în camera unde zacea nu l-am mai cunoscut, atât era de schimbat. Peste trei zile aveam durerea a-i întovarasi ramasitele la ultimul locas.
Acei cari l-au cunoscut pierdeau un amic sincer, leal, îndatoritor, totdeauna vesel si voios, totdeauna multamit cu putinul ce câstiga prin munca si talentul sau; caracter independent, nu s-a caciulit niciodata la nimeni; ura si despretuia lipsa de demnitate si lingusirea; modest pâna a rosi când auzea laude pentru scrierile lui, n-a banuit niciodata ca era un scriitor de mare merit.
Literatura a pierdut în el pe unul din luceferii sai.
ION GHICA 

DIN TIMPUL ZAVERII

Iubite amice,

'De ce-mi scrii asa de rar?' îmi ziceai mai deunazi, vorba foarte magulitoare când îmi vine de la tine; dar stii tu de câte ori leapad condeiul din mâna pâna ce nimeresc ceea ce trebuie sa zic asupra unui eveniment despre care am auzit sau la care am asistat; despre un om pe care l-am cunoscut, de care s-a vorbit sau pe care l-am gasit în drumul vietii mele fie într-o directiune, fie într-alta; de câte ori rup foi întregi, fiindca nu gasesc în memoria mea, sau în însemnarile mele stiintele ce-mi trebuiesc pentru elucidarea faptelor ce voiesc sa-ti povestesc? Mie nu-mi este iertat sa scriu decât numai atunci când pot spune un adevar; si a cunoaste adevarul si a-l spune nu e lucru lesne, mai ales când în chestie se amesteca si putina politica. Lordul Possomby zicea pe patul mortii: 'Ce anevoie este a spune adevarul! Chiar într-acest moment, când sa ma înfatisez înaintea înaltului judecator, mi-e greu sa spun tot adevarul!'
La noi cum sa te luminezi asupra celor petrecute pe la începutul secolului? Batrânii cari stiau au disparut si dispar câte unul; cei tineri nu stiu, sau daca stiu, stiu rau; scrieri contimporane avem foarte putine sau nicidecum. Înainte vreme tot se mai gasea din timp în timp câte un boier, câte un logofat, un Ureche, un Costin, un Neculcea, un Greceanu, uricari, letopiseti si cronicari istoriografi, care înregistrau zi cu zi, ora cu ora cele ce se petreceau în timpul lui Grigorie Ghica, lui Cantemir, lui Brâncoveanu etc.; vezi ca pe-atunci nu erau cluburi, presa, bulevard si gradini cu cântari si încântari, mai scriau oamenii si de urât; de atunci, pas de mai gaseste ceva pâna mai acum douazeci de ani, de când avem Monitorul pentru fapte si ziarele pentru aprecieri; dar si Monitorul nu le înregistreaza toate, nici nu le scrie cum sunt; iar ziarele, unele sunt albe si altele rosii, unele înjura ce celelalte lauda si viceversa. Tot ce este bun, frumos, patriotic si sublim pentru unele este rau, rusinos si infernal pentru celelalte. Spune-mi daca, atunci când le-ai citit pe toate, mai sti ce sa crezi despre oamenii cari i-ai vazut sau despre evenimentele la cari ai asistat. Dupa unele, omul sau faptul despre care vorbeste este un om de geniu, un patriot model, un cetatean mare, o virtute, faptele lui - sublime; dupa altele, nu e decât un prost, un tradator, un mizerabil.
N-ai admirat adesea înlesnirea cu care vorbesc si scriu unii oameni, si nu te-ai întrebat: de unde lor aceasta, când îi stii cine sunt si ce sunt? Ei, stii care e secretul talentului lor? Este ca pot spune si scrie tot ce le vine la gura si sub condei, si verzi, si uscate; vorbesc si scriu fara sa se gândeasca, nu cred ceea ce spun, nici ceea ce scriu; singura lor preocupare este de a face efect asupra galeriei sau de a-si îndeplini îndatorirea ce au luat catra patronii lor; întelegi ca poate scrie cineva mult si bine când cugetul îi permite sa îmbrace oamenii cum îi place si cum îi vine mai bine la socoteala, ca poate lesne sa-i arate pe unii frumosi, chiposi si placuti si pe altii ticalosi si mizerabili. Eu, dac-as face asa, tot mi s-ar parea ca-mi suna la urechi ca un Mane Tekel Fares cuvintele:
'Iata cum scrii tu istoria.'
Ce vrei, sunt sfiicios si mi-ar crapa obrazul de rusine când, laudând sau criticând pe un om sau un fapt, s-ar putea scula cineva sa-mi zica: 'Nu este adevarat'.
Mai zilele trecute vad numele meu tiparit într-o foaie; am curiozitatea sa o citesc ca sa aflu si eu ce-i gresisem de ma batjocorea; era vorba de o epistola ce-ti adresasem si marturisesc ca eram emotionat; credeam cine stie ce, ca eram cazut în vreo eroare, ca-ti relatasem vreun neadevar; dar m-am linistit când am vazut ca, fiind vorba de ceea ce-ti spuneam despre batalia de la Calafat din anul 1828, unde românii au luat turcilor 400 de cara încarcate cu zaherea, redactorul ma trata de mincinos, nimic mai putin, pentru ca era, zicea el, cu neputinta ca turcii sa fi avut acolo atâta zahar. În nestiinta sa de limba, maretul si razboinicul redactor confunda zaherea, cuvânt turcesc, dar adoptat în limba noastra de când cu turcii, precum de la Petru si de la Caterina, de când cu muscalii, s-a adoptat si echivalentul sau proviant, cuvinte cari amândoua înseamneaza proviziune de hrana. Precum vezi, confunda zahareaua, adica faina, pesmeti, pastrama, unt, sare, orz etc., cu zaharul, dulcea substanta ce punem în cafea sau în ceai, cuvânt luat de la greci, care si ei poate îl luase din alte limbi de unde si arabii au luat pe zakair al lor.
Tin mult dar, foarte mult, a nu-ti spune decât ceea ce a fost si asa cum a fost. Mai bine trec cu tacerea sau îmi frâng pana decât sa laud vitejiile si virtutile unui om care n-a fost decât o secatura, sau sa înnegresc pe cineva pentru ca nu mi-a placut ochii sai sau pentru ca ai mei nu au avut norocirea sa-i placa lui.
Este si pacat a pune pe lume sa citeasca ceea ce n-a fost. Un turist care a petrecut câteva saptamâni în Bucuresti se desteapta peste câteva zecimi de ani si vrea sa-si plateasca datoria de recunostinta pentru ospitalitatea ce primise; apuca condeiul de coada si spune, coloane întregi, ca d-l X ... era un om de spirit, învatat, plin de talent, model de devotament si de patriotism; ca mostenise toate virtutile ceresti si pamântesti de la mosii si stramosii lui; pe când sarmanul om nu era decât un prost, nascut si crescut în pacate, ciocoi ca toti ciocoii, sluga plecata generalilor, pasilor si domnilor; îngâmfat cu numele unei familii respectabile, cu care unul dintr-ai sai fusese odinioara aliat prin casatorie. Tata-sau, mosu-sau, buni si strabuni, toti ciocoi zacasi si rai, slugi plecate a tuturor puternicilor si a tuturor fanariotilor.
Ce vrei, traim într-o epoca de camaraderie.
'Nul n-aura de l'esprit que nous et nos amis'. Ce ar zice Moliere dac-ar trai sa vaza cum oamenii de gasca se tamâie si se canonizeaza între dânsii pentru cea mai mare glorie a istoriei? Ce vrei? Progres!
Dar sa lasam si sa venim la corespondenta noastra.
Fii sigur, amice, c-or putea gasi epistolele mele proaste, nesarate, lipsite de apretieri adânci, lipsite de simt politic, fara idei înalte si patriotice, proza si stil anevoie de înghitit, dar niciodata nu le vor putea gasi alaturi cu adevarul.
Sa-ti povestesc astazi ceva din vremea zaverii si de când cu Grigorie-voda Ghica si cu Ionita Sturdza-voda, istorii pe cari cele mai multe le-am auzit de la episcopul Ilarion, un amic al raposatului tata-meu si un confident al cugetarilor lui Tudor Vladimirescu. Sa nu te astepti însa la o istorie sau la o biografie a acestor oameni; de voi pomeni uneori de dânsii, ca unii cari au jucat un rol mare în destinele României, o voi face-o numai într-un mod incidental. Dar cum sa fac ca sa fiu clar si scurt? ... Armeaza-te dar cu rabdare! caci tu esti de vina ca mi-ai zis sa-ti scriu.
Pe la anul 1818, Caragea fugise în Austria, precedat de multe milioane luate din tara; si Calimah era mazâlit pentru multele esactiuni si prevaricatiuni, cari într-atât adusese poporul la desperare, încât rabdatorii tataraseni strigau cu neîncetare:
'Jos Calimah!'
Pe-atunci, în mahalalele Iasului nu se pomenea picior de ovrei.
Asa amândoua tronurile României erau vacante si Poarta avea sa numeasca doi domni deodata.
Numirea de Bogdan-beg si de Iflak-beg era dandana mare la Tarigrad, caci toti solii cu toti dragomanii si cu toti secretarii lor se puneau în miscare zi si noapte, pe apa si pe uscat, alergând si intrigând care mai de care sa sustie pe favoritul sau. Lupta era totdeauna crâncena. De asta data ambasada ruseasca era stapâna pe situatiune; de asta data, Rusia nu avea pe nimeni sa i se împotriveasca, caci împaratul Alexandru era eroul timpului, era iubit si magulit de toti suveranii si de toate guvernele, pentru concursul sau în contra lui Napoleon; era temut pentru numeroasele ostiri din Europa si din Asia. Monarhii îl considerau toti ca pe stâlpul cel mai puternic al edificiului politic si al ordinii sociale, si popoarele îl aveau ca pe cel mai liberal dintre potentati, pe când turcii erau pusi la indice ca barbari si ca apasatori cruzi ai crestinatatii.
Desi boierii din Valahia cerusera printr-un arzmahzar sa li se dea domn pamântean si chiar recomandase pe batrânul Priscoveanu din Craiova, dar Poarta, cedând cerintelor baronului Strogonof, a trimis pe Alexandru Sutu domn în Tara Româneasca si pe Mihai Sutu, fiul lui beizadea Grigorie si al Catincai Dudescu, domn în Moldova.
Familia Sutestilor fusese mai înainte vreme considerata ca devotata Frantei, dar de la decapitarea lui beizadea Alecu, pentru relatiunile sale cu generalul Sebastiani, trecuse cu totul în partidul rusesc, singurul puternic atunci în Constantinopol.
Grecii erau poporul cel mai luminat din tot Orientul, aveau oameni învatati, erau singura nationalitate din Imperiul otoman cunoscuta în Europa, aveau scoli în toate orasele si în toate insulele; acele de la Chio, de la Kidonia si din Bucuresti dobândisera o adevarata celebritate; clerul ortodox din toata Turcia era compus numai de preoti si de calugari greci; averile manastiresti din Principate erau toate pe mâinile lor; aveau comercianti si bancheri mari si bogati în toate porturile; marina lor de comert rivaliza cu marina italiana si cu marina franceza. Corai, Comita, Vardalah si multi alti elenisti se pusesera în relatiune cu toti învatatii Europei. Prin lucrarile lor literare asupra vechilor autori clasici câstigase cauzei grecesti toate spiritele universitatilor si academiilor, îi câstigase inimile tuturor învatatilor si ale întregei tinerimi scolare. Grecilor li se putea vorbi de nationalitate, lor li se putea zice sa se scoale pentru natie si libertate, pe când celorlalte populatiuni ale Turciei, cufundate în cea mai adânca ignoranta, cari nu aveau nici o notiune despre originea si nationalitatea lor, bulgarilor, bosniacilor, arnautilor etc., cari se credeau si se ziceau toti greci, fiindca erau de ritul ortodox zis grec, nu li se putea vorbi decât de biserica si de persecutiunile turcilor, lor li se zicea sa se scoale pentru religie, pentru credinta (zavera).
Poetul Riga, fostul secretar al lui Alexandru-voda Ipsilante, în unire cu Scufa, un negutator epirot din Odesa, cu profesorul Santo farmazonul si cu arhimandritul Diceu, înfiintase o societate secreta cu numele de Eterie (tovarasie), nume modest, care nu batea la auz si nu putea sa dea banuieli turcilor, caci erau obicinuiti cu cuvântul eterie în porturi si în insule, unde grecii aveau multime de asociatiuni de comert.
Împrejurarile erau favorabile pentru dezrobirea Greciei, caci puteau sa se serve la lupta de toate nationalitatile Imperiului otoman.
Eteria era formata dupa tipul vechilor fratii (frati facuti), turceste cardaslîc, uzitate în tot Orientul si mai ales în Albania. La noi, barbatii se ziceau frati de cruce si femeile surate.
Acei cari se prindeau frati de cruce mergeau în biserica îmbracati în haine de sarbatoare, si acolo, la usa altarului, se întepau fiecare cu ac la brat, pâna scotea o picatura de sânge, pe care celalalt o lua cu limba; schimbau armele unul cu altul si pronuntau cuvintele:
'Viata ta a mea si sufletul tau al meu.'
Juramântul eteristilor era a sacrifica familie, avere si viata pentru libertatea patriei si supunere oarba ordinelor comitetului.
Lozinca sau parola de recunoastere între soti era cuvântul (opinca), la care celalalt raspundea (par), si comitetul central se numea (cap). Dar cine era acel arhe, acel cap? Niminea nu o stia, si poate ca nici nu exista. Se lasa însa sa se creada ca era Capo DîIstria, favoritul împaratului Alexandru I al Rusiei, ba multi credeau ca era chiar însusi împaratul.
Dupa moartea lui Riga, esecutat de turci la Belgrad, la 1815, propaganda Eteriei a mers înainte, dar nu si-a luat adevarata ei dezvoltare decât pe la 1818, în urma numirii lui Alexandru si Mihai Sutu la tronurile Principatelor.
Iata împrejurarea care a dat un mare credit acestei societati în Principate: unul din apostolii ei, anume Galatis, trimis sa faca prozeliti printre grecii din Rusia, de-abia ajuns la Odesa, a fost arestat de politie, dar peste câteva zile s-a eliberat, dându-i-se 20 galbeni cu îndemnul de a trece peste hotar. Ajuns la Iasi, fu chemat la consulatul rusesc; se credea pierdut, când, în marea sa mirare, consulul îi pune în mâna 5 000 de lei, zicându-i ca acei bani erau din partea împaratului. Aceasta împrejurare, adevarata sau inventata de Galatis, alaturea cu atitudinea lui Domnando si a nepotului lui Capo D'Istria, Gheorghe Leventi, amândoi împiegati ai consulatului rusesc, a dat o mare crezare soaptelor ca împaratul era capul Eteriei, si dintr-acest moment n-a mai ramas în spirite îndoiala ca Rusia proteja Eteria si ca voia rascularea în contra turcilor. De atunci propaganda a început a face prozeliti fara sfiala în Principate. Apostolii cei mai activi erau în Iasi Teodor Negris, secretarul fostului domn Calimah, Anagnostopolu si Lasanis, iar în Bucuresti, caminarul Sava, capitanul Ghiordache Olimpie si Gheorghe Leventi.
Nicolae Ipsilante, fiul lui Constantin-voda si nepotul lui Alexandru-voda, unul din afiliati, cautase sa traga si pe frate-sau Alexandru, general în armata ruseasca si adiutant împaratesc, dar acesta nu primise, aratând pericolele unei asemenea întreprinderi fara un ajutor puternic dinafara. Mai în urma, însa, gasind prilej sa vorbeasca cu Alexandru I despre starea mizerabila a grecilor si de ajutorul ce ei asteptau de la Rusia, împaratul i-ar fi zis:
'Faca-se o rasculare în Grecia si cazacii mei se vor duce s-o ajute'.
Se crede ca numai în urma acestor cuvinte, Alexandru Ispilante s-a hotarât, la 1819, sa intre în Eterie si sa devie seful ei militar.
Alaturi cu Eteria mai lucra si o alta societate, care acoperea oarecum în ochii turcilor pe cea secreta; aceasta era Societatea culturei, al carei scop era înfiintarea de scoli alilodidactice sau lancasteriene în tarile grecesti. Învatatorii pentru aceste scoli se luau numai dintre eteristi si misiunea lor principala era de a propaga rascularea în contra turcilor. Astfel formata, aceasta societate ajunsese la 1820 sa numere 200 000 de tovarasi.
O fi fost sau n-o fi fost cu stirea guvernului rusesc sau a împaratului Alexandru, adevarul însa este ca era foarte încurajata la Iasi si la Bucuresti de consulatul rusesc, prin secretarul sau Domnando si prin dragomanul Leventi, amândoi tineri greci din insulele Ionice, eleganti, amabili, cu spirit si capabili de a învârti deodata intrigile politice si intrigile amoroase.
Alexandru Sutu, domnul Valahiei, mai prudent decât confratele sau din Moldova, vazând ca valul revolutionar se suia necontenit si mai repede decât ar fi voit, cauta sa-l împiedice sau cel putin sa-i amâie izbucnirea prin oarecari masuri de politie în contra vânzarii armelor si a prafului de pusca; dar, înconjurat cum era din toate partile de eteristi, ordinele lui ramâneau fara efect, si comitetele lucrau fara sfiala, în Moldova mai ales, unde Mihail-voda Sutu era chiar el eterist. În Bucuresti, înscrierea arnautilor zavergii se facea ziua în amiaza mare în casa lui Constantin Samurcas de sub Mitropolie, unde este astazi cazarma sergentilor de oras, si cuvintele taruchi, paluchi era în gura tuturor.
Sub denumirea de arnaut se întelegea orice sârb, arvat, arnaut, bosniac, muntenegrean, bulgar sau grec, daca se lega cu un brâu rosu sau cu un tarabolus, cealma la cap, fustanela sau poturi, mintean si iminei rosii. Îsi trântea la brâu un sileaf cu un iatagan si doua pistoale si intra în serviciul curtii domnesti, al hatmaniei, spatariei sau agiei, sau se suia cu ciubucul în mâna dindaratul calestii vreunui boier.
La anul 1820, Eteria se simtea în putere si începuse a se gândi la actiune. Desi se fixase de la început ziua de 25 martie a anului 1825 pentru rasculare, epoca la care, dupa zisa lui Ipsilante, Rusia era sa declare razboi turcilor, dar, dupa mai multe conferinte tinute la Kisinov si la Sculeni de comitetul eterist cu generalul Ipsilanti, cu Mihai Sutu, domnul Moldovei, si cu cneazul Gheorghe Cantacuzino, colonel în armata ruseasca, cumnat cu principele Gorciakoff, actualul cancelar al imperiului, s-a hotarât sa se devanseze epoca izbucnirii si sa înceapa cu primavara anului 1821. Comitetul a fost silit la aceasta precipitare de indiscretiunile si de imprudentele unora din eteristii cari desteptase banuielile turcilor si-i facuse sa ia masuri crude în contra propagandistilor, atât în provincii, cât si în Constantinopol.
În Bucuresti si în Iasi, multi din boieri, si din cei mai considerabili, faceau parte din Eterie, dar din toti, cel mai important era slugerul Tudor de la Vladimiresti din Gorj, om de arme, îndraznet si patriot, care daduse dovezi de o mare vitejie; comandând pandurii în toate bataliile în contra turcilor de la anul 1806 pâna la 1812, dobândise grad de ofiter în armata ruseasca si fusese decorat cu Crucea Sfântului Vladimir. La 1814, refugiat la Viena de urgia lui Caragea, care cauta sa-l prinda si sa-l predea turcilor, fusese prezentat de Capo DîIstria si de Strogonof împaratului Alexandru. În urma, întorcându-se în tara cu recomandatii de la ambasadorul rusesc, Caragea l-a numit vataf de plai la Closani si l-a avut foarte de aproape.
Slugerul Tudor, vrajmas aprig al abuzurilor si al prevaricatiunilor, al ciocoilor si al domnilor fanarioti, credea în ajutorul Rusiei; intrase în Eterie crezând-o patronata de împaratul Alexandru; fusese initiat de Sava si de Olimpie, dându-si juramântul în biserica Sfântului Sava, care era în locul din bulevard, unde este astazi statua lui Mihai Viteazul; primise pe Ipsilanti de sef, pe cuvântul ca grecii, dupa ce se vor organiza în Principate, vor trece Dunarea ca sa se bata cu turcii în tarile grecesti, iar el, Tudor, sa ramâie cu pandurii lui în tara, ca sa se lupte pentru redobândirea drepturilor stramosesti si pentru stârpirea abuzurilor. El aducea în Eterie pe toti tovarasii lui de arme cu cari facuse razboiul de sase ani în contra turcilor, aducea ceva si mai mult, aducea numele sau si influenta de care se bucura printre pandurii Olteniei.
La 3 decembre 1820, Alexandru-voda Sutu cade bolnav, si la 19 ghenarie 1821 moare, Domnul stie cum.
Slugerul Tudor, chemat din vreme în Bucuresti din ordinul amicului si protectorului sau Samurcas, porneste în ziua de 22 ghenarie cu 40 de arnauti eteristi, trece Oltul, ajunge în muntii Gorjului si Mehedintului si începe a scula pandurimea. În zadar caimacamia îl trateaza de hot de codru si trimite în contra lui pe Prodan, pe Hagi Stoian si pe Solomon cu plaiesi ca sa-l prinza mort sau viu; poterile, în loc de a se bate în contra lui Tudor, trec toate în tabara lui, si în câteva saptamâni îl gasim în capul a 8 000 de panduri si 500 de arnauti, bulgari cei mai multi, acesti din urma comandati de Macedonski si de Hagi Prodan, cu cari porneste spre Bucuresti si în ziua de 16 martie tabareste la Cotroceni. Se zicea ca vine sa taie pe ciocoi. La Bucuresti convoaca pe mitropolitul si pe boieri si-i pune sa iscaleasca o adresa catre consulul general Pini, prin care se cerea interventiunea ostirilor rusesti ca sa opreasca pe turci de a intra în tara. Asa facuse si boierii moldoveni la Iasi, dupa caderea lui Ipsilante.
Tot într-o vreme înainta si Ipsilante spre Bucuresti, si numele lui era în gurile tuturor; se zicea ca vine cu muscalii cum venise si tatal sau la 1806, desi Poarta se grabise sa numeasca, înca de la 7 fevruarie, domn pe Scarlat Calimah.
Nici Ipsilante nu venea cu muscalii, nici Tudor nu avea gând sa taie pe boieri; adevarul adevarat este ca unul cugeta sa-si dezrobeasca tara de sub jugul musulmanilor si celalalt voia sa o scape de fanarioti si de ciocoi; si unul, si altul credeau în ajutorul si protectiunea Rusiei. Împrejurarile politice dinafara, pe de-o parte, necapacitatea si îngâmfarea lui Ipsilante, pe de alta, au facut ca lucrurile sa ia un alt drum, si acesti doi capitani sa devie vrajmasi de moarte.
Pradaciunile si jafurile oamenilor, cu cari veneau si Tudor si Ipsilante spre Bucuresti, speriase într-atât pe bietii locuitori, încât fugeau toti în toate partile dinaintea zavergiilor si a pandurilor, ca dinaintea unor inimici cruzi si barbari; familiile avute treceau în Transilvania, în Bucovina si în Basarabia, iar saracii se ascundeau cum puteau la apropierea lor si asteptau pe turci ca pe niste salvatori. Starea tarii era de jale, masurile aspre si chiar crude luate de Tudor în contra jafuitorilor nu puteau sa aduca nici un remediu, caci pandurii lui aveau dinaintea lor exemplele desfrânate ale zavergiilor. Tudor astepta sa vaza pe Ipsilante trecând Dunarea, iar Sava si Olimpie, sefii arnautimii eteriste, si zavergiii îl chemau în Bucuresti, fagaduindu-i unul Giurgiu si celalalt Ada-Kale, si mitropolitul de la Filipopol îl asigura ca-i da 15 000 de bulgari. Ipsilante, dupa toate aceste fagaduieli, credea sa gaseasca de-a gata o armata organizata si disciplinata, pe care nu avea decât s-o comande pe câmpul de bataie. Astfel, leganat de visuri frumoase, iese pe furis din Kisinov, întovarasit de câtiva amici, trece Prutul în noaptea de 22 fevruarie 1821, trage în Iasi la casa cneazului Gheorghe Cantacuzino, alearga la Iacovache Rizu, unde întâlneste pe Mihai-voda Sutu, pune pe boieri sa iscaleasca o petitiune catre împaratul Alexandru, cerându-i protectiunea Rusiei pentru Tara Moldovei, si espeduieste pe cneazul Gheorghe Cantacuzino s-o duca la Laibach.
În ziua de 26 februarie, eteristii si zavergiii, adunati în Manastirea Galata din deal de lânga Iasi, pornesc în procesiune cu steagul alb pe care erau inscriptiunile:

Cu acest semn vei birui si
Renasc din cenusa mea

cu crucea si cu fenixul iesind din flacari; fac rugaciune în biserica 'Trisfetitele' si pornesc spre Bucuresti. Pe strade se citeste proclamatiunea lui Ipsilante, prin care se face cunoscut ca s-a sculat pentru liberarea Greciei si ca trece în Turcia ca sa combata pe nimic. Lasa pentru paza Iasului si a domnului pe Duca si pe Pendedeca, si el porneste cu 7 500 de oameni în contra turcilor.
Din nenorocire, rascularea grecilor începe cu jafuirea a 600 000 de lei de la bancherul Pavel Andrei si cu macelul a 80 de turci, cari, urmariti de arnauti, se refugiase în biserica de la Golia.
Moldova era pusa la discretiunea Eteriei, caci Mihai Sutu numise din vreme pe tânarul Niculache Rosnovanu visternic mare. Slujba care pe-atunci se da boierilor celor mai maturi si mai esperimentati se daduse acestui tânar, fiindca el fusese initiat în Eterie, înca la Paris fiind, de grecul Minas Minaid, bibliotecar la Institutul Frantei.
Mersul lui Ipsilante spre Bucuresti a fost un adevarat mars triumfal, pretutindeni îi ies înainte corpuri armate care i se închina si se pun sub comanda lui; la Focsani este întâmpinat de 340 de tineri greci, cei mai multi studenti din scoala de la Bucuresti, floarea tinerimii, cu care formeaza 'legiunea sacra'.
La Ploiesti însa îl ajung stirile rele: împaratul nu voise sa primeasca în audienta pe cneazul Cantacuzino la Laibach, ordonase ca atât generalul Ipsilante, precum si colonelul Cantacuzino sa fie stersi din controalele armatei rusesti si trimisese lui Strogonof la Constantinopol instructiuni strasnice în contra eteristilor si asigurari de amicie sultanului, declarând ca nu sustine nici pe eteristi, nici rascularea grecilor, pe care o dezaproba. Tot acolo afla ca mitropolitul de la Nicopol, care îi promitea 15 000 de bulgari, fusese spânzurat de turci si ca Vladimirescu se pusese în relatie cu guvernorii fortaretelor Dunarii.
Pozitiunea lui Ipsilante devenea critica, si el începe a se gândi sa treaca Dunarea ca sa ajunga în Grecia, urmând linia muntilor Bulgariei, dar Sava, Olimpie, Farmache se împotrivesc la acest proiect, asa ca el se hotaraste sa ramâie în Principate si sa primeasca lupta cu turcii, luând drept baza de operatiune Ploiestii, Târgovistea si Pitestii; dar descurajarea a patruns în inimile zavergiilor prin stirile de la Laibach, si rascularea grecilor îsi pierduse toate simpatiile si tot prestigiul prin purtarea lor vatamatoare si spaimântatoare. Arnautii desertau lagarul si se formau în bande de tâlhari. Ipsilante crezu ca va ridica moralul soldatilor sai aducându-i spre Bucuresti, si veni de-si puse ordia la Colintina. La 15 martie intra triumfal în Bucuresti, trage la casa Belului, fosta locuinta a Vacarestilor, face o rugaciune în capela din fundul curtii si, dupa un discurs înfocat al tânarului Dumitrache Sutu Chiabap, fratele poetului Alexandru Sutu, ostirea face o primblare pe stradele principale cântând Marsieleza lui Riga:

Prietenii mei din aceiasi patrie
Pâna când sa fim slugile
Stricatilor de musulmani,
Tiranii Greciei?

se întorc la casa Belu si înfig steagul în poarta, strigând:
'Asa si la portile Bizantului!'
A doua zi mitropolitul Dionisie Lupu se prezinta cu boierii la acest generalisim, aratându-i suferintele tarii din cauza jafurilor si esceselor zavergiilor, si-l roaga sa puie capat unei asemenea stari de lucruri. Ipsilante îl asigura ca va lua toate masurile si le anunta ca porneste spre Târgoviste, zicându-le si lor sa se retraga la Câmpulung.
Stirea dezaprobarii împaratului Alexandru, comunicata domnului Tudor si boierilor de cancelarul consulatului austriac Udriski, îi face sa trimita la Silistra-valesi, begle-begu Rumeliei, sa-l asigure ca românii erau supusi credinciosi ai sultanului si ca tara se rasculase nu în contra Portii, ci în contra fanariotilor si în contra asupritorilor, ciocoilor si grecilor.
Pe la începutul lui aprilie, amândoua corpurile, si al grecilor si al românilor, se aflau în Bucuresti cu sefii lor; anarhia era la culme; sefii se urau si se pizmuiau între dânsii; amândoi, si Tudor si Ipsilante, porunceau, orânduiau în slujbe si ridicau dari; jaf în visterie, jaf în casele particularilor. Zavergiii si pandurii vindeau ziua în amiaza mare pe strade saluri, scule si argintarii furate si jafuite de pe la boieri si negutatori. Masurile aspre luate de Tudor nu aveau alt efect decât sa irite si sa nemultumeasca pe unii din comandanti în contra lui, facându-i sa râvneasca la libertatea de pleasca de care se bucurau în prezent capitanii din ostirea lui Ipsilante.
Deceptiunea lui Tudor era mare: în loc de a-si vedea tara libera de fanarioti si de ciocoi, o vedea prada tâlharilor si jafurilor zavergiilor. În esplicarile ce are cu Ipsilante, îi cere îndeplinirea angajamentelor sale, sfatuindu-l sa treaca Dunarea. Ipsilante, temându-se de turci, cari se gateau sa intre în tara, precum si de Tudor, pe care îl banuia de a fi înteles cu pasa de la Silistra, îsi împarte ostirea în patru corpuri si porneste sa ocupe Ploiestii, Târgovistea si Pitestii, lasând pe Sava la paza si apararea Bucurestilor, dar mai cu deosebire ca sa survegheze miscarile si faptele lui Tudor.
Dupa pornirea lui Ipsilante, sosesc în Bucuresti trei comisari turci trimisi sa se asigure de veracitatea aratarilor lui Tudor. Ei se întorc la Silistra, încântati de cele ce vazuse si de primirea ce li se facuse de popor, dar cer de la comandantul trupelor românesti sa curete tara de zavergii si de eteristi.
În partile grecesti rascularea lua un caracter din ce în ce mai grav: Epirul, Tesalia, Peloponezul si insulele Arhipelagului se ridicau la arme unele dupa altele si luptau vitejeste pe mare si pe uscat. Însa ceea ce preocupa mai mult pe guvernul otoman era cele ce se petreceau la noi în tara. Caci, desi împaratul Alexandru daduse suveranilor adunati la Laibach cele mai solemne asigurari despre dorinta sa de a mantinea pacea, desi se pronuntase într-un mod categoric în contra grecilor revolutionari de pretutindeni, desi ambasadorul rusesc esprima pe toata ziua sentimente de amicie si de simpatie din partea împaratului pentru sultanul, cu toate acestea cabinetul din St.-Petersburg se împotrivea la orice masuri armate ce voia Poarta sa ia pentru a înabusi rascularea lui Ipsilante, sau cerea, cel putin, ca ocupatiunea Principatelor sa se faca într-un mod simultan, cum s-a facut bunaoara la 1848, când România a fost ocupata totodata de corpul lui Omer-pasa si al generalului Luders. Astfel, ordinile date ostirilor turcesti sa intre în Principate erau revocate a doua zi, dupa cererea si straduinta baronului Strogonof. Si Ipsilante putea înaint