Camil Petrescu Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi **************** CARTEA ÎNTÂIA La Piatra Craiului, în munte Diagonalele unui testament E tot filozofie... Asta-i rochia albastra Între oglinzi paralele Ultima noapte de dragoste CARTEA A DOUA Întâia noapte de razboi Fata cu obraz verde, la Vulcan Întâmplari pe apa Oltului Post înaintat la Cohalm Ne-a acoperit pamântul lui Dumnezeu "Wer kann Rumänien retten?" Comunicat apocrif LA PIATRA CRAIULUI, ÎN MUNTE În primavara anului 1916, ca sublocotenent proaspat, întâia data concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din capitala, la fortificarea vaii Prahovei, între Busteni si Predeal. Niste santulete ca pentru scurgere de apa, acoperite ici si colo cu ramuri si frunzis, întarite cu pamânt ca de un lat de mâna, erau botezate de noi transee si aparau un front de vreo zece kilometri. În fata lor, câteva dreptunghiuri de retele si "gropi de lup" erau menite sa sporeasca fortificatiile noastre. Toate capetele acestea de transee, risipite ici-colo, supraveghind soseaua (?) de pe boturi de deal, nu faceau, puse cap la cap, un kilometru. Zece porci tiganesti, cu boturi puternice, ar fi râmat, într-o jumatate de zi, toate întariturile de pe valea Prahovei, cu retele de sârma si cu "gropi de lup" cu tot. (Gropile astea de lup erau niste gropi cât cele pe care le fac, jucându-se, copiii în nisip, iar în fund aveau batut câte un mic tarus, ascutit apoi ca o teapa în sus.) Dupa socotelile Marelui stat-major român din 1916 - adica din timpul bataliei de la Verdun - dusmanul care venea la atac avea sa calce, din nebagare de seama, în aceste gropi si sa se împunga în tepi, fie în talpa, fie în spate. Despre "valea fortificata" a Prahovei vorbea cu respect toata tara: Parlamentul, partidele politice si presa. Ca sa nu poata fi vazute din tren aceste realizari misterioase, vagoanele nu circulau decât cu perdelele trase, sau, daca nu erau perdele, cu geamurile mânjite cu vopsea alba, iar de la Sinaia, pe fiecare culoar, erau santinele cu baioneta la arma. La 10 mai, în acelasi an, eram mutat în regimentul XX, care, de un an si mai bine, se gasea pe frontiera, deasupra Dâmbovicioarei în munti, tot pentru acoperire si fortificatii. Aci, aceeasi gluma: câteva sute de metri de transee-jucarii erau menite sa ilustreze principiile tactice ale armatei române de neînvins. Frontul de acoperire al batalionului nostru se întindea pe vreo zece-cincisprezece kilometri de frontiera, catre vama Giuvala în dreapta, iar spre stânga pâna la domul alb, de piatra, al culmii Piatra Craiului. Noi "fortificasem" însa, cu trei sute de metri de transee, ca mai sus, dar fara gropi de lup, numai batatura de iarba verde dintre casuta care ne slujea de popota si casuta unde locuia comandantul de batalion. Fireste ca daca vreun nefericit s-ar fi ratacit pe aci "sa vada" întariturile noastre, ar fi fost arestat si probabil executat ca un spion. În realitate, vremea se trecea cu instructie într-o poiana mai marisoara, cu asalturi eroice, care nu erau departe de jocurile de copii din mahalaua Oborului, când ne împarteam în români si turci, si navaleam urlând unii într-altii. Stiu bine ca în acest timp se dadeau asigurari în Parlamentul tarii ca "suntem bine pregatiti", ca în doi ani de neutralitate "armamentul a fost pus la punct", iar anumite persoane îsi luau raspunderea afirmarii ca suntem gata "pâna la ultimul nasture, pâna la ultimul cartus", iar cu stiinta luptei pâna la cucerirea oricarei pozitii, fie ea socotita ca inexpugnabila. Pentru ceilalti, poate ca aceasta vilegiatura militara n-ar fi fost prea mult dezagreabila. Camarazii erau oameni cumsecade, care îsi credeau la necaz. Prânzurile si cinele luate laolalta, în odaita scunda a popotei, treceau potolit, între mâncaruri de birt mic, taraganate convorbiri despre amaraciunile concentrarii prea îndelungate, despre intrigile de la comanda regimentului, despre cele mai bune sfaturi pentru pregatirea muraturilor si a borsului, menite sa fie trimise prin scrisori acasa, si, în zile mai de seama, despre partidele politice ale tarii, când cei care citeau gazeta în fiecare zi aveau prilej sa straluceasca prin comunicari inedite. Pentru mine însa aceasta concentrare era o lunga deznadejde. De multe ori seara, la popota, era destul un singur cuvânt ca sa trezeasca rascoliri si sa întarâte dureri amortite. E îngrozitoare uneori aceasta putere a unei singure propozitiuni, în timpul unei convorbiri normale, ca sa porneasca dintr-o data macinarea sufleteasca, asa cum din zecile de combinatii cu sapte litere ale unui lacat secret, una singura deschide spre interior. În asemenea împrejurari, noptile mi le petreceam în lungi insomnii, uscate si mistuitoare. La drept vorbind însa, în asta-seara nu atât discutia, care nu mai era o simpla aluzie, m-a aruncat în halul acesta de rascolire, ba era chiar prea directa ca sa mai fie atât de otravitoare, cât încercarea neizbutita, pe lânga comandantul batalionului, de a obtine o permisie la Câmpulung. "Popota" unde suntem acum e într-o odaie mica, sateasca, mai sus decât toate satele românesti din munte. E abia mai mare ca o coliba, varuita în alb, cu doua paturi înguste la perete, acoperite cu velinte vechi, si care acum ne slujesc si drept scaune de masa. O lampa de "gaz" da o lumina galbuie, aproape la fel de lesinata ca a vinului, din paharele mari de apa, de dinainte. Masa e, fireste, de brad, ca la cârciumile de drum mare si acoperita cu pânza taraneasca. Cum fiecare ofiter are tacâmul lui de acasa, ales cu dinadins de proasta calitate, "ca se pierde", avem dinainte o împerechere de farfurii, cutite si pahare, adunate parca de prin bâlci. Toti cei paisprezece ofiteri ai batalionului de acoperire suntem îngramaditi aici si, în asteptarea cafelelor, se continua, fara ca nimeni sa se sinchiseasca de fumaria în care ne gasim, discutia începuta o data cu masa si iscata de o gazeta adusa de la aprovizionare. Întâmplarea e între cele obisnuite, iar discutia e la fel cu toate discutiile literare, filozofice, artistice, politice, militare, religioase ale oamenilor care, în saloane, în restaurante, în tren, în sala de asteptare a dentistului, "îsi spun parerea lor" cu convingerea neînduplecata si matematica cu care larvele îsi tes în jur gogosi. Un proces dezbatut la Curtea-cu-jurati din Bucuresti a sfârsit printr-o achitare, patimas comentata. Un barbat din asa-zisa societate buna si-a ucis nevasta necredincioasa si a fost absolvit de vina de catre judecatorii lui. Capitanul Dimiu, comandantul batalionului, un soi de flacau ardelean, fara sa fie din Ardeal, voinic, cu mustata balaie, regulata ca insigna de pe sapca cheferista, ceva mai mare însa, aproba fara codire hotarârea juratilor... - Domnule, nevasta trebuie sa fie nevasta si casa, casa. Daca-i arde de altele, sa nu se marite. Ai copii, ai necazuri, muncesti ca un câine si ea sa-si faca de cap?... Ei, asta nu... Daca eram jurat, si eu îl achitam. Capitanul Dimiu e un conformist. Întârziat mult în grad, om cu rosturi gospodaresti, nu si-ar permite sa poarte la vârsta lui chipiu frantuzesc, moale, turtit, asa cum poarta capitanii tineri, ci a ramas la modelul "Regele Carol I", înalt, rigid ca de carton (ca asa si era), tesit la spate numai. Mai surprinzator parea ca opinia contrara era sustinuta de capitanul Corabu, tânar si crunt ofiter, cu scoala germana, justitiar neînduplecabil, "spaima regimentului". Acum era de nerecunoscut. Pastra asprimea frazei scurte, dar sentimentele acestea de aparator al dragostei nu i le banuise nimeni, niciodata. - Cu ce drept sa ucizi o femeie care nu te mai iubeste? N-ai decât sa te desparti. Dragostea-i frumoasa tocmai pentru ca nu poate cunoaste nici o silnicie. E preferinta sincera. Nu poti sa-mi impui sa te iubesc cu sila. Capitanul Floroiu, putintel, delicat si cu fata blonda-sters, îmbatrânita înainte de vreme, era de aceeasi parere. - Cum poti sa ai cruzimea sa siluiesti sufletul unei femei? Dreptul la dragoste e sfânt, domnule... Da, da... si aci lungea mult, cu capul întors a necaz, în profil, pe cei doi "a". Îti spun eu... oricând... unei femei trebuie sa-i fie îngaduit sa-si caute fericirea. Si toti ceilalti, tineri sau mai batrâiori, lasând ca discutia sa fie dusa cum se cuvine de catre superiori, erau, dealtfel, de aceeasi parere. As fi vrut totusi sa spun si eu doua vorbe. Simplismul convins al acestei discutii ma facea sa surâd nervos, caci se suprapunea celor înveninate din mine, ca în revistele ilustrate prost, unde rosul cade alaturi de conturul negru. Dar fiindca vorbeam încet, nu eram auzit, si cum începeam fraza, câte o voce mai puternica mi-o lua cu hotarâre si pasiune înainte. Ar fi drept sa arat ca nu numai în saloane, în tren, la restaurant se discuta asa. În literatura, de pilda, si în teatru era acelasi lucru. Nu numai romanele, dar toate piesele asa-zise bulevardiere, mult la moda pe atunci, nu proclamau decât "dreptul la iubire", si în privinta asta erau noi si revolutionare, fata de piesele care proclamau în vremuri prafuite: Ucide-o!... Îndeosebi era jucat pe toate scenele din lume un tânar francez, ale carui eroine "poetice", elocvente, cu parul despletit si umerii goi, într-un decor de lux si muzica, îsi cautau "fericirea" trecând peste orice, târâte de patima. Femeile din toate capitalele plângeau, înduiosate pâna la mistuire de neîntelegerea barbatilor brutali din piesa, incapabili sa simta frumusetea sublima a iubirii. Cum teatrul, mai cu seama prin dialogul lui, care trebuia sa dea "iluzia vietii" (presarat doar cu vorbe de spirit ici si colo), se obligase sa dea deci imaginea exacta a publicului si a convorbirilor lui, publicul, la rândul sau, împrumuta din scena fraze si formule gata si astfel, în baza unui principiu pe care, prin analogie, l-am putea numi al mentalitatilor comunicante, se stabilise o adevarata nivelare între autori si spectatori: - Nu stiu, domnule - filozofa cu resemnare capitanul Dimiu, stând mare, dar cuminte ca o fata, la masa - mie mi se pare ca nevasta nu trebuie sa-si faca de cap... mai e si obrazul omului în joc. Si dadu ordonantei servetul împaturit cu grija si chibzuiala. Surâd caldut capitanului, si pentru ca are dreptate, si pentru ca am nevoie de bunavointa lui. Pândesc cu suflet de sluga momentul sa-i cer o favoare. - Domnule capitan - caci capitanul Floroiu era ceva mai nou în grad decât comandantul de batalion - admiti dumneata, te rog spune, admiti dumneata sa ucizi o femeie care-ti declara ca nu te poate iubi? Ei, cum vine asta? - Nu stiu cum vine, dar eu as achita pe cel care si-a omorât nevasta din pricina ca ea si-a parasit barbatul si copiii. Am surâs din nou mieros si aprobator. Stiu cât plictiseau pe camarazii mei aceste încercari care adulmecau bunavointa comandantului, dar era peste puterile mele. Ma oferisem în ajun sa execut cu plutonul o sapatura pe care altii nu o izbutisera, si aceasta oferta a mea îi dezgustase. Întelegeam limpede, ca prin sticla asta, dar ce puteam face? În mine era o foiala de serpi, care ajungea deasupra numai într-un surâs, înseriat vietii militaresti. Am crezut acum ca e momentul propice si - în soapta bâlbâita, jucându-ma cu furculita si cutitul, sa nu tradez emotia de moarte care ma gâtuia - i-am repetat cererea din ajun. - Domnule capitan... stiti... va rugasem... am la Câmpulung... Trebuie sa fiu mâine seara acolo. Stiti, azi am aranjat cu serviciul... Îmi pluteau vorbele nesigure, dezarticulate, ca aeroplanele de hârtie alba, pe care le arunca, prin camera, copiii, jucându-se. S-a întors spre mine cu un aer de negustoreasa acra si plictisita: - Domnule sublocotenent - cu un "domnule" trântit - ti-am spus ca nu se poate, nu o data, de zece ori. Nu se poate, si nu se poate... Aici nu sunt nici eu de capul meu. Am devenit livid si am surâs ca un câine lovit, cerând parca scuze ca înghit puneri la punct atât de grave. Dar peste câteva clipe m-a cuprins o ura amara si seaca împotriva tuturor. Prostia pe care o vedeam mi-a devenit insuportabila, pripit, ca o încalzire si o iritatie a pielii pe tot corpul. Nu asteptam decât sa izbucnesc... Pândeam un prilej, o cotitura de fraza sau un gest, ca sa intervin cu o aruncatura de grenada. Totdeauna, insuccesul ma face în stare sa comit, dupa el, o serie interminabila de greseli, ca un jucator la ruleta, care, încercând sa se refaca, mizeaza mereu în contratimp: de doua-trei ori pe rând rosu si trece apoi pe negru, tocmai când acesta nu mai iese, revine, si asa la nesfârsit, cu îndârjire. Sunt în stare sa fac fata, cu un sânge rece neobisnuit, chiar întâmplarilor extraordinare, pot transforma însa mici incidente în adevarate catastrofe, din cauza unui singur moment contradictoriu. Eram acum destul de lucid ca sa-mi dau seama ca sunt aproape în pragul unei nenorociri, caci în asemenea împrejurari consiliile de razboi sunt, ca si regulamentele, necrutatoare si dau pedepse absolut disproportionate - douazeci de ani de munca silnica pentru o palma data superiorului, de pilda - dar în acelasi timp ma simteam evadat din mine însumi, cazut ca pe un povârnis prapastios. - Corabule, asculta-ma ce-ti spun... Asta-i parerea mea cel putin. Cum? admiti dumneata ca sa... ca asa vine, nu-i asa? - si aci întoarse capul ca sa gaseasca macar o aprobare initiala, dar nu mi-a întâlnit decât privirea taioasa - în sfârsit, nu-i asa? ca sa-si lase casa si copiii, sa-ti spuna "alivoar, stimabile" si tu sa nu-i rupi picioarele?... Ba sa faci si pe delicatu! "Noroc si sa fie de-a buna, cucoana." - Domnule capitan - caci Corabu nu numai ca era cu mult mai nou, dar îi era acum si subaltern - eu va întreb înca o data: Admiteti dumneavoastra dragoste cu sila? Daca o femeie zice "nu-mi mai placi... sa ne despartim"... Poti dumneata sa spui: "nu... esti condamnata pe toata viata, n-ai drept sa divortezi..." Da? - Ei bine, daca e vorba de o despartire în regula, atunci e altceva, fireste. Eu nu vorbesc de divort... eu zic de femeia care-si însala barbatul. Am intervenit nervos si aproape suierat... Atât de viu si ca mimica, încât toti s-au întors spre mine. - Nu, nici atunci. Si am reluat mai scazut, demascându-mi premeditarea, acum când toti ma priveau uimiti. - Discutia dumneavoastra e copilaroasa si primara. Nu cunoasteti nimic din psihologia dragostei. Folositi un material nediferentiat. Daca as fi spus asta ca opinie obiectiva, oamenii ar fi acceptat-o, poate, dar era în tonul meu, în ostentatia neologismelor, o nuanta de jignire si dispret, încât toti m-au privit mirati, nedeprinsi cu atitudini atât de putin militaresti, iar capitanul Corabu, întarâtat, dar stapânindu-se, s-a întors spre mine cu un fel de mica solemnitate acra de magistrat. - Cum, domnule, daca o femeie zice: "nu mai vreau", dumneata zici: "ba da, sa vrei?" Hai? - Daca e vorba de o simpla împreunare, da... are drept sa zica: nu mai vreau... Dar iubirea e altceva. Iar daca nu stiti ce e, puteti, cu notiunile dumneavoastra cumparate si vândute cu toptanul: "asa am auzit... asa vând" sa dezbateti toata viata, ca tot nu ajungeti la nimic. Si privindu-i dispretuitor: Discutati mai bine ceea ce va pricepeti. Au tresarit toti si apoi au ramas încremeniti de nedumerire, ca si când din tavan s-ar fi desprins, si ar fi cazut în mijlocul mesei, peste farfurii si pahare, o cobra încolacita si împaiata. Izbucnirea mea era nelalocul ei, vulgara, fara temei, între oamenii acestia care vorbeau obisnuit dupa masa, dar musteala otravitoare din mine trebuia sa razbeasca. M-am sculat brusc si am iesit batos ca dintr-o plina sedinta, mereu în uimirea tuturor. M-a ajuns în prag, ca un cutit în inima, suieratoare si groaznica, vocea capitanului Corabu: - Sublocotenent Gheorghidiu... Si în aceeasi clipa am auzit un rostogolit de tacâmuri, caderea unui scaun si am înteles ca, turbat, capitanul Corabu sarise în mijlocul odaii. Am încremenit o clipa cu spatele la ei si am gândit: sunt pierdut... linistit si simplu, cum poate fi un medic care ar constata ca are cancer. Stiam ca mai lovise un ofiter. M-am întors dintr-o data cu tot corpul si am facut un pas înspre mijlocul odaii. Capitanul Corabu, care, înfipt în picioare si mult mai voinic decât mine, ma astepta, a înlemnit cu mâna ridicata când a vazut pumnul meu crispat, gata sa loveasca. Ma simteam alb, cu tot sufletul în asteptare si linistit ca un cadavru. Era, dealtfel, un fior în întreaga încapere, care a facut sa nu mai respire nimeni. Capitanul mi-a întâlnit privirea si a ramas ca o linie. Cred ca mi-a vazut în ochi privelisti de moarte, ca peisajele lunare. Au înteles toti ca sunt hotarât sa raspund si apoi sa ma omor. Niciodata n-am fost lovit ca barbat si cred ca n-as putea îndura asta. Dealtfel, mai ajunsesem de doua ori poate, în viata mea, pâna în acest prag. Ba, copil chiar, era sa fiu sfâsiat de un buldog, care se napustise asupra mea, dar i-am întâlnit într-o fulgerare privirea, si a încremenit pe loc, ca si mine, alb atunci, ca si azi, probabil. Niciodata simt ca n-as putea face asta cu vointa, ca un exercitiu. Cred mai curând ca aceasta privire e ca o punte suprema de la suflet la suflet, de la element la element. Am iesit palid mereu, în tacerea obosita si întinsa. În salita mica, aproape sa ma lovesc de ordonantele care scoteau tacâmurile... - Domnule sublocotenent, la noapte compania noastra da trei posturi! Era plutonierul Raicu, care astepta sa terminam masa. - Lasa-ma în pace, si am iesit în luminisul de iarba si luna. E în mine acum o deznadejde mistuitoare, care numai la gândul ca trebuie sa ma duc acasa îmi îngroasa vinele gâtului. Simt nevoia sa alerg, sa umblu pe poteci. Nu stiu ce sa fac si ma ispiteste, ca o soapta seaca, gândul sa plec totusi la Câmpulung, acolo unde se aleg firele norocului meu. Un îndemn de prudenta îmi spune însa ca as zadarnici poate totul, printr-o greseala de impulsiv. Orisan ma ajunge din urma, îngrijorat, si ma întreaba de aproape: - Gheorghidiule, asculta, ce e cu tine? Îmi ia bratul, dar caut sa ocolesc raspunsul. - Nimic. - Asculta, ma, ce a fost iesirea de adineauri? Nu mint deloc, fireste, când, abia retinându-ma, continuu si acum o fierbere, nejustificata de temperatura locului si a momentului si deci retorica pentru spectator sau pentru cel ce nu se recunoaste în întâmplare. - M-a scos din sarite atâta saracie de spirit într-o discutie. Cu notiuni primare, grosolane, cu întelesuri nediferentiate. Ce stiu ei despre dragoste, de vorbesc interminabil? Platitudini, poncife din carti si formule curente... Dogme banale, care circula si care tin loc de cugetare. - Dar... si ramâne în gol, caci simte, acum abia, ca lamuririle sunt din alta "clasa" decât i se paruse izbucnirea insolenta de adineauri. Si totusi el nu banuieste nici acum, nu poate da la o parte perdeaua care-mi acopera sufletul, ca sa stie ce rani sunt acolo, cât de mult aceasta izbucnire a mea e un istovitor si amar "pro domo". Nu-l las sa ma întrerupa macar. - Ce-i o iubire, ca s-o faci regula casnica? A se sterge pe picioare la usa... a nu-si însela barbatul... asa cum vrea Dimiu. Cine ar putea respecta asemenea regulament de serviciu interior al conjugalitatii? Dar infinit mai superficiala înca e formula lui Corabu. Cum? se pot desparti asa de usor doi amanti? Un bandaj aplicat prea multe zile pe o rana si se lipeste de ea de nu-l poti desface decât cu suferinte de neîndurat... dar doua suflete care s-au împletit... au crescut apoi laolalta? Daca admiti ca o casnicie e o asociatie pentru bunul trai în viata, e rusinos, fireste, sa protestezi atunci când e dizolvata. Dar cum sa primesti formula de metafizica vulgara ca iubirea sufleteasca e o conjugare de entitati abstracte, care când se desfac se regasesc în aceeasi forma si cantitate ca înainte de contopire: doi litri de apa si sare, pusi la distilat, dau un litru si jumatate de apa si o jumatate de litru de sare; amesteci iar si iar ai doi litri de apa si sare? A crede ca iubirea sufletelor e o astfel de combinare simplista înseamna, fireste, a discuta ca toata lumea, prosteste... O femeie îsi da sufletul si pe urma si-l reia intact. Si de ce nu? Are drept sa ia înapoi exact cât a dat. Fara sa vreau, înfierbântat înca de propria mea izbucnire, de tot ce mocnisem în suflet, strâng furios bratul lui Orisan, care la început a încercat nedumerit sa ma întrerupa si care acum, întelegând, ca la lumina unei torte, ca e vorba de sentimente refulate, sugrumate îndelunga vreme, tace, ascultându-ma, pe poteca luminata de luna, sub cerul înalt, aci, între culmi de munti. - O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie... Trebuie timp si trebuie complicitate pentru formarea ei. De cele mai multe ori te obisnuiesti greu, la început, sa-ti placa femeia fara care mai târziu nu mai poti trai. Iubesti întâi din mila, din îndatorire, din duiosie, iubesti pentru ca stii ca asta o face fericita, îti repeti ca nu e loial s-o jignesti, sa înseli atâta încredere. Pe urma te obisnuiesti cu surâsul si vocea ei, asa cum te obisnuiesti cu un peisaj. Si treptat îti trebuieste prezenta ei zilnica. Înabusi în tine mugurii oricaror altor prietenii si iubiri. Toate planurile de viitor ti le faci în functie de nevoile si preferintele ei. Vrei succese ca sa ai surâsul ei. Psihologia arata ca au o tendinta de stabilizare starile sufletesti repetate si ca, mentinute cu vointa, duc la o adevarata nevroza. Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la început, patologic pe urma. Îti construiesti casa pentru o femeie, cumperi mobila pe care a ales-o ea, îti fixezi deprinderile cum le-a dorit ea. Toate planurile tale de viitor pâna la moarte sunt facute pentru doi insi. A plecat de acasa, si esti necontenit îngrijorat sa nu i se întâmple ceva... Te strapunge ca un stilet orice aluzie despre ea si esti nebun de fericire când, dupa greutati materiale si umilinte uneori, ai izbutit sa-i faci o surpriza care s-o uimeasca de placere. Ei bine, într-o zi vine femeia aceasta si-ti spune ca toate astea trebuie sa înceteze pâna mâine la ora 11,35, când pleaca la gara. Shylock n-a avut curajul sa taie din spatele unui om viu exact livra de carne la care avea dreptul, caci stia ca asta nu se poate. Totusi, femeia crede ca din aceasta simbioza sentimentala, care e iubirea, poate sa-si ia înapoi numai partea pe care a adus-o ea fara sa faca rau restului. Nici un doctor nu are curajul sa desparta corpurile celor nascuti uniti, caci le-ar ucide pe amândoua. Când e cu adevarat vorba de o iubire mare, daca unul dintre amanti încearca imposibilul, rezultatul e acelasi. Celalalt, barbat sau femeie, se sinucide, dar întâi poate ucide. De altminteri asa e si frumos. Trebuie sa se stie ca si iubirea are riscurile ei. Ca acei care se iubesc au drept de viata si de moarte, unul asupra celuilalt. Orisan nu vede ca-mi sunt ochii plini de lacrimi în întuneric, dar fara îndoiala simte asta din deznadejdea înmuiata a vocii mele. Tace, alaturi de mine, îndelung, din delicatete... Abia târziu ma întreaba cu sfiiciune: - Suferi, Gheorghidiule? Nu raspund nimic, caci as izbucni în hohote nervoase. Muschii fetei îmi sunt contractati. Ma duce apoi pâna acasa. În prag, nu ma mai pot stapâni. - Daca mâine seara nu-mi da drumul pentru doua zile, dezertez. Pleaca fara sa spuie o vorba, dar ghicesc în strângerea de mâna o nedumerire, o prietenie descurajata parca. DIAGONALELE UNUI TESTAMENT Eram însurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam ca ma însala. Din cauza asta, nici nu puteam sa-mi dau examenele la vreme. Îmi petreceam timpul spionându-i prieteniile, urmarind-o, facând probleme insolubile din interpretarea unui gest, din nuanta unei rochii si din informarea laturalnica despre cine stie ce vizita la vreuna dintre matusile ei. Era o suferinta de neînchipuit, care se hranea din propria ei substanta. Ne luasem din dragoste, saraci amândoi, dupa rendez-vous-uri din ce în ce mai dese pe salile Universitatii si dupa lungi plimbari pe jos, prin toate cartierele pavate cu asfalt ale capitalei, care erau si cele mai singuratice, pe atunci. Dupa nunta noastra, care a fost într-un anumit fel tainuita, mi-a murit un unchi considerabil bogat, a carui avere împartita în cinci parti de nepot a putut sa însemne pentru fiecare o adevarata rasturnare sociala. Când zic "tainuita" e un fel de a vorbi, caci eram major si din familia noastra nimeni nu m-ar fi putut opri. Mama traia destul de greu, din pensia ramasa de pe urma tatalui meu, dimpreuna cu surorile mele, dar cred ca nu m-ar fi împiedicat niciodata sa ma însor dupa voia inimii, desi, în general, cei care s-au casatorit din dragoste împiedica pe copiii lor sa faca acelasi lucru. Rude apropiate nu aveam decât doi unchi, fratii tatei. Cel mai mare, imens de bogat si aprig de avar, se dezinteresa cu totul de noi, ca sa nu fie nevoit, cine stie, sa se înduioseze si sa ne ajute. Celalalt, deputatul, cunoscut ca om de spirit si excelent orator, facuse, pare-se, cândva, câteva glume pe socoteala mamei (o poreclise, de pilda, "vaduva douairiera", si porecla o suparase nu numai prin aluzia la mostenirea încurcata lasata de tata, cât pentru ca era de o asonanta ridicula) si de atunci - de ani de zile - nu mai aveam nici un soi de relatii. De aceea, tainuita însemna ca amânasem, desi casatoriti civil, sa întemeiem o gospodarie, pâna ce si eu si ea ne vom fi luat licenta, caci cei o suta cincizeci de lei, pe care-i primeam ca functionar la Senat, unde ma numise un fost prieten al tatei, nu ne-ar fi ajuns sa traim. Pâna atunci nu aveam decât situatia marturisita de logodnici. Situatie prea delicata într-adevar, dar la care ajunsesem datorita felului pasionat al nevestei mele. Ea locuia înca la matusa ei, unde mai locuia, de asemeni, în pensiune, o colega de Universitate, prin care o cunoscusem si care-mi placuse mult mai mult, caci era oachesa, iar mie nu-mi placeau deloc blondele. Si totusi ajunsesem aci, solutie care, dealtfel, pe prietena o lasa destul de indiferenta. Era atâta tinerete, atâta frângere, atâta nesocotinta în trupul balai si atâta generozitate în ochii înlacramati albastri, ca a trecut biruitoare. Lungile convorbiri, acasa, în salonasul cu divane acoperite cu scoarte si mormane de perne, devenisera si pentru mine - e drept, mult mai târziu - o nevoie sufleteasca. Dealtminteri, era aceasta fata un continuu prilej de uimire. Mai întâi prin neistovita bunatate pe care o risipea în jurul ei. Facea toate lucrarile matusii ei, care era institutoare, prapadea putinii bani în cadouri pentru prietene, iar pe colega ei bolnava a îngrijit-o luni de zile ca o sora de caritate, cu o abnegatie fara margini, de adolescenta. Pe când eu cautam sa ascund oarecum dragostea noastra, ea tinea s-o afiseze cu ostentatie, cu mândrie; încât, desi nu-mi placea, începusem totusi sa fiu magulit de admiratia pe care o avea mai toata lumea pentru mine, fiindca eram atât de patimas iubit de una dintre cele mai frumoase studente, si cred ca acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri. Sa tulburi atât de mistuitor o femeie dorita de toti, sa fii atât de necesar unei existente, erau sentimente care ma adevereau în jocul intim al personalitatii mele. De unde pâna aci, toate femeile bune, care treceau în trasuri si echipaje luxoase, ma tulburau prin voluptatea cu care îmbiau pe oricine, în treacat - si pe care mi-ar fi împartasit-o, cine stie, în anumite conditii si mie - femeia aceasta începuse sa-mi fie scumpa tocmai prin bucuria pe care eu i-o dadeam, facându-ma sa cunosc astfel placerea neasemanata de a fi dorit si de a fi eu însumi cauza de voluptate. Ametind totul, aceasta iubire înflorea fara seaman, cum înfloresc salbatic, în luna mai, nimfele lujerilor de crin. Cu ochii mari, albastri, vii ca niste întrebari de clestar, cu neastâmparul trupului tânar, cu gura necontenit umeda si frageda, cu o inteligenta care irumpea, izvorâta tot atât de mult din inima cât de sub frunte, era, dealtfel, un spectacol minunat. Izbutea sa fie adorata de camarazi, baieti si fete deopotriva, caci înfrumuseta toata viata studenteasca. Stiau toti orele ei de cursuri si i se pretuia prezenta, ca unei adevarate vedete, fragile si mici, pe vastele culoare. Facea totul cu pasiune. Uneori ispravile ei tineau de miracol. Când am început sa studiez filozofia din timpurile mai noi si mai ales problema spatiului si timpului, am simtit nevoia sa audiez un an de zile un curs de matematici superioare, facut de un profesor savant, de reputatie europeana. Si ea, care nu urma decât franceza si româna, care avea oroare de matematici - fusese de doua ori corigenta din cauza lor - numai ca sa fim împreuna, ma însotea si asculta acum, o ora pe saptamâna, serioasa si cuminte ca un catelus, principiile generale ale calculului diferential. Partea nazdravana era ca, desi în linii generale nu întelegea nimic desigur, dupa curs punea surprinzatoare întrebari despre unele detalii (si cum întreba de pasionat...). Nu mai vorbesc ca nu lipsea nici de la cursul de enciclopedia filozofiei, unde afla noutati despre viata celulara. Dealtfel, în scurta vreme, a trebuit sa ne mutam împreuna, pentru ca nu mai puteam sta nici câteva ceasuri despartiti unul de altul. Era o gospodarie boema, cu prieteni si prietene, tineri, cu sarbatori mici improvizate, pline de veselie si de neprevazut. Mândria de a oferi o "masa" lua proportii de eveniment, care cerea preocupari de o saptamâna, excursia la Mosi si strengaria de a ne da în calusei, de a mânca floricele si a bea un tap de bere, era... orgie. Bucuria nevesti-mi, când - stiind aniversarile prietenilor nostri - le pregatea mici daruri, surprize, era tot atât de mare ca a lor. A fost poate vremea cea mai frumoasa din casnicia noastra. De Sfântu Dumitru, unchiul cel atât de bogat si de avar a oferit o masa mare rudelor. Au fost celalalt frate al lui, cu nevasta si baiatul, mama, sora mea cea mare cu barbatul ei, cea mai mica, nemaritata înca, si eu cu nevasta-mea. Cine ar fi putut sa lipseasca de la acest prânz anual, când sperantele mostenirii erau atât de întemeiate? Unchiul Tache locuia pe strada Dionisie, într-o casa veche, mare cât o cazarma, fara sa primeasca pe nimeni, mai avar si mai ursuz înca, de când era atât de bolnav. Propriu-zis nu locuia decât într-o camera, care-i slujea si de birou si de dormitor si de sufragerie, ca astfel sa nu mai cheltuiasca cu lumina si încalzitul, caci era foarte friguros. Era îngrijit de batrânul Gligore, a carui nevasta, Tudora, era si jupâneasa, si bucatareasa. Masa era pusa acum în sufrageria cea mare si bogata ca în zilele tineretii. Era un lux prafuit si întunecat parca, fiindca mobila era lacuita castaniu si se stacojise, iar scaunele, reci si înalte. Unchiul Tache, cu un sal pe umeri, sta în fruntea mesei, dar mai mult se uita la noi, caci nu mânca decât cartofi fara sare si macaroane la tava. Deputatul era, fireste, în verva si într-adevar era amuzant. Cred ca mama nu putea sa-l sufere si avea o parere proasta despre el, cu totul pe nedrept. E si adevarat ca era foarte temut ca "gura rea", iar colegii lui spuneau despre el: - Asculta-ma pe mine, e mai bine sa fii prieten cu Nae Gheorghidiu, decât dusman. Era unul dintre putinii membri ai partidului liberal simpatizat nu numai de opozitie, dar chiar de gazetele de seara democrate pâna la socialism, caci "nu era sectar". N-avea opinii exclusive, ci era cu lenevie sceptic, amabil si împaciuitor în principii. Fara sa fie popular, era una dintre figurile bucurestene, socotit printre "intelectualii de rasa". - Ei, Nae, ce se aude, intrati sau nu intrati în razboi? N-am înteles bine daca prin acest "intrati", în loc de "intram", unchiul Tache întelegea sa lase doar partidului liberal problema intrarii în actiune, sau folosea persoana a doua numai pentru ca el se si considera mort. - Nene Tache - caci deputatul era mai tânar cu cincisprezece ani - de ce sa intram, când putem avea Ardealul fara razboi? Întelegi dumneata ce formidabila situatie va avea România când, la încheierea pacii, vom prezenta nota noastra, având la spate o armata intacta de opt sute de mii de oameni? Cine sa îndrazneasca sa te refuze? Puterile, care pâna la sfârsit se vor fi macinat unele pe altele, ajunse la istovire? Ionel Bratianu o fi stiind el ceva... ca nu degeaba e sef de partid. Dealtfel, eu am încredere în steaua României... în politica nimic nu se poate realiza decât prin încredere. - Si atunci? - Si atunci... stam cu arma la picior si asteptam. Respectul pe care toti îl aveau pentru unchiul Tache era impresionant. Toata lumea cauta sa-l multumeasca, sa-i ghiceasca, de se poate, intentiile. Era acum - asa uscat, negricios, cu mustata mare - cu adevarat seful familiei. N-as putea spune însa ca noua, celorlalti, deputatul nu ne-a plasat câteva ironii, care nu au suparat deloc pe batrân. Am impresia ca nici unul, nici celalalt nu l-au iubit pe tata. Gaseau amândoi - ei, care facusera avere - ca fusese nepractic si neserios. Profesor universitar, fost secretar general, publicist apreciat, murise dupa o viata foarte agitata, înca tânar, lasând bruma de avere încarcata de datorii. Nu-i putusera ierta ca s-a însurat cu o femeie saraca si cred - dupa bunavointa distinsa cu care au acceptat pe nevasta-mea - ca nici mie nu-mi iertau asta. Dealtfel, catre sfârsitul mesei a si venit vorba despre tata... Deputatul, cu o amabilitate de unchi galant, a întrebat-o pe nevasta-mea daca si ea urmeaza filozofia. Nu stiu de ce, intimidata sau întelegând ca ma întovaraseste pe mine la curs, i-a raspuns afirmativ. - Asadar - si parca surâdea - studiati amândoi filozofia? Raspica domol silabele cuvântului filozofie. - ! ? Da... - Ciudat... De obicei amorul e cel care duce la filozofie... - si înca si mai ironic - si ce filozofie! La dumneavoastra vad ca drumul a fost dimpotriva... filozofia v-a condus la amor. Rostea "amor" cu gura rotunda, de parca ar fi fost numele cremei de curatat nasturi. Toti au început sa zâmbeasca, numai pentru ca au vazut ca unchiul Tache se amuza. - Ceea ce va doresc sincer e sa nu reveniti vreodata la filozofie. Ar fi dureros. Mai ramâne sa faci politica, tot în felul în care a facut-o bietul Corneliu, care, daca nu ma-nsel, era si el tot filozof. Si întorcându-se, cu obrajii aproape cazuti, ras de tot, catre figura uscata si negricioasa: Nene Tache, orice ai spune, e fermecatoare naivitatea sa crezi ca tu poti îndrepta o tara. Fierbeam de nemultumire, caci mi-era penibil sa aud vorbindu-se cu atâta usurinta despre tata, dar parca eram si eu înrâurit de sfiala îngrijorata a celorlalti în fata unchiului de care depindea viitorul nostru. - Îsi cheltuia leafa de profesor universitar ca sa scoata gazete, mârâia cu acreala bogatasul, caruia cheltuiala îi facea rau, chiar la altii si chiar dupa ani de zile. - A, în privinta asta, nene Tache, nu ma împac deloc cu dumneata. Corneliu era un entuziast, si Nae îsi mângâia grav si ironic reverul hainei. Iscalea cu acelasi entuziasm un articol de gazeta ca si o polita. Mie îmi plac si mi-au placut totdeauna entuziastii... de la distanta. Vreau sa-ti spun, de pilda, ca n-as vrea sa fiu deloc copilul unui entuziast, si de câte ori pronunta cuvântul entuziast, îl dansa cu surâsuri, spre bucuria batrânului inginer si antreprenor, care lucrase toata viata numai cu cifre. O priveam pe nevasta-mea, cerându-i parca iertare si ea îmi surâdea împaciuitoare si inteligenta. - Drept sa-ti spun, n-am pomenit un om care sa fi avut mai putin notiunea banului ca el. De ce crezi ca nu mi-a vorbit o jumatate de an? Scosese o gazeta, nu stiu cum îi spunea, si mi-a trimis-o si mie. De cetit n-o ceteam, ca nu ma interesau bazaconiile pe care le scria el acolo... - A, nu... nene Tache, nu se poate spune ca bazaconiile sustinute de Corneliu nu erau amuzante, si, turnându-si anume cu încetineala în pahar, deputatul surâdea perfid. Cel putin pe mine ma amuzau enorm discutiile de principii. - ...dar împacheta în ea Gligore ghetele, când mi le ducea la cârpit. Într-o zi ma pomenesc cu o carte postala a administratiei, ca sa platesc abonamentul. Am crezut ca e o gluma. Peste vreo luna, alta carte postala. Ei, m-am necajit si am dat porunca sa dea gazeta înapoi, la posta. Când, ma întâlnesc cu Corneliu. Ca de ce n-am platit abonamentul? Cum asta? "Abonamentul pentru gazeta"... De ce sa platesc? Ti-am cerut-o eu? Mi-ai trimis-o pentru ca ai vrut... nu mai vrei... nu mi-o mai trimite... Si din cauza asta nu mi-a mai vorbit o jumatate de an. A... altfel, ca si Stefan cel Mare, "de felul lui era iute la mânie", dupa cum ne spune Ureche. Afara de ai mei (care au zâmbit numai), ceilalti au râs zgomotos, amuzati de acest "joc" spiritual, care mi s-a parut stupid. Masa era surprinzator de bogata, totusi toti mâncau putin, de teama sa nu faca proasta impresie unchiului. - Ei, Stefane, daca tata-tau ar fi fost ceva mai strângator, daca n-ar fi risipit atât... v-ar fi lasat si voua sa traiti altfel decât traiti (va sa zica, desi avea aerul ca ignoreaza, stia ca traim în dificultate, când parea ca pluteste pe deasupra). Dealtfel, îi semeni leit. Acum vad ca te-ai însurat si tu tot din dragoste. - Unchiule draga - i-am spus, fara sa îmi pot tescui în mine nemultumirea - drept sa-ti marturisesc, am cam început sa ma împac cu ideea ca tata n-a agonisit avere, ca sa ne lase mostenire. Caci mostenirile acestea nu sunt totdeauna fara primejdie. De cele mai multe ori, parintele care lasa avere copiilor le transmite si calitatile prin care a facut averea: un obraz mai gros, un stomac în stare sa digereze si oua clocite, ceva din slutenia nevestei luate pentru averea ei, neaparat o sira a spinarii flexibila ca nuiaua (daca nu cumva rahitismul nevestei milionare n-a înzestrat-o cu cocoasa rigida ca o buturuga). Orice mostenire e, s-ar putea zice, un bloc. Mai ales cu paranteza stiam eu, si stiau toti, la ce fac aluzie. A fost o consternare. Uscat si negru, unchiul Tache a devenit parca si mai uscat. S-a închis în el fara sa spuna o vorba. Singurul care era vesel, desi eu pe el îl tintisem, caci el era însurat cu o slutenie si avea un copil urât, era unchiul Nae. Ma si vedea dezmostenit, cel putin pe mine, daca nu si pe toti ai mei. Chiar mama si surorile - desi fusese vorba despre tata - nu se simteau parca asa de bine. În fata mea am întâlnit însa ochii umezi de emotie si admiratie ai nevestei mele si un surâs trimis ca o promisiune de sarut. Singuri noi riscam, cu voie buna, o mostenire, si ea se dovedea astfel atât de frumos dezinteresata, ca sa aparam memoria unui om. Deputatul a început sa faca exces de zel în dragoste, ca sa-i arate fratelui mai batrân ca se desolidarizeaza de o atitudine atât de obraznica si ca e si el de parere ca nu e nimic de facut din si pentru baiatul lui Corneliu. Dar toate dragalaseniile au ramas de prisos. Batrânul avar ramânea încruntat. Dealtfel, s-a si sculat numaidecât la sfârsitul mesei si ne-a dat mâna sa i-o sarutam, deopotriva de rece cu toti nepotii. Celor batrâni abia le-a întins degetele uscate. Deputatul era livid. Abia am ajuns în strada, ca nu aveam trasuri, si, izbucnind, s-a apropiat de mine parca gata sa ma ia de piept. - Bine, domnule, cum poti sa faci una ca asta? Nemaipomenit... Auzi dumneata, noi nu stim cum sa-l mai tinem pe maniacul ala pe vârful degetelor si poftim... dumneata îi întorci rânza pe dos. L-am privit scurt si fara echivoc. - Te rog sa iei nota ca n-am de dat nici o explicatie. - Dar nu-i vorba numai de dumneata aici, domnule, nu-ti dai seama? Dumneata stii ca pe capul nebunului stau toata ziua fel de fel de escroci... Ba ca sa lase averea scolii, ba spitalelor, ba dracu mai stiu eu cui?... Nimic din omul reputat, spiritual, nu mai era în izbucnirea asta de nenorocit... Daca ne dezmosteneste pe toti? Si se plângea întinzând bratele ca o invocare: Ce gafa, domnule, ce gafa! Am luat bratul nevesti-mi si m-am întors spre el. - Te rog sa iei nota ca mie îmi place sa vorbesc oricând despre frânghii. Cu atât mai rau pentru cei care au spânzurat în casa. În orice caz, o sa mai stam de vorba numai dupa ce vei cauta în dictionar si vei pricepe ce înteles are cuvântul gafa. Caci era evident dobitoc si nu cunostea întelesul cuvântului gafa, care presupune neaparat lipsa de intentie în a nemultumi sau jigni pe cineva. Era aproape de miezul noptii si cerul luminos, ca într-o înalta noapte de toamna senina. La coltul strazii Batiste, fara sa se sinchiseasca de cineva, nevasta-mea mi-a dat, cu buze moi, sarutul fagaduit la masa. L-a prelungit ca sa treaca în el buna parte din sufletul ei înduiosat de admiratie. Peste douazeci de zile unchiul Tache era dus la cimitir, cu pompa mare si austera, de catre rudele îngrijorate toate. Deputatul era însa mai curând vesel. Ma batea cordial pe umeri. - Nu stiu, amice, daca sa-ti prezint sau nu multumiri în numele rubedeniilor. Sa vedem mai întâi testamentul. În orice caz esti epatant. Si prezentându-ma unui mic grup de domni batrâni, în negru, care însoteau la groapa pe prietenul cu care, desigur, nu se vazusera de mult: Domnilor, la vârsta dumneavoastra nu va sfatuiesc sa-l invitati la masa. Nu da gres, garantat. Unii au zâmbit: Nae asta e incorijibil. Mie îmi era sila sa-i spun macar o vorba. - Daca testamentul e bun, trebuie sa-ti brevetezi neaparat sistemul. Dar, înca o data, mi-e teama ca nu cumva testamentul sa ne faca vreo surpriza. Testamentul continea într-adevar o surpriza. Printr-un codicil, datat cu ziua de 27 octombrie, mie mi se lasa o quotitate dubla decât oricaruia dintre ceilalti mostenitori. Deputatul spiritual nu mai pricepea nimic, mai ales ca era înca o alta masura care i se parea lui ca îl nedreptateste profund. Averea se împartea, dupa o serie de legate deosebite, în trei parti. Doua ne reveneau noua si una lui. Între legatele deosebite, era si cel cuvenit mie: o vila în împrejurimile Parisului, pe care unchiul o locuise, pe când statea acolo, si pe care, în urma, o cumparase. Bineînteles ca în casa noastra a fost o jale retroactiva. Abia dupa ce s-a stiut continutul testamentului, mama si surorile au început sa-l plânga, asa cum se cuvenea, pe unchiul Tache: Nimeni nu l-a cunoscut. A strâns pentru noi etc. Totusi, n-am putut sa-mi iau întreaga parte de mostenire cuvenita. Unchiu-meu a descoperit, dupa câteva zile de meditatie, ca testamentul a fost gresit interpretat. Am avut o discutie întarâtata, vie, dar a fost neînduplecat. - Asculta, unchiule, de ce crezi dumneata ca testamentul a fost gresit interpretat? - Citeste si dumneata si vezi. - Ba, tocmai ca vad... si mi se pare clar. Doua sunt aliniatele care ne privesc... nu? Sa le citim... - Sa le citim, si-si trecea mâinile amândoua prin par, cu privirea într-alta parte, greoi, cu obrajii mari, cazuti. - "Dupa ce se vor extrage legatele deosebite, restul se va împarti în trei parti. Doua se cuvin familiei fratelui meu Corneliu Gheorghidiu, iar una familiei fratelui meu Nicolae Gheorghidiu. La rândul lor aceste parti se vor împarti în mod legal, cea dintâi cumnatei si copiilor ei, iar cealalta lui Nicolae jumatate si copilului lui jumatate". Pâna aici e clar, nu? - Clar, de ce sa nu fie clar, dar ia cauta mai departe codicilul, si acum îsi zgâria, nervos si preocupat, podul palmei, cu coada tocului. - "Las anume nepotului meu preferat, Stefan, casa mea, cu parcul si cu biblioteca si tot ce cuprinde, din Bd. Daumesnil 119 bis, Paris, s-o stapâneasca si s-o foloseasca în amintirea mea." - Ei? - Cum ei, unchiule, cum ei? Las "anume..." vezi, "anume"? nepotului meu favorit, deci "favorit". - Da... Si cu ochii mari verzi, rataciti, nu privea pe nimeni. Dar toti îl urmareau nedumeriti. - Va sa zica îmi constituie legat deosebit. - A, nu... Nu, nicidecum un legat deosebit... E o dorinta a dumitale sa fie legat deosebit, dar nu e... N-am ce sa-ti fac. Cu capul mare, puhav, ras de mustati, cu ochii împungiti si tulburi, unchiu-meu batea aprig si ritmic cu degetele-n masa. Respira greoi, îngânându-se: Nu... nu... vad de unde ai scos-o dumneata. Nu eram suparat, caci eram convins ca nu pricepe si de aceea staruie: - Domnule, scrie aici: "las anume..."? - Scrie... Si încruntat, cu gura mare si buzele groase, mototolite de mânie, batea mereu cu degetele-n birou, ca într-o toba. - Scrie aci "nepotului meu favorit, Stefan"? - Scrie si asta... - Scrie mai sus ca legatele deosebite se scad din total? - O fi scriind, dar asta nu-i legat deosebit. A mutat, ca o concluzie, energic, tocul de pe masa. Adevaru-i ca toti erau tot asa de surprinsi de atitudinea unchiului ca si mine. - Atunci ce rost are, dupa dumneata, codicilul asta? Era tot numai nervi si încapatânare, deosebit pâna la rasturnare de filozoful blazat si amabil pe care îl stia lumea. Sufletul îi tremura ca o floreta întinsa de o mâna întarâtata si fricoasa. - Codicilul spune numai ca în partea cuvenita dumitale sa intre casa din Bd. Daumesnil. Nu ca ti se cuvine peste quotitate. Am fost pur si simplu uimit. Dar mânios nu eram. - Cum, unchiule, când acolo scrie "las anume", adica: las îndeosebi? - Tocmai pentru ca scrie "anume...". Daca n-ar fi scris "anume" atunci ai fi avut dreptate, evident. Mama, surorile, toti cei de fata erau surprinsi pâna la nedumerire de noua interpretare si cred ca toti, în sinea lor, au repetat: au dreptate cei care-l cred fenomenal de destept pe Nae asta. Pe cât de nelinistit era el (tremura aproape si nu stiu de ce, pentru ca în momentul când vorbeam nu avea sa se decida nimic), pe atât de calm erau eu. Cred ca mi-am aparat totdeauna foarte abil interesele, cu multa vointa, dar niciodata cu pasiune si cu panica. - Ce crezi dumneata ca l-a îndemnat pe unchiul Tache sa-mi lase casa? - Ca s-o pastrezi în amintirea lui... Scrie acolo... n-ai vazut si dumneata? si-mi arata, vag, copia testamentului. - Bun... de acord... va sa zica nu mi-o lasa, în voia mea, sa ma folosesc de ea... aproape ca îmi impune s-o pastrez... Dar casa e aproape cât jumatate din quotitatea celorlalti. Ce mi-ar ramâne mie atunci? Ca sa o pot valorifica asa cum vreau? - Nu stiu - si privea înversunat în podea - dar se vede ca a tinut "anume" - si apasa cuvântul - ca sa cada în lotul dumitale casa... pentru ca erai favorit. Am început sa râd. - Ciudat mod de favorizare acesta de a-mi înjumatati partea cuvenita. - Nu ma priveste. Eu atâta stiu, ca fac proces. E adevarat ca tocmai dorinta unchiului Tache de a preciza punând accent pe acest "anume" ducea la confuzie, ceea ce nu mi se parea tocmai surprinzator, caci stiam ca adesea excesul de precizare duce la confuzii - e asta una din ciudateniile logicii - si, dealtfel, cred ca, de pilda, Kant intentionat recurge la prea mari precizari, care-l fac uneori asa de greu de citit. Deputatul era din ce în ce mai descompuns de îngrijorare si mânie. Se plimba prin casa agitat, invocând anapoda devotamentul, cinstea, spiritul lui de sacrificiu. Era de o disperare penibila. Îl priveam linistit, ca pe un obiect de studiu, netulburat de teama de a pierde mai bine de o jumatate milion aur - desi îmi dadeam seama ce însemna asta în viata mea. Semana în clipa asta cu filozoful sceptic si detasat de lucruri, cu blazatul care nu lua în serios nici o catastrofa, nici o drama, pe care îl stiau cititorii gazetelor tot atât de putin cât seamana cu portretul daruit de o actrita admiratorilor ei fotografia instantanee facuta pentru pasaport. Peste câteva zile a si început actiunea juridica. Spre nedumerirea mea îndurerata, mama si surorile mele au trecut de partea lui si au pornit actiuni paralele. Dar asta n-a fost ultima surpriza a acestui testament. Nevasta-mea, cu ochii ei albastri si neprihaniti, a intervenit în discutie cu o pasiune si o îndârjire de care nu o credeam în stare. Riposta indignata, ameninta, cu un fel de maturitate care ma jignea oarecum. - Fata draga, te rog nu mai interveni... lasa-ma pe mine sa ma descurc singur. Ma privea uimita, si decolorata. - Cum asta? Dar nu vezi ca toti vor sa te însele... Pentru ca esti prea bun... As fi vrut-o mereu feminina, deasupra discutiilor acestea vulgare, plapânda si având nevoie sa fie ea protejata, nu sa intervina atât de energic, interesata. - Nu te înteleg deloc, dragul meu; la sedintele de seminar, la Universitate, discuti cu patima si te certi cu toata lumea, pentru ca sustine ca niste celule, acolo, mor sau nu, iar aci, când discuti cu el, te lasi atât de moale. Ma cuprindea o nesfârsita tristete vazând ca nici femeia asta, pe care o credeam aproape suflet din sufletul meu, nu întelegea ca poti sa lupti cu îndârjire si fara crutare pentru triumful unei idei, dar în acelasi timp sa-ti fie sila sa te framânti pentru o suma, fie ea oricât de mare, sa lovesti aprig cu coatele. Am stiut, mai târziu, ca aveam o reputatie de imensa rautate, dedusa din îndârjirea si sarcasmul cu care-mi aparam parerile, din intoleranta mea intelectuala, în sfârsit. Toti, judecând dupa ei însisi, aveau aerul sa spuna: daca atunci când n-are vreun interes material e atât de patimas, ce trebuie sa fie atunci când îi sunt interesele amenintate? Am consultat doi dintre cei mai reputati membri ai baroului, care mi-au spus ca dreptatea e de partea mea si ca voi câstiga negresit procesul. Între timp, ca sa-si justifice cel putin ei însisi pornirea împotriva mea, ai mei, toti de acord cu unchiul, ma decretau lacom, egoist, lipsit de caracter si povesteau împrejurari din viata mea care ar fi justificat asemenea opinie. Ne-am întâlnit cu prilejul parastasului si abia de am schimbat câteva vorbe tot timpul. La iesirea din biserica le-am spus ca accept propunerea lor. Diferenta, la drept vorbind foarte importanta pentru mine, împartita în câteva parti, era pentru ei fara prea multa însemnatate; totusi, când le-am comunicat vestea, a fost o bucurie lipsita de orice urma de bun-simt. M-au îmbratisat cu toti, chiar unchiul, mi-au spus, parca plângând de satisfactie, ca întotdeauna m-au stiut om de inima, ca e un gest pe care nu-l vor uita. Inert, ca un manechin, si dezgustat, ma lasam sarutat de buze fade, iar ei erau asa de plini de bucuria lor, ca nici nu bagau de seama dezgustul meu. Cred ca erau acum tot atât de sinceri ca si atunci când ma calomniau. Un proverb e de parere ca daca vrea sa-si înece câinele, taranul spune ca e turbat. Mult mai exact ar fi adevarul acesta formulat însa asa: Când taranul are interes sa-si înece câinele, începe sa se convinga, din ce în ce mai mult, ca e turbat. E gresit sa socoti ca la firile mediocre inteligenta ramâne deasupra intereselor. La origine (Bergson are neîndoios dreptate) inteligenta n-a fost decât un mod practic, un instrument de adaptare la mediu, un mijloc pentru apararea intereselor. La imensa majoritate a oamenilor ea a ramas si azi acelasi lucru. Ei nu pricep decât ceea ce au interes sa priceapa. Ceea ce le contrazice interesele le contrazice fundamental si inteligenta. În afara de un numar infim de perversi - daca or fi existând cu adevarat - nimeni nu poate face raul, daca inteligenta lui nu-i primeste asta. Numai ca aceasta inteligenta e un consilier extrem de servil la cei neevoluati si, asemeni curtenilor lasi, justifica orice. Lupul crede sincer ca mielul îi tulbura apa, si despotul, care ucide mii de oameni, o face pentru ca e crâncen convins ca altminteri va fi ucis el. Iata ce gândeam când cei din jurul meu nu mai conteneau cu laudele. Deputatul ne-a invitat pe toti la o masa mare, de împacare. Nevasta-mea, care din cauza discutiilor devenise odioasa tuturor celorlalti, acum, când a aflat de hotarârea mea, era nemângâiata si-i ura pe toti. Desi îmi dadeam seama ca face asta în buna parte din dragoste pentru mine, totusi as fi vrut-o altfel. Abia a primit invitatia la masa. A fost o mare si penibila sarbatoare de familie. Flori pe masa, mici daruri, surprize pentru fiecare sub tacâmuri; o pereche de butoni, banali pentru mine, o bratara meschina pentru nevasta-mea, daruri care nu mi-au facut nici o placere, caci nu erau dovada nici unui sentiment. Erau doar o introducere prost acoperita. Deputatul a fost într-o verva care a stârnit hohote de râs. Desi nu facuse decât o vaga Facultate de drept, avea o avere frumusica, parte luata ca zestre, ca, de pilda, casa si o vie la Buzau, parte datorita politicii, caci era în vreo câteva consilii de administratie. Avea reputatia ca e un spirit al realitatilor, ca nu lupta cu morile de vânt. Afara era un viscol care troienise strazile, oprise circulatia tramvaielor si zgâltâia ferestrele. Înauntru era cald, era lumina multa, sampanie, iar senzatia de bucurie pentru toti se gasea sporita de placerea de a fi într-un interior atât de agreabil si negresit ospitalier. Dupa masa, prietenosul meu unchi ne-a luat, pe mine si pe cumnatu-meu, cu el în birou, a cerut cafele si lichioruri. - Ia mai veniti încoace - si se lasa intentionat greu în fotoliul de piele - ca acolo a început sa miroasa a chiloti nadusiti de dama. Mi-era penibil, dar asta era un "spirit" în genul lui, care facea furori prin lumea politica si mai ales în saloanele bucurestene. Si aprinzându-si tigara groasa de foi: - Asculta, ce aveti de gând sa faceti voi cu banii pe care i-ati mostenit? Cumnatu-meu l-a privit surprins de acest atac bruscat: - Nu stiu, sa vedem... - Dati-i încoa sa vi-i tin eu. Mi-era o sila imensa, caci stiam ca sub aparenta teatrala de francheta se ascund intentii precise. Si vazând ca noi sorbim lichior din paharele, fara sa dam urmare chestiunii, se decise sa treaca la detalii. - Am o fabrica de metalurgie... - Unchiule, eu ma gândeam... - Ce te gândeai? Las' ca te-am vazut eu. N-ai spirit practic... Ai sa-ti pierzi averea (cel putin sa ramâna în familie, avea aerul sa spuna). Cu filozofia dumitale nu faci doi bani. Cu Kant ala al dumitale si cu Schopenhauer nu faci în afaceri nici o brânza. Eu sunt mai destept ca ei, când e vorba de parale. Cumnatu-meu râdea amuzat. I-am privit umerii largi. - Unchiule, eu ma gândeam sa nu ma încurc în afaceri. Cred ca averea pe care o am îmi ajunge sa traiesc modest. - Vorbesti prostii - si-i sticleau ochii mari verzi - nimeni n-are de ajuns, niciodata! Ce stii tu? Cum crezi ca se tine o femeie ca nevasta-ta? Cu ciorapi de sfoara, cum ai tinut-o pâna acum? Aceasta integrare a nevestei mele în seria celorlalte femei mi-era de neîndurat. Stiam ca pentru ea n-au absolut nici o importanta asemenea fleacuri, ca datorita frumusetii ei ar fi putut avea o viata oricât de luxoasa si ca a preferat totusi viata alaturi de mine. O vedeam facând sacrificii pentru mine, nu parasindu-ma pentru o pereche de ciorapi. Dar cum întelegea ca tot ezitam, a schimbat tonul. - Si, pe urma, mai e o chestiune... Ca sa va arat ca tot eu ma gândesc mai mult la interesele voastre, si întorcându-se catre servitoare, pe care o sunase, o întreba neaos de tot, asa în prelungire, daca e cafea ce i-a dat sa bea sau alt lichid, greu de numit în scris. M-am gândit la voi. Nu se stie când intram în razboi... - E vorba sa intram într-adevar? întreba nelinistit cumnatu-meu, caci stia ca partidul lui unchiu-meu e pentru ramânerea în neutralitate. - Ma rog nu se stie, poate ca azi, poate ca mâine... poate ca nu intram deloc... Trebuie sa va asigurati în orice caz. Deocamdata, unul dintre voi ar fi mobilizat pe loc, ca director al întreprinderii. Ce taceti asa? A? Domnule filozof, ai aerul ca n-ai vrea sa fii mobilizat pe loc, ca sa scapi de razboi? Nu vream sa se declare razboiul, dar nici o secunda n-as fi conceput posibilitatea de a fi mobilizat pe loc. - Nu tin sa fiu chiar asa departe de front. S-a ridicat, enervat, cu gura coclita de dispret sincer: - Asculta, draga, mie-mi vinzi castraveti de-astia cât dovlecii...? Hî? Ai vrea sa mergi la razboi, ai? Spune-i-o lui Kant ala al dumitale, ca poate o crede. Eu, nu. Si a plecat indignat în sufragerie. Am vorbit apoi cu cumnatu-meu despre trenurile înzapezite, despre luptele din Apus etc., dar gândul îmi era paralel. Eu cu nevasta-mea am fi vrut sa plecam din tara, si sa ne stabilim fie la Paris, fie la Berlin, pe care îl preferam din cauza preocuparilor mele în filozofie. Din pricina razboiului - care, dealtfel, adusese înapoi în tara chiar pe cântaretii, artistii, studentii, absolventii, bonvivantii rataciti pe aiurea, unii plecati înca de pe acum zece-cincisprezece ani - nu mai putea fi vorba de strainatate. Schimbare a fost, pot spune, deci, numai în faptul ca închiriasem un apartament foarte încapator si destul de curat, prin cartierul strazii Teilor, pe care - desi îmi aveam imobilizata jumatate din avere la Paris - îl mobilasem multumitor. Un dormitor mare, cu odaia de baie în majolica, un salonas mic pentru ea, un birou pentru mine ne-au oferit un prilej de preocupari timp de doua-trei saptamâni. Era pentru mine o bucurie nespusa s-o vad în fiecare zi uimita de schimbarea cea noua, contemplându-si "sufrageria ei" ca un copil blond si pasionat. Peste vreo saptamâna i-am spus, asa în treacat (si ca de o enormitate), despre propunerea unchiului deputat. Spre mirarea mea, în loc sa râda, a devenit serioasa. Pe deasupra, ideea de afaceri o interesa. Am primit propunerea unchiului. Cum însa si eu aveam toata încrederea în puterea mea, ca un om care pleaca la drum stiut periculos pentru ca se simte în stare sa se apere, n-aveam prea multa grija. Mai mult ma nemultumea pasiunea cu care nevasta-mea discuta afacerile si atentia matura cu care cântarea totul. Evident ca era în aceasta putere ceva din pasiunea care o facuse sa asculte un curs întreg de calcul diferential, tot pentru mine; nu e mai putin adevarat însa ca în acest interes al tinerei mele neveste pentru afaceri, vedeam vechiul instinct al femeilor pentru bani. Ca o tigroaica vag domesticita, în care se desteapta pornirea atavica, atunci când, culcata cu capul pe pieptul dresorului si-i linge mâna, dând de sânge, îl sfâsie pe imprudent, tot asa aveam impresia ca întâmplarea cu mostenirea trezise în femeia mea porniri care dormitau latent, din stramosi, în ea. Altfel, viata noastra, cum am spus, nu se schimbase decât foarte putin ca deprinderi. Când catre ora unu, auzea trasura oprindu-se la poarta, ea sarea în sus de pe covor, unde croia, tolanita alaturi de croitoreasa cu ziua (tot aceea pe care o avea si la matusa ei), alerga în rochia usoara în casa, care-i descoperea umarul cu rotunjimi de mar alb, si striga, batând din palme copilaroasa, luându-mi pachetele: - Nu-mi spune, lasa-ma: compot de California, heringi cu vin... mreana afumata, iar ai luat cointreau? si schweizer? e a treia zi când iei mereu de prisos... Ei, dar pâté de foie gras? Cu ochii vii de catelus întrebator: Si pâté de foie gras? - Nu e acolo? faceam eu cu o mirare ipocrita. Sa stii ca l-am uitat în trasura. Suna... striga... - Anico... Anico... alearga dupa trasura... ca a uitat domnu un pachet. - Draga mea, cum sa mai prinda acum trasura? ca a plecat... Îi stiu însa numarul. - Ei, nu, ca esti revoltator... Si cât ti-am spus sa ai grija de pâté de foie gras (asta era adevarat). Pe urma îsi arunca ochii distrati pe celalalt pachet... - Ce-ai mai luat? si silabisea cu greu. Ernst Mach... Erkenntnniss und Irrtum... Jerusalem... Lehrbuch der Psychologie. Ti-a executat Alcalay comanda? serios?... Si ea, care nu le citea, era încântata pentru ca stia ca le astept nerabdator. Asa o doream, razvratind, fermecator lacoma, pachetele de la bacanie si în acelasi timp privind cu sfiala pachetul de carti, pe care ea nu le citea, dar stia cel putin ca pretuiau mult, ba chiar le frecventa si se interesa de ele, cu politetea cu care saluti si întrebi de sanatate pe domnul important pe care-l respecti, dar în a carui companie te plictisesti. - Acum ia-ti-le pe toate si fugi în birou, la tine pe divan... Citeste pâna la ora doua si jumatate în liniste... ca abia atunci mâncam. Credeam ca n-am auzit bine si întrebam speriat: - La doua, fata draga? - La doua jumatate... doua si jumatate... Azi e ziua lui Gore si i-am invitat pe toti la masa. Dupa prânz nu are nimeni curs. Pâna iese de la minister... pâna se barbiereste si se tunde... ca i-am spus ca nu-l primesc la masa nebarbierit si netuns... L-am mai prevenit ca daca vine si azi nespalat... îl bag în baie cu sila... Sa vezi ca tin focul aprins. - Draga, dar la doua si jumatate? Sunt mort de foame. - Da? Apuca de aici cu dintii! si-mi întinde manusa de piele pe care o aruncasem pe masa. - Cum o sa musc din manusa? - Ei, atunci nu esti chiar asa de periculos. A... ca era sa uit... I-am luat lui Gore un portofel... stai sa ti-l arat, si când vedea ca admir monograma aurita din colt, râdea iluminata de placere. Nu-i asa ca-i frumos? Stii, pierdea hârtiile si banii prin toate buzunarele si spunea ca daca are bani n-are portofel, iar daca îsi cumpara portofel... nu mai are ce pune în el. Hai, fugi în birou. Peste o jumatate de ora venea lânga capatâiul divanului, linistita si grava ca un procuror preocupat. - Ce-i asta? - Ce sa fie? un pachet... a, da... pachetul cu pâté de foie gras. - Ziceai ca l-ai uitat în trasura? - Se vede ca l-am uitat în antreu, când m-am dezbracat. - Asa, va sa zica glumesti pe socoteala mea? si îsi însfaca mânutele în parul meu. O prindeam de brat ca sa nu traga prea tare, se zbuciuma sa scape si când luneca jos pe covor, rochia ridicata în cadere lasa sa se vada cele doua coapse albe tari, care ma înfiorau între paralelele jartierelor de matase. Nu se lasa cu una cu doua si lupta reîncepea, caci punea uneori în acest chef de pedeapsa o înversunare de pantera tânara care se joaca. Asta ne-a fost viata în iarna aceea. Eram mereu cu vechii prieteni, care, saracii, erau deliciosi de îndrazneala si sfiala în acelasi timp, toata lumea tinând sa-mi placa mai ales mie, caci altfel nevasta-mea, la cea mai mica mutra a mea, dizgratia numaidecât pe oricine. Mergeam la teatru numai la piesele jucate mult, despre care auzeam ca sunt bune (nu la toate premierele, cum faceam mai târziu, când am devenit mondeni). Cred ca un fel de pudoare burgheza si vag intelectuala ne facea sa traim îmbelsugat dar modest. Caci sentimentul care-l împiedica pe capitanul Dimiu sa puie chipiu modern frantuzesc e mai mult general. Nu toti tinerii au curajul sa puie monoclu sau sa-si rada mustatile, de pilda. Li-e teama de ridicolul primului moment, cum, de altfel, eu însumi, desi mi se spunea ca ma prinde mult palaria tare, si uneori demonul vulgar din mine ma ispitea, n-as fi avut curajul s-o pun pe strada. E un flagrant delict de futilitate si bluff. Te gândesti totdeauna la cei ce nu te-au vazut asa, si te întrebi ce-or sa zica de schimbare, în loc sa tii socoteala ca sunt mai multi cei ce nu te vor sti decât sub noua înfatisare. Începusem sa caut ca din scrisori si din amintirile altora sa-mi reconstitui întrebatoarea fiinta sufleteasca a omului care influentase, prin incomparabila lui danie, întreg destinul vietii mele. Între nedumerirea dispretuitoare pe care mi-o inspirase felul lui de a trai si sentimentul imens de recunostinta si de emotionata dragoste pe care i-l purtam acum, era un gol pe care nu numai sentimentalismul, dar si logica voiau sa-l umple. Ma gândeam daca si eu vreodata voi putea schimba destinul unui om si-mi rasareau dinainte ochii albastri si obrazul oval al nevestei mele, înflorit într-un surâs. "Destinul tau, fata draga, e si va fi schimbat prin mine", îmi spuneam singur, ramânând îndelung cu privirea fixa. Atât de mare era reputatia de om de afaceri si de spirit practic a unchiului nostru, încât, cu toate ca toti îl stiau periculos, s-a hotarât sa se adune suma de un milion jumatate, doua la nevoie, în familie, ca sa concuram la licitatia fabricii de metalurgie. Era proprietatea unui supus francez, mobilizat când venise rândul contingentului lui, care trebuia sa lichideze urgent, caci avea si plati de facut si nici n-avea încredere în administrator. Înconjurata cu teren mare, în apropierea unei gari, cu linie de garaj pâna în usa atelierelor, putea fi evaluata la vreo trei milioane. Poate mai mult. Unchiul meu era sigur ca o va lua cu un milion si jumatate: "Am eu socotelile mele". Socotelile lui au iesit însa prost, caci s-a ivit un concurent extrem de periculos în persoana unuia Tanase Vasilescu Lumânararu, fost poate într-adevar negustor de lumânari si care ajunsese la fabrica de arama pe calea fabricilor de clopote. Stiau unul de altul ca vor fi concurenti si s-a încins între ei o lupta înversunata. Deputatul l-a chemat pe Lumânararu acasa. - Asculta, ma Lumânararule, ma, nu gasesti ca esti cam nespalat pe picioare, ca sa-mi tulburi mie apa? - Coane Nae, asta-i negustorie. Esti negustor... sunt negustor. Ce pot eu sa fac daca asta-i negustoria? raspundea, mascat de ochelari negri, Lumânararu. Unchiu-meu era, atunci când interesele îi erau amenintate, aprig, fara crutare, mobilizat cu toate fortele sufletesti, ca o fiara atacata. Stia ca reputatia lui de gura rea intimideaza, si abuza de asta, ca de acele animale care secreteaza mirosuri scârboase ca sa se apere. Pe urma a trecut la amenintari directe. - Ai sa-ti musti mâinile, Lumânararule, ai sa te dai cu capul de toti peretii. - Am mai vazut eu multe, coane Nae. - Am sa te pun sa fluieri frantuzeste, baiete, si sa saruti mâna feciorului din casa. Lumânararu a oferit doua milioane cinci sute de mii, si unchiu-meu, cu toate ca îsi dadea seama acum ca uzina face mai mult de patru milioane, s-a oprit. S-a cam râs la Camera de acest duel si s-au facut, de data asta, spirite pe socoteala lui. Lumânararu i-a trimis la club o carte de vizita în care, protector, l-a asigurat de bunavointa lui oricând în viitor. Dar peste douazeci si opt de zile, sase invitati la masa ai deputatului au asistat la o scena impresionanta în felul ei, amintind de întâmplarile de acum o suta si mai bine de ani, pe aici prin porturile de la gurile Dunarii. Lumânararu, plângând, fara rusine de el însusi, implora pe Nae Gheorghidiu sa nu-l nenoroceasca, promitea, jura, amintea de copiii lui etc., etc. Ieftin bonom, "filozof" de rând si lasator, Lumânararu, dupa ce depusese un milion si jumatate de lei, urma ca pâna la ultima zi a termenului legal de o luna sa depuna restul. Deputatul, care pândea, îi face sâmbata poprire la banca pentru o suta de mii de lei, depunând garantia de cincizeci de mii de lei. Prin urmare, depozitul Lumânararului era în întregime lovit de indisponibilitate. Nu mai avea timp sa consemne suta de mii de lei, licitatia era anulata, un milion si jumatate, varsat deja, pierdut, caci nu mai avea drept sa se prezinte la noua licitatie. Din partea unchiului era o infamie, careia el vrea sa-i dea aer de farsa, cum facea de obicei. Nefericitul concurent a fost pus sa serveasca cu sort alb, în locul feciorului, niste gustari celor invitati, si pe urma a semnat un contract de asociatie cu Nae Gheorghidiu. În cercurile parlamentare s-a facut haz îndestul de aceasta întâmplare si multi dintre cei care mai rezistau au cazut acum de acord ca într-adevar Nae Gheorghidiu e unul dintre cei mai destepti si mai periculosi oameni din tara româneasca. Mai ales ca în acelasi timp mai daduse, la o masa de la bufetul Camerei, un raspuns, pe care toti îl gaseau extrem de spiritual. Invita, în gluma, pe un deputat opozant sa se înscrie în partidul liberal, ca sa-si asigure viitorul politic. - Fugi de-aici... Ce-s nebun?... Sa duc oala de noapte a lui Ionel Bratianu? Caci spiritul de disciplina în partidul liberal a fost totdeauna proverbial. Nae Gheorghidiu l-a privit lung, uimit, si pe urma, cu un joc de scena de batrân actor de provincie: - Sa duci oala de noapte a lui Bratianu? si-l masura mereu dispretuitor, din cap pâna în picioare. Pe urma, cu mândrie: Ma, oala de noapte a lui Bratianu o duce conu Alecu (important membru al partidului), eu o duc pe-a lui conu Alecu si tu, daca vii în partid, o s-o duci pe-a mea. Si în hohotele de râs ale tuturor: Cum crezi tu?... Asta-i partid serios, cu ierarhie, ma, nu gluma. Era "înca una de-a lui Nae Gheorghidiu"... Când am luat fabrica în primire, s-a hotarât ca Lumânararu sa fie directorul ei tehnic (întelegi, îmi spunea unchiu-meu, am dat o dubla lovitura: avem si fabrica si un specialist), ajutat de cumnatu-meu, iar mie mi s-a dat, mai mult de forma, conducerea biroului comercial. La început, Tanase Vasilescu Lumânararu mi-a facut o buna impresie. Cu vesnicii lui ochelari negri, cu secretarul nelipsit dupa el, inspectând necontenit, controlând, angajând si concediind, mi se parea un adevarat noroc si pentru fabrica. Mai ales grija meticuloasa cu care controla pe contabil, rabdarea cu care examina coloanele de cifre, cu niste ochelari de sapte dioptrii, pastrati în birou, ca la el purta altii. În toate buzunarele avea, dealtfel, ochelari. Mai târziu am aflat însa ca e un prea pasionat jucator de curse. Era cunoscut de toata lumea în incinta tribunei si jucatorii asteptau sa vada ce joaca el, ca sa se orienteze. Dealtfel, foarte bogat, în primavara a cumparat si un grajd de cai de curse. Pe la sfârsitul lui februarie, unchiu-meu a început sa organizeze un fel de banchete la el acasa, invitând colegi parlamentari, oameni de banca si demnitari influenti. Fireste, pentru prosperitatea întreprinderii, femeile mai tinere si mai frumoase din familie erau savant distribuite, ca sa fie alaturi de cei a caror bunavointa trebuia sa fie captata. Familiaritatile erau îngaduite cu indulgenta si se numeau atentie, amabilitate, deputatul însusi le încuraja, creând, prin limbajul lui neocolit, atmosfera necesara. Bineînteles ca nevasta-mea era momeala cea mai pretioasa. Eu credeam ca înnebunesc privind spectacolul. La a treia masa n-am mai putut rabda. Trecuseram din salon în sufragerie si chiar în aceasta trecere el o adusese pe nevasta-mea, tinându-i umerii parinteste cu amândoua mâinile, atingându-i, fara sa vrea parca, sânii, iar totul avea aerul sa spuna batrânului secretar general, lânga care trebuia sa stea ea, ca si el si-ar putea permite aceeasi familiaritate. Nevasta-mea, pasionata mereu dupa afaceri, platonic macar, ca un chibit fara parale la bacara, nu avea aerul sa observe aceste manejuri, sau nu le da importanta, jucând, cu o bunavointa care ma plictisea, jocul lui unchiu-meu. Catre sfârsitul mesei, convivii devenisera bine dispusi, faceau glume, se ciocneau pahare, cu urari anapoda. Secretarul general si-a întins mai întâi amândoua bratele pe spatarul scaunului lui, a spus glume la urechea nevestei mele, i-a pus apoi mâna pe brat si a sfârsit prin a îmbratisa, deocamdata, spatarul scaunului ei. Unchiu-meu parea încântat de cum merg lucrurile. Din recunostinta pe jumatate, dar si din dorinta de a o pune si mai mult în valoare, o batea usor pe obraz ca pe un copil si ea surâdea cu dragalasenie, caci, drept marturisind, nu-i mai era deloc antipatic acest unchi. El însa, în clipa asta, a întâlnit privirea mea ca o pâlpâire fixata si s-a zapacit, fara sa se observe însa, caci era lume prea multa la masa, iar atmosfera, încarcata de larma, flori si senzualitate. Pâna la sfârsitul mesei au fost între noi schimburi de priviri ca o lupta muta. Era vadit tulburat când a venit la mine, în birou, si m-a întrebat cu plictisit dezgust: - Ce erau mutrele alea, domnule? Ei, dracia dracului, ce te strâmbai asa? Mai au si altii neveste. Ce, era sa ti-o rastoarne acolo pe masa? Ca de obicei, el spusese cuvântul nerusinat. Am crezut ca-l voi lovi, însa respectul familial, de când, mic, îi sarutam mâna, a biruit. Dar la alte mese, eu si nevasta-mea n-am mai venit. Stiu ca lucrurile acestea nu sunt pentru altii vinovate. De cele mai multe ori femeile stiu bine, din prima clipa, ca nu vor da din ele nimic mai mult decât surâsul, atingerea de mâna, o vaga pipaire pe sub masa. Mie procedeul mi se pare mai dezgustator însa chiar decât prostituarea completa. Caci adauga jocului murdar si trisajul, tragerea pe sfoara, ca sa folosesc cuvântul vulgar cerut aici si înca nici pe cel mai vulgar. Mi-e penibil sa obtin cel mai neînsemnat sprijin datorita nevestei mele, si chiar când, de pilda, din cauza ei, nu mi se face si mie decât loc în compartimentul de tren plin, si tot parca iau o doctorie. Cred ca ea nu dadea nici o însemnatate jocurilor deputatului, caci, dupa ce se terminau discutiile de afaceri, era cea dintâi care, plictisita, îmi facea semne sa plecam acasa, dornica sa se tolaneasca goala pe cuvertura si chiar jos pe covor, ca o mare pisica. Afacerea cu uzina a fost însa dezastruoasa. În primul rând, odata cu proprietarul, care era într-adevar foarte priceput, plecase si unul dintre ingineri, supus francez si el, fara care totul functiona anapoda. Toata energia lui Lumânararu, toata staruinta apriga - si când era vorba de interesele lui era fara pereche de aprig - a lui unchiu-meu, n-au dus la nimic. Prea marea severitate a lui Lumânararu a facut sa plece si unul dintre contramaistri, poate cel mai bun, care a declarat ca nici un ceas nu mai sta sub conducerea "unui astfel de dobitoc, care nu se pricepe la nimic", si a iesit trântind usile. Pe urma nu s-a mai gasit materie prima, caci începuse s-o adune Ministerul de Razboi. A trebuit sa se faca o comanda de vreun milion de lei în Germania. Nae Gheorghidiu a facut înca o data dovada ca e destept. Uzina saxona nu vindea decât predat în gara ei, si toate staruintele reprezentantului bucurestean au fost de prisos. S-a hotarât ca în momentul când cumnatu-meu va da, împreuna cu directia comerciala a uzinei, o telegrama ca vapoarele încarcate au pornit, fabrica noastra sa semneze un cec reprezentantului la Bucuresti. A fost singura concesie facuta. Când s-a primit telegrama însa, Nae Gheorghidiu era la Camera si a rugat la telefon pe reprezentantul care-i vorbea sa treaca a doua zi pe la birou. - O zi nu-i nimic, nu-i asa, domnule Ziegler? - Vai de mine, domnule deputat. Se poate?... A doua zi a venit la birou, la ora anuntata, dar lipsea Lumânararu si eu nu aveam procura sa iscalesc alaturi de el. Domnul Ziegler a început sa-si stearga nervos ochelarii, a întrebat unde poate fi domnul codirector... - Unde sa fie? Dupa femei... nu-ti închipui ce porc batrân e Lumânararu asta... ma rog, daca a fost în tinerete târcovnic? Domnul Ziegler zâmbeste, la al doilea spirit al domnului Nae râde... Acesta a câstigat partida. - Ei, ai vazut, domnule, ca te enervasesi degeaba? Când îti spuneam eu... ca nu e nimic. O zi, doua, de întârziere... Domnul Ziegler regreta ca a fost ieri putin cam nervos, când oamenii sunt asa de cumsecade, se gândeste ca va mai face afaceri si se scuza amabil. - Dar, domnule deputat... nici un moment... vai de mine... stiti numai... asa-i comertul. Tocmai avem si noi plati de facut lui Siscovitz... am primit ordinul centralei. - Lui Siscovitz? chiar lui? - Da... si stiti cum sunt ovreii? nu mai scapi de ei. - Pardon, Siscovitz sustine ca e numai pe jumatate ovrei... - !? - Pai, zice ca de vreme ce e casatorit cu o femeie botezata, el e numai pe jumatate ovrei. Dupa ce toti râd, Nae Gheorghidiu îi ofera tigari nepuse în comert "Alexandra" si îl întreaba pe creditor, cu o voce duioasa: - Ai copii, domnule Ziegler? - Am, domnule deputat, am doi baieti si-o fata, raspunde modest, dar captusit cu mândrie, cel întrebat. - Bravo, sa-ti traiasca... Mari? - Fata-i la institut, la Viena, e în clasa sasea, dar face si pianul... - A, îi place muzica, bravo... Are talent? - Profesorul Sauer spune ca va obtine mari succese daca se va ocupa de aproape... Are simtul muzicalitatii... - Bravo... Ce placut lucru e sa ai o fata care sa stie sa cânte la pian. Vezi dumneata, domnule Ziegler, eu cred ca nimic nu înalta pe om mai mult ca muzica. În vremurile astea materialiste, când omul se gândeste numai la stomac, e un dar de la Dumnezeu... Dar, baieti ai? - Sunt, aici la scoala evanghelica, unul într-a treia, iar altul într-a cincea. Bucuros, domnul Ziegler, care ascultase cu ochii înduiosati si elogiul muzicii, da o multime de detalii despre capacitatea sportiva si despre talentele fiilor lui. Târziu de tot revine la obiectul apropiat al vizitei si îsi exprima oarecare temere cu privire la vama. - Ei, cu vama... aranjam noi, spune asa, într-o doara, Nae Gheorghidiu... - Ati fost la Ministerul de Finante? Ati aranjat? - Nu... da facem si noi ca taranul din anecdota... - !? - Nu stii ce-a facut taranul din anecdota? Îl întreaba vamesul, banuitor: "Ce-ai în sac?" "Pai, ce sa am? Nutret pentru iepuri..." "Nutret pentru iepuri hai?" "Da, nutret pentru iepuri." "Ia dasfa sacul", iar când taranul desface sacul, vamesul da de tutun. Se uita la el amenintator: "Hai? nutret pentru iepuri e asta? D-asta manânca iepurii?" Da taranul de colo, ridicând din umeri: "Treaba lor, eu asta le dau sa manânce..." Si urmeaza înca alte întrebari, alte anecdote. Dar, dezastru: din vorba în vorba, a trecut timpul si casierul a plecat, cecurile sunt închise în casa lui speciala (domnul Ziegler e uimit, caci n-a mai pomenit asta), dar domnii sunt atât de binevoitori... Totusi reprezentantul se simte dator sa-i anunte ca va telegrafia la vama sa se opreasca transportul. Ziua urmatoare abia îl poate prinde pe Nae Gheorghidiu la telefon, acasa, în timpul prânzului. Deputatul e indignat pâna la cutremurare. - Bine, domnule, pentru numele lui Dumnezeu, nici sa manânc în liniste, ca omul, nu ma lasi? Îmi sta pestele-n gât si dumneata vrei sa-ti vorbesc la telefon! Si i-a trântit aparatul în agatator. A doua zi veni telegrama de la Berlin ca exportul aramei a fost interzis, iar transporturile rechizitionate în drum. Suma de un milion era salvata. Ca sa nu fi facut drumul la Berlin degeaba, cumnatu-meu a adus un mare transport de mosoare. Eram tot mai mult amenintati sa închidem uzina, mai ales ca acum greul cadea pe mine. Baiatul deputatului era bolnav, avea o tuberculoza a intestinelor sau asa ceva, iar din cauza asta tatal lui nu se dezlipea de lânga pat, decât ca sa se duca la doctori si sa-i implore sa vie la alte ore decât cele hotarâte, "ca e grav". Lumânararu începea muncile la mosie, caci eram la începutul lui martie, si venea din ce în ce mai rar pe la uzina. În ultimul timp începuse sa publice într-o mare gazeta economica o serie de articole, despre valuta si devize, care desigur îi luau timp si mai mult. Facea profetii sumbre despre viitoarea scadere a tuturor valutelor. În felul lui nu era lipsit de culoare acest Lumânararu. Calca marunt, desi era lat în spate, si avea mustata, lipitoare neagra pe buza groasa. - Pai bine, domnule Vasilescu, daca profetia dumitale nu s-o împlini? - Nu s-o împlini si pace. O sa ma omoare cineva? Totul e sa ai si tu o parere acolo, ca daca se adevereste, pe urma toti striga: iata, Lumânararu a avut dreptate. Daca nu se împlineste, toti uita... Când însa n-ai nici o parere, nici nadejde sa fii socotit profet nu poti sa ai. Daca iei bilet la loterie, nu e sigur ca ai sa câstigi... dar daca nu iei, e sigur, negresit sigur, domnule Gheorghidiu, ca nu câstigi. D-aia m-am înscris într-un partid... Poate ca n-o sa izbutesc nimic... Ce are a face? Sa fii înscris acolo... nu se stie. Într-un fel, tipul începuse sa-mi fie simpatic. Într-o zi, nelinistit de soarta întreprinderii, ba chiar destul de amarât, caci peste câteva zile închiderea fabricii era de neînlaturat, i-am spus privindu-l în ochi: - Mi se pare ca n-am facut nici o afacere cu fabrica, domnule Lumânararu. Si competintele meu, simplu: - Mi se pare si mie. Am tresarit ca ars, caci o confirmare a unui astfel de specialist mi se parea definitiva. - Cum? Chiar suntem amenintati cu lichidarea? - De, eu stiu? Mi se pare ca ne-am cam încurcat... Asa sunt afacerile... a iesit rau. Daca iesea bine... nu era bine? - Cum asta: "daca iesea bine... nu era bine"? - Asa, cum îti spun... ia ceteste dracia asta, ca n-am ochelarii la mine, si-mi întinse o hârtie adusa de servitor. - Societatea tramvaielor ne întreba daca-i putem livra, în termen de doua saptamâni, o tona de nituri de arama si doua tone de sârma. Si am asteptat întrebator. Ei, ce zici? - Cum: ce zic? De unde sa stiu eu? Am ramas trasnit... Dar asociatul meu era într-unul din acele goluri sufletesti când, dupa o încordare prea lunga, personalitatea e incapabila de cel mai mic efort, simtea venind lichidarea, sau ce, nu mai stiu, destul ca m-a privit lung, surâzând, si pe urma, ghicind parca în ochii mei o corectitudine fara margini, ca un câine în ochii stapânului, când întelege mai sigur de orice asigurare, gândul prietenos, s-a uitat lung la mine si si-a scos ochelarii. - Domnule Gheorghidiu, îti fac o marturisire, dar te rog sa nu o spui la nimeni. Habar n-am de uzina, de durboren, de stosmasine, cum le mai spune... În viata mea n-am... Eram uluit. - Cum, în viata dumitale...? Ce vrei sa spui? Pai n-ai avut o fabrica de clopote? Cum ti-ai câstigat averea? A zâmbit larg si obosit parca de digestie, jucându-se, asa, cu tamponul de pe masa. - N-am avut nici o fabrica... Am avut o pravalie de obiecte bisericesti în piata mare... Asta-i tot ce am avut. Mi se pare de necrezut. - Si atunci, de ce ai luat uzina asta...? - De ce sa n-o iau? Nu-i o afacere? - Dar daca nu te pricepi? - Ei asta-i, daca nu ma pricep. Dar n-am avut si fabrica de sapun, n-am si acum tipografie, de tiparesc carti, n-am cumparat si cincizeci de vagoane de peste sarat, la Galati? Parca la alea m-am priceput? Asa-s afacerile... unele ies... altele nu ies. Dar bilet de loterie trebuie sa iei. Si-a pus, caci acum asta îi devenise tic, iar, ochelarii negri. Ei, daca nu pleca inginerul, nu proprietarul... asa-i ca mergea? Nu pot sa-mi adun mintile... - Dar bine, domnule, daca nu te pricepi? Ma miram înca... stiam însa ca într-adevar, între altele, e si, asa gros, directorul unui institut de editura. Si-a scos, cu un gest suspendat o clipa, ochelarii negri si, putin enervat: - Esti un copil, nu te supara, domnule Gheorghidiu, ca ti-o spun. Ce înseamna aia, sa te pricepi? Cine poate sa prevada totul...? Cine putea sa prevada ca Germania va opri arama, chiar când faceam noi transportul? Daca mai întârzia ordinul o zi, cinci milioane câstigam la comanda noastra. Asa... Daca oprirea venea a doua zi, putea sa se închida de zece ori uzina, ca noi vindeam arama... Negustorul care face socoteli si prevederi nu-i negustor, caci nimeni nu poate prevedea totul. Si daca nu prevezi totul, e tot degeaba. Mergi la posta, nu socoti pasii, mergi... Asta-i ca la curse. Parca acolo cunosc caii? Ca nu le pot pronunta uneori nici numele... Joc asa la întâmplare si câstig... pe când cei care pretind ca se pricep, vorba vine, pierd. Intra, cu sapca în mâna, un contramaistru. - Domnule... (si nu stia ce titlu sa-i dea), s-a oprit frezmasina. Lumânararu deveni grav si sever: - Cum s-a oprit? - Nu stiu ce are... trebuie sa... - Cum s-a oprit, domnule...? Ce paziti acolo? Va pricepeti si voi ca niste cizmari. Irimescu a vazut-o? - Domnul inginer e plecat în oras... nu stiu. - Bravo, domnule, bine stam... va sa zica s-a oprit durboru si domnu inginer se plimba în oras? - Nu durboru, domnu... frezmasina. - A, frezmasina - si îngânându-se - frezmasina, bravo! O sa va dau pe toti afara, ca nu sunteti buni de nimic. Va sa zica eu trebuie sa ma ocup si de fleacurile astea... ca n-am altceva de facut? Sa amendezi oamenii de la masina cu leafa pe-o zi. Hai, pleaca. Si, bondoc, a luat un aer napoleonian. - Domnule... - Hai, fugi de aici, am terminat. Si dupa ce a iesit contramaistrul, bonom: - Ai vazut? Ma baga pe mine în chestii de astea? De unde vrei sa ma pricep eu? Eram uluit, ca în fata unui scamator rar. - Pai atunci de ce ai amendat pe lucratori...? - Cum, de ce? Ca sa aiba grija... las' ca amenda nu strica niciodata... sunt mai cu grija. Sa se stie ca sunt stapân aici. Mi-e imposibil sa-mi pot reveni. - Dar e nedrept, domnule Vasilescu, sa amendezi niste oameni care poate nici nu sunt vinovati. - Domnule Gheorghidiu, nu ma învata dumneata pe mine. Românul trebuie sa creada totdeauna ca e vinovat... numai asa are grija. Lasa, ca banii tot îi ia înapoi... le dau bacsisuri mari din când în când. Si privindu-ma cu un val de dragoste, fara ochelari: Domnule Gheorghidiu, lasa-ma... ca stiu eu ce fac... în astea nici dracu nu se pricepe ca mine... Suna telefonul si el l-a lasat înadins sa-l ridic eu. - Pai spuneai ca nu te pricepi? Alo... da... alo... Surâde, uimit, cu lipitoarea neagra deasupra gurii. - Cum nu ma pricep? Nu ma pricep la masinile lor, acolo... nu stiu toate dichisurile cum vin... dar când e vorba de clenciuri de astea în afaceri, nu ma bate nici dracu... Dar uite, domnule, ca Ulguz (era secretarul lui) nu mai vine. La telefon era inginerul Irimescu, care telefona de la o banca din oras. Lumânararu îl chema la aparat. - Domnule inginer, te rog nu te supara... dar dumneata stii ce se întâmpla aici? Stii ca frezmasina s-a oprit? Ca stau lucratorii degeaba?... Nu-nu-nu. Frezmasina... asta nu e fleac. Nu-i asa... Ce vrei...? Eu sa ma ocup de toate? Am si eu altele pe cap... Asa, te rog, vino imediat, si agata aparatul, scoase o havana si, dupa ce ma învalui din nou într-o privire de dragoste, cu o emotie neasteptata, ca de homosexual, îmi mângâie încet mâna: I-adevarat, domnule Gheorghidiu, ca dumneata stii atât de multa carte? Eram profund înduiosat si nu stiam de ce... Era parca un mister, care dadea o alta atitudine unei situatii care parea simpla. Abia târziu, poate peste un an, am aflat, în împrejurari pe care n-am locul sa le povestesc aci ca Tanase Vasilescu Lumânararu, om de douazeci de ori milionar în aur, nu stia carte, nu stia decât sa semneze... si ca boala de ochi era numai un truc, ca sa ascunda aceasta infirmitate intelectuala. Atunci am înteles de ce e nelipsit de lânga el secretarul, si de ce omul acesta se misca, în lumea afacerilor, atât de greu, jucând comedia cu o abilitate aproape geniala, ca sa însele absolut pe toata lumea. Acum ma multumeam numai sa-l privesc, captiv al emotiei lui. - Oi fi stiind eu carte... dar, uite, ca-mi pierd banii din cauza dumitale... Ma gândesc sa ma retrag. Mi-a mângâiat mâna mai departe, cu ochi buni. - Nu-i pierzi, domnule Gheorghidiu... nu-i pierzi... De ce sa te retragi...? La urma urmelor, daca nu merge afacerea asta... încercam alta... mai vedem noi... Nu-i vorba, ca as vrea o altfel de afacere cu dumneata... Sa stii ca daca vrei sa scrii vreo carte, sa mi-o dai mie s-o tiparesc... Vreau sa tiparesc cartile dumitale. Peste vreo doua zile tineam acasa la unchiu-meu un fel de consiliu, caci oprirea transportului de arama din Germania ne ameninta sa închidem fabrica. Dar nu era chip sa vorbim cu Nae Gheorghidiu. Aproape zi si noapte la capatâiul baiatului, devenise el însusi parca bolnav: palid, cu obrajii grei si nervos, cu ochii tulburi. Nicusor, fara sânge, de parea numai o masca albita pe fata de perna alba, clatina, din când în când, capul din cauza febrei si atunci parintele, alaturi, tresarea tot: - Dragul meu, spune ce ai... ce te doare? Mai iei putina limonada...? Copilul, recunoscator, îl privea lung, deznadajduit si buzele arse încercau sa murmure ceva, pe urma nu era decât clatinatul capului, cu ochii sticlosi, feriti. Nae Gheorghidiu era parca alt om... Nu numai ca nu mai facea nici un spirit, dar era miscat când noi aratam interes bolnavului, asculta, cu rasuflarea oprita, orice sfat absurd pe care i-l dadeam, pe urma arata ca a încercat, sau ca, dupa doctor, e altceva. În ultimul timp, mai ales, scriitorii au speculat adevarul ca nu exista oameni "numai buni", sau "numai rai", ca doar în melodrama se întâlnesc astfel de varietati extreme. Si s-a ajuns la o confuzie de trasaturi morale, în care arbitrarul si întâmplarea joaca rolul esential. Un asemenea scriitor ar fi fost înclinat sa vada în durerea deznadajduita a lui Nae Gheorghidiu nuanta de bunatate si dovada de suflet. Nu era decât exasperarea sentimentului parintesc pentru progenitura, lipsita de orice semnificatie morala deosebita. O explicatie, în ordinul specific psihologic, a acestei bunatati ar fi ca oamenii ceilalti nu exista pentru noi decât în masura în care le cunoastem dorintele, preferintele, nadejdile, actele si atitudinea în decursul vietii. Cum, însa, cei mai mediocri dintre parinti nu cunosc ca indivizi în lume - nu au reprezentarea lor efectiva - decât pe copiii lor (pe care i-au vazut crescând), e probabil ca de aceea îi iubesc numai pe ei. Bunatatea adevarata cere neaparat inteligenta si imaginatie. Sunt, dealtfel, gesturi si acte de pseudobunatate, care nu sunt decât variatii periferice si nu îndreptatesc nici o concluzie. E chiar un soi de bunatate care seamana la culoare cu cea adevarata, ca albina cu viespea, dar sunt la fel de deosebite. Când taranimea unui sat oriental iese, cu donite de apa si cu codri de pâine, înaintea unui convoi de ocnasi, cei care vorbesc de frumusetea sufletului taranesc vad aici o pilda incontestabila de bunatate si omenie. Mai mult chiar, e laudata si ostilitatea pe care cei de la portile caselor o arata gardienilor "lipsiti de inima", care pazesc pe ocnasi. Dar daca se întâmpla ca în aceeasi noapte sa fie prins într-un grajd din sat vreun hot de cai, tot satul tabara pe el si-l sfâsie fara mila. Femeia asasinata, copilul zdrobit de ocnasii dusi în convoi erau din alta lume, de departe, dar calul, vezi bine, e din satul lor, al lor. Alte specii, tot asa de false, sunt în general bunatatea celor amabili si indulgenti, a imensei majoritati a oamenilor saraci, a chefliilor generosi, a poetilor tristi, a romancierilor, duiosi, a cititorilor sentimentali. Mai ales sentimentalismul e un indice scazut de tot, nu departe de perversiune (daca aceasta o fi existând) pe scara morala. În afara de constiinta, totul e o bestialitate. Si sunt nenumarati oameni care, în bucuriile, în tristetile, în surâsurile, în pasiunile lor, în ideologia, în generozitatea, în dragostea, în indulgenta lor, în gingasia lor, sunt numai bestiali. Dupa ce am aruncat câte-o privire cu compatimire înspre patul bolnavului, am iesit si l-am asteptat pe unchiu-meu în birou. A venit numai dupa ce baiatul a atipit putin. Discutia a fost lunga si plina de reprosuri jalnice din toate partile. Gheorghidiu parea înmuiat si absolut cu totul altul decât cel obisnuit, chiar când discuta afaceri. Parca si aci facea apel la compatimirea celorlalti. Nu parea sa existe solutie, când Lumânararu arunca, asa într-o doara, ca la Galati a vazut un depozit de fierarie si aramarie veche. - Dragii mei, nu s-ar putea sa cumparam noi depozitul ala?... Ei, draga Lumânararule... tu, Stefane, puiule, ce zici? La Galati, zici? Nu? Am acolo un prieten avocat... Vasile Stanescu, str. Domneasca 26 bis... Dati-i o telegrama din partea mea sa se intereseze ce e cu depozitul... Dar si eu cred ca e al statului. Daca raspunsul e afirmativ, Stefane, du-te mâine la minister si obtine aprobarea lui. Îl luam la pretul zilei. În trasura, Lumânararu e gânditor, întreaba aproape absent de ce s-o fi strâns lume în fata Cercului Militar si pe urma, uitând de toate întâmplarile parca, si de când servise tuica în sort de lacheu, murmura înduiosat: - E om de inima, domnule. Ai vazut ce prapadit era? Nae Gheorghidiu era într-adevar de nerecunoscut. Abia a doua zi, când ne-a venit raspunsul, a redevenit o clipa el cel de totdeauna. Mi-a spus sa ma duc imediat cu cererea la minister. Am trecut prin vreo doua birouri de asteptare, pline de lume de tot soiul... Batrâni uscati, femei tinere, cucoane grase si mustacioase, domni cu înfatisare respectabila asteptau, unii trântiti în fotolii, altii pe scaune, destui în picioare. Unui domn, care mi-a confirmat ca e seful de cabinet, i-am spus ca vreau sa intru la ministru si m-a poftit politicos sa astept. Ceva comun tot avea multimea asta pestrita. Un fel de asteptare nervoasa, care provoaca ticuri, un fel de febra în privirea abatuta, care te face sa te crezi în sala de asteptare a unui medic celebru de boli nervoase. Când iesea cineva dinauntru, toti se ridicau în picioare, dar seful de cabinet facea semn numai celui indicat. Un domn gras, cu cioc, a stat înauntru, fara sa se sinchiseasca de cei de afara, peste o ora. În timpul acesta, ceilalti duceau nervosi mâinile prin par, schimbau locul pe scaun, unii întrebau câte ceva pe seful de cabinet, citeau vreo harta sau vreunul din numeroasele avizuri. Eram sigur ca atunci când domnul cel gras si cu cioc va iesi, va fi linsat. Dupa câtva timp a venit unul înalt si elegant, care, dupa ce si-a spus numele sefului si a explicat ca este grabit, a fost introdus cel dintâi. Îmi ziceam ca, orice s-ar întâmpla, niciodata n-as avea ineleganta sa trec peste atâta lume care asteapta. Si chiar am stat pâna la doua dupa-amiaza, lasând sa treaca multi noi-veniti si mistuindu-ma de uimire ca exista, dincolo de usa, un om care poate tolera spectacolul acestei asteptari. Mai târziu am aflat ca unii ministri înadins aduna atâtia nenorociti în sala de asteptare, ca sa dea impresia ca au resort important si ca au ajuns departe în viata. De aceea ei amâna, ca profesionistii care vor sa para ca au clienteala, cât mai mult, lasa sa se îngramadeasca lumea, si înca de pe scara automobilului, când sosesc, se întreaba cu îngrijorare daca e plina sala de asteptare. Când i-am spus lui unchiu-meu ca n-am putut intra, s-a crucit... - Cum, domnule, ai stat doua ore acolo, asteptând? Cum, nu i-ai spus sefului de cabinet cine esti? Asta-i extraordinar. Cât e ceasul? Noua si jumatate... Du-te, imediat la ministru acasa. - Acum, la ministru acasa? Surâdeam, crezând ca glumeste. - Du-te imediat! si fierbea de enervare. - Dar cum asta, unchiule? O fi omul la masa... Se poate una ca asta? - Ce masa, domnule? Lasa-ma cu masa-n pace acum. Mi-e copilul bolnav, ca m-as duce eu... Stai sa telefonez. A telefonat si ministrul i-a spus sa ma duc imediat acolo. Astepta lume si la el acasa, dar o alta lume decât cea de la minister. Nu era nici o graba. Într-un hol si un salon cu lumina galbuie ca de candela, cu mobila bogata, dar comuna, desi erau ici-colo portrete de familie si fotografii, se discuta scazut politica, se spuneau anecdote. Erau, dupa câte am înteles, parlamentari, ziaristi, lume de afaceri importanta. Se vorbea si despre razboi, dar mai putin. Când m-am întors cu aprobarea, era unsprezece si jumatate. Cum a vazut hârtia, Nae Gheorghidiu a examinat, pe gânduri, semnatura, a fumat si a trântit înfundat, în scrumiera de alama, mucul de tigara. Pe urma a cerut un numar la telefon. Nici nu putea macar sa stea în fotoliul adânc de piele cafenie, ci telefona din picioare. Usile erau cu oglinzi, împartite în mici careuri, totul încadrat în muchii aurite (casa trebuie sa fi fost construita de vreun alt parvenit, dar aleasa apoi anume de unchiu-meu) si astfel îl priveam de doua ori: o data în picioare, greoi, aprig, sigur de el si combativ, iar a doua oara rasfrânt, farâmitat de careurile oglinzilor din usa, într-o multiplicitate de imagini taiate, fara forma, lucioase si iuti. Nu putea obtine numarul si s-a întors spre mine autoritar, desi sacoul larg îi atârna. - Te duci imediat la Vasile Marinescu, secretarul general, si-i spui ca-l rog sa-mi lucreze mâine, neaparat, hârtia. - Dar mâine e duminica, unchiule, nu se lucreaza la minister. - Taci din gura, ca stiu eu ce spun. Nu ma-nvata tu pe mine... Luni trebuie sa avem, la 9 dimineata, hârtia gata... - Eu nu vad cum... Si pe urma, acum? Aproape de miezul noptii? - Miezul noptii? Acum se rezolva, baiete, afacerile serioase la noi... ziua nu vin la minister, ca sa astepte acolo, decât nenorocitii care cer câtiva poli ajutor, si strâmba buzele groase a scuipat. - Si pe urma, ce înseamna o zi întârziere? - Nu trebuie sa pierzi nici o zi. Daca mai afla si altii de depozit? Hei, baiete, cum crezi tu ca se manânca o pâine în tara româneasca? Nu era întâia oara când îl auzeam spunând asta si nici nu era singurul om care o spunea. Atât de deseori am auzit exclamatia asta, încât am impresia, falsa desigur, ca în tara mea pâinea e supremul scop al oricui si masuratoarea tuturor valorilor sufletesti. "Vreau sa manânc si eu o pâine" (si nimic altceva). "A mâncat pâine în casa mea." "Da-i si lui, acolo, o pâine." Idealul fiecaruia pare sa fie, cu exclusivitate, sa câstige cât mai multe pâini, izbânda în viata si-o apreciaza dupa numarul de pâini de care dispune. Iar maximum de altruism consta în satisfactia "de a da si altuia sa manânce o pâine de pe urma ta" (dar nu mai multa, "ca se obrazniceste"). Tara a grâului si a foamei cronice în trecut, traieste si acum sub obsesia pâinii, care eclipseaza oricare alte preocupari ale constiintei, orice drame în zona superioara. Tragediile sunt aci în gradul "luptei pentru existenta", caci viata, infinit mai usoara ca în Apus pentru cei mediocri, ca si pentru canalii, e neînchipuit de grea pentru oamenii de merit si pentru cei care vor sa ramâna cinstiti, decât oriunde, în lume. Dealtfel, am aflat, în alta împrejurare, un fapt care îmi confirma si mai mult aceasta falsa impresie: în loc sa raspunda la o polemica stiintifica a unui coleg al sau, un savant localnic l-a vestit ca are "sa-l faca sa se predea prin foame" si a manevrat asa încât a izbutit. Fireste ca viata ar fi atroce în asemenea societate. Din fericire, compatriotii nostri, în masura în care toata observatia ar putea fi adevarata, par sa fie, ca toti orientalii, de un vulgar si aprig senzualism. Ceea ce nu se poate obtine pe cale sufleteasca si de constrângere a constiintei, se obtine usor prin femei, care, daca stiu sa se refuze si sa manevreze cu trandafirul rosu, nu cunosc refuzul. Situatii se fac si se desfac prin femei, nu iubite, ci dorite. Nu e aci numai o nuanta, ci o deosebire fundamentala. Ceea ce un profesor universitar nu poate obtine dupa umilitoare audiente, obtine o actrita într-o convorbire telefonica de un minut. Mai au acelasi succes cei influenti, care pot practica dictonul: "Do ut des"; exact: da-mi, daca vrei sa-ti dau si eu. Ca unchiu-meu, care, pierzându-si încrederea în mine, a încercat iar la telefon. De data aceasta a izbutit sa obtina numarul dorit. - Casa domnului secretar general Vasile Marinescu? Da? Da-da-da, aici eu sunt... Puiule draga, uite ce te rog. Am obtinut pentru fabrica noastra o aprobare de arama veche de la Galati... Multumesc... multumesc... Dar uite ce te rog... esti dragut, bravo... uite, am nevoie sa mi se lucreze chiar mâine hârtiile... de... da, am nevoie de ele luni de dimineata... Puiule draga, te rog foarte mult... Ce-are a face? Cheama pe cineva... e un sef de birou Misoiu, sau nu stiu cum naiba îi mai zice, cheama-l pe el... În zece minute, hârtiile sunt gata... Ei, asta-i... nu-i nimic... îi gasim noi adresa. Ce-are a face? Îi dai data de azi, ultima la iesiri, si mi-o iscalesti dumneata chiar mâine... Sper sa nu ma refuzi. E, hai, copacel... copacel... Am eu omul meu care face toate... da-mi numai aprobarea dumitale... Bun... bravo... multumesc... Asa... sarutari de mâini doamnei... când veniti la noi la masa? A asezat, învingator, receptorul pe aparat. I s-au luminat ochii grosi, de obicei de un verde congestionat, iar obrajii mari si cazuti erau acum bine sprijiniti de gura, pe care lipsa mustatii o vadea si mai goala în surâsul ei de satisfactie. A fost pentru mine un nou prilej de nedumerire si reflectiune. Mi s-a parut izbitor contrastul dintre încrederea senina cu care acest om privea destinele comunitatii (viitorul apropiat al tarii nu-i da nici o umbra de îngrijorare, indulgenta lui pentru greselile împotriva statului era foarte mare si nici o masura de prevedere nu i se parea necesara, desi era un om politic si ar fi trebuit sa aiba simtul raspunderii), si faptul ca era, cu toate acestea, continuu nelinistit de soarta afacerilor lui personale, banuind pe oricine, neîncrezându-se în abstractii si numarând pe degete, de doua ori de fiecare data, îngrijorat de orice posibilitate de esec, gata, ca o fiara, sa reprime, fara crutare, orice amenintare cât de vaga. Nu stiu daca am dreptate sa trag concluzia ca oamenii problemelor mari sufletesti sunt tocmai dimpotriva: nelinistiti de calea destinelor care li s-au încredintat si fata de vinovatii mari, atunci când e vorba de soarta colectivitatii; fara indulgenta, dar optimisti, neglijenti si iertatori, atunci când e vorba de interesele lor personale. Aceasta constatare ar pune poate putina ordine în frica pe care o au scriitorii de a nu vedea pe unii "prea în negru, iar pe altii prea în roz". Negresit, oamenii sunt si buni si rai, dar e necesar sa se precizeze în ce împrejurari. Trei nule puse înaintea cifrei una sau dupa ea, nu înseamna acelasi lucru. Totusi a fost nevoie sa ma duc din nou la ministru. În salile de asteptare cred ca era aceeasi lume din ajun. Seful de cabinet al secretarului general a venit cu mine si a cerut sa fiu introdus cât de repede. Aceste situatii exceptionale îmi sunt cu adevarat insuportabile. Aveam impresia ca mi s-a uscat pielea. Negresit, sunt nemasurat de orgolios, dar, hotarât, asta ca personalitate sufleteasca numai: ca personalitate sociala ma simt într-o situatie falsa si nesigura când ma saluta prea respectuos chiar un servitor. Parca merg în calcâie. Împing nelinistea asta atât de departe, se vede, însa, încât as putea sa ma plâng de cele mai multe ori, si pe drept cuvânt, de exagerata familiaritate si lipsa de stima sociala care mi se arata. Din punctul lui de vedere, Nae Gheorghidiu a avut dreptate. Luni a venit un referat de la Galati, anuntând ca un localnic se oferea sa cumpere aramaria cu un pret mult mai ridicat decât cel dat de fabrica noastra, dar era prea târziu, hârtiile erau semnate. Peste vreo saptamâna, în preajma Pastilor, am facut un aranjament cu ceilalti si, cu toate ca nevasta-mea insista sa ramân, am iesit din asociatie. E TOT FILOZOFIE... Îmi dadea o impresie de echivoc: ma simteam în mâna celor doi oameni, care luau necontenit aere grave si atitudini importante, ca în mâna unui medic, care-ti aplica aparate si face încercari cu tine, fara sa spuie exact ce vrea, pretinzându-ti, destul de nejustificat, absoluta încredere. Dealtfel, mi-e greu sa merg imediat în spatele cuiva, cu obligatia sa calc exact în urmele lui. Mai ales ca în timpul acesta munca mea la Universitate ma pasiona si fara îndoiala ca a fost cea mai rodnica din viata mea. Chiar în a doua jumatate a lui april am avut o lucrare de seminar, care a fost o adevarata lectie despre Critica ratiunii practice. Profesorul, foarte serios si foarte pretentios, obisnuia sa lase pe catedra pe studentul care expunea lucrarea, iar el trecea în rândul auditorilor, în prima banca. Noutatea era acum ca, spre deosebire de toti colegii mei, care-si citeau lucrarile, eu vorbeam, timp de o ora, despre tema data, fara altceva dinainte decât o pagina cu note. Negresit, Critica ratiunii practice, excesiv dogmatica, prezinta mult mai putine greutati decât aceea a ratiunii pure, chiar în textul kantian, ba înca, tinând seama mai mult de sala decât de profesor, cautasem sa ocolesc cât mai mult dificultatile metafizice. Nevasta-mea a fost pâna seara grava si tacuta. Faptul ca fusesem tratat de profesor cu atâta deferenta masurata, ca timp de o ora fusesem pe catedra obiectul privirilor unei sali pline, în care erau si câteva studente, frumoase, necunoscute noua, de la alta facultate probabil, sfiala admirativa cu care eram felicitat de colegi si de roiul de fete care ma înconjurase, la sfârsitul orei lânga catedra, o intimidasera. S-a rezemat de bratul meu, calda si îngândurata. Aveam de facut cumparaturi si simteam nevoia sa schimb oboseala în joc si destindere. Am fost cu trasura dupa-masa la Sosea, pâna dincolo de vila Minovici. A vorbit în timpul plimbarii putin si parea mereu preocupata. Numai când a fost în patul jos si larg, ghemuita între pernele albe, dupa obiceiul ei, a soptit, parca mai mult pentru ea: "Uf... si filozofia asta!" Spunea "uf, si filozofia asta!" cu un fel de ciuda, cum ar fi spus: "uf, rochia asta!" sau "uf, pantoful asta!" care o strânge. - Dar ce-ti face filozofia, fata draga? - Nu pricep nimic... nimic, si-i erau ochii mari si albastri, încruntati de necaz. - Cum, acum, dupa ce ai audiat aproape doi ani cursuri de filozofie, constati ca nu pricepi nimic? - Lasa-ma-n pace... niciodata n-am priceput nimic... ce naiba vor toti filozofii acestia? - Si-i iubesti tu... cred ca nimic mai mult... Asa o fata sluta ca tine... - Asculta, vorbesc serios acum... Te rog foarte mult... - Ei, cum vorbesti serios, draga mea, daca vrei sa stii ce vor filozofii? Lumina lampii, strânsa si rasfrânta de abajur, îi poleia rotunzimile albe, în culcusul patului cu perne mari, patrate, de olanda parca scrobita. - Asculta, ti-a trecut vânataia pe care ti-ai facut-o la genunchi, când te-ai lovit de scaunul cazut ieri? si i-am ridicat camasuta spumoasa de pe genunchi, ca sa vad. Si-a tras-o nervoasa la loc. - Lasa asta si raspunde la ce te întreb. - Cum, draga, vrei sa stii serios ce vor filozofii? - Da... si era grava ca un copil care cere luna sau pasarea de aur... - Nu stiu... - Cum nu stii? Atunci de ce vorbesti la Universitate? - Ce vrei sa fac? Vorbesc si eu asa... - Dar lumea de ce spune ca stii? - Spune cineva enormitatea asta? - Lasa-ma-n pace, ca nu vrei sa-mi spui, si albastrul ochilor i s-a întunecat, buza de jos, umeda, i s-a rasfrânt a ciuda. As fi vrut s-o sarut, asa îmbufnata si copilaroasa ca o cadâna. - Fata draga... zau daca stiu. - Spune ce stii... Ce-ai vrut sa spui azi când ai spus "neliniste metafizica"? M-a mirat ca a retinut expresia, dar pare-se ca a frapat-o ca pe excursionisti un obiect de curiozitate colorata, în muzeu. - Neliniste metafizica? si o priveam adânc în ochi... Neliniste metafizica e sa privesti o femeie în ochii mari. - Ei, nu... - ... Sa simti ca lumea e fara margini, ca suntem atât de mici, ca frumusetea are pete si e trecatoare, ca dreptatea nu se poate realiza, ca nu putem sti niciodata adevarul. Sa fii, din cauza asta, trist... sa iubesti florile si sa zâmbesti când vezi oameni ca Nae Gheorghidiu, care nu banuie nimic si îsi au socotelile lor. Genele lungi se întind usor ca o mirare peste apa albastrie dintre ele. - Nu putem sti adevarul? Cum? dreptatea nu se poate realiza? si ascultând în ea, o clipa, pe urma: frumusetea are pete si e trecatoare? - Da, fata draga, adevarul nu-l putem sti niciodata, niciodata... dreptatea nu se poate realiza pe lume... iar frumusetea are pete si e trecatoare... Asa, ca pata asta, de deasupra genunchiului tau... - Ei, esti revoltator, mârâia, pacalita în asteptarea ei. - Iar acum doua saptamâni ai avut si un guturai de nu avea nimeni curajul sa te sarute, iar nasul ti-era inform si rosu... Ba înca ar putea fi si mai rau, zi Doamne fereste... ai putea fi bolnava de stomac, de pilda... - Ah, taci cu prostiile... spune-mi mai bine ce e filozofia... - Tare mi-e teama ca daca nu ti-o conveni nici ea, o sa-i spui "sa taca" si filozofiei. Voi femeile... - Te rog... nici un "voi femeile"... eu sunt eu... eu nu sunt "femeile". Am tras-o de nas, s-a aparat ca de o albina cu palma... si pe urma iar a luat mutra întrebatoare. - Stai întâi sa îndrept abajurul, ca sa-ti fie capul în lumina... Nu pot suferi sa-ti vorbesc, fara sa-ti vad ochii. Îmi da "nelinistea metafizica", si întorcând lampa cu abajur mare, verde, de citit seara, am scaldat-o în lumina. Cu formele ei calde si vii, era ca o bucurie a serii. - Ah... iar începi... credeam ca ai devenit serios, si trase de urechile de dantela puisorul de puf. - Draga, filozofii, ca toti copiii, au vrut sa stie la început "cine a facut lumea?". - Cine s-o faca? Dumnezeu... - Da? Ai uitat întrebarea: dar pe Dumnezeu cine l-a facut, taticule? - !?... se mira cu ochii mariti si gura micsorata. - Sigur. Îndeosebi, ei ar fi vrut sa stie ce se întâmpla cu omul dupa moarte... Daca exista suflet... si daca sufletul e muritor. Au vazut însa curând ca aici dezlegare nu poate sa fie si, modesti, dându-si seama ca nu pot cunoaste nimic de dincolo, au cautat sa cunoasca mai bine lumea de dincoace, lumea asta în care traim. Negresit, mai toti au facut si metafizica religioasa, dar cei mai multi, si în principalul operei lor, s-au întrebat ce e lumea... - Ce sa fie? si era mirata ca filozofii si-au pus o întrebare atât de simpla. - Ce? ti se pare asa de usor de raspuns? - !? - Draga fata, înca de la început s-a vazut ca nici întrebarea asta nu are un raspuns limpede. De trei mii de ani - si, poate, mai demult - gânditorii cauta dezlegare: Ce este lumea? Ce putem cunoaste din ea? Cei care au încercat un raspuns se numesc filozofi, iar ansamblul raspunsului lor, un sistem de filozofie. De aceea, în centrul filozofiei sta asa-zisa teorie a cunoasterii. Motru, de pilda, e profesor de logica si de teoria cunoasterii. Pare enervata, deziluzionata, îsi ridica usor camasuta alba pe umerii rotunzi si cruzi. - Dar bine, cu aceasta cunoastere a lumii nu se ocupa stiinta? Ce mai e nevoie de o teorie a cunoasterii? E mirata, asa cum se mira profanii ca filozofia se ocupa de lucruri care lor le par excesiv de simple, caci nimic nu pare mai simplu decât o axioma. Asa cum elevii, care urmeaza matematicile superioare, se mira ca li se cere sa demonstreze ca 3x7=7x3. - E cu totul altceva, fata urâta... Dealtfel, cei mai multi filozofi au tagaduit posibilitatea stiintei. - Ei, cum asta? întreaba, nevinovata... - Ei spun ca, în afara de ce e formal si nu al realitatii, în afara deci de matematici si de ce se leaga de ele: geometria, mecanica si fizica, în genere, nu putem cunoaste nimic sigur. "Sigur", întelegi? - Si cum asta? Dar medicina? - De medicina nici nu mai vorbim. Indicatiile ei se bat în cap si determina mode. Unii cred ca de doua mii de ani n-a facut nici un progres, în afara de chirurgie, care e tehnica pura. Medicina nici astazi nu poate vindeca un guturai macar si ai vazut ca eu a trebuit sa astept doua saptamâni pâna sa te pot saruta ca lumea... - Ah! si-mi da mânioasa cu puisorul de puf în cap. - A recomandat, zeci de ani, dusurile reci pentru cei nervosi si acum le condamna, gasindu-le omorâtoare mai ales pentru cei nervosi, de le-a înlocuit cu cele scotiene. A recomandat o jumatate de veac mâncarurile fierte mult, cu grija, si azi le recomanda aproape crude, sa nu li se piarda vitaminele. A recomandat operatia de apendicita, pe urma a combatut-o, a recomandat medicatia intensa, ca sa revie pe urma la stimulente si iar sa se întoarca. Am citit zilele trecute ca un medic e de parere ca apa murdara de râu e mai buna de baut, tocmai pentru ca are bacterii, necesare organismului, si e deci împotriva filtrarii. Ba se pare ca unii medici sunt si împotriva aeratiei camerei de dormit, pentru ca sa nu se consume oxigen în timpul somnului si odihna sa fie deci completa si citeaza cazul pasarilor, care dorm cu pliscul sub aripa. A fost un principiu: "digeram cu picioarele mai mult decât cu stomacul" si acum unii recomanda siesta linistita, dupa pilda animalelor care se odihnesc dupa masa. Tuberculosilor li s-a recomandat, cu pasiune, aerul cel mai tare al muntilor si, dupa ce au murit cu sutele si miile acolo, au fost coborâti, ceilalti, mai jos. Dealtfel, multi se întreaba daca nu cumva cea mai teribila dintre boale, aceea a cancerului, nu e un rezultat al excesului de medicamentatie, dovedind astfel ca nu câstigam nimic, ca, în schimbul unei aparente îndreptari, ne loveste mai rau, mai cumplit. S-a observat, în orice caz, ca populatiile care ignoreaza medicina traiesc mai sanatos si mai mult decât cele care la tot pasul alearga dupa doctori. Asta ca sa-ti dau un exemplu. Asa cu toate... De istorie ce sa mai vorbesc? Ai vazut cum îsi bate joc Anatole France de ea. Dealtminteri, filozofii nu se gândeau numai la medicina, ci la tot ce poate fi obiect de stiut. Nu putem cunoaste nimic cu adevarat. - Tot nu pricep... cum nu putem cunoaste? - Asculta, sa te întreb altfel. Cum cunoastem noi lumea? - Prin simturi... - Foarte bine... dar simturile sunt înselatoare: Urechea te minte si ochiul te-nsala... Ce-un secol ne zice, ceilalti o dezic... Culoarea nu e a lucrurilor... e a ochiului nostru... Daltonistii vad verde în loc de ros. Daca toti am fi daltonisti, toate lucrurile rosii ar fi verzi, ochiul sufera de atâtea ori, dealtfel, de halucinatie... urechea de asemeni... "mi s-a parut ca m-a strigat cineva", pipaitul însala, simtul inferior însala... Cei carora li s-a amputat piciorul se vaieta înca uneori ca-i doare unghia de la deget. Lucrurile n-au nimic al lor: nici forma, nici culoare, nici sunet. Dealtfel, n-ai vazut si în somn cum ne însala simturile? Traiesti în vis tocmai ca în viata. Soarele te arde, iarba e umeda, gheata rece, vezi ce nici n-ai gândi, câstigi saci cu bani de aur. Ba chiar banuiesti ca esti în vis si îngrijorat, cauti sa verifici, te pipai. Dar te convingi ca e realitate. Pentru orice gânditor adevarat a ramas stabilit ca nu putem avea nici o încredere în simturi. Totul e relativ. Nasciorul dumitale pare un nas de Cyrano pe lânga o cârna adevarata. - Asculta... si iar îsi arata amenintatoare dintii albi, dintre care doi din fata, de sub buza rosie de sus, putin mai lati, ca doua minuscule petale, îmbietoare, de floare de cires. - Cine ar banui ca alamiul parului dumitale e facut cu ajutorul ceaiului...? Pe toti îi însala. - Ah! si a început indignata sa dea cu picioarele si pumnii în mine, aratându-mi suvite de par auriu din crestet: Uite... uite. - Draga, ma lasi sau nu sa fac filozofie? - Daca spui infamii? - Ce infamii? Astea sunt infamii? Vezi ca daca nu stai linistita, vai de chica dumitale alamie. Si, dupa ce s-a potolit putin: Îmi spui uneori ca ma iubesti. Si eu trebuie sa cred asta... desi stiu ca e ceva foarte relativ... Cine stie...? Ma priveste cu ochi mari de copil furios. - Ai spus ca faci acum numai filozofie... - Dar ce? Crezi ca asta nu-i filozofie? Sa stiu daca ma iubesti sau nu? (Când îmi dau seama acum cât de putin banuiam ce sens profund avea sa aiba într-o zi aceasta afirmatie pentru mine, ce înnebunitoare problema fara solutie avea sa-mi puie, cât aveam sa-mi repet întrebarea la nesfârsit, îmi vine sa surâd melancolic de seninatatea cu care glumeam atunci, cum ar glumi, fara sa stie nimic, cei al caror tren a si pornit pe o linie pe care alt tren vine dimpotriva.) - Nu te iubesc deloc... continua. - Dar sub aparenta, s-au întrebat filozofii, nu e nimic absolut, nimic care sa reziste oricarei analize? Si fiecare a propus câte ceva. Fiecare a avut un sistem al lui. Primii filozofi greci mai cunoscuti au emis teorii oarecum simple. Pentru Tales din Milet, daca ai cauta si ai cauta, ai vedea ca esenta, absolutul, este apa. Ea se transforma în toate lucrurile care sunt pe lume. Pentru Heraclites, care nu vedea decât miscare si transformare, dimpotriva: esenta, absolutul, era focul, un foc mai pur însa. Altii, mai vechi, crezusera ca e pamântul, altii aerul. De fapt, toti întelegeau prin aceste "principii" ceea ce stiinta moderna întelege prin "energie", care, transformându-se în orice, creeaza lumea existenta. Deci, vechii filozofi greci erau niste fizicieni. Erau, dealtfel, si buni matematicieni. Pytagora chiar credea ca numarul e singura realitate în lume. Caci aparentele ar fi înselând, dar numarul nu însala niciodata, 3+4 fac oricând sapte. Altii au gasit ca miscarea e absoluta. Zenon credea ca, singur, repaosul. Dar sa trecem peste acesti primi filozofi, caci toti au dreptate, dar toti exagereaza. - Asculta, nu pricep. - Ei, mereu nu pricepi... Si pe urma, surâzând: Un filozof nu trebuie priceput, caci asta e imposibil. Dealtfel, filozofii toti se declara, de trei mii de ani încoace, unii pe altii ininteligibili. Si daca ei nu se înteleg... atunci cum vrei sa-i întelegi tu?... Asa cum esti... Si o privesc cu o prefacuta desconsiderare. E foarte atenta si nu ia în seama nimic. - Bine, dar nici profesorul nu-i întelege? - Nici el, nici nimeni. Un sistem de filozofie e un sistem frumos sau nu e nimic. Nu uita ca el e un mare profesor de istoria filozofiei. Un istoric memorizeaza. El expune pe rând sistemele, nu le explica. Caci, în general, aceste sisteme sunt capodopere de logica si metoda. Numai daca le admiti însa punctul de plecare, adica tocmai cel care e declarat, în genere, ininteligibil. Filozofii si nebunii sunt cei mai mari adepti ai logicii. Daca admiti unui nebun ca el e de sticla, atunci totul decurge cum nu se poate mai normal. Se fereste de tine ca sa nu se sparga, se spala cu grija ca sa fie mereu limpede, îsi studiaza greutatea, spera sa devie sonor, si asa mai departe. Dealtfel, dupa primii filozofi greci, au urmat sofistii, care au împins îndoiala pâna la ultimele consecinte. Daca nimic nu e adevarat, atunci se poate afirma orice. Totul e sa fie frumos exprimat. Daca "omul e masura lucrurilor" si, oricât s-ar trudi, nu descopera decât minciuna, atunci sa aleaga cel putin minciunile agreabile. Cum vezi, ei sunt stramosii autorului tau favorit, Anatole France, care afirma si el ca orice idee se poate sustine, ca adevarul nu poate fi aflat si ca singurul lucru care ne ramâne de facut e sa cautam frumosul si agreabilul. Iar în locul unui filozof, el prefera o statueta sau, si mai bine, o femeiusca frumoasa ca o statueta... Cu toate ca nu împartasesc convingerile lui, cu toate ca ai sânii atât de urâti, uite, uneori privindu-te, simt si eu ca are putina dreptate. S-a înfasurat de necaz, toata, de la picioare pâna sub barbie, cu plapuma cu atlazul ivoriu, ca un copil în fasa. - Foarte bine, spune mai departe. - Spun, daca dai iar plapuma deoparte. - Dar sa spui... auzi? si e mereu copilaroasa ca o cadâna. - Spun. Dar pe scurt acum, ca, uite, se face ziua. O privesc cercetator. Sunt singur acum, dupa miezul noptii, în tot cuprinsul pamântului, al stelelor, al nemarginirii albastre, cu femeia aceasta, goala pe alba piramida a pernelor, sub lumina lampii. - Ce-are a face ca-i târziu...? spune. - Ei bine, au urmat, lasând deoparte pe cei mai putin însemnati, timp de aproape doua mii de ani, o serie de mari filozofi, care, indignati de atitudinea sofistilor (caci acestia, gasind ca simturile însala, tagaduiau totul), au cautat daca nu exista un alt mijloc, mai sigur, de aflat adevarul. Si au gasit ca ratiunea e un bun instrument si ca ea ne poate ajuta sa descoperim câteva adevaruri absolute. Socrate a gasit ca binele e ceva absolut. Platon a ajuns la concluzia ca ideile nu sunt supuse schimbarii. Animalul se naste, creste, moare; dar ideea de animal, speta, ramâne undeva, departe, în aer, în cer; Aristotel gasea ca ramâne sigura activitatea, cine nu se misca e mort ca un tablou pe perete, activitatea e o certitudine. Descartes gasea ca sigura e îndoiala, deci cugetarea - si de aci deducea existenta sigura a lumii. Spinoza, înca mai rationalist decât ceilalti, ajungea la concluzia ca sigura e substanta, adica Dumnezeu, si tot ce exista nu sunt decât moduri si forme ale substantei. E panteismul exprimat cu aproximatie în literatura, în ideea nu ca Dumnezeu e în toate, ci ca e toate: floare, pom, munte, om, gândire; Leibniz, tot pe calea ratiunii, gasea ca absolut certa e existenta substantei active, a monadelor adica, un fel de mici suflete din care ar fi facuta lumea. Acestia au fost rationalistii principali, caci i-am lasat deoparte pe multi, între care si pe religiosi: Plotin din Alexandria, pe filozofii si sfintii crestini: sfântul Augustin, sfântul Anselm, sfântul Bernard, sfântul Toma d'Aquino si altii. Dormi cu ochii deschisi sau asculti? Sta rezemata în cot: Spune înainte... Si avea bratul alb si gol. Asadar, timp de doua mii de ani, acestia si discipolii lor au cautat, îngroziti de nesiguranta simturilor, sa gaseasca sprijin în ratiune sau în credinta în Dumnezeu. A venit însa scoala filozofica englezeasca, stii ca englezii sunt oameni practici, si a afirmat ca nimic nu putem sti decât tot prin simturi. Ratiunea nu duce decât la vorbe goale. Unul dintre acesti englezi, Roger Bacon, si dupa el altul, Francis Bacon, peste trei veacuri, ne îndeamna sa ne întoarcem la natura si sa nu credem decât ceea ce se poate controla. Ei sunt parintii stiintei moderne. Ceilalti englezi, care au filozofat, s-au multumit sa tagaduiasca valoarea virajului ratiunii. Locke afirma contrariul celor ce se sustinuse doua mii de ani. Numai prin simturi putem cunoaste ceea ce e de cunoscut, prin experienta. Înainte de experienta sufletul e "tabula rasa". Totul vine prin simturi. Episcopul Berkeley trage concluzia ca daca totul nu exista decât câta vreme e cunoscut prin simturi, atunci tot ce nu e cunoscut nu exista; si cum cunoasterea e un act spiritual, spiritul e totul, deci materia nu exista si senzatiile sunt provocate de spiritul cel mare: Dumnezeu, asa cum sufletul provoaca si traieste visele. Viata si materia sunt numai un vis al spiritului: David Hume tagaduieste spiritul si revine, într-o forma noua, la vechiul scepticism al sofistilor. Nimic nu exista în realitate. Totul e numai relativ la noi si se reduce la legile asociatiei ideilor. Nici numarul, nici cauza, nimic nu exista, afara de ceea ce aduc simturile si care, fireste, nu are nici o valoare stiintifica. Tot un englez, si înca fata bisericeasca, filozoful Thomas Reid, a combatut aceasta filozofie a iluziei, spunând, între altele, si o anecdota care a avut mare succes la vremea ei. "Ma întâlnesc, zilele trecute, cu bunul meu prieten, John sa-i spunem. Era foarte amarât. «Dar, John, ce s-a întâmplat cu dumneata?» «Sunt amarât. Mi-a înnebunit baiatul cel mare»... «Arthur? Ei, nu mai spune... cel care studia filozofia la Oxford?» «Tocmai el. A venit acum de sarbatori acasa. Fireste ca am gasit o masa bogata si, emotionat, l-am întrebat ce a învatat acolo la Universitate...» «Multe, tata, si lucruri pe care nici nu le banuiesti. Am învatat, de pilda, ca nimic nu exista, ca totul e o creatie a simturilor mele, masa, cu tot ce e pe ea; uite, mâna mea e si ea creatie a simturilor mele. Tot ce ma înconjoara e o creatie a simturilor mele. Dumneata însuti, tata, esti o creatie a simturilor mele»... Când am auzit asta, mi s-a facut rau. M-am ridicat furios în picioare si i-am spus, cuprins de mânie: «Bine, ticalosule, ca vinul si paharul, si masa or fi creatia simturilor tale... poate... nu stiu. Dar sa-mi spui mie ca eu sunt o creatie a simturilor tale, când stiu bine ca eu te-am facut pe tine?... Asta e prea-prea. Iesi afara din casa mea si du-te la filozofii tai»." Râde amuzata cu dintii ca miezul unui fruct rosu. - Episcopul asta avea dreptate... - Te cred ca-i dai dreptate... Totdeauna episcopii au fost de acord cu femeiustile frumoase. Dar acum am obosit... Dealtfel, am ajuns la Kant, care e cel mai mare dintre toti. El i-a împacat pe cei doua mii de ani de rationalism - adica de împacat nu i-a împacat, dar a gasit calea adevarata cu empirismul stiintific al englezilor. El a spus: nici ratiunea singura, nici simturile singure nu pot oferi un adevar sigur. Ratiunea singura o ia razna, simturile singure sunt moarte. Lumea cea adevarata, care ne stârneste impresiile, n-o cunoastem. El i-a zis lumii aceleia "lucru în sine", numen. Numenul, acest miez al lucrurilor, nu-l poate cunoaste nimeni. Când vrea sa ajunga la noi, el ia forma dictata de simturi si se organizeaza asa cum cere ratiunea noastra. Când acest numen vrea sa intre în cetatea mintii noastre, el trebuie sa se supuie formalitatilor necesare, sa îmbrace un anumit costum, sa pastreze obiceiurile si prescriptiile. Ratiunea nu poate sti nimic din ceea ce e în afara de zidurile cetatii, dar garanteaza pentru ordinea si siguranta celor dinauntru. Prin urmare, si dupa Kant, lumea pe care o vedem e un vis al fiecaruia din noi, dar un vis care se formeaza dupa anumite reguli, nu asa la întâmplare, dupa regulile "casei" adica ale sensibilitatii, ale judecatii si ale ratiunii. Un vis al mortii-eterne e viata lumii-ntregi... Iata, fata draga, filozofia, explicata, atât cât s-a putut, ca s-o înteleaga si o proasta mica, asa ca tine... S-a întarâtat ca o pisica în culcusul de olanda alba. - Iar începi? - Ei, atunci, poftim, retractez: o proasta mare. - Asculta, sa nu ma scoti din sarite... Spune-mi mai bine acum altceva. Daca lumea care exista e un vis al fiecarui om, dupa reguli stabilite, cum se face ca toti oamenii viseaza dupa aceleasi reguli? O privesc cu o nemaipomenita mirare. - Zau ca nu esti chiar asa de proasta. S-a înfuriat, vrea sa-mi prinda mâna ca sa mi-o muste. - Zau ca nu glumesc... Asta s-au întrebat si ceilalti filozofi, citind pe Kant. El spusese ca exista o "constiinta în genere". Dar, se vede ca e prea putin... Pe tine te multumeste aceasta afirmatie, caci pe confratii tai într-ale filozofiei nu... N-am apucat sa termin fraza, caci m-am pomenit cu amândoua pernele de puf si dantela în cap. - Draga fata, nu mai stiu cum sa ma înteleg cu tine... Daca-ti spun... Ma întrerupe poruncitor... - Stai, acum vino aproape si-mi raspunde la o întrebare. Iau o mutra supusa, cu ipocrizie, si astept. - Da? - Cine era o fata blonda si uscata?... - Care? - Una urâta... dupa lucrare, când tu vorbeai cu profesorul, câtiva baieti si vreo doua fete discutau despre tine. Asta se lauda ca te cunoaste... Un baiat spunea si el ca ati facut liceul împreuna. - Cine, frate? - Ei, cum cine? Una... blonda si urâta. Era în capul bancii a cincea. Nu stiu nimic, dar spun la întâmplare: - Care, aia din capul bancii a cincea...? A...! blonda... aia cu gura frumoasa...? Strâmba din buze. - Da, frumoasa, daca era vopsita ca o paparuda. Am înteles si joc mai departe, cu mutra cea mai convinsa: - A, stiu acum. E o fosta metresa a mea... Ma priveste o clipa uimita, cu sprâncene circomflexe. - Mizerabile, si se napusteste asupra mea cu pumnii. - A, da... frumoasa fata... ce gura avea... M-a împins cu picioarele afara din pat si, ca sa nu cad, a trebuit sa cobor. - Draga, avea o gura calda si lacoma... Striga la mine mânioasa: - Taci... n-auzi, taci... Si, laudaros, din mijlocul dormitorului: - Lacoma... draga... Aia stia sa sarute, nu ca tine. Arunca acum cu pernele în mine, strigând în genunchi, în mijlocul patului: - Nu ma intereseaza... taci... nu vreau sa aud... era sluta. - Când te strângea în brate... niste brate, cu adevarat colaci de salvare... Vrea sa-mi arunce cartea de pe mescioara în cap, dar sar mai înainte, o prind în brate si o culc în pat. I-am fixat umerii în olanda alba a asternutului, petrecându-i mâna stânga pe sub talie, arcuindu-i astfel pieptul cu sânii mici. Îi prinsesem amândoua mâinile, caci cu cotul îi apasam bratul stâng, iar cu degetele îi înclestasem bratul celalalt aproape de umar. Corpul îi era de sub sâni în jos liber si gol tot, dar nu putea sa scape din prinsoare, cu toata truda ei de zvârluga. În felul acesta gura îi era în voia mea, caci stam în genunchi si aveam si bratul drept cu totul liber. N-o sarutam. Îmi apropiam numai buzele de coltul gurii ei si asteptam. Se smucea, arunca picioarele cautând sa ma loveasca, dar totul era de prisos. Camasuta i se adunase spre gât. O întrebam ironic: - Tot mai vrei sa dai oamenilor cu cartile în cap? si-i conturam, abia atingându-le cu gura, buzele moi si carnoase, iar când înfiorat le simteam întredeschiderea si respiratia calda de floare, ma departam de ele si ma apropiam usor de urechiuse. Îsi rasucea mijlocul, se vânzolea opintindu-se în calcâie, facând ca o punte arcuita din trupul ei oferit tot unui zenit al voluptatii, vadind goala, floarea de matase palida din mijloc, în lumina cristalina cruda a lampii. - Mai esti afurisita? Nu vrea sa vorbeasca si, amarâta, avea aerul sa spuie ca scapa ea din strânsoare si are sa-mi arate mie. Era vânjos si viu trupul, în toata goliciunea lui de femeie de douazeci de ani, tare, dar fara nici un os aparent, ca al felinelor. Pielea neteda si alba avea luciri de sidef. Toate liniile începeau, fara sa se vada cum, asa ca ale lebedei, din ocoluri. Sânii robusti, din cauza mâinii mele petrecute pe sub talie, prelungeau gratios, ca niste fructe oferite, cosul pieptului, ca sub ei, spre pântec, caderea sa fie brusca. Picioarele aveau coapsele tari, abia lipite înauntru când erau alaturi, lung arcuite în afara, din sold la genunchi, ca si când feminitatea ei ar fi fost între doua paranteze fine, prelungi. Cu toata înversunarea împotrivirii, mi-am apropiat gura de a ei, dar când am simtit-o moale si buna, ca un miez bun de fruct, i-am dat dintr-o data drumul si-am sarit în mijlocul dormitorului, ca de frica unui sarpe. S-a ridicat înfuriata, apriga, în genunchi si în aceeasi clipa mi-a zburat în cap cartea... si de abia am avut timp sa ma feresc, caci flaconul cu apa de colonia de pe masa a zburat si el, prabusind în spatele meu o etajera cu vasul de flori cu tot, facându-se cioburi. Daca ma lovea, nu stiu ce s-ar fi putut întâmpla. M-ar fi desfigurat, poate m-ar fi ucis chiar. Era fara îndoiala un paroxism, o unda de nebunie în furia ei, caci avea în joc aceeasi frenezie ca animalele din jungla. Niciodata n-o iubeam atât de mult ca în asemenea clipe si ar fi putut sa ma omoare, dar la ispita asta n-as fi renuntat. E ceea ce n-am întâlnit niciodata la alta femeie, aceasta impresie de a te juca pasionat cu o pantera întarâtata. Am prins-o din nou în brate, si când mi-a simtit gura apasata în plin, cald, pe a ei, s-a destins toata, s-a înmuiat ca o cârpa, si-a trecut bratul dupa gâtul meu si a ramas atârnata de gura mea. Scapat din strânsoarea sarutului ei, mi-am plimbat buzele de-a lungul taliei cu rasuciri molcome, mi-am lipit urechea si obrazul de pântecele neted si catifelat, ca o petala de trandafir galben, ascultând înauntru viata femeii, în ovarele ei, ca o seva, atent cum asculta medicul pieptul celui pe care îl examineaza. A prins sa se framânte iarasi, se frângea ca o pâine a iubirii trupului tânar, era lânced alba, si cu ochii închisi peste durerea dospita din ea, oferind între dinti, întinsa, garoafa însângerata a buzelor. Eu priveam ochii îndoliati, care vegheasera nopti de-a rândul deasupra patului prietenei bolnave, mâna palida care scotea din camera suferindei ligheanul cu pansamente murdare schimbate, aceeasi mâna palida care copia zeci si zeci de pagini pentru matusa. Am prins sa caut în tot trupul acesta de printesa dornica sufletul, floarea gândului si a loialitatii. Tacut, vointa dintre noi crestea, se exaspera ca sacadele unui spasm. Îmi gângurea numai, deodata învapaiata si navalnic rumenita, naucit si cald în ureche, vorbe fara sir: "Daca nu... Viata mea... daca nu..." Pâna la minunea din urma a îmbratisarii. Nu mult dupa lucrarea de seminar, am întâlnit, într-o dupa-amiaza, la Sosea, pe când eu si nevasta-mea ne plimbam pe jos, pe Anisoara, o verisoara de-a mea, maritata cu un proprietar de mosie de pe lânga Ciulnita. Era în primele zile de mai, mugurii plesneau în suluri mici de frunze, dar ramurile copacilor se vedeau înca mai negre. Primavara scotea lumea la soare ca pe sopârle... Aleile erau zvântate si soarele taia sectoare luminoase, proaspete, în toate partile.