Barbu Delavrancea HAGI TUDOSE si alte nuvele Sultanica "Trubadurul" Hagi-Tudose Domnul Vucea Bunicul Bunica Bursierul SULTANICA lui Dinu Radu Golescu D-a stânga Râului Doamnei, razna de satul Domnesti, se vede o casa, alba ca laptele, cu ferestrele încondeiate cu rosu si albastru. Pervazurile usei - curate ca un pahar; prispa din fata - lipita cu pamânt galben; pe creasta casei, d-o parte si de alta, scârtie, la fitece bataie de vânt, doua limbi de tinichea, asezate pe doua goange cât gâgâlicea. Curtea, îngradita cu nuiele de alun; hambar de fag, obor de vite si grajd pus la pamânt pe patru talpoaie groase. Ast camin fusese odinioara cu rost pe când traia jupân Kivu. Fusese chiabur raposatul, dar biata Kivuleasa, ramasa singura, ca femeia, a luptat cu inima, iar nu cu gândul. S-a prapadit cu firea, ca Sultanica ajunsese fata mare. Dar când e sa-i mearga rau omului, pe orice-o pune mâna sa sparge. De câte ori n-o podideau lacramile pe biata batrâna, privind acareturile mari, dar pline de saracie si de pustiu... Nu cerea de pomana... da' si viata de azi pâna mâine viata e, or foc? Doi juncanasi, o vaca, doi cârlani, zece oi s-un berbec e saracie lucie la o vatra de care alt'data tineau opt perechi de boi unguresti, sase vaci cu ugerul cât caldarea, noua cai iuti s­o turma de oi, ce umplea valea râului de behait când coborau dinspre munte. II E începutul lui decemvrie. A dat Dumnezeu zapada nemiluita; si cade, cade puzderie marunta si deasa, ca faina la cernut, vânturata de un crivat care te orbeste. Muscelele dorm sub zapada de trei palme. Padurile, în departare, cu tulpini fumurii, par cercelate cu flori de zarzari si de corcodusi. Vuiet surd sa încovoaie pe dupa dealuri si sa pierde în vai adânci. Cerul e ca lesia. Cârduri de corbi, prididite de vânt, croncaie, cautând spre paduri. Viscolul sa înteteste. Vârtejele trec dintr-un colnic într-altul. Si amurgul sarei se întinde ca un zabranic sur. Râul Doamnei, umflat, curge repede, cu un vâjâit mânios înecat în glasul vântului, si izbeste sloiuri mari de gheata si butuci grosi de meterezele podului. Arar se vede pui de om trecând prin sat. Pârtia e acoperita. Abia se zaresc poteci ca de latimea unei lopeti. Cea mai îngrijita leaga cârciuma de primarie. Lumini galbui de vapaita joaca prin geamurile câtorva case. Vremea rea a amortit satul, îndeobste zgomotos. Numai în batatura Hanului Rosu hamaie ragusit doi dulai de câini. În cârciuma e arababura mare. Firitiseala nepomenita tine nea Nicola Grecul, cu fruntasii satului, de ziua sa. O data pe an e Sf. Niculae. În usa pravaliei sta un taran nalt, spatos, cu fata conabie ca sfecla; uneori scutura din cap, râde si îndruga singur. - Asa e omul... un ciocan, înca unul s-al treilea, pâna ajungi la tinichea... d-acolo-ncolo... Dumnezeu cu mila... torni, parca torni într-o pârnaie... Dar Sanda ce-o sa zica... ca mi-a dat Sfântul muiere harnica, dar rea, topenia pamântului!... Înlauntru s-aud ciocneli de pahare, buseli de calcâie si zbârnâitul otova al cobzarului. Trageau chindia de curgea tarâna din pod. Apoi, când sa mai muia jocul, numai ce-i auzeai pe toti, care mai de care: - Hai sa ne fie de bine, nea Nicola... La multi ani cu spor si sanatate... Cinstit socru mare... - Suge, suge, ca doar nu te-a îmbatrânit calea bisericii... - Mai trage-i, parintele, o leturghie... - Sa te vaz, logofete, care pe care... Fitecine cu ale lui. La nea Nicola veselie, la altii obide. Unii abia asteapta Ignatul sa-si taie grasunul cât malul, altii abia au malai de gura. Ca cine a facut lumea, cu desertaciunile ei, la unii tuna si fulgera, iar pe altii îi înbuiba cu norocul, ca pe curcani cu nuci. III Asa întelenise, de pustia de vreme, mai tot satul; si asa, hangiul venetic, bogat putred, sa rasfoia în duhoarea de tuica si vin, pe când mama Stanca Kivuleasa sta mâhnita la gura sobei, mângâindu-si odorul pe obraji. Sultanica atipise cu capul în poala ma-sei. Odaia e deretecata de ti-e drag sa te uiti la ea. Pe pat o scoarta aleasa în fel de fel de migalituri. Pernele, cu fete de cuadrilat. Pe lacra de sub icoane, doua plapami groase. Spre rasarit, trei icoane muscalesti, rosii ca para focului. Toti sfintii se aseamana ca doua picaturi de apa. Toti au ochii din trei linii, nasul dintr-una si gura din doua. Cât despre sf. Gheorghe, calare p-un cal cu gâtul de cocostârc, tot omoara si nu mai omoara un balaur de pe tarâmul celâlalt. Mai jos de icoane arde candela. Toate cele sfinte sunt înconjurate cu manunchi de busuioc si siminoc, din Vinerea Patimelor, strâns legate în vlastar de salcie de la Florii. Focul pâlpâie. Câteodata pocneste de-arunca spuza în sus. Si Sultanica daschide repede niste ochi ca pruna de mari. Si mama Stanca, ferind-o de scântei, îi zice încetinel: "Dormi puiul mamii, dormi!" Sultanica strecura, printre genele ei de catifea, doua lacrami. Una se întinse pe obraz, iar alta îi încreti gura. Fata Kivului e cum arar se mai afla sub soare. Chipul ei parc­ar fi zugravit: alb si cu doua rasuri pe obraji. Ochi negri ca mura, frumosi de pica, dar când îi încrunta, te sperie ca-ntunericul. Parul lins, cu unde albastrui. Sa poarta cu tâmple. Asa a apucat de la ma-sa, si ma-sa de la ma-sa, obicei adus de pe obârsia Ialomitei, unde nu se stia de creturi si coltisori. Sultanichii îi este draga curatenia ca lumina ochilor, ca chiar de n-ar avea sprâncenile trase ca din condei si buze rumene ca bobocul de trandafir, tot n-ar da cu foita si cu muc de lumânare. Când merge, salta putin si se mladie. Trup omenesc de n-ar fi, s-ar frânge. Multe capete a sucit. Multi ochi au jinduit-o. În hora fura toate privirile, si ea s-aprinde d-ai crede ca se topeste. Si ce vâlnic, si ce naframa, si ce camase de borangic, galbena ca spicul si subtire ca pânza paiajenului, încât i se simte tot sânul, pietros ca poama pârguita, cum se bate când abia rasufla de osteneala. Sa crape de caldura, nu-si sumete mânicutele în fata flacailor. Sa se îmbrebeneasca ea cu galbenele si bujori, cu creite si cu ochiu-boului? Nu scrie la dânsa asa tiganie. He, arareori, numai ce-o vezi cu câte-o brânduse în par, ori cu doi-trei diditei între betele ce-i încolacesc mijlocul de patru ori. La sezatori s-a dus o singura data de când e fata mare, dar de atunci sa nu-i mai pomenesti: "Cui îi arde de zbenguit e saritoare pentru asa treaba". Ca pâna se coace dovleacul în soba, câtiva flacai dau iama prin fete. Le mai ciupesc, le mai saruta de le scot ruji în obraz. Ba unora le ia or betele, or spilca, or naframa, si duminica, la hora, pâna sa li le dea, le snopesc o toana pe dupa sura din spatele hanului. Unii mai împelitati numai ce-i auzi: "Sari, cutarita, de sufla în al foc!" Si când biata fata sta-n genuchi, suflând din bairile inimii, odata îi da brânci si cade pe spate. Sultanica e leita-poleita raposatului. Când se aprinde, nu te poti apropia cale d-o postie. Când vrea ceva, vrea, nu se încurca. De sa mânie, nu mai vede înaintea ochilor. Într-o zi, la sapa porumbului, cine stie ce i-a nazarit, ca cu toate rugaciunile ma-sei, n-a voit sa manânce din zori pâna la amurg si n-a lasat sapa din mâna pâna n-a cazut rupta de osteneala. A dus-o biata batrâna mai mult moarta decât vie acasa. A doua zi, când s-a desmeticit s-a vazut pe mama Stanca la capul ei, galbena ca turta de ceara, cu parul alb si ciufulit, cu ochii trasi de durere, a sarit la gâtul ei si, fara sa zica nici pis, a început s-o sarute si p-o parte si pe alta, pân-a podidit-o un plâns d-a muiat un stergar întreg-întregulet. Unele mai istete din sat au împrastiat zvonul ca ar cam suferi de vrun farmec. De harnica, harnica, n-are cum mai fi! Unde pune mâna, Dumnezeu cu mila! Sare din vârful stogului si cade ca un fulg. În argea nu i se vad mâinile. Când toarce, manânca caierul. De cinstita, nu e obraz mai curat. Când Ionita Rotarul, om chipes si hazlâu, s-a încercat s-o sarute, a sarit parc-ar fi calcat pe coada de sarpe si, în mijlocul flacaimii, i-a strigat: - Mi-as taia obrazul, dar ti-as taia buzele! IV Ce punea satul în nedumirire, si mai vârtos p-ale ce cata nod în papura, e când apuca lumea în cap si trece noua hotare. Numai ce-o vezi, la ravarsatul zorilor, ca o ia rara-rara, prin fâneata. Galbena, cu cearcâne vinete în jurul ochilor. Merge ce merge, si sa opreste la vrun deal, la vrun parâu. Asculta neclintita un ceas, doua. Vântul bate holdele. Izvoarele dau d-a dura petricelele din matca si le suna ca pe niste zurgalii auzite din departare. Apoi culege flori si le azvârla, pâna ce i se aprind obrajii si sa trezeste ca dintr-un somn adânc. Ochii îi sclipesc ca otelul învârtit la soare. Joita Baciului ar fi vazut-o la un apus de soare cu capul rezemat de crucea din crestetul muscelului ce desparte apa Vâlsanii de Râul Doamnei, privind, ca dusa de pe lume, la roseata apusului. Obosita de gânduri, se întorcea spre casa cu cautatura-n jos, cu un nod în gât, cu gura fripta de sete. Si de întâlnea vrun izvor, bea pâna i se oprea rasuflarea. Apoi, facând mâinele caldaruse, le umplea cu apa rece ca gheata si limpede ca diamantul, pe care s-o arunca în obraji. Da' sa te fereasca Cel-de-sus de gura satului si de pizma celor vinovati si rai! N-avea sa scoata capul în lume Sultanica, ea, care, de buna ce era, s-ar fi dat si dumicatul din gura, ca începeau susuitul si ponoasele. Câte-n luna si-n soare-i scorneau. - Sultanica, frumoasa? Aida-de! Mai bine îsi pune gâtul pe taietor Ilinca, ciupita de varsat. - E o fudula, o luata din Iele, n-are toate sâmbetele. Când umbla, calca-n strachini. Numai nevasta ca toate nevestele n-o sa fie Sultana aia, zicea la fântâna, la hora, la sezatori fata Ciausului. Ce are neica de nu i-a primit petitul? Au nu e voinic? Or e betiv, stricator de case, zurbagiu? Au n-are de pe ce bea apa? He, he, fata proasta si tâfnoasa da norocului cu piciorul. Da' de, om sarac si cu nasul în sus... Stie Dumnezeu ce face! Si flacaii, mai toti, o luasera în nume de rau. Nu, ca de ce sa fie asa de muta? De ce sa fuga de toti parc-ar fi râiosi? O fata mare se mai lasa ba la un sarutat - ca d-aia are gura dulce - ba la un giugiulit - ca d-aia are sân cu draganele. Si stii, cum e omul, din una într-alta, se îngroase gluma, si capatuiala vine, ca mos popa ce-asteapta? Sa dezlege dorul dupa pofta inimii. Altfel cânta cucul pe fata batrâna si ramâne mosoroi fara soboli. V S-auzea, în departare, chiuit de dant si pocnete de pistol la nea Nicola Grecul. Vântul vuia de te lua groaza. Mazarichea rapaia în fereastra mamii Stanchii. Sultanica ridica capul din poala ma-sei. Se alipi de batrâna. O cuprinse pe dupa gât cu bratele rumenite de dogoarea focului si privi lung în chipul ofilit al batrânii. Buzele mamii Stanchii tremurau. Multe îi treceau prin cap si multe prin inima când grecoteiul se desfata. - Mama, mama, grai batrâna, mos popa, când spune din Vanghelie, cica sa rabzi si iar sa rabzi... Asa e, parintele... asa e... ca Mieluselul Domnului a rabdat scuipat, bataie si rasticnire... Dar când ma gândesc la raposatul s-auz chiuitul cataonului, ma podidesc lacramile, Sultanica mamii, si blestem din suflet, doara de l-o ajunge mânia Domnului! Sultanica strânse vatraiul de-i zbârnâi în mâna. - Nu mai pot, grai iar batrâna, nu mai pot sa-mi târasc zilele, când ma uit la tine si nu stiu pe ce mâni o sa cazi... Aveam si noi, pe vremea Kivului, rod si vite cu duiumul; patulele gemeau de pline; batatura nu mai încapea de vite si lighioi. Mugeau de zguduiau casa vacile. Si ce te pomeneai ca se aruncau pe rasfat. Rupeau pamântul cu fuga, de la un gard la altul, cu coada în sus, cletanata ca o maciuca. Sase argati nu le da de cap pâna nu se potoleau de bunavoie si nu catau spre obor, dând din cap si bagând limba si p-o nare, si pe alta. Bietul tat-tau se uita mândru la bogatia lui cinstita. Parca-l vaz, c-o mâna în serparu-i civit, alergând de colo-colo. Ce harnicie de om! Tot satul nu-i tinea piept. Când punea mâna pe plug, trosneau coarnele. Când da cu sapa, intra cu muchie cu tot. Coasa în mânele lui radea ca briciul. Tu erai mica si nebunatica. Cum te zarea ca-i iesi înainte, cu manusitele pline de noroi, crestea inima în el si se topea d-a-n picioarele. - Bietul tata!... Focul pâlpâia în gura sobei. Muscelele alburii abia se mai zareau prin geamuri. - În toiul verii, îndata ce venea rupt de osteneala, ne ospatam bine, apoi ne odihneam pe prispa. Pe tine te-aseza ca p-o laita pe genuchi, si te juca, si spunea, si râdea, si tu-i bagai mâna în barba. Uite asa ne-apuca miezul noptii. Îl luam cu d-a sila la culcare. Auz s-acum glasul lui: "Sa mai stam, fa Stanca, fa, ca parca ma-ngras când ma uit la voi!" Era rai, nu viata, pâna sa pripasi, ca pomojnic, pe plaiurile noastre, iuda de cataon. Si-a sosit într-un ceas rau. Lacuste erau, seceta era, vitele boleau si mureau p-un capat. Dar ce sa mai îndrug Sultanica mamii... Într-un an, a facut ce-a facut, lipitoarea, l-a bagat în judecati si l-a lasat sarac lipit. Kivu era iute s-avea s-un betesug de tuse. S-a luat la contra si, de mâhnire, s-a-nbolnavit. Când s-a dat sufletul, ma strângea de mâni ca c-un cleste si te chema, ars d-un foc nestins. "Înca doi ani... Sa nu va las pe drumuri"... a zis si i-am închis ochii. Pe mama Stanca o podidisera lacramile; curgeau picaturi mari pe vatra de caramizi calde, si de unde cadeau se ridicau aburi înghititi de gura sobei. - Nu mai plânge, mama, zise Sultanica sarind în sus. Îi dau foc... sa arza ca soarecii... Doar nu s-au stins toti ai Kivului! Mama Stanca îngheta vazând pe Sultanica naprasnica la corp si cu ochii ca doi carbuni aprinsi. Dupa câteva clipiri dese, zise cu mare evlavie: - Fa-ti cruce, fata mea, fa-ti cruce, avusesi un gând rau... Necuratul a trecut pe lânga noi... Batrâna sopti de trei ori, plecând fruntea în jos: "Numele Tatalui, s-al Fiului, s-al Sfântului Duh, amin". Se linistira. Sultanica arunca o buturuga în soba. Batrâna turna untdelemn în candela si-si sterse pe frunte destile atinse de paharul ce ardea la sfintele icoane. - Am sa-ti fac o rugaciune, mama. Iaca, astazi fuse S-tul Niculae, vreau si eu sa-ncerc mila cerului. Sa stau la privighere pâna la cântatul cocosilor d-a treia oara. Poate sa ne arunce cuviosul Niculae vro punga cu bani, ca vaduva din carte avea trei fete, si pe câtetrele le-a capatuit... Mama Stanca, cu tot amarul de care era covârsita, zâmbi. - De, maica, s-a cam umplut lumea de rele, d-aia si Milostivul nu mai face minuni. Ei, odinioara a fost cum a fost, dar acum e prea de tot... O sa ne apuce judecata d-apoi... O sa ploua foc si pucioasa... Si îngerii Atottiitorului vor buciuma: "Sculati, morti, din morminte!... " Domnul s-a întors fata de la noi, pacatosii... - Sa-mi încerc si eu norocul... - Bine, Sultanico, fie s-asa, raspunse Kivuleasa si, facând trei cruci capatâiului, sa vârî în plapama. Mama Stanca sforaia dusa. Din vreme în vreme ofta, înghitind în sec. VI Fitece oftare, nabusita în plapama, sugruma pe Sultanica. Gândul ei era neîndurat. Amestecase cele sfinte cu cele lumesti. Cine pe lume a scapat de chinul din care izvoraste omenirea cu bunele si relele ei? Toti trec p-acolo, oricât s-ar rusina. Sultanica ratacea ca o umbra, nu de vrun farmec; ci, când e sa te biruie dragostea, sa te pui în crucis si-n curmezis, sa te tai si sa presari sare pe crestaturi, spuza sa pui pe pept, tot degeaba. Toate durerile trupului le uiti pe lânga focul dragostii, de este foc cu adevarat. Si asa fusese sa fie cu Sultanica, ca nu era d-alea ce pun pe ele carnea cu lopata si trece prin toate si buture de rovina ramâne: bâzâie fara sa ia foc. Ca dupa cum simtea Sultanica... de s-ar fi vârât în gaura de sarpe si s-ar fi dat vântului turbat... era ceva din altul în ea... un chip... niste ochi... un sarutat ce-o tot saruta în acelasi loc... si o fura, si o ducea, legata-ferecata, acolo unde numai focsorul ei stia... Se prapadea dupa Dragan Caprarul. VII Caprarul, scapat de militarie, cu una, cu alta, mai cu ce avea de la parinti, scoase apa din piatra si ajunsese a fi jinduit de multe fete în sat. Unii îl faceau, nu e vorba, pisicher, papugiu de Bucuresti, dar cum ziceau altii, din prietenii lui: "Asa e moara trândavilor. Cataie, ca nu tine parale. Pâna o pune Caprarul mâna în chica vrunuia, sa-i faca morisca de vânt." Cârdasia lui erau din flacai de munca ca Voicu Ciausului, ce nu se prea uita cu ochi buni l-alde Kivu, ca Ionita Rotarul si altii. Nu-l vedeai umblând pe doua carari. Ramânea p­oricine la prinsori. Prindea armasarul din herghelie cu dintii de narile nasului. Frumos, chipes, avea o uitatura vie si cam ascunsa, de nu-l ghiceai ce-ar vrea si ce n-ar vrea. Mustati negre si dese. De le netezea, pleca putin capul si p-o mâna, si pe alta. Camasa pe el, ca floarea. Caciula turcaneasca, trântita p-o ureche, îl prindea ca p-un haiduc. Era vesel si glumet. Dar de prin priar se schimba Dragan al nostru. Începu sa dea târcoale Sultanichii. Când îl catai, de era si Sultanica la hora, el sta doparte mâhnit, privea gales, rasucind vrun pai în mâna. D-o întâlnea la adapatul vitelor, i-ajuta cu draga inima, apoi întreba încetinel de mama Stanca. Si când zicea "mama", i se lipeau buzele, ca unse cu miere. De-i ajuta sa puie în spinare cobilita cu cofele, sa n-o fi atins de mâna, ca pleca ochii în jos rusinat. Azi asa, mâne asa, ca Sultanica, când prinse de veste, i se paru asa de veche treaba, ca d-ar fi fost de când lumea ar fi fost mai de curând. I se facu frica. Ba sa hotarî sa nu mai dea ochii cu dânsul. Trei saptamâni îl ocoli, si fura trei veacuri. Într-o zi o lua razna p-un piept de muscel, fara sa stie încotro. Fânul îi trecea de mijloc. Arsita începuse de dimineata. Cântau pasarile de te slaveau. Lacustele zbârnâiau si tot a bine s-a duios spuneau si ele. Florile îti luau ochii si te-adormeau cu mirosul. Sultanica cata alinare, si, în desert, alinare nu gasea. Toate o munceau s-o rapuie. Ca d-o supunea framântarea, d-o muia dorul si sângele de-i navalea în colcote la cap, sa trântea cu fata la pamânt si saruta florile, pâna ce o piroteala placuta o facea nici s-adoarma, nici desteapta sa fie. Si simtea în asta zi de pribegie o nedomirire, ca suia catre culmea dealului, fara sa-i pese de ciulinii si rugii ce-i taiau picioarele ca un herastrau. Plaiul, cu podoaba lui, o ametea într-un vârtej de întristare. Când ajunse în vârf, pamântul i se învârti supt talpi; mintea i se clatina de spaima ce te cuprinde când te prabusesti într-o vultoare... La umbra unui paducel, Dragan sta p-un buture de stejar. Dragan arunca ghioaca cu care batea paisul, rasturna o tivga cu lapte batut si striga ca scos din fire: "Sultanico, ma prapadesti!" Cum, ce fel, de ce... sa trezira strângându-se în brate, ca bratele le curma trupul. Din acest ceas se întâlneau pe ascuns de lume. Sultanica bolea. Nu adormea decât despre ziua. Vise urâte îi turburau odihna. VIII S-acum, în noaptea de S-tul Nicolae, era vorba sa se vaza. Mama Stanca dormea. Sultanica sufla în vapaita si cazu la icoane. Galbena ca turta de ceara, da sa se roage, si nu poate sa-si adune gândurile risipite. O sudoare rece îi brobona fruntea. Îsi acoperi fata cu amândoua mânele. Socotise ca icoanele s-au cletinat, voind sa se întoarca de la dânsa. Încet-încet, ca o stafie, sa târî pâna la gura sobei. La lumina focului parca murise si înviase. "Însel pe mama, necinstesc curatele sale batrâneti, însel cele sfinte!" Dodata, lumina ochilor îi scapara. Gura sobei se largeste, buzele-i de pamânt se rosesc, rânjesc, se întind ca un gâtlej de balaur; flacarile sunt limbi de foc ce sa rasucesc si se desfac; duduitul dinlauntru sa porneste ca un potop de jale. Sultanichii, privind la vâlvataile din soba, i sa paruse c-a vazut gura si muncile Iadului. Speriata, se repezi din nou la icoane si dadu-n genuchi. Sa ruga, mormai: "Împarate ceresc, mângâietorule... " Îndurarea sa coborî pe chipul ei. Vedeniile o parasira. Fata i sa lumina si cazu cu fruntea la pamânt. Si de ce mila de sus sa n-o ajute? Nu s-a grijit la Paste si la Craciun? Cine, ca dânsa, a mai atins Sfântul Potir cu atâta evlavie? Si daca dragostea curata e pacat neiertat, cum de atâtea fete mari fug cu flacaii, si unele neveste sa dau afund cu târgovetii, si tot bine, tot vesele, tot zile albe duc? Ispita ei e mai afara din cale? Un sarutat o arde trei zile si fitece balarie o ameninta s-o dea de gol satului. Dupa ce vede pe Dragan, vestmintele o doboara ca niste piei de plumb. Îndata ce scapa din bratele lui, e ceva care o încinge si-i zdrobeste oasele. N-o sa-i mai vie minte la cap. D-ar fi de tâta, si tot n-ar fi asa de proasta si de capie. Vezi bine... nu se poate... Ce e de la ea nu e... nu e dupa cum vrea, ci dupa cum îi e scris sa vrea... Cine ne-a dat inima sa nu ne fi înfipt dorul si dragostea în ea... Sultanica strânse pumnii de-i trosnira destele. În usa tinzii sa auzi ciocanind încetisor. Sultanica abia-si stapâni rasuflarea. Îsi netezi parul. Îsi aseza fusta înaintea icoanelor. Vru sa mearga si se cletena. Îi amortise un picior. Apoi iesi în vârful degetelor, aruncând o cautatura speriata. Trasese zavorul prea repede. Mama Stanca doarme învârtindu-se si p-o parte, si pe alta. Chipul ei, zbârcit, uscat si luminat de candela, parc-ar fi chip de moaste. Viseaza... Ar voi sa scape de vro primejdie... Se-ntuneca... IX Se crapa de ziua. O fasie de lumina, ca un brâu de argint, se întinde spre soare-rasare. Codrii fumurii parca plutesc în departare si ograzile sunt albe de zapada. Sultanica gâfuie, scotând, pe gura si pe nas, aburi grosi ce-i caruntesc parul si genele. Picioarele i sa scofunda pâna la glezne. Nasul ei e rosu-vânat. Lacramile i-au înghetat pe obraz. Se lumineaza. Ea vrea sa mearga mai iute si cade. Sa scoala repede si iarasi cade. Speriata, priveste în toate partile. Sa taiase în gheata. Câteva picaturi de sânge cazura pe zapada alba. Un vânt usor scutura, din ramurile pomilor, o puzderie de ninsoare. Sultanica apuca o pârtie acoperita cu zapada marunta, ce sare ca praful sub pasii ei pripiti. În dreptul morarului, pune capu-n pamânt, furisând o uitatura numai cu coada ochilor. Un mârâit de câine o face sa tresara s-un tipat de gâscan i-arunca inima din loc. Îsi încordeaza puterile s-o rupe la fuga. Case, plute batrâne, troieni cât dealurile, ograzi de pruni, toate fug si s-afunda în urma ei. Într-o clipa trece podul de peste Râul Doamnei. Nu s-ar mai uita înapoi s-o poleiesti cu aur. A ajuns acasa. Labus, câinele curtei, cu par ca de lup, începe a latra s-a se gudura pe lânga dânsa. Sultanica pune mâna pe clanta, dar nu îndrazneste nici sa deschida, nici s-o traga înapoi, arsa de ger. Pielea degetelor i se prinse de clanta. - O naluca, mama, a sfântului Niculae m-a facut sa alerg, sa caz, tiindu-ma întruna dupa acel mos cu barba alba, în sfintele odajdii... Batrâna, cu frica Domnului în sân, crezu. Sa sperie vazându-si fata sângerata. Îi lega mâna în cârpe curate. Nu stia ce sa mai faca ca s-o opreasca din plâns. Atât odor mai are Stanca. Atâta nadejde. În fata ei vede pe Kivu, vede belsugul d-odinioara, zilele senine si noptile petrecute pe prispa afara. În fata ei vede caminu-i cum era când era. O durere d-a Sultanichii îi curma viata ce abea se mai tine într-o ata. Un dar, o înduiosare, când se zugraveste în chipul fetei, face pe batrâna, desi vestejita si uscata ca o frunza de brumar, sa-si învieze în adâncul ei ceea ce a simtit când a dat ochii cu Kivu pentru întâiasi data. D-ar fi dupa gândul ei, Sultanica, "plapânda si frumoasa ca o cocoana", ar trebui sa fie si mai si decât nevasta arendasului. I-ar da calesti cu telegari, postalioane cu opt cai bidivii si câte-n luna si-n soare. Da' s-ar robi turcilor, numai s-o stie bine. Si când sa gândeste ca nu poate nici pe sfert de sfert din ce ar dori, îi vine sa se dea cu capul de pereti, sa intre în pamânt de vie. - Odorul mamei, odorul mamei! îngâna mama Stanca, leganând capul fetii pe peptul ei maluros si mort. Sultanica sughita. Pe umerii obrajilor îi joaca si se schimba doua pete ca niste nisfele de rumeneala. Privirile-i ascutite, scapate din umezeala ochilor, trec prin geamuri si sa îneaca în zarea zilei. Gura-i pare mai mare ca de obicei, mai rasfrânta. Buzele, aprinse, le simte calde de sarutari. Sfârcurile urechilor îi ard. Parul e mototolit supt marama ce cade pe spate. Rochia, sucita pe trup. Najitele opincelor, dezlegate. Se pipaie. Îsi încheie camasa la gât. Clipeste zorit. S-ascunde ochii în umarul osos al mamei Stanchii. Daca ar putea sa se arunce la picioarele ma-sei! Sa-i sarute talpile si sa marturiseasca tot...! Daca s-ar arunca în râu...? Dac-ar lua lumea în cap si s-ar perde de urma...? - Odorul mamei, odorul mamei! îngâna mama Stanca, leganând capul fetei pe peptul ei maluros si mort. Pe Sultanica o taie aceasta mângâiere curata. Sari din bratele ma-sei si s-arunca în pat, cu fata într-o perna, coprinsa d-o jale cu lacrami cari ard pe unde pica. X Dragan Caprarul câstigase ramasagul cu Ion al Ciausului ca va veni de hac Sultanichii. Un junc mai mult si fala flacailor. Cum o sa-si rasuceasca mustata de grozav printre tineret! O sa calce din pod. Câta-i curtea hanului de mare, ca p-o beizadea n-o sa-l mai încapa locul! Leicutei i-a facut ravas de drum. Barbati sunt si pentru cele sarace. Fiecare cu norocul ei. Daca i-a placut, a vrut. Si ce, nu e tot ea? Multe a vazut, multe a prefirat el prin al Bucuresti! Doara n-a taiat câinilor frunza! Sporavaia, la cazarma, Negotoi, vistavoiul, si de cocoana d-lui maior. Ca n-o sa caza el, Caprarul, în patarama d-lui sublocotenent. Doamne, ce bataie i-a tras tiitoarea! A doua zi, la "rivizie", era cu ochii ca fundul caldarii. Olio-lio! greu i-a fost lui sa faca ce-a facut, ca d-aci încolo merge gaitan. Pentru o cotoroanta s-o pitpalaca, un pumn, si le-a luat mirul!... XI Mitrana Taluga a Tutuenilor are sezatoare, nu gluma! Doua lumânari de seu ard p-o masa rotunda cu trei picioare. Nu e nici un flacau. Altfel, nu e chip sa ai la sezatoare nici pe fata popei, nici pe fata primarului. Fitece nevasta tinerica, fitece fata mare s-au facut poala maldar de fuioare. Da' mai încurca lumea câteva fetiscane ce nu s-au prins în hora si li se scurg ochii sa fie si ele printre cele mari. Fusele zbârnaie alene într-un râs cu hohote. Un pisoi, cu cercei rosii, cu ochii ca doua scântei, sare de la un fus la altul si parca le cântareste în labele lui neastâmparate. Doi copilasi, cu chica ciuf, asteapta sa scoata daica Mitrana cartofii din spuza si dovleacul din caldare. Si sa tot sterg la nas când le vin aburi dulci cu miros de godina. - Asa, soro, zise Ciausanca, a început sa cârcâie fata Kivului. Vezi unde au dus-o gândurile, c-o s-o ia Dragan... E împelitat Caprarul, nu-i dai de fund. Cu ramasagul i-a papat neichii juncul cel mai gras. - Iata colo, striga Mitrana, de umplu casa, fitece pasare maiastra îsi gaseste vânatorul. Macar de s-ar cladi cuibul în clopotnita ori sub streasina primariei, tot o sa cânte, ca nu se poate: Dar un hot de vânator Smulse trei fire de par, Le facu un latisor Si mi-l puse de picior. - De, dada Mitrana, grai Marica, fata primarului, dând ghies fetei popii, cica si vânatorul îi zice maiestrei: Cânta-ti, puica, cântecul Ca mi-e drag ca sufletul. Toata pasarea pe glasul ei piere. D-ta spui una, eu alta, cum o taie capul pe fiecare... Marica e un boboc de fata. Cam putintica, dar ce sa-i faci, când omul e nurliu, duce ziua dupa el. Marica, de râde, ti-arata doua sirulete de margaritar. E prelunga la chip, codalba, cu ochii viorii, si sa strecoara printre surate ca un prichindel. Si gluma cu gluma bate si spune basmele si snoavele batrânesti cu atâta limbutie, ca parc-ar citi pe slove. Mitrana simti cuvintele Marichii ca si cum o piersicase cu urzici. Tusi, cânta ceva pe nas, apoi se duse sa ia aminte de mezelic, cum se cuvenea dupa bunele datini. Safta lui nea Ghita aduse iar vorba: - O sa se duca vestea ca de popa tuns. Ce mai cinste si pe Sultanica! Obraz smerit, suflet ascuns... Nu sfârsi cuvântul, si Catrina Pârvuleasa sopti la urechea Mirei, mai la o parte de celelalte: - Uite, soro, ce ti-e omul! Auzi colo la Safta... Si ea are un copil ce face maricel. Ast copil l-a nascut patru luni în urma maritisului cu nea Ghita. În curând o sa aiba doi, si, de, se cam zic multe... Altfel, nea Ghita e omul lui Dumnezeu, ce-are el cu gura lumei?... Pâna nu vede, nu crede... daca o crede s-atunci... - Si eu, lele Safta, grai Ilinca Ciupita, si eu dam cu gândul ca Sultanica n-o sa sfârseasca cu bine. Acum sa-si mute gândul la mosii ai verzi, ca nimeni n-o s-o ridice din gunoi. Mai bine sa-si lege o piatra de moara de gât si sa s-arunce în râu decât sa-si târasca zilele încarcate de asa pacat... - Nu spui eu, Mira, sopti iar Pârvuleasa, pe când celelalte dau prin ciur si prin dârmon pe Sultanica, nu-ti spui eu ca naiba când n-are de ce râde face pe hot judecator... - Ai gura de aur, surata Catrina, raspunse încet Mira. Auzi d-ta cum sporovaieste Ilinca Ciupita, si ea a înbatrânit fata mare. Se da ea pe lânga multi, si multi se dau pe lânga ea, c-ar avea bune paralute. Da' ce face, ce drege, ca n-are lipici. Când merge, sa zici curat c-ar fi un butuc cu picioare. Încai când râde, sparge tiple. Pâna au început, atât le-au fost mult, c-apoi cadeau claie peste gramada, ponoase, cârtiri, zavistii, învalmasite într-un hohot gras si spart. - O sa-i semene Caprarului. - D-o fi fata, s-alerge d-a-ncâtelea pe la soare-rasare pân-o vedea pe dracu la soare-apune. - Frumoasa zestre daruieste sfântul Niculae! - Zestre cu mâni si cu picioare. - Ei, ei, guri rele, si voi ati ametit în bratele flacailor! Ziceti mai bine Doamne fereste... - O sa va placa... - Da' nu ca Sultanichii... - Pentru ca inima cere, nu-si pune fata poalele în cap. - Vijelia le ridica. - Nu se îngroase gluma... daca nu ti le ridici singurica, fetica mea. Si tipete, si râs, si framântare. Fusele dormea somnul matusii. Fetele fierbeau de un neastâmpar cald si puternic. Sudoarea curgea în cârâie pe obrajii lor grasi si aprinsi. Unele-si sumesera mânecile chenaruite în stacojiu si azvârlira coadele pe spetele largi. Altele-si desfacura sânul pietros, care tipa sub camasile întinse. Soba dogorea. Fetiscanele jinduiau farmecul fetelor mari. Nu îndrazneau, cu tot zaduful, sa s-arate în buna voie: abia aveau ca doua mere cretesti. Zbeguiala ridica casa-n sus, iar Mitrana, rosie ca coaja de rac, sosi cu dovleacul într-o tava, spart în bucati mari si galbene. Aburii, grosi si dulcegi, se încolacea din tava pâna la grinzi. Lelea Safta, lasându-i gura apa, arunca marama pe spate si, de veselie, începu sa cânte c-un glas prelung: - Pentr-un mar de fata mare Naiba alearga calare, Pentr-o mura s-o rasura De trei ori sa sterg la gura, Si razasi cu razasie, Si ciocoi cu caftanie... XII Sultanica nu mai baga nimic în gura. Se topea pe picioare. Îngalbenise, se uscase ca iasca si-i scoteai vorba cu clestele. Ochii ei, dragalasi odinioara, în fiece dimineata erau rosii. Noaptea, cum simtea pe mama Stanca înselata de somn, plângea nabusit pâna ce pleoapele îi zgâriau luminele. Unde o apuca gândurile, acolo ramânea, fara a clipi, cu mânele întepenite ca niste bete. Si dupa ce se întuneca, pe buzele ei, crapate si acoperite cu pielite pârlite, trecea câte un surâs trist si plin de amaraciune. Nu mai stia de lume, nici de rugaciunea obisnuita. Sa misca ca o vârtelnita, fara sa stie, fara sa vrea. Când umbla, aluneca usor, ca umbra ce însoteste pasii omului. Asa se vad, în codrii muscelelor, mesteacani balai, cu frunzisul marunt prin care tremura cerul vioriu, si dodata, ca arsi de var la radacina, se scutura de frunza, se cojesc de teaca lustruita, se-ncovoaie, se usuca si pier pe nesimtite. Sultanica, de n-ar peptana-o ma-sa, nu s-ar mai peptana. Si când mama Stanca îi desfasura valurile de par, negru si des, peptinele îi scapa din mâna ca la o ciolaca, gâtul nu-i mai tine capul fara pic de carne si, cu un glas ce abia se aude, îi zice: "Spune maichii focul tau"... Ce nu facuse batrâna?... Colindase, pe furis, prin satele dinprejur dupa mestere si carturarese. Unei tiganci dase trâmba de noua camesi [pentru] ghicirea soartei pe stele, pe bobi si pe furtuni... Dar nici leturghiile, nici descântecele, nici vrajile nu-i scapa copila de vestejire. Din zvon aflase ca ai scapa ce ti-e drag daca te-ai da în munca Ielelor. Nu c-a crezut, dar a încercat. Într-o noapte de marti, zarind un cearcan în jurul lunei, s-a strecurat ca o naluca pâna la biserica. Apoi s-a întors sub streasina casei. Si s-a presarat în crestet pamânt din trei morminte. A adastat toata noaptea, dar Ielele n-au venit. În alta zi a însirat toate rugaciunile, de la mosi, de la stramosi, pâna a cazut jos de ameteala. Trecu Nasterea Domnului cu sarbatorile mari, trecu câslegiul si cei patruzeci si patru de mucenici. Vremea dadu în cald. Primavara mugura si încolti podoaba plaiului. Si nici-o înbunare l-alde mama Stanca. În dimineata Floriilor, batrâna pleca la biserica, mânata spre locasul mântuirii d-o farâma de nadejde. Se dete cu inima toata cântarilor si evangheliii. La iesire, câteva muieri din sat facura roata în jurul ei si începu vorba despre cele spuse în Duminica Floriilor. Soarele si un vântulet zbiceau vaile. Copii desculti goneau veseli, încinsi cu ramuri de salcie slujita de mos popa. Batrânele, pasia-pasia, tineau drumul casei, mestecând anafura sfintita. Viata se destepta. Mugurii crapau. Vrabiile, stoluri pe moliftul din fata bisericei, ciripeau cearta lor obisnuita. Si zoriti la trai de aerul caldicel, cocosii s-auzeau cântând sa-si rupa beregata. Muscelele, acoperite d-o pojghita verzurie, abureau un fum ce sa-nalta alene, clatinat de adiere. - Jupâneasa Stanca, grai Talugianca a mare - nerabdatoare d-a sfârsi cu cele sfinte - se vorbeste pân sat ca Sultanica merge rau cu sanatatea. Bat-o norocul de fata, prea e inimoasa! Iaca, n-are cuvânt sa se prapadeasca. E tânara, curatica, harnica, ce mai vrea? Pentr-o dragoste nu-si rapune cineva capul. Ce sa-i mai faci? Ca d-ta stii, nu e ea pentru întâia oara. S-a încrezut pe mâna rea, da' si lui Dragan n-o sa-i mearga struna. Azi pângareste pe una, mâne pe alta, pâna s-o gasi stapânul. Mama Stanca, apucata ca de alte alea, fara sa deschiza gura, o rupse la picior, aruncând mirul sfânt în noroi. - Prefacatorii de vulpe batrâna, îngâna Voiculeasa, pleca ca o vijelie, parca n-ar fi stiut de patarama Sultanichii. Tandara nu sare departe de bustean. Asa a încurcat si ea în tinerete pe Kivu, numai ca fetei nu i-a fost d-a buna. Mama Stanca intra în casa, trântind usa de perete. Chipul ei era ca mustul de bozii. Auzul îi vâjâia ca scocul morei. La încheietura falcilor simtea doua ghiulele de plumb. Capul îi era greu. Picioarele-i înghetasera pâna la glezne... Si, învârtind ochii în cap, arunca un fulger de privire asupra Sultanichii... - Ai perdut tot... ai perdut cinstea casei! Atât ne mai ramasese! striga Kivuleasa, si cazu mototol la pamânt, bolborosind si zvâcnind din picioare. Sultanica începu sa tipe. Se pleca asupra ma-sei, ce în desert se-ncerca a mai vorbi. Batrâna o apuca de gât. "Tot... tot... tot!" mai izbuti sa zica... s-o saruta cu focul cel din urma... Satul întreg îi trecea pe dinaintea ochilor ei orbi s-o arata cu degetul. În urechile-i surde auzi strigându-i: "Unde ti-e fala?... Credeai c-o sa tie cât lumea belsugul fara capatâi?... N-a fost curata starea d-odinioara... Saracia te-a pedepsit o jumatate de viata si necinstea te cotropeste la moarte." XIII La trei duminici dupa Sân-Petru, soarele poleia lumea în aur cald si tremurator. Zapuseala, în loc d-a da lenei vietuitoarele, le zorea, le ferbea într-o miscare vesela de sarbatoare. Belsugul împrastia cheful pretutindenea. Porumbistile primavaratice erau o podoaba. Iarba se strecura si pe potecile batatorite. Ograzile de pruni si mere se îndoiau sub greutatea pometului. Vrejurile de dovleci se încolacisera unu peste altu, acoperind gardurile cu foi tepoase si mai late ca foile de lipan. Era un an cât cinci. Saturase orce râvna. Ca din vreme veche nu se pomenise atâta prisos de bucate. Ai fi zis ca fitece bob se însutise. În fata Hanului Rosu se încinsese o hora strasnica, de sareau scântei de supt calcâie. În vârtejul jocului, salbele de galbeni împaratesti si icosari turcesti zornaiau la gâtul celor avute. Vâlnecele, cu fluturi sclipitori, zburau când la dreapta, când la stânga. Suratele, împodobite cu flori-domnesti, râdeau izbind pamântul dupa hihaitul flacailor pletosi, rumeni de zaduf si de sânurile durdulii. Se mladiau rotund trupurile, dârdâind pe picioarele lor sprintene, parca naiba gâdila asta tinerime plina de foc, s-o arunca în sus ca p-o minge. Trei tigani - doua cobze s-o lauta - trageau "maruntica craiului", însirând, din când în când, chiote întocmite din senin. Lautarul se prapadea cu firea, trântind capul si p-un umar, si pe celalt, mai ales când zarea ulcica, plina pâna-n buze cu vin rosu, subtire si înspumat. Fruntea horii era Dragan Caprarul. Cu mijlocul încolacit în bete, c-un maldar de ciucuri pe soldul drept, cu palaria pe ceafa, s-ascundea mândria sub niste sprincene îmbinate. Se simtea în lauda lumei. Se rasfata în atâtea priviri dragastoase. Femeile în vârsta nu se mai saturau privindu-si mândretele, îndrugând mai una, mai alta, sa le treaca vremea, lipite pamântului. - Numai biata Stanca se stinse asa cum cu gândul n-ai fi gândit... sopti morareasa. Odinioara, când sosea în toiul horei, amutea zarva... - Doamne fereste, grai moasa Safta, cu Sultanica lasata pe drumuri, n-a avut parte nici de parastasul de trei zile... Si pe dasupra mai va parastase la noua zile, la trei si sase saptamâni; la trei, la sase, la noua luni; la anu, la anu si jumatate, la doi ani, apoi la doi ani si patru luni. Cine sa i le faca? Astea-s capetele crestinesti pentru mântuirea sufletului. Si cine poate, la sapte ani, scoate oasele din sânul pamântului pentru sfânta molifta. Dupa sapte ani omul e curat, ca e tarâna. Si tarâna cu oasele binecuvântate sa vor întrupa în ziua d-apoi, mai curate ca lacrâma, în fata tronului de lumina vesnica. - Iata la Dragan, zise morareasa, ce protapit e! Da, si joaca, bata-l pustia, parc-ar trage tighel! O sa ne nunteasca satul cu fata primarului. Da' nu ca zarpalatecul de fi-meu: în loc sa puie si el ochii pe vruna, d-o vreme încoace umbla craun. Sarbatorile, când îl cauti, cu hârzobul în mâna. Pe cine i-o fi casunat nu stiu, ca nu spune sa-l tai... - Lasa, cuscra, grai Dumitra, femeie de cinci copii, cu ochii caprui, ce-i juca la fitece cuvânt. Asta sa-ti fie necazul al mare, ca n-ai mai vedea fir alb... Brâul rapaia pe-ntrecute, ca flacaii cerusera ceva barbatesc. Putine fete-l învârteau, da-l învârteau sa se duca pomena. XIV Pe pieptul muscelului dintre Domnesti si Berivoesti, Sultanica suia, mânând o vaca balaie c-un vitel, ce sa da pe furis la uger si scapa, în mers, tâta rumena si asudata de lapte. Miercana mugea, întorcând capul cu niste ochi negri, blânzi si genosi. Batrânul Labus îsi urma stapâna cu credinta. Sultanica, afundata pâna la brâu în fâneata, mergea privind neclintit în departare. Slaba, galbena, cu pielea de pe fata asa de subtire ca-i numarai vinele albastrui urzite în curmezisul tâmplelor. Ochii ei, mari din fire, pareau mai prelungi decât sprincenele, si nu spuneau nici dragoste, nici ura, uitându-se, fara pic de credinta, la cerul întins ca un zabranic nepasator si vioriu. Parasind vatra parinteasca, pustie de farmecile de odinioara, tot i sa înfatisa ca o minciuna desarta. Luase lumea în cap, cautând drumul muntelui Popau, unde tatal sau îsi tinuse la pasune turmele de oi si cirezile de vite mari. Voia sa-si pearza urma si sa-si adoarma inima ostenita. Fânul, de leandra, de margarinta, de trifoi cu vlastare învoalte, de mazariche vârtojita, sa misca în valuri usoare, ca o pânza înbrebenata cu flori. Scânteioarele se ridicau cu vârful rosu. Dragaica stufoasa raspândea, pripita de soare, un miros ca floarea de tei. Lumânarelele, drepte si batoase, întreceau fânul si stau de streaje, din pas în pas, cu flori galbene si batute p-acelasi picior. Arii de fete sa împreunau în toata întinderea plaiului, desfasurat în colnice si vai, închis, în departare, de înaltimi încovoiate ca niste brâie verzi. Peste toata aceasta mândrete plutea câte un vultur, alunecând în largi rotocoale pe aripele întinse ale caror sfârcuri abia se miscau din vreme în vreme. Sultanica ajunse în vârful muscelului... Privi lung la turla bisericii din sat... Si pieri la vale, înecata în fâneata ce cobora... Miercana mugi, si mugetul ei se perdu, ca un glas de jale, în adâncimea vailor. "TRUBADURUL" Prieteni din liceu, sfârseam anul al doilea de facultate. Ceata noastra era un amestec de la Drept, de la Stiinte si de la Litere. Unii, trecând examenele de Drept, urmau cursurile de la Stiintele fizice; altii, distingându-se la Matematici, rasfoiau tomurile lui Mourlon, ca sa sustie, cu mai multa înviersunare, ca Dreptul nu este o stiinta. "Trubadurul" - cum îl porecliseram noi - trecuse examenele de latineste si de greceste. Dezgustat de literatura veche, aruncând pe Leopardi supt cuvânt ca prea e trist, purta în buzunarul unei haine maslinii poeziile lui Giusti si urma la anatomie si fiziologie cu o patima nefireasca si cu o scârba ascunsa. De cum începea luna lui mai, pentru noi încetau cursurile academice. De la rontul al doilea înainte, ogoarele se întind verzi, îmbracate în orz aspru, trifoi cret si ovaz orbotat cu graunte cari se clatina pe firisoare la fitece adiere. Ne-ar fi fost peste poate sa mai ascultam actiunea pauliana, sarurile cuprului, functiile ficatului si perechile de pârghii. Ne întelegeam instinctiv. O pornire vaga, ne prevestea, dis-de-dimineata, calatorie. Soarele cald de pe cerul limpede, bâzâitul albinelor si tolaneala cateilor de supt stresinile caselor însemnau golirea buzunarelor de hârtie si de creioane, lipsa de dreptul roman, odihna descriptivei, pace determinantilor si sa ne vedem sanatosi infinitilor mari si mici. Fiecare din noi înfasura în batiste si ziare d-ale gurii pe o zi. Si astfel, unii cu brânza si pâine, altii cu oua fierte si smochine, altii cu portocale si sardele, iar Trubadurul cu o nastrapa, mostenita de la bunica-sa, ne întâlneam pe treptele Academiii, în fata statuii lui Mihai Viteazul. Destul era sa zica unul din noi "Haidem!", si câtesicinci o porneam spre Sosea, tacuti, cu capul în jos, sfiosi, pe Podul Mogosoaiei, si abia asteptând sa iesim o data la câmp, caci banuiam noi ca în capul vreunuia se ascundea vro problema sociala, literara ori politica; sau ne asteptam ca, de la rontul al doilea încolo, Trubadurul sa ne cânte ceva nou, pe cuvinte si melodii improvizate, triste, fara sir, dar profunde si ciudate. Daca eu n-aveam alt merit decât dragostea de ceilalti si prietenia tuturora pentru mine, acest merit ar fi prea mic când e vorba de tovarasii mei. Revoltati contra scoalelor, cârtind contra profesorilor, nesatiosi de studii, cercetând împreuna toate greutatile stiintii, rasfoind ultimele descoperiri, veghind noptile de iarna pe formule algebrice si pe operile criticismului modern, acesti frati de studii si de viata devenisera, înainte de vreme, niste capete culte si severe, pentru cari nimic nu era strain cu desavârsire. Cel mai tânar era de douazeci si unu de ani. Slab, palid, cu capul mare si tuns marunt; ochi negri si vii, gene lungi si lucioase. Nervos si totusi stapân pe miscarile lui sufletesti. Cel mai neîndurat analist în viata de toate zilele si în daraverile stiintii. Despicând si clasând orice problema, pentru el, orice corp, ca si orice adevar stiintific era un tot a unor particele de viata si de valori. Vrajmas al paradoxelor, în el se încarnase metodul d-a izbi mai întâi în forma dinafara supt care se înfatisa o controversa; odata cântarite cuvintele dintr-o cugetare si problema redusa la subiect si predicat, începea a dumica ideea în sine. Ceilalti, pe vrute, pe nevrute, erau târâti pe aceasta cale "pozitivista", cum îi ziceau unii, "sigura si omeneasca", cum îi zicea el. Scolile, în stiinta? Niste gogorite. Sistemele? Basme. Iar arta, mângâiere pentru saraci si moda pentru bogati. Vecinic nemultumit cu formulele sale, ar fi dorit sa aiba vreme ca sa studieze "societatea noastra egoista, saraca, lenese, fudula, sceptica, inculta si nemiloasa". Pentru cei mici si umiliti, un adevarat amic, neîmpacat contra "utopistilor nebuni", cari, vroind sa le dea prea mult, s-au ridicat pe umerii lor si nu le-au dat nimic. Dintre noi, cel pe care îl iubea mai mult era tocmai vrajmasul metodului sau. Pentru acesta analiza era un mijloc, adesea fara nici o importanta. Vederile generale, dragostea sintezei s-a sistemului erau puterea si multumirea lui. Puternic si violent, o discutie de mai multe ore o închidea într-o fraza larga si vârtos asternuta. Cât pentru neîntelegerile sociale - deosebiri de stare, de nastere, de inteligenta si de trepte - erau o greutate închipuita, caci toate pe lume sunt bine si armonic; tot ce poarta pe umeri un popor e drept sa poarte; formele sociale si legile, daca nu le darâma, le merita. Al treilea era blând si îndurator, în toate neîntelegerile zgomotoase, din cauza limpezii sale convingeri ca nimic nu e sigur. Tot e "probabil". Chiar dovezile matematice tin adesea de niste valori virtuale ce par valori reale, caci satisfac anume serii de probleme. De câte ori nu ne zicea surâzând: - Daca argumentele voastre ar avea vro greutate reala si hotarâtoare, ar trebui ca ele, turnate în oricare creier si pe deplin întelese, sa nasca aceeasi convingere ca si în voi. Eu înteleg, rând pe rând, tot ce-mi spuneti despre Auguste Comte; am citit cu voi aceleasi comentarii, nu schimb nimic din toate argumentele - as putea sa le repet chiar cu aceleasi cuvinte, ce dovezi pot sa va dau ca le înteleg? - si cu toate acestea mi se pare falsa calea pozitivismului. Se vede ca un mare adevar, la trecerea sa din natura în noi, nu se supune la aceeasi lege generala. Si nu e adevar care sa fie perfect identic în toate capetele; dovada despre aceasta e ca în vreme ce acest adevar ramâne în stare de abstractie, oamenii se înteleg, iar când e vorba sa-l aplice, acelasi adevar se preface în fapte deosebite în parte, ba chiar pe d-a întregul deosebite. La asemenea cuvinte, ironia celorlalti sfârsea prin a-l întreba: - Duminica trecuta ai fost la biserica? Ce evanghelie se citea? Ce cazanie? Tu ai fi în stare sa zici "poate" când ar veni vorba despre sf. Stefan, care a înverzit nucul uscat al vaduvei. El, fara a se sinchisi, râzând de glumele noastre, ne raspundea: - Si de ce nu m-as duce? Fiecare om poarta într-însul copilaria sa, micsorata, ce e drept, înghesuita de atâtea impresii si idei noi. Pentru ce - când nici mie, nici altora, nu fac nici un rau - sa nu-i fac ei placere ascultând o parabola? Care din noi întelege ce simte când asculta o elegie de Chopin sau de Heine? Si ascultati; si va face placere. Afara numai daca n-ati amesteca ce simtiti cu ce întelegeti si socotiti ca în om tot e constient, ca tot se poate pune în formule algebrice. Sunt sigur ca voi, daca ati descompus un acord în do, mi, sol, credeti ca ati înteles ce ati simtit când ati auzit acordul. Discutati daca o linie dreapta la infinit este o curba închisa si nu va dati seama cum omul a ajuns la ideea de unul si de mai multi. Cu asemenea început de discutie, într-o zi, ajunseseram în soseaua care duce la Baneasa. "Scepticul" ducea la brat pe Trubadur. - Sa cânte Trubadurul! Altfel, burduful cu paradoxe o sa ne ameteasca. - Ba nu, mai bine sa ne spuie câte ape de colori vede el în pielita albastrie a cerului. - Sa mai zica o data legenda de alaltaieri cu Fata gândului, "de care când te-ai fi apropiat ai fi înghetat sloi". - Nu, nu, raspunse Trubadurul, catati în ochii mei si veti vedea daca-mi arde de basme. Pe supt pielea lustruita a obrajilor lui se resfirau, ca o retea vânata, firele vinelor. Gura mica, cu niste buze subtiate, ca un arc tras cu creionul pe hârtie alba. Ochii verzi dormitau supt pleoapele molesite, si parul negru i-atârna în talaji cu lumini argintii pe spetele înguste. - Iar ai visat. - Iar n-ai dormit ast-noapte. - Asa e. Era o luna, catre miezul noptii, ca ai fi citit la lumina ei. Si cu firea lui, p-asa luna... - Ei, nu stiti nimic, raspunse Trubadurul. De trei zile mi-a ramas în nas mirosul mortii: rece, rânced, ceva de melc fiert, si n-am izbutit sa-l gonesc nici cu cel mai delicat miros, nici cu cel mai tare. Ma încearca frigurile. Cânt cu vioara, si ea rasuna în cosul pieptului. Mi s-a rupt o coarda... am crezut ca a plesnit ceva de lânga mine. De trei zile dorm câte zece ore. Ma destept si mi se pare ca odaia cu cartile e în vis. Mi-e frica sa ma misc. Numai când ma spal cu apa rece, încet-încet, se trezeste în mine stirea de viata, de miscare, de lumina. Sunt obosit. As vrea sa ne odihnim. Sariram un sant plin cu buruieni înflorite, taiaram o padurice de stejar, plecându-ne supt ramurile cu frunze late si crete. La umbra unui carpen voi Trubadurul sa poposim. Ne îngrijea soarta Trubadurului. Totdeauna fusese plapând si chinuit de vise, dar nu asa de slab si de deznadajduit. Îl cocoloseam cât puteam. Nici de bani, nici de casa, nici de carti el nu trebuia sa se îngrijeasca. Ne era drag peste masura. Durerea, ca si veselia lui erau desfrânate. Nici tragedian, nici comedian n-ar fi putut sa-l întreaca în miscarea fetei, în privire, în mladierea vocii si în raguseala în care îsi îneca glasul când vroia sa-si arate dezgustul. Fiecare din noi îl întrebaram, cu un fel de cearta în glas: - Ce e, ce ti s-a întâmplat? - Esti copil. N-ar trebui sa te lasam în voia d-tale. - Ti-am zis sa te muti cu mine. Se vede ca nu tii la nimeni pe pamânt. - Ba da, ba da, raspunse Trubadurul, ba tin prea mult, dar ma iubeste mai mult pamântul decât voi toti. Uh! si rece si greu trebuie sa fie! Voi nu stiti nimic. Nu puteti întelege pe deplin, bombani el, plecându-si capul pe genuchiul meu. Ar trebui sa uitati tot ce ati învatat din carti, sa nu mai fi vazut nimic pe pamânt, si acum, primul glas pentru voi sa va fie al meu, prima fata sa va fie a mea, cea dintâi idee de viata sa v-o pot da eu. Numai astfel m-ati putea întelege. Altfel, orice v-as spune se va izbi de cine stie ce credinta a voastra dobândita cu multa straduinta. E greu sa ma întelegeti fara sa va sfarâmati metoda voastra d-a judeca, d-a întelege si d-a simti. Nu stiti nimic... Nu stiti ca de trei zile... - Ei, ce e? Ce ti s-a întâmplat? Ti s-a înecat corabiile pe Marea Neagra? Ti-ai taiat capul si nu-l mai poti lipi la loc? Ce e? Ce primejdie? se rasti unul dintre noi cu un fel de necaz prefacut. - Mai rau, raspunse Trubadurul, strângându-si obrajii în mâini. Sa nu râdeti. De trei zile mi-a ramas în nas mirosul mortii; rece, rânced, ceva de melc fiert... Si-mi scorboroseste narile si se duce adânc-adânc, pâna în fundul creierului. Eu, care va spuneam cu ochii închisi toate ierburile; eu, care va spuneam tot ce sopteati din departari de necrezut; eu, care va ghiceam la doi kilometri, ori strâns legat la ochi va deosibeam numai printr-o atingere de deget, acum, acest miros îmi omoara simturile. Auz un sunet uscat, vaz un trup alb si întins p-o masa de marmura si parca buricele degetelor mi se lipesc d-o mâna uscata si teapana. Închise repede ochii, zgârci mâinile, strânse pumnii, se îndesa în mine, si un fior îl cutremura din talpi pâna la crestet. - Dar unde ai fost, omule? În veci n-o sa-ti vii în fire. Iar ai visat. - La disectie! raspunse Trubadurul, tresarind. Am vazut pe masa de marmora o fata tânara, mai frumoasa ca toate povestile mele... I-am deschis pleoapele... Ochii verzi... Semana cu ele... - Cu cine? Ne priviram lung, îndoindu-ne de mintea amicului nostru. De mult se furisase în noi o temere. - Semana cu ele... sopti apasat Trubadurul. De asta data, numarul doua m-a înselat! Sa va spui. Nu mai pot ascunde. Sa nu râdeti. Vocea i se stinse. Începu sa povesteasca: "Era un timp când viata pentru mine n-avea nici forma, nici coloare, nici înteles. Mi-aduc foarte bine aminte ca sugeam înca si deschideam ochii mari fara a primi vro împresie statornica. Auzeam vorbe pe care le prindeam numai ca sunete. Pasarile cari se certau în desisul gradinii, strachinile cari odorogeau pe masa rotunda, papucii cari se târsiiau prin casa lipita cu pamânt galben, ca si cuvintele omenesti mi-erau deopotriva. Câteodata, speriat fara sa stiu de ce, scapam tâta din gura cu un fel de tocnet gras si dulce. Numai atunci am fost gras, nesimtitor si fericit. Mâncarea o gaseam la nas, leaganul în bratele mamii si o caldura de blana la sânul ei. Eram cel din urma copil. Adormeam totdeauna, ca pe puf, într-o troaca asternuta cu scutece vechi si arse de atâtia copii cari se odihnisera pe ele. Voi, cari ati supt lapte strein si v-ati leganat pe brate platite, aveti dreptate sa nu întelegeti. Când m-am saltat si alergam prin gradina si prin viile din apropiere, odihna si somnul perisera cu cele dintâi cuvinte, cu cele dintâi dorinti constiente, cu prima vrere înteleasa si voita. Îmi placeau basmele, zisele din batrâni si mai ales întâmplarile apucate de neamul meu. Nu m-ai fi luat p-o împaratie din poala bunichii; si, în serile când fetele mari, cosând la gherghef, spuneau câte istorii toate, de m-ai fi batut nu m-as fi vârât în plapoma. Încetul, pe nesimtite, creierul meu se turbura, se aprindea; în fitece noapte tresaream din somn, speriat, cu pumnii înclestati si cu rasuflarea nabusita. Muma-Padurii, Zmeoaica cea batrâna, Strigoiul si Ielele cari ferbeau într-un cazan, rosiu ca para focului, mintea fetei de împarat mi-apareau în vis. Le vedeam mai limpede de cum vedeam troscotul si nalba din batatura; mai real mi-apareau ca dudul din fundul gradinii în vârful caruia ma suiam. Glasul lor de dihanii, ascutimea ghearelor si vapaile de pe beregata îmi spargeau urechile, mi-ameteau vederea si-mi dogoreau obrajii. Biata mama, lânga care dormeam, sa trezea din somn si în zadar aprindea vapaita si ma mângâia, dându-mi sa beau o cana cu apa. Eu, cu ochii deschisi, nu vedeam nimic, n-auzeam nimic, si obrajii mi-erau aprinsi încât ma usturau, parc-ar fi fost parpaliti pe spuza. Rar desteptam pe mama cu râsul meu, la miez de noapte, caci rar mi-apareau Fata din dafin, fericitul Cheles, fata cea mai mica de împarat si Zâna cea buna care trecea pe Fat-Frumos prin valea lacrimelor. Si, ciudat, din toate aceste basme si vise - de grija si de frica - ma deprinsei sa ascult cuvintele pâna în fundul lor, sa raspund la vorba cu înteles nevinovat, dar mai adânc decât s-ar fi cazut la un copil. Vorba la mine era icoana: o vedeam cu ochii. Atât de mult basmele si visele îmi sorbeau viata, ca chiar lacomia copilareasca disparuse. Trebuia cu d-a sila sa ma puie la masa. Galben si uscat ca niste moaste, de capul meu nu ramasese decât parul vulvoi si îmbâcsit de praf. Ca ma iubeau toti ceilalti... Dar la ce-mi slujea dragostea lor? Ei ma credeau bolnav si-mi dadeau foi de leandru si tintaura, pe când eu zaceam, aprins, nemultumit cu ale vietii. Zadarnic îmi descântau si-mi puneau în mâna câte un ou proaspat si rece; si degeaba tata îmi rasturna punga lui cu sfanti, caci eu ma stingeam de dorul basmelor, cari jucau si se prefaceau necontenit pe geamurile ferestrelor. Numai cântecile taraganate si haiducesti ma odihneau o clipa, apoi vroiam sa fiu singur si sa-mi închipuiesc tarile, cu munti, cu ape, cu soare, pe unde toate juvinele vorbesc si cocorii sa însiruie si cânta acelasi cântec jalnic. Când sor-mea ma lua în cârca si fugea spre nucii de la gropile cu nisip, eu închideam ochii, tremuram si mi se parea ca zbor spre tarâmul de care nu pomenisem nimarui. Nu stiu daca întelegeti ca la mine nervii si visele îmi mistuiau viata. Si totusi, nimic nu-mi scapau din câte se petreceau în juru-mi. Vorbele, soaptele, micele rautati, miscarile, dorintele, temerile, placerile, nevoile si adesea chiar gândurile le întelegeam, pe toate, de minune. Dar cu cât le întelegeam mai bine, cu atât ma scârbeam de toate câte se petreceau în creierul meu. Într-o zi eram bolnav, dupa cum auzisem, de "cutit", si mama veni voioasa, la umbra corcodusului, unde zaceam întins, si-mi zise vesel: - Stii c-o sa te faci bine, sanatosel s-o s-ajungi om mare? Asa mi-a dat în bobi... - Om mare? Si unde s-ajung om mare? - În lume, cu aga si cu boierii tarii... - Si aga si boierii tarii sunt oameni ca toti oamenii? - Pai ce sa fie, mama, vezi bine, ce vrei sa fie? - Atunci mai bine cu voi; nu vreau s-ajung om mare cu oamenii; mai bine singur; mai bine cum stiu eu si nu stie nimeni! Trubadurul se ridica în genuchi. Închise ochii. Pleoapele, când i s-atingeau una de alta, tremurau. Era un semn la el ca inima îi batea prea repede. - Destul, îi zise vecinul meu, iar o sa începi cu acea parere de rau de copilaria ta smintita, cu acel dor de nesimtire si de nestiinta desavârsita. Iar o sa-ti plângi zilele pentru ca ai învatat sa citesti. Parca te vaz cazând de oboseala, muncindu-te sa dovedesti ca tipografia este nefericirea omenirii. - Sa mâncam, ca iar o sa înceapa cu izbândirea viselor. El, care viseaza în toate serile de câte zece ori, sa sperie ca i se izbândeste un vis. Pe el, copii! Unul îl apuca de mâni, altul de picioare. Si, pe când îl leganam, din buzunarele hainelor îi cazura pe iarba câteva carti si un vraf de hârtii. - Lasati-ma, striga Trubadurul, lasati-ma, simt în nas acea duhoare de moarte! Lasati-ma sa ispravesc... Îl întinsaram pe iarba. Daca el vroia ceva, era cu neputinta sa-l întoarcem. Sa odihni putin cu fata în sus, se ridica în genuchi si începu: "Viata era prea lunga. Traiam destept si-n somn. Sufeream la lumina si pe întuneric. Îmbatrâneam în loc sa cresc. Visele sa înmulteau si mai toate se sfârseau cu o baba batrâna, spaima de urâta, numai cu doi dinti în gingia de sus. Asta baba ma lua la goana, si eu fugeam de-mi rapaiau talpile; sfarâmam bolovanii, saream santurile, treceam prin maracini; oasele calcâielor ma înjunghiau si mi se oprea rasuflarea. Si baba, dupa mine, în spatele meu, cu mâna aproape de umerii mei; îi simteam suflarea ei de gheata si îi vedeam, fara sa ma uit înapoi, vapaile ochilor. Asa ma gonea postii întregi si, când simteam cum si-a înfipt ghearele în spinarea mea, deodata sângele îmi îngheta în vine, pamântul se despica în doua si ma cufundam într-o prapastie. Ma desteptam cu tipatul sugrumat si spuzit peste tot trupul. De multe ori ai mei au crezut ca am pojar. Numai eu stiam ce am. Nimen n-ar fi putut crede. Începui sa am vedenii. Într-o noapte vroiam sa ies afara. Sora cea mai mare, care ma iubea ca pe luminile ochilor, sari din pat, ma lua în brate si ma duse în fundul gradinii. Era o luna nepomenit de frumoasa. Lumina ei poleia în argint visinii înfloriti. În capatul cararii sora-mea, subtire si dreapta, parea o stana de marmura alba. Lumina lunii sa schimba în rumeniu, în violet, si îneca lumea într-un aer albastru. Încremenii. Vroiam sa ma misc si nu puteam. Înaintea mea, d-a curmezisul cararii înguste, cum va vaz pe voi acum, doua ghemuri de tort învârtindu-se pe loc si ce sa desira de pe unul se însira pe celalalt. Cercai sa fug si nu izbutii, de frica ca nu cumva firul sa m-apuce de picioare. Vroii sa strig. Falcile mi se-nclestasera. Numai când mi­aparura niste broaste, buboase si moi, si începura a sari spre mine, cazând pe pamânt ca un plesnet umed, facui câtiva pasi si cazui la pamânt, cu mâinile întinse. Firul ghemelor mi se încolacise de picioare. Când sor-mea ma lua în brate si ma saruta apasat, îmi venii în fire. Suspinam. Luna, ca o sinie de argint, ravarsa lumina ei obisnuita. M-am uitat îndarat. Ghemele si broastele disparusera. Într-o zi cadea o ploaie calda. Fulgerile se frângeau aprinse în norii rostogoliti de vânt. Stresinile giuruiau în caldari parca s-ar fi jucat cineva pe o coarda de chitara. Eu aveam ceva; nu puteam sta în casa; fulgerile ma atâtau; cântecul stresinilor desteptau în mine dor de povesti. Vârâi catelul Corbii în sân si, de pe uluci, pe creasta casei. Nici nu stiu cum m-am trezit în pod. Acolo, lanturi, bleauri si leoci vechi, vârtelnite rupte, tevi de pusca, darace, pieptini de lâna, melite si sculuri de in si de borangic agatate de sitele învelitorii. Le cercetai pe rând. Lanturile mai ales îmi faceau o deosebita placere cum le zanganeam în ropotul ploii. Apoi pusei mâinile capatâi si ma lungii cu fata în sus. Catelul mi se încolaci pe piept, îsi vârî botul supt picioarele de dândarat si adormi tremurând. Eu spuneam Fata nebuna de împarat: Fata, una singura la parinti, bolea într-un geamlâc de clestar. Si era asa lumina, parca s-ar fi aprins cerul. Si fata ceru sa se duca la fântâna cu colac de peatra ca sa bea apa. I se facu pe plac si se duse. La fântâna, o baba, zbârcita si uscata, turna apa într-un ulcior. - Mama, fa bine si pleaca-mi tâtâna urciorului sa sug si eu putintica apa rece ca mult ma arde un foc nestins. Cum îi lua Dumnezeu mâinile, nu stiu, ca fata scapa urciorul de pe ghizduri si îl facu numai cioburi. Atunci batrâna, oftând, o blestema: - Maiculita, lua-ti-ar strigoul mintile cum mi-ai luat tu potolirea setii... Si parca vazui... da, îl vazui... pe strigoi sontâcaind de la cap pâna la picioarele fetii ce zacea întinsa, si îi picura, dintr-o chitara veche, un cântec ametitor ca o apa linistita si adânca. Coardele groase zbârnâiau izbite de lemnul uscat al chitarii, iar cele subtiri sa rasfatau într-o piuiala marunta si întoarsa pe loc. Strigoiul rânji si puse mâna pe fata de împarat. Ea se lasa molesita s-o puie în cârca. Înghetai de spaima si racnii, facându-mi cruce: - Piei, proclete!... Oh! cât e de frumoasa! Unde vrei s-o duci? Privii împrejur. Sa facuse întuneric. Ma aruncai pe gura podului. De pe acoperis ma rostogolii în putina cu apa". - Fleacuri, nervi! zise unul dintre noi, taind sirul Trubadurului, galben ca ceara; fleacuri, cântau siroaiele de apa ce cadeau în fundul caldarilor goale. Iaca chitara strigoiului. - Ai dreptate si esti prost, raspunse Trubadurul necajit, stiu si eu ca fundul caldarilor bombaneau acel farmec de sunete, dar daca închipuirea creeaza o viata de chinuri, crezi tu ca suferi mai putin decât daca aceeasi viata ar avea si brutalitatea realitatii? Si daca o veste mincinoasa ti-ar veni la urechi, ca iubita te înseala, crezi ca n-ai suferi ca si cum te-ar însela în realitate? Si chiar de te-ai încredinta de eroare, îti va ramânea îndoiala, un început de nefericire. Un om poate muri daca asemenea temeri îl vor covârsi. Cauza e usor de înteles. Poti sa râzi tu de ea, poti s-o numesti iluzie, vedenie, nervi. Eu o numesc "jumatatea cealalta a vietii pipaite". La unii pridideste sângele, la altii nervii. D-aci cele doua vieti: viata reala si viata închipuita. - Daca întelegi aceste lucruri, amice, îi zise cel mai voinic dintre noi, pentru ce nu pastrezi o cumpana mai potrivita între cele doua vieti? Trubadurul îsi sterse sudoarea de pe frunte si raspunse: - Oh! dar nici voi... Nimeni pe lume nu va întelege ca o idee adânc înfipta în mintea ta împreuna cu un sentiment al ei este forta fatala care te poate duce la peire sau te poate face om mare. Si o idee în asa conditiuni este o realitate pentru om mai brutala decât un bolovan pe care l-ar pipai cu d-amaruntul. Eu poate sa pier, prada unor iluzii triste, dupa voi, a unei realitati nedrepte, dupa mine. Deosebirea între noi e ca eu va înteleg toate cuvintele vietii voastre, iar voua vi se pare ca le întelegeti pe ale mele. Va faliti cu pozitivismul vostru... Stiinta care studiaza un creier mort este stiinta mortii. Si nu tagaduiesc, stiinta a înteles pe deplin de ce moare un om si toate prefacerile prin care trece un cadavru, dar n-a înteles nici pe sfert viata si schimbarile ei. "Cauza unica si initiala" este o taina pe care nu cu algebra voastra o veti întelege. - Sa mâncam, ca te-ai obosit. Credeam ca l-om întoarce din povestirea sa. - Nu, raspunse Trubadurul, vreau sa ispravesc. Nu înteleg... Si daca nu întelegi, de ce sa traiesti?... Dati-mi un pahar cu vin... Mi-e frig... Dati-mi sa beau... Lua un pahar; îl aduse la gura. Mâna îi tremura asa de tare, încât îl scapa si îl varsa pe iarba. Luminele ochilor i se marira fara pic de scânteie, ca niste tinte batute în doi nasturi de sidef. - Dar visele începura a mi se izbândi; vorbesc de cele urâte... Si începu sa povesteasca c-o voce asa de putin omeneasca, ca pe noi, prietenii lui d-atâtia ani, ne cuprinse o frica mai ciudata ca frica unui copil care ar trece noaptea prin curtea bisericii. "Eram de zece ani... Deschisesem ochii pe o copila cam de vârsta mea, cu care colindam viile. Balaia îi ziceam eu, caci era alba, slabuta, cu parul ca un caier de lâna moale si învoalta. Ochi verzi... verzi si blânzi... nu ma înselau niciodata... Un glas dulce, ca dupa somn. Semana cu ochii asa de mult, ca, de vorbea, mi se parea ca-i vaz ochii, si de ma privea, lung si blajin, mi se parea ca în fundul urechilor auzeam glasul ei mângâietor. Semana cu sor-mea. Pe amândoua le iubeam deopotriva. Si le iubeam din cale-afara, caci numai ele se apropiau de lumea basmelor mele, dupa care as fi alergat pâna sa nu mai ramâie piele pe talpile picioarelor. Într-o seara, înainte de a ne desparti, o gatii cu flori de papadie si cu mladite de mazariche si îi zisei, trist, fara sa pricep de ce: - Balaio, de cine ti-e dor tie când esti singura? - De tine, de luna si de flori... Cu ele mi-e dor de tine... Cu tine nu mi-e dor de ele... - Dar tu o sa mergi cu mine daca m-oi duce departe-departe? - Departe... nu e ca aici... departe e pustiu... Mai bine cu ai nostri... - Dar daca oi sapa o groapa adânca-adânca, o sa te cobori cu mine, sa vedem ce-ar fi pe alt tarâm? - Adânc... e frig!... Adânc... e întuneric!... Mai bine la soare. Adormii în noaptea aceea încet-încetisor; mi-auzeam rasuflarea. Vroiam sa nu adorm, dar, închizând ochii, de frica întunericului, ma fura un somn în care numai trupul si ochii adormisera. Dam sa misc mâinile si sa deschiz ochii. Mâinile - grele, ca niste drugi de fer, cu neputinta de mutat din loc. Pleoapele - ca turnate în plumb si topite una într-alta. Dupa un vânt, pe care-l auzii o clipa ca si cum ar fi suflat peste lumea toata, mi se paru ca deschiz ochii, ca ma scol în picioare, desi îmi ziceam: "Cum, deschisei ochii si sunt cu ochii închisi? Cum, ma sculai în picioare, si stau lungit în pat, sput plapâma, lânga mama?" Se facea o câmpie întinsa. Eram cu tata, cu sora-mea si cu Balaia. Trei cai, înhamati la o caruta, pasteau, sforaind. Din senin, auzii: " Destul ati odihnit pe drum!... sa nu va mai opriti..." Ne suiram în caruta. Caii sorbeau departarea gonind; iarba se uscase; un nor de praf ne învaluia... Caii plesnira. Caruta se sfarâma. Pe noi ne azvârli unul peste altul. Eram deasupra lor, ametit de zguduire. Pamântul se deschise. Întâi înghiti pe sor-mea, apoi pe Balaia si la urma pe tata, care ma înhatase de camase si ma târa dupa dânsul. Pamântul îi acoperi si se închise între ei si mine. Si din fundul lui auzii o jale nabusita:" Ah! e pustiu... e frig... e greu... întuneric!" A doua zi sor-mea se bolnavi. Visul meu mi se destepta în minte. De spaima, nu mai vorbii nimarui. Toata viata mea se marginea la micile servicii ce faceam bietei bolnave. I-aduceam apa, îi tineam de urât, îi mângâiam mânele slabe si reci. Eram sigur c-o pierd. Visul meu o rapunea. Durerea mea era un fel de nesimtire. Câteodata ma muscam de mâna, ca sa ma încredintez daca traiesc, si nu simteam nimic. În sfârsit, ea muri fara sa se plânga, închise ochii uitându-se în ochii mei, cu parerea de rau ca m-a întristat. Ce noapte posomorâta! La capul ei ardea o lumânare de ceara. Mâinile - încrucisate pe piept. Tata era pe drumuri, pentru pâinea de toate zilele, fara nici o stire. Ceilalti adormisera plângând. Eu ma sculai încetisor, ca o pisica, si îngenucheai la patul ei. Încremenisem gândindu-ma ca daca cineva mi-a trimes acea veste în vis, acel cineva trebuie sa fie undeva si, de ma voi grabi, voi întâlni pe sor-mea... Gândurile mele se rupsera d-un ululuit care iesea de sub cearceaful moartei. Sarii în picioare. Ma plecai spre dânsa. Un zgomot de scânduri. Tresarii. Iubita mea se îndoi putin de mijloc, si mâna dreapta a ei rupse panglica care o lega de cea stânga si-i aluneca pe coaste. Vrusei sa strig: " Mama, scoala-te, e vie!" Imposibil. În spatele meu auzii niste hârjiituri pe geamuri. Ma întorsei spre ferestre. Ceva negru aluneca d-a lungul geamurilor, cadea si iarasi se ridica. Casa mi se învârti supt picioare. O ameteala îmi lua vederea si cazui mototol la pamânt... Nu stiu peste câte zile m-am desteptat. Sor-mea, care ma purta în cârca, care îmi dadea cele dintâi visini pârguite, care nu ma lasa sa plâng niciodata, pierise dintre noi. Zadarnic îmi spuneau ceilalti ca în noaptea aceea catelul intrase supat, ca o scândura rau asezata cazuse, ca pisica, cu pisoi mici, dase sa intre în casa cu un soarice. Acel alai jalnic, de hârjiituri, de zgomote si ululuieli în jurul moartei, care miscase mâna dreapta, nu-mi iesea din minte. Cazu si tata bolnav de junghi. Zacea în patul de lânga soba, si eu tremuram de friguri în patul cel mare. Ceilalti stropoleau p-afara tristi, si vai de mâncarea si odihna lor!... Tata începu sa sufle greu. Îmi facu semn sa m-apropii de el. Eu iesii de supt cojoaca si ma lungii lânga dânsul. Ma îmbratisa si, când eu îi zisei: " Tata, ma doare", el ma saruta pe frunte si târziu îsi dezlipi buzele de pe fruntea mea. Ma încinse caldura. Ochii ma usturau. Picioarele nu mi se astâmparau, cautând racoarea. Degetele m-ar fi fript daca s-ar fi alaturat. Si tocmai când atipii simtii o mâna rece care mi se înfige în spinare. Auzii bine un " ah!" nabusit. Cercai sa fug din pat si ramasei spânzurat în mâna tatii, teapana si înclestata în spatele camasii mele. În acea zvârcolire, un fulger îmi trecu prin minte: "Desigur, si tata a murit, si Balaia va muri. Mi s-a izbândit visul... întocmai!" Cu sor-mea se dusese mângâierea, cu tata cântecele, cu Balaia dragostea. Ma întremasem. Luna lui iulie era calda si vesela. Singura sora ce-mi mai ramasese, ai carei ochi nu erau verzi, mi-aduse capsune si dude albe. Ma trezeam ca dintr-un somn lung. Nu-mi ramasese din toate nefericirile decât un fel de amintire pierduta în mintea mea ca într-o negura adânca. - De ce nu mai cânta tata? - A murit, raspunse ea, ridicându-mi parul de pe ochi si netezindu-ma pe obraji. - Dar Colia? Mi-e dor de dânsa. - S-a dus Colia, biata Colie! - Dar Balaia?... N-am vazut-o de-atâta vreme! - Balaia?... Nu se stie nimic de dânsa. Traia din use în use...Unii spun ca a murit si-a îngropat-o popa pe seama bisericii. Atunci mi se paru ca ma aflam în pustie locuri: nemarginire, mutenie, cer albastru. Si mi-era dor, si n-aveam cui sa spui dorul. Începui sa plâng. Viata mi se stinsese cu izbândirea visului de care mi-adusei aminte." Trubadurul statu neclintit în picioare. Buza de jos îi tremura. Clipea des, ca si cum ar fi voit sa alunge niste vedenii. - Dastul, îi zise unul din noi. Ne-ai obosit. Culca-te jos. Odihneste-te. Ce te uiti asa? Nu e nimic. Nu vezi nimic decât cerul limpede. - Ba vaz! raspunse Trubadurul. Ochii i se desfacura mari si turburi, gura i se deschise larg. Pieptul i se umfla. - Ba vaz! Vaz bine ceea ce voi nu puteti vedea! Fata de la disectie era Balaia... alba si rece... pe masa de marmura... - Nu putea fi ea. Ti s-a spus de mult ca a murit. - Nu, nu, se facuse nevazuta... O fi înselat-o cineva... a furat-o... era sarmana de parinti... Numarul doua nu m-a înselat. Visasem ca murise trei... au murit numai doi. E un numar fatal. Când întâlnesc un chip ciudat, pentru întaiasi data, or pe ce ulita m-as duce, pâna seara, trebuie sa-l întâlnesc a doua oara. Când oi râde într-o zi, e cu neputinta, în aceeasi zi, sa nu râd a doua oara, desi foarte rar mi se întâmpla sa râz. Odata mi s-a spus de un domn cu dinti frumosi ca are dinti falsi; de altul, ca înseala la carti; de nu stiu cine, ca se însoara a treia oara; de un ministru, ca se îmbata, si de un avocat, ca face testamentele muribunzilor asa ca sa le mosteneasca întreaga avere. Pâna seara, în aceeasi zi, mi s-a vorbit despre altii întocmai ca de cei dintâi. Credeam - adaoga Trubadurul - ca la disectie am întâlnit o a treia fiinta care sa semene cu sor-mea si cu Balaia. M-am înselat. Si de asta data doua a batut pe trei. Balaia era pe masa de marmura. Am cercetat în catastifele bisericii, am citit pe toate crucile. Numele ei lipsea. A rapit-o cineva, si nimeni nu s-a îngrijit de dânsa: o belea mai putin la use, o îmbucatura de pâne câstigata!... Oamenii sunt fara inima... Câini!... Hoti!... Stârvuri!... Nu mai sunt oameni!... Cultura i-a ucis!... - Nu ai destule dovezi... De unde stii? - Era ea... era ea! raspunse Trubadurul, amestecându-si vorbele cu râsul... Era ea!... I-am daschis ochii... erau verzi ca ai ei... în cel drept avea o pata galbena pe iris... ca si dânsa... În stânga sânului, desfacut la vederea tuturor elevilor, avea o mura neagra... ca si ea... Nu puteau fi trei în lume ca ele!... Sor-mea avea aceleasi semne... - Trebuia sa afli de unde fusese adus cadavrul... - Oh, am aflat! racni Trubadurul parca l-ar fi înjunghiat cineva. Ah, taceti! Am aflat!... Nu mai exista oameni!... Lumea s-a prefacut într-o mocirla în care numai porcii se rasfata!... Ma îneaca acel miros al mortii, rânced, greu... Si odinioara mirosea a flori de câmp... Ochii i se supsera. Picioarele i se taiara de la genuchi. Îl luaram de subtiori. Mâinile îi cazura moi, leganându-i-se din umeri. Capul i se dete pe spate, cletanându-se ca si cum ar fi fost un ghem legat c-o sfoara cu care te-ai juca. Îl întinsaram pe iarba. Îl dezbracaram si începuram a-l freca pe mâini si pe picioare cu rom amestecat cu vin. Când se destepta, fata-i era alba-vinetie, ochii stinsi si degetele mâinilor îi tremurau. Sughita. Îsi trecu mâna pe frunte. Ceru un pahar cu apa. Privi împrejur. Si, ca si cum si-ar fi adus aminte, din fundul unui veac, ne zise linistit: - Nu e nimic, dragii mei, nu face nimic... Stiinta voastra va dezlega toate. As vrea sa ma culc. Crez ca acum voi dormi bine. Cum îsi pleca capul, adormi. Înaintea noastra stau merindele risipite. Ne ajunsese foamea, dar nimeni nu îndrazni sa ia vro îmbucatura. Priveam, taceam, ne gândeam. Analistul clipea des; scepticul ridica din umeri; al treilea sa uitase c-o mâna pe frunte; eu închisesem ochii si pifaiam dintr-o tigareta stinsa. Se destepta tocmai când soarele aluneca pe dupa frunzisul padurii. Ceru sa manânce. Îi paru rau ca din cauza lui noi rabdaseram de foame. O privighetoare îsi piruia povestea ei neispravita. Prin padurea deasa strabateau sageti de lumina. - Sa ne întoarcem, zise Trubadurul linistit. Voi credeti în viata viitoare? - As!... fleacuri... - Va veni o viata eterna si perfecta peste câteva miliarde de ani. - Alta prostie! Când se va stinge soarele, asteapta tu mult si bine o viata eterna si perfecta... - Soarele nu arde ca sa se mistuie vreodata. E o nerozie stiintifica ca soarele ar fi un colos înflacarat. Caldura si lumina e rezultatul sferii de eter care îl înconjoara. Eterul condensat a produs tot ce exista, materie, plante, animale, si tot din el, vibrând vesnic, va izvorî o viata vesnica si perfecta. - Eu, zise Trubadurul, n-as dori o alta viata, chiar daca ar fi eterna si perfecta, decât numai o clipa... Ce mult doresc sa le mai vaz o data! - De unde stii ca n-ai sa le vezi? Lumea este un sir nesfârsit de fenomene, si oamenii, descoperind legile la care ele se supun imediat si vremelnic, cred ca au ispravit cu misterele naturii. Cine stie daca n-o sa va întâlniti! - Sa poate; dar as dori sa am constiinta ca ne-am întâlnit. Sa stiu cine au fost ele si cine am fost eu. Altfel, la ce mi-ar folosi reînvierea cu o constiinta straina de cea de azi? Asa, lasându-se în voia vorbei, ajunseram la capul podului. Dupa parerea tuturor, eu trebuia sa dorm cu Trubadurul, acasa la el, caci cu nici un pret n-ar fi vroit sa se culce aiurea. Toti îmi soptira ca n-ar fi bine sa-l las singur. Se înserase când ajunseram acasa. Luna se ridica la orizont cât o banita si asa de rosie, ca parca iesea dintr-un ocean de sânge. O cararuie îngusta taia gradina pâna-n fund. Cum ne simti, câinele începu sa hamaie, apoi se pleca la picioarele Trubadurului si, dând din coada, chefni de bucurie. Câteva gaini, culcate în corcodusul din fata casei, trezite din somn, se mutara pe picioare, ploconind capetele în sus si în jos. Intraram în casa. Aprinse doua lumânari. Cartile erau ravasite pe scaune, pe masa si pe patul de lânga soba. Paiajeni îsi întinsesera pânzele, ca niste dantele stravezii si prafuite, în unghiurile tavanului de scânduri. De grinda groasa din mijlocul tavanului atârna un crâmpei de ata, patat de muste, de care odinioara atârnau halvita la lasatul-secului. - Am ramas singur, îngâna încet Trubadurul, aruncându-si palaria în firida sobei. Am ramas singur, si am fost multi. Toate lucrurile din casa îmi fac rau, si totusi, nu m-as muta nici într-un palat. Daca n-as fi mâhnit si torturat, ce as putea fi eu pe lume? Daschisei gura ca sa-l întorc din aceste gânduri, dar, mai nainte d-a slomni vrun cuvânt, el îmi zise repede: - Ai dreptate!... Ai dreptate!... Ce-a fost s-a dus, ce va mai fi o sa se duca. Fii pe pace. N-ai venit degeaba. Am sa-ti cânt o romanta pe care am scris-o ieri noapte. Îsi desprinse vioara din cui. Încerca coardele si începu sa cânte. Atacând repede coarda subtire cu o migala de sunete ascutite, trecu printr-o gama pripita pe cea din urma coarda. Arcusul lui scotea niste vaiete cari se asemanau cu jalea omeneasca. Începu un duo pe coarda a treia s-a patra, prelung, naiv, sfârsind cu o vijelie patimase, ca sa-si reia iarasi ideea sa pe prima coarda într-un sir de note tremuratoare, calde, aci vesele, aci triste, necontenit puternice si sigure. De dupa soba scoasera capetele trei pisoi mici, cari se cletanau pe picioare. Cu ochii tinta, albastri si sticlosi, privira fermecati si se retrasera în fund, si iarasi aparura, ca si cum capetele lor rotunde erau legate împreuna. Unul din ei pâhai si începu sa miste capul dupa arcusul care aluneca pe coardele viorii. Deodata s-auzi un plesnet sec. Cazuse calusul, prididit de bratul nervos al Trubadurului. Pisoii se ascunsera în culcusul lor. - Nu mai cânt, zise trist Trubadurul, mi-e frica sa nu caza calusul a doua oara. Ah! numarul doua! Dormiseram un somn. Pe la miezul noptii, ma trezi o târsiitura de pasi. Daschisei ochii si înghetai vazând pe Trubadur. Se furisase de lânga mine si sa încerca a-si potrivi calusul la vioara. Luna lumina odaia asa de bine, parca s-ar fi ravarsat de ziua. Trubadurul era în camasa de noapte. Cu ochii închisi, îsi potrivi calusul. Lua arcusul din cui; daschise o cutioara mica; îsi freca arcusul cu sacâz; trase zavorul usii si iesi linistit cu picioarele goale. - E somnambul, bietul Trubadur! Îmi auzii ticaitul inimii. Sarii din pat si-l urmarii, neîndraznind sa-l dastept, de teama sa nu moara de spaima. El, dupa ce trecu pragul tinzii, se îndrepta spre fundul gradinii, încercând coardele cu degetul. Ocoli taietorul din batatura; pasi peste niste ostrete, usurel, ca sa nu se taie, si apuca pe cararuia îngusta. Când ajunse la dudul batrân, îsi acorda vioara. M-apropiai de dânsul... Era cu ochii închisi... Fata - alba ca varul. Tremuram de frica. Nu stiam ce sa fac. El îsi atârna vioara si arcusul de degetul cel mic si, cu o usurinta nemaipomenita, se agata de primele ramuri, se îndoi de mijloc, rezemându-se în picioare, si începu sa se suie printre cracile groase ale dudului. Voii sa strig: "Dastul! o sa cazi! da-te jos!" Frica îmi luase limba. Când se apropie de vârf, încerca cu mâinile cele din urma ramuri, ceva mai groase ca degetul, si, punând piciorul pe ele, sa înalta deasupra dudului ca o statua alburie cletanata de mladierea ramurilor. Ridica capul spre luna care stralucea deasupra lumii. Era tot cu ochii închisi. Înmarmurisem, cu gura cascata si cu bratele întinse spre el. Trubadurul aduse vioara supt barbie si începu o furie de sunete în tacerea adânca a noptii. Eram hotarât sa-i strig: "Dastul! dastul! "Doua coarde îi plesnira una dupa alta si calusul trosni sinistru. Trubadurul trasari si ridica vioara în sus. O fantoma se încerca a pluti în vazduh. Daschise ochii; se trezi, se clatena pe picioare, îsi pierdu cumpatul si, tipând desperat, sa pravali din vârful dudului. Rabufni de pamânt, la picioarele mele, scaldat în sânge, cu capul zdrobit. Ma plecai... Mi se paruse ca dându-si sufletul soptise... "Ah! numarul doua"... În învalmaseala de carti si de note, i-am gasit testamentul olograf, scris si subscris cât se poate de daslusit. Ne ruga: "Sa se vânza toate lucrurile din casa, între altele, o pereche de paftale turnate în argint si un chilim vechi si frumos ales. Sa se darâme casa. Sa se rasadeasca pomi peste tot locul, pastrându-se poteca care duce la dudul batrân din fundul gradinii. Pe mine sa ma îngroape în stufaria de visini, la radacina unui persic ratacit printre ei; florile de persic sunt cele mai frumoase, iar fructele au cel mai racoritor gust. Acolo se afla un mormânt adânc sapat. E mormântul Balaiei. Veti sapa pâna veti da de un cosciug larg, captusit cu plumb; sa ma lungiti binisor lânga dânsa, ochi în ochi, gura în gura, sa para ca suntem vii, ca odinioara. Veti tintui în piroane groase pleoapa cosciugului, ca nu cumva broastele sa ne turbure linistea si sa ne pateze trupurile. Viermii cari se vor naste din noi se vor iubi. Pe mormânt veti rasadi merisor. Prima fata cu ochii verzi a oricaruia dintre amicii mei E... A... A... si B... va mosteni gradina mea. Amicii mei de mai sus, pe care totdeauna i-am iubit, vor fi executorii acestui testament si vor publica, când vor voi ei, memoriile mele, scrise de mâna mea. Aceste memorii se gasesc în chichita lazii de supt icoane. P. S. Vioara sa mi se puie supt capatâi." Executorii testamentari am împlinit o parte din dorintele bietului Trubadur. Gradina în care se odihneste el este cea mai frumoasa din Olteni. Pe mormânt i-am ridicat un bloc de marmura în forma de piramida. Pâna acum n-a avut nici o mostenitoare. Pozitivistul are un copil mic cu ochii verzi, caruia îi zicem "micul inginer", dar e baiat, nu e fata. Ne-a fagaduit însa ca în curând ne va rapi scumpa noastra gradina. HAGI-TUDOSE Dincolo de "Crucea de peatra", d-a stânga Soselei Vitanului, se ridica biserica "Sfânta Troita". Mândrete de biserica. Ce zugraveli, pe dinauntru si pe dinafara, cum arar se mai pomenesc numai la bisericile din vechime. Dar de asculti la troiteni, mai cu seama la cei batrâni, te apuca ametelile când încep ei sa-si ridice biserica în slava cerului. Ma rog, nu au atâtea degete la amândoua mânele câte minuni se afla în sfântul locas. Si când se încurca, se fac foc batrânii troiteni; ba îsi musca degetele la numaratoare, caci iata, cum au apucat ei sa numere minunile: ridica amândoua mânele în dreptul ochilor, ti le vâra sub nas cu degetele rasfirate, apoi la fiece lauda zice "una la mâna" si moaie câte un deget în gura. La înfierbânteala, uita ca degetele sunt ale lor, si le musca, si vorba se preface în suparare, supararea în cearta si cearta în gâlceava. Cum sa caza ei la învoiala?... Fiecare vrea sa laude si sa numere numai cum vrea el, iar nu cum lauda si numara ceilalti. De cumva nu esti din partea locului, trei-patru batrâni - cari de obicei asculta, cu gurile cascate si cu sepcile pe ceafa, la cântecele copiilor din scoala vestitului dascal Nicuta - cum te-or zari, te simt, ca niste copoi, ca esti strain, ca n-ai mai vazut biserica lor. Îsi freaca mânile; tusesc; îsi dreg glasul; apoi, rara-rara, cu niste pasi lungi si semeti, îti ies înainte, îti cauta prilej de vorba, toti cu aceleasi cuvinte, cu aceeasi taraganire de glas si cu capul dat pe spate: - Ei, flacaule, de pe unde?... Ce vânturi?... Pe la noi... ai?... Si de ce?... Ce zici de biserica noastra?... Nu, ma rog, ce crezi d-ta, ca n-o sa-ti taiem capul... De te împinge pacatul sa spui ceva de sfintii uscati si drepti - unii cu sulite, altii cu palose, unii calari, altii pe jos si cu mânele asa de încrucisate pe piept, ca palmele le ies afara din trup - pe loc batrânii îsi ridica pulpanele giubelelor în cingatoarea de plisa rosie si-ti sufla cuvântul din vârful limbii: - Ei, puisorule, mai sunt zugravi, grozavi de tot... Am vazut si noi... am prea vazut cum o dau în pagâneste si-ti toarna la sfinti cu ochi de om, cu mâni si picioare ca si ale noastre... Da' de, vezi d-ta, sfintii astia, asa cum i-am apucat noi, de când am deschis ochii, sunt adevarat sfinti. Voi, tinerii de astazi, la legi umblati cu soalda, la scris cu soalda si la sfinti tot cu soalda... II Asa m-au judecat si pe mine, si n-oi mai uita mai ales ochii mici si vargati ai ctitorului, care-mi talmacea zugravelile, înfigând degetul aratator asupra sfintilor si oftând parca ar fi voit sa plânga vremile apuse si credintele de odinioara. Erau patru. Trei - cu giubele lungi, cu sepci cu cozoroace de lac, crapate si sterse de lustru. Jupân Hagiul purta pe umeri o scurteica de lastic, galbena, spalacita, patata de untdelemn si picata cu ceara. Ctitorul vorbea mereu, iar ceilalti trei îmi râdeau în obraz, ca si cum mi-ar fi spus: "Da-te prins, da-te batut, nu te pune cu ctitorul nostru, c-a vazut multe s-a patit si mai multe"... - Uite, îmi zicea ctitorul mâniat, ce poftesti? Nu-ti place Sfântul Gheorghe? Ce vitejeste sta pe cal! Si cum omoara balaurul spurcat, parca ar ucide un verme, nici nu se sinchiseste. Iaca si mucenicul Mina cum îsi bate joc de Necuratul. Dar capul archiereului Nicolae... ce mândrete, ce curatel si frumos batrân! Ei, nenisorule, o sa traiti, si cu d-alde astea n-o sa va mai întâlniti! În ziua de astazi?... vardie nationala cu cozi de cocos muiate în bacan... si barabance... si triu-liu-liu-triu-triu... la dreapta... la stânga... dreeeepti!... Iar sfintele locasuri... rusine! Ctitorul abia rasufla, rosu ca para focului. Ma hotarâsem sa tac. În usa amvonului: draci cu gheare de trei ori mai lungi ca degetele, oameni cu parul vulvoi, îngeri slabi si lungi si, mai presus de toti, bunul Dumnezeu, pe nori cenusii, rotocolit cu un curcubeu. Ctitorul nu se mai putu stapâni. Ridica mânele. Mânecile i s-adunara în umeri si începu, ascutindu-si glasul: - Nu vezi cum s-agata dimonii de talerul dreptilor, dar ei tot mai sus, tot mai sus la cântar, caci o fapta buna ridica de la pamânt doi draci si mai bine... Nu vezi ca astia-si apasa degetul pe un sir de oameni dezbracati si albi ca varul, cari o pornisera spre rai - au fost buni, milostivi, si n-au râvnit la ale altuia, si n-au zavistit, si n-au furat, si n-au luat numele Domnului în desert, si n-au avut noua baieri la punga, ca în ziua de azi... Hagiul pleca capul în jos, strângându-si poalele scurteicii. Doi din batrâni iar zâmbira si iar întelesera cu zâmbetul lor siret: "Bine mai vorbeste ctitorul! Da-te prins, da-te batut, nu te pune cu ctitorul, ca te face puzderie!" - Iaca, urma ctitorul, iaca si bogatii nemilostivi cum se duc în focul ghenii cu sacii în spinare, deselati de aur si de argint! Hagiul tusi, trase cozorocul sepcii pe ochi si întoarse spatele "judecatii d-apoi". - Strângeti-va voua comori în ceruri... striga ctitorul, amenintând cu pumnul pe bogatii nemilostivi, cari sa duceau linistiti în iad... strângeti-va voua comori în ceruri, caci mai lesne va trece funia corabiii prin urechile acului decât bogatul în împaratia cerurilor! Ctitorul ramasese cu pumnul înclestat asupra zidului; ceilalti doi îsi descoperira capul, îsi facura cruce, îngânând: "Doamne, Doamne, mare si milostiv esti, Doamne!" Jupân Hagiul o sterse binisor-binisor si se facu nevazut. - Fugi Hagiul... fugi... Nu-i vine la socoteala, - începu iar ctitorul - nu da un sfant la cutia bisericii (ctitorul tinea mult la cutia bisericii), si acasa - nomol de galbeni batuti si ferecati! Îngroapa mereu cazanele, si n-are decât o nepoata, pripasita pe lânga dânsul de când a plecat la agialâc, ca sa-i pazeasca costoroaba. Si nu marita fata mare, nu sleieste un put, nu daruieste un crâmpei de salba iconostasului unde se miruieste, caiafa de el! Si vorba se încinse ca focul. - Sa dea Hagiu?... Hagiu sa dea?... - Dar nu l-ati vazut cum misuna prin cârciumi si bacanii? zise ctitorul. Intra într-una, ia binisor o maslina, o aduce la gura s-o strecoara printre gingii. Fol, fol, fol, o mesteca... "E, cum dai maslinele, draga cutare?..." "Atât"... "Scump, scump de tot la asa vremuri. Vremuri grele!" Si pleaca... Intra peste drum. Sterpeleste icrele de cosac. Rupe o bucatica, îi face vânt. Pleasc, pleasc... "Cum petreceti icrele?"... "Atât"... "Scump, scump. Vremuri grele!" Si pleaca... Se duce la pastramagiul din colt. "Ia sa vedem, vericule, cum ti-e marfa, ca nu mai dau pe la cutare"... Ia o feliuta, îi face de petrecanie. "Cum o dati?" "Pe parale si atât." "As, v-ati scumpit de tot! S-au dus vremurile alea... Vremuri grele!" Si pleaca. Îi e sete. Intra într-o bragagirie. "Ei... sa gust... ce basibuzuc aveti?" Suge un fund de tinichea, ghiort, ghiort, ghiort. "Zeama de agurida. Cin' s-o bea? Cin' s-o plateasca? Vremuri"... Si pleaca. Asa manânca si se racoreste, si pe el îl dau banii afara din casa. Si batrânii - hi-hi, ho-ho, hi-hi - râd cu lacrami, napustindu-se în vorba, care mai de care mai siret la cuvânt si mai subtire la coada ochilor, rasucindu-si stropii de mustati, întorsi ca niste colti albi împotriva nasului. - Carâmbii cizmelor?... De când era flacau... - I se scâlcie tocurile?... Le bate singur câteva flecuri... - Pe mine, de câte ori ma vede: "Da-mi o pustie de tigare, ca-mi uitai papusa acasa". - As! ce-a uitat acasa?... Bea pelinita. O aduna vara, o usuca, o freaca în mâni s-o aseaza în lacra. Bea toata iarna si tuseste sa-si dea sufletul. - Da' v-ati uitat pe sub scurteica Hagiului? zise ctitorul, râzând si ciupindu-si mustatile. Nu?... Bine... Sa va spui eu... Într-o zi, dupa slujba, stam de vorba... mai multi insi si câteva cocoane. Hagiul se uitase într-un jet... Pândea o prescura. Paracliserul, un drac si jumatate, îi arata, jos, înaintea noastra, o firfirica de paispre'ce si-i zise: "Jupân Hagiule, mi se pare ca dumitale ti-a cazut la miruiala". Hagiul sari în capul oaselor. Se apropie de firfirica. O tintui cu ochii, ca sa-i fi dat cu piciorul n-ai fi mutat-o din loc. Întinse mâna... Când se apleca de jumatate, pe noi, din spatele lui, barbati si cocoane, ne bufni un râs strasnic, si râzi, si râzi... Hagiul îsi uitase acasa turul pantalonilor... De râsul nostru, neîndraznind sa se aplece pâna la firfirica, se uita lung la dânsa si, cu lacramile în ochi, iesi din biserica, mormaind: "A mea era!... era a mea!" Paracliserul stia de la nepoata Hagiului ca Hagiul de zece ani taie din turul pantalonilor ca sa-i cârpeasca pe unde se cosesc. Scurteica fusese înca p-atât de lunga, dar o scurtase mereu din poale, ca sa încaputeze mânecile. III Fum pe cosul Hagiului nu s-a pomenit. Ridice viscolul nametii pâna la stresini. Apele sa înghete tun. Treaba lor! Hagiul nu vrea sa stie de crapa pietrile la gerul Bobotezei, nici daca în iulie turbeaza cânii de caldura. Iarna tremura, vara gâfuie. Toata viata lui, de câte ori nepoata-sa - traind aciolata pe lânga dânsul - îi pomenea, la Craciun, sa taie si ei un porc, ca tot crestinul, batrânul raspundea: - Îmi face rau, nepoata, s-aud guitând... Îmi face rau... c-asa sunt eu... milos... - Cumpara-l, nene, taiat gata. Daca asa îl aducea din cuvânt Leana, înghitind în sec, cu gândul la sorici, batrânul raspundea linistit: - Un porc... carne multa... Se strica... Doua guri suntem... Venea Pastele. - Nene, sa înrosim si noi oua... - Ce prostie!... Oua rosii?... Nu e mai bine sa le mânânci proaspete?... Oua rosii, oua statute... - Sa rosim putintele. - De rosim putintele, ardem focul degeaba, cumparam d-a surda bacanul... Cheltuiala zadarnica... Vremuri grele! - Da... o ciosvârta de miel... - Miel?... Ce fel miel?... Cum miel?... Miroase a oaie... Pastele prea e în vara... - Ce pustia de vara, nene Tudose, nu vezi ca ploua si fulguieste?!... - Ei, fulguieste, fulguieste... tu nu vezi ca nu tine? Unde tine? Cum cade, se topeste... Eu mor de caldura... Uf!... uf!... - Si eu mor de frig... - Mori de frig... crapi!... Asa te-am pomenit... lacoma... nemultumitoare! Leana tace si înghite în sec. E saraca. N-are pe nimeni. Tace, ca batrânul, de se mânie, striga, trânteste usile, apoi se arunca în pat si se vaieta pâna la miezul noptii, uitând sa-i dea si de pâne. De mic copil Hagiul fusese copil cuminte si asezat. Nu i s-auzea gurita, nici pasii. Nu rupea pantofii. Nu-si hartanea rochita. Pe ce punea mâna punea bine. Ajuns calfa la gaitanarie, vorbea frumos si cu patima în mijlocul tovarasilor sai. - De când eram d-o schioapa pricepusem lumea, le zicea el. Întelesesem bine de tot ca o cârpa din gunoi este o munca de om pe care te faci stapân daca o pui doparte. Si daca mama îmi dadea un ban de trei ca sa-mi iau un simit, eu ma uitam în ghiozdan: de aveam felia de pâne, sanatate buna, aveam ce mânca. Nu te saturi cu pâne? Ce-ti trebuie simiti? Si puneam banul bine. Si un ban peste altul fac doi, peste doi daca pui altul, fac trei... Râdeti voi... râdeti... Da', vânturati banii în mâni si veti simti ce racoare tine când va e cald, si ce cald când va e frig. E destul sa te gândesti ce poti face cu banii, ca sa si gusti bucuria lucrului pe care nu l-ai cumparat. Ai simtit bucuria?... De ce sa-l mai cumperi?... Râdeti voi, râdeti... Ce lucru poate fi mai luminat ca un jeratic de galbeni întinsi pe o masa?... Voi râdeti... râdeti cu hohote... Niste risipitori... În viata voastra n-o sa gustati adevarata bucurie... Într-o zi, o calfa, vazându-l cum tremura si cum i s-aprind ochii când vorbeste de bani, i-a zis în gluma: - Strângi tu, baiete, strângi, si într-o zi... fiut... fiut... p-aci l-e drumul... si ia-i de unde nu-s... Tudose, la asa nelegiuire, s-a ridicat în vârful picioarelor, a înclestat pumnii, i-a adus la gura si a strigat, închizând ochii: - Numai de veti vârî tot pamântul în buzunar... numai atunci veti fura si banii mei!... Asa sa stiti!... Asa!... Ca n-am bani... N-am chioara lascaie... P-asa vremuri nu poti sa ai... În sfârsit, Tudose muncea; strângea; nu bea; nu ochea prin mahala; mânca pâne cu braga. Dupa zece ani, ajuns la parte, dupa alti cinci, tovaras pe din doua cu stapânul sau. În primii ani de tovarasie slabise, îngalbenise, îmbatrânise la 30 de ani. De frica si de griji, bolea pe picioare. Fostul sau stapân îl lua la masa la el ca sa-l mai îndrepte. Si ce frumos mânca! Oscior peste oscior si nimic pe oscior. Se mai întremase. Erau cu totii pe iarba verde, sarbatorind si udând cu pelin ziua de întâi mai. Jupânul i-aduse vorba: - Tudose, nu vrei tu sa-ti gasesc o fata buna, de treaba, cu ceva zestre? Ei, si stii, un copil, doi, ai pentru ce trai. - Nu se poate, jupâne, nu se poate! Femeia, copiii cer demâncare, vesminte, învatatura... si n-am de unde... Ce bruma am sunt în negot, si banul din negot este al orcui ar voi sa te însele. - Tudose, baiete, nu vorbi cu pacat, sa nu vorbesti într-un ceas rau. Ceas rau? Îsi strânse fermeneaua la piept, apoi mormai pe gânduri: - Nu se poate, jupâne... copiii cer pâne, îmbracaminte, învatatura, si femeia... rochii... plimbare... scurteica de tibet... fuste în gherghef... Nu se poate, jupâne... sa ma crezi ca nu!... IV Oh! ce fericire pe Hagiu când ramase singur stapân în pravalie! În prima zi l-apuca caldurile. Obrajii îi ardeau; capul i se încinsese; ochii îl usturau. La ceas, la ceas, iesea din pravalie s-o priveasca pe dinafara. Îi da târcoale. Îi cerceta încaperile si zidurile cu d-amaruntul. Se ridica în vârful picioarelor ca sa-si arunce privirile pâna peste acoperisul ei. Pravalia?... Era copilasul rumen si frumos. El? Parintele fericit ca are pe cine mângâia. Pravalia? Femeia fermecatoare. El? El, nebunul care-i da în genuchi, cu ochii închisi si cu inima speriata. I s-a izbândit visul, singurul vis pe lume! A ramas singur. Ale lui sunt sculurile, jurubitele si ghemurile de gaietane; ale lui razboaiele, rodanele si maldarile de lâna; numai el singur deschide tesgheaua; numai el singur tocmeste, face pretul si primeste, numai în mâna lui, banii frumosi si rotunzi. În prima seara, zavorând usile si obloanele, ochii îi jucara în toate partile, mustrând pe ucenici la fitece miscare. - Încet, încet, încetinel, ca usile nu sunt de fier! - Ia seama, trândavule, sa nu spargi geamurile, ca nu sunt de fier! - Nu trânti obloanele, ponivosule, ca nu sunt de fier! - Încet, încet cu lacatele, mototolule, ca nu sunt... si daca sunt?... au broasca, au mestesug, costa parale! De zece ori se întoarse din drum ca sa mai priveasca o data, înca o data, pravalia. La urma o privi lung, îi surâse, i se umplu ochii de lacrâmi si pleca, mormaind: - Mititica... trista si ea... cu obloanele în jos, cu usa închisa... ca un om care a închis ochii!... Se crapa de ziua?... Face ochii mari, cât geamurile ei, si parca vorbeste, momind pe trecatori sa intre, sa-i dea o buna-ziua si sa-i târguiasca câte ceva... Lingusitoarea... Cu capul în jos, ciulind mustatile, stergându-si sudoarea de pe frunte, iutind si muind pasii, mestecând si tusind, se duce acasa. Vorbeste. Se vede în lupta cu ceilalti: cu ucenicii, cu calfele, cu musteriii marunti si cu toptangiii. La unii surâde, unora le strânge mâna, cu altii se cearta, la urma se împaca cu toti, îi atrage, îi momeste, îi însala. Obosit, ajunge acasa. La raspântia din care se desface drumul înspre Calea Vergului, se pituleste casuta Hagiului, în mijlocul unei gradini stufoase. Deschide usa tinzii; o încuie grabnic; intra într-o odaie mica si întunecoasa; aprinde o lumânare de seu; se aseaza pe pat; îsi ia capul în mâni si-si razema coatele de genuchi. Paretii sunt cojiti si galbeni; grinzile tavanului, negre si prafuite; icoanele, cu sfinti stersi; patul de scânduri, acoperit cu o patura latoasa, vargata cu alb si visiniu. Doua perne de paie la perete si una de lâna îmbracata într-o fata soioasa. Pe jos, pardoseala de caramizi reci. Odaie trista, întunecoasa, un mormânt pe ai carui ochi de geam, ca un sfert de hârtie, t­ar fi frica sa privesti, de frica sa nu vezi mortii odihnindu-se cu fetele în sus. Hagiul tresari si sufla în lumânare. - Costa parale. Ma gândesc eu si pe întuneric. Oh! Doamne, Doamne, ce bun esti, ce întelept esti! De n-ar fi soare, câte lumânari mi-ar trebui sa arz ziua în pravalie!... Ce cheltuiala!... Abia se lungi în pat, si gândurile începura, întai blânde, prietenoase, s-apoi îndoielnice, posomorâte. Bine ca a ramas singur stapân în pravalie! Jupânul era bun, era cinstit, da' de... doua chei la o tejghea... doua mâni în parale... douazeci de degete în firfirici... patru buzunare si doua socoteli... Cine stie!... Din greseala... bani sunt mici... usor îti scapa printre degete... ba în buzunar... în punga... în captuseala hainei... Stapânu-sau era bun, era cinstit, dar ierta de multe ori pe calfe, pe simbriasi, pe ucenici, când rupeau si spargeau prin pravalie. Venea un cersetor, doi, douazeci: "Sa le dam, ca avem copii". Da, dar el n-avea copii. Da, dar jumatate din acei bani aruncati era munca lui, erau banii lui, erau mângâierea si fericirea lui. Unde pui hainele pe cari i le cumpara cu d-a sila, lumânarile de Paste, discurile, miruiala, caci îl ducea de guler la biserica... dar cutia bisericii, de care îi era spaima... Socoteala limpede: masa, creditul si numele stapânului sau produceau mai putin ca mila stapânului, hainele pentru masa stapânului, evlavia stapânului si nepriceperea stapânului la vânzarea gaitanului. Hagiul se rostogoleste în pat. Prea e fericit. Nu poate dormi. Râde si ofteaza. E destept si viseaza. Ce vis! De nu s-ar sfârsi! Daca aci, în zaduf si întuneric, ar sta în picioare, si banii ar creste, ca o ravarsare de apa, de la talpi în sus pâna peste crestetul capului... Oh! ce fericit ar fi Hagiul! Înainte sa-si dea sufletul, ar vedea fata si vecinicia lui Dumnezeu. Moartea sa aiba coasa de aur, el si-ar înfige amândoua mânele în taisul ei! Picaturi de ploaie bat în geamurile Hagiului. Hagiul tresare. Nimeni. Se sterge pe frunte de naduseala. Rasufla greu, ca p-un suis de deal c-o povara în spinare. Îi bate inima: visul unei morti fericite i s-a prefacut într-o viata de spaima. Picaturi grele izbesc în geamuri. Gândul ca ar putea sa-l jafuiasca cineva îl face sa sara din pat. Aprinde lumânarea. E galben ca ceara. Parul, nepieptanat si lung, i-atârna în vitioane pe ceafa si pe frunte. Se uita la icoane. Se închina. Si-aduce aminte de Dumnezeu. Fireste ca se gândeste la el! Se gândeste ca sufera pe pamânt din cauza lenesilor si a tâlharilor. Lui nu i-ar fura o basica cu zece mii de galbeni, îngropati sub caramizile de supat, ci l-ar fura de zece mii de ori, i-ar fura sufletul turnat în fitece galben. El niciodata n-a priceput ce este zece, o suta, o mie. Astea sunt vorbe, sunt numere pe raboj ori pe hârtie. În zece galbeni este inima lui de zece ori; într-o suta, inima lui de o suta de ori; într-o mie, inima lui de o mie de ori. În zece mii, el nu vede un purcoi de galbeni, ci zece mii de copii ai lui, fiecare cu chipul si cu viata lui. Iaca de ce se gândeste la Dumnezeu. - S-aprind candela, desi Milostivul ar trebui sa vaza si pe întuneric! zise Hagiul si se ridica, tremurând, în dreptul icoanelor. Scoase binisor paharul din candela; îl puse pe pat; stoarse si îndrepta firul de iasca; turna în paharelul murdar untdelemn dintr-un urcior; masura cu ochii roata untdelemnului... - Un dest de untdelemn!... un dest!... e prea mult... risipa... se ravarsa de ziua... Cum o sa mai vaza Atottiitorul o limbulita galbuie când soarele o potopi lumea cu lumina lui?... Puse paharul pe un taler de pamânt si turna apa. Untdelemnul se scurse în taler, ramâind în pahar un rotocol d-o muchie de cutit. Se vârî în patura. Candela sfârâi si trosni. Hagiul, ametit, mormai în mustati: - De ce-o fi trosnind? Semn rau! Am turnat dastul untdelemn... De ce-o fi trosnind?... De nu mi-ar arde pravalia!... V Asa petrecu viata Hagiul pâna la batrânete. Un sir necurmat de chinuri fericite, nebagând nimic în el, nepunând nimic pe el. Fara foc; fara fiertura; neiubind pe nimeni; tresarind când umbra i se încurca în picioare; închizându-se ziua cu zavorul în casa; robotind noptile în odaie cu o lumânare de seu în mâna, ca o stafie uscata. La batrânete, gaitanaria nu mai mergea. Desfacu pravalia. Vându tot. - M-am ales si eu c-o pâne, dupe o munca câineasca de la opt si pâna la saizeci de ani. Dar în acest batrân, pentru care prietenii, copiii si nevasta erau banii agonisiti si ascunsi, un singur gând, mai presus de orice, îi turbura fericirea: - Dumnezeu vede toate... plateste toate. Vede toate!... Cum vede?... N-am furat pe nimeni... N-am luat banul nimarui! "Vede toate, plateste toate". Icoanele si vorbele din biserica i se desteptau în minte. Ce strica bogatul nemilostiv daca nu fura si nu bate pe nimeni? Daca bogatii ar da în fiece zi la saraci, saracii s-ar îmbogati si bogatii ar saraci. În ce ar fi D-zeu mai câstigat? Trupul lui n-a vroit femeie; buzele lui n-au avut copil de sarutat; pântecele lui n-au poftit la mâncari grase, si o vecinicie toata sa nu vaza fata luminoasa a idolului sau? Într-o zi batrânul, nemaiputând rabda aceste gânduri, s-a hotarât: - Da, da, am sa ma iau bine cu Dum... Sa vad locurile sfinte! Ce jertfa ar putea întrece jertfa mea? Locurile sfinte... lemn sfânt... cei cari nu se duc... se poate vinde lemnul sfânt... p-acolo toate padurile trebuie sa fie sfinte... Si batrânul s-a dus la hagialâc si s-a întors aghios - "hagiu" - sfânt, dar mai soios de cum plecase. Si tuturor, de câte ori îl întrebau cum e p-acolo, strecura vorba de minunile lemnului sfânt. Vazuse el, cu ochii lui, leprosi vindecati cu lemn sfânt. Le atingea ranile cu o bucatica mica, mititica, de lemn, si ranile se închideau, si pelea se netezea pe unde fusese carne vie. Un pusnic a trait zece ani, fara sa bage nimic în gura lui, mirosind lemn sfânt. Unui nebun i-a venit mintile la loc cum l-a atins cu lemn sfânt pe frunte. Povestind asa minunile si închinându-se, Hagiul a vândut lemn sfânt batrânilor, babelor si vaduvelor. De multe ori Hagiul, vesel ca s-a pus bine cu Dumnezeu si fericit ca si-a întors paralele cheltuite cu hagialâcul - ba a mai si câstigat -, bombanea, uitându-se în toate partile: - Ce negot, ce daraveri, ce banet s-ar face! Lemnul sfânt merge gaitan! Acum patruzeci de ani o pravalie cu lemn sfânt ar fi fost un potop de aur. Astazi lumea începe sa fie rea... credinta putina... Doamne! Doamne! Si Hagiul îsi facu cruce ca lumea sa ducea la peire. Pustiile de batrâneti sunt grele. Tusea îl apuca mai des si-l tine mai mult; sângele nu mai rabda gerul; aducerea-aminte se împutineaza. Deseori se cearta el cu el: - Ba sunt opt mii... - Ba sunt zece! - Ce fel zece? - Atunci, dincolo, sunt opt! - As! nu se poate, aseara i-am numarat. Si auzul îl cam lasa. De vorbeste mai tare, se aude, se sperie si se uita în toate partile... - Na, Hagiule, cap sec, strigi cât te ia gura, parca cine stie ce-ai fi având! Iaca, n-ai, n-ai, n-ai, esti sarac lipit! Iar în mintea lui: "Am, am ceva, dar e mai bine sa zic ca n-am chioara para". VI Pâna la optzeci de ani nu i s-a întâmplat nimic serios Hagiului. Nu l-a durut un dinte macar. I-au cazut toti de batrânete, perzându-i pe unii în coaje, pe altii în miez de pâne. Tocmai în ast an se puse o iarna grea. Trosneau pomii în gradina. Pe geamurile Hagiului înflorise gheata cu frunze mari si groase. Degeaba se încerca nepoata-sa sa faca ochiuri în geam. Rotunjea biata fata gura, sufla din toata inima; se croia câteun rotocol, dar se prindea la loc. - Sufla mai cu inima, Leano, striga Hagiul, cocolosit într-un colt al patului. - Suflu, nene Hagiule, suflu, dar ma taie frigul si mi-a înghetat rasuflarea, raspunse nepoata-sa, tremurând c-o cerga în spinare. Ar trebui sa-mi dai de lemne, ca înlemnim pâna mâne. - Cum?... lemne acum?... pe frigul asta? P-asa frig o cioacla de lemne costa un galben... un galben! Leana pleca bombanind în odaia d-alaturi. Hagiul ramase singur. Trist, întuneric si frig. Vântul se repede pe cos, rece ca gheata, si nu gaseste în vatra nici carbuni, nici cenuse. Hagiul tremura si morfoleste o bucatica de pâne. Fiori reci îi trec prin sira spinarii. Nu-si mai simte picioarele din talpi pâna la genuchi. Zapada se ridica pâna la geamuri. În toata mahalaua nu s-aude nici om, nici câne. Hagiul adoarme, mâhnit ca, daca iarna va tine tot asa, n-o mai duce fara lemne. Si ce scumpe trebuie sa fie lemnele. Asa e, o sa iasa din iarna sarac lipit. A adormit. Se misca. Se învârteste. Toata noaptea viseaza ca se prigoreste la un foc mare. A doua zi nepoata-sa îl gasi pe jumatate înghetat. Abia putu sa zica: "Leano, foc, ca mor", si îi întinse un banut de aur, închizând ochii. Îi fu rusine ca sa nu-l vaza acel ochi de aur cu câta usurinta îl arunca în mânile nemiloase ale lumii. Ofta dureros. Focul pâlpâie în vatra. Mormanul de jeratic dogoreste si arunca un polei cald si rumen, pe peretele din fata. Tavanul trosneste si zidurile asudeaza. Leana, cu picioarele goale pâna la genuchi, se parpaleste în gura sobei. Batrânul a iesit din patura si-i e cald, si îl ia cu fiori. Picioarele îi tremura. E lihnit. Îi cere inima o ciorba, ca niciodata în viata lui. - Ce pui atâtea lemne? Prea multe lemne! Leano, n-auzi? Si tot mi-e frig... Prea multe lemne!... Mi-e foame... O sa dai foc casei!... Ah! pânea nu ma mai satura... picioarele nu ma mai tin! - Oi fi bolnav, raspunse Leana. Sa chem pe cineva. Lânga spitarie e un doftor... - Sa nu calce nimeni în casa mea! striga Hagiul. Cât scrie doftorul pe hârtie nu platesti cu viata toata! Sunt sanatos, voinic, mai bine ca oricând!... Dar, voind sa umble, cazu pe pat, zicând: "Oh! da, niciodata n-am fost mai bine!" Dupa trei zile de friguri Hagiul se scula din pat, uscat si galben, cu ochii dusi în fundul capului, cu parul lung si ciufulit. Leana îl întreba încetisor daca n-ar vrea ceva. - As vrea, raspunse trist Hagiul, as vrea o ciorba de gaina... cu nitica lamâie... lamâia e scumpa... câteva boabe de sare de lamâie... Si, vezi, gaina sa nu fie prea mare... mica si grea. Pe seara, Leana întinse în mijlocul patului un stergar. Pe stergar o strachina cu ciorba calda. Aburii se ridica din strachina. O aripa galbena iese din zeama presarata cu stelute de grasime. Pe buzele strachinii, o lingura de cositor. Alaturi clondirul, cu doua degete de vin, cu dop de hârtie. Hagiul privi cu lacomie, se sterse pe frunte si zise cu o nespusa parere de rau: - Ce pofta de copil!... Se vazu topind, el, cu mâna lui, bulgari de aur, turnându-i în strachina si sorbindu-i cu lingura. Se apropie de pat. Începu sa manânce. Plescai; îsi supse gropile din obraji; se încrunta; si-acoperi ochii cu sprincenele; se resti la Leana, aruncând lingura: - Una de lemn... asta e coclita!... Leana, râvnind la ciorba si înghitind în sec, iesi afara si-i aduse una de lemn. Hagiul începu iarasi a sorbi zgomotos. Se scutura si scuipa de mai multe ori. - Ia ciorba d-aci! M-am saturat... Simt pe gât o cocleala acra... sarata... un miros nesuferit... Ia-o... fugi cu ea... nu vezi?... îmi sorb viata! Leana lua strachina si iesi. Hagiul îsi trânti capul pe o perna de paie. Trupul lui, o flacara. Ce friguri! Sub el se deschisese ca o mare fara fund. Si se ducea adânc, adânc, tot mai adânc. Si pe gât gustul aurului, sângelui viu al aurului! Nefericit parinte, gustase din carnea copiilor lui. Ciorba îi mirosise a aur! Când Leana intra în odaie, el se ridica în coate si-i striga: - Stinge focul... sa dai carbunii si cenusa înapoi!... Arunca ciorba... si sa dai fulgii si bucatelele înapoi... Vreau banii pe jumatate, daca nu toti! Si începu sa plânga în hohote. - Ucigas!... nebun!... nelegiuit!... în veci n-o sa te saturi! Leana, înmarmurita, sa uita la el. Tocmai atunci s-auzi miorlaind la use cotoiul, tovarasul ei de foame si de tremurat, singura fiinta care o mângâie si pe care o mângâie. Leana crapa usa. Hagiul se uita speriat si, vazând cotoiul strecurându-se pe use, se resti: - Sa-i tai coada!... Sa-i tai coada!... O coada d-un stânjen!... pâna sa intre, se raceste odaia!... Sa cheltuiesc eu pentru el?... Unde e toporul?... Am sa i-o tai eu! Se ridica în picioare. Picioarele tremurara, se îndoira, trosnira din încheieturi. Hagiul se curma de mijloc; deschise ochii, mari si rosii; casca gura si cazu pe spate. Leana, speriata, fugi afara, închinându-se. S-a înnoptat. Ea pândeste la use. Tremura si inima i se bate. Ar vrea sa intre, si spaima ca e mort or nebun o îngheata. Vântul fluiera în strasina casei. Zapada le-a troienit usa pe dinafara. În tinda e frig si întuneric. Pe la miezul noptii se paru ca în odaia Hagiului se târaste cineva d-a busile. Asculta. Auzi deslusit un sunet de bani. - El e. N-a murit, sopti Leana, banii îi prelungesc viata. Saracu nenea Hagiu! Linistita putin, dibui pe întuneric clanta de la odaita ei, deschise usa binisor si se duse sa se culce, tânguind încet pe nen-sau Hagiu: - Saracu, ce bogat este! A doua zi, de dimineata, Leana, intrând în odaia Hagiului, îl gasi numai în camase, în camasa sa petec de petec, trântit cu fata în jos, pe aur, îngropat în galbeni, cu fruntea p-un purcoi de lire, cu ochii închisi. Cum îl vazu, începu sa plânga. Dar, ca prin minune, trupul Hagiului se cutremura. Banii sunara d-a lungul, de la picioare pâna la frunte. Salta capul; deschise ochii stinsi si-i îndrepta, ca niste sticle reci, asupra Leanii; bolborosi câteva cuvinte nedeslusite; musca în vânt cu gingiile albe si izbuti sa slomneasca: - Nu te uita... închide ochii... ochii fura... închide ochii!... Casca gura; limba i se mototoli în gât; capul îi cazu într-o parte; picioarele i se lungira; mânele i se înfipsera în bani... si adormi de veci, cu ochii deschisi si tinta asupra Leanii. Când l-au scaldat, pe genuchi, pe piept si pe frunte se vedeau rotocoale de bani. Si i-au rupt pleoapele de sus, si ochii lui spaimântati nu s-au închis. Leana l-a îngropat cu alai mare. Zece popi, archiereu, oranist, coliva, steagul Bisericii Troita, flori, lumânari, zabranice. Leana, privind, zicea: - Ce frumusete! Bine de el! La capul lui mergea Leana; dupa ea, câtiva batrâni, cu ctitorul la mijloc. Unul din batrâni întreba pe ctitor: - Ce bani a lasat? - Un milion, raspunse ctitorul! - Cât face un milion? - Un milion? De zece ori câte o suta de mii. - Saracu Hagiu! - Daca ar vedea el cum se cheltuieste cu înmormântarea lui... - Ar muri! raspunse unul din batrâni. Si oranistul, cletanându-si ceaprazurile de fir, intra în curtea bisericii. Mai multe glasuri s-auzira în departare: "Vesnica lui pomenire, vesnica lui pomenire"... DOMNUL VUCEA Auzisem eu de turci, de muscali si de nemtii cu coada; ziua, la miaza-mare, îi vedeam înaintea ochilor cu palose late, cu sulite lungi, calari pe cai, sarind gardurile mahalalei, ca si cum ar fi sarit o dâra de bou; îi vedeam robind roate de copii si de muieri, lasând în urma lor jale si nori grosi de pulbere. Dar oricât m-ar fi spaimântat si fericit lumea basmelor s-a povestilor, când mi-aduceam aminte ca de la S-ta Marie o sa trec la Scoala domneasca, din coloarea de negru, uitam si de turci, si de muscali, si de nemtii cu coada, si de "tara cocorilor". Ma apropiam cu gândul, sfiicios, tremurând, d-acea vestita scoala, ca de un urs împaiat, gata sa fug. Mi-era frica si mi-era draga. Si mi-era draga fara sa banuiesc nici cum e, nici unde e. Doua lucruri aflasem: ca e "domneasca", iar nu cum era a noastra din curtea bisericii, si ca dascalul e "profesor", trebuind sa-i zici "Domnul", iar nu cum îi ziceam noi, la al nostru, "Nea Nicuta". De pe la Sân-Petru eu îmi luam ghiozdanul, îi treceam baierile pe dupe gât si colindam pe aceleasi carari din gradina noastra, zicând ca am plecat la Scoala domneasca. Uneori îmi legam de mijloc, c-un crâmpei din frânghia mamei, taiat pe furis, si pe Grivei, si-l luam cu mine. Cânele casca de caldura, repezea capul dupe muste, clantanind dintii. Eu îi vorbeam de Scoala domneasca: - Hai, mai Grivei, mai, nu fi lenes. Acolo e scoala, nu gluma... profesor mare si învatat, iar nu ca Nea Nicuta, care se încurca când zice cazania... Mai Grivei, este asa de grozav profesorul ca, d-ai vrea, chiar si tu ai învata carte... Ci lasa mustele, nu fi prost... Sa-i zici "Domnul" ca, de nu, îti manânca coada... Si sa nu scoti limba d-un cot, ca-ti manânca si urechile, bunatat' de urechi, mai Grivei, mai... Câte nu spuneam si pisicii! Parc-o simt si acum, ghemuita în sân, calda si moale. Torcea, cu capul pe gura camasii, cu ochii lenesi si galbeni. - He! he! Martinico... hai la Scoala domneasca, ca sunt profesori buni... Sa nu-ti fie frica... Daca ai învata adunarea, îsi da un soarice... la scadere îti da doi... la fractii te face împarateasa soaricilor... Daca nu te-i sili, sa stii, draga Martinica, ca te ia de coada, te învârteste de trei ori si-ti crapa fierea de pamânt... Voiam sa sperii pisica. Pisica, sfârr-sfâr, închidea pleoapele lenes si nepasator, iar mie îmi treceau fiori reci d-a lungul spinarii, caci eu credeam pe profesor atât de mare, ca mi-l închipuiam mai mare si mai tare ca tata chiar... Doamne, dar daca, în loc sa ia pisica de coada, m-o înhata pe mine d-un picior?... Se ducea chieful pe copca, si ma întorceam acasa, însirând pisicii vorbe de mângâiere: - Lasa, Martinica, nu fi fricoasa ca Domnul e bun... nu bate la palma... nu pune în cârca ca sa traga la spete... nici nu te-asterne cu talpile la falanga, ca Nea Nicuta, când bea ce-a strâns cu discul. Mai erau cinci zile pâna la Scoala domneasca. Toate lighioile din curte aflasera ca va sa ma duc la o scoala mare. Cânele, pisica si cei patru cai ai tatii stiau pe de rost cum trebuie sa fie în ochii Domnului: nici unul nu s-ar fi dus fara botini în picioare, caci desculti nu i-ar fi primit decât Nea Nicuta, c-un sfant pe luna. Noaptea visam scoala: un palat mare, mare si frumos, ca în basme, cu porti de fer, cu geamlâcuri, cu usi de clestari, cu ziduri vapsite ca niste icoane, si mai împodobite decât steaua lui Nea Nicuta, încondeiata de Burghelea, zugrav vestit, caruia îi frecam vapselele între pietre numai ca sa ma uit la el zile întregi cum din nimic scotea sfinti, îngeri, draci, cai si balauri. Veni si ziua de Scoala domneasca. Abia se luminase. Ma destepta frate-meu, care învata la o scoala si mai nalta, si citea pe carti cu oameni cu pantalonii scurti si umflati, cu palarii mari, cu funde la ciorapi, cu sabiile mai mult scoase decât în teaca. Mi-aduc bine aminte ca unul sarea de la al cincilea cat, si c-o mâna îsi tinea palaria. Grozav îi era de palarie! De la Nea Nicuta apucasem sa citesc pe silabisite. Frate-meu ma învatase sa citesc ca pe apa în cartea de citire. La "când cu ciuma lui Caragea, se raspândeau orasenii prin sate si satenii prin pustii", nu m-ar fi oprit nimeni din turuiala. O ziceam dintr-o rasuflare. Ba uneori uitam sa întorc foile si tot nu faceam gresala. Frate-meu ma mai învatase cele patru socoteli si fractiile. Ce stiam mai bine era tabla lui Pitagora. Ma învatase si istoria cu sase domni vestiti: Radu Negru, de care as fi jurat ca fusese român neam de arap; Mircea cel Batrân, în capul meu, se încurca în barba; Alexandru cel Bun, ala voda, vezi; Stefan cel Mare de care râdeam sa ma prapadesc, gândindu-ma ca fusese asa de pitic ca aprodul Purice se pusese piua ca el, Stefan cel Mare, sa încalece calul; Mihai Viteazul ma facea sa tai cu nuiaua vârfurile de stir de urzici când îl spuneam pe dinafara; si, în sfârsit, Constantin Brâncoveanu ma facea sa plâng de câte ori îl taiau turcii pe el si pe coconii lui. Si spunea c-o sa ma scrie d-a dreptul în clasa a treia. Ma destepta. Tresarii. Îmi tâcâia inima. Si-mi zise: - Sa nu-ti fie frica. Sa spui tare si deslusit. - Tare... da... Si nu vedeam înaintea ochilor de frica. - Si deslusit. - Si deslusit... - Sa nu tremuri. - Sa nu tremur... Si mie-mi clantaneau dintii în gura. Ma îmbracai; ma spalai cu apa rece; ma încaltai cu niste pantofi noi; mama ma pieptana si ma saruta pe frunte, asa ca o pricepui... "Sa nu-ti fie frica, sa nu ma dai de rusine"... Stiam eu în câte feluri saruta mama: altfel de eram bolnav, altfel când o ascultam, altfel când învatam lectia, altfel de plângeam si voia sa ma împace, si cu totul altfel ma saruta când ma trimise la Scoala domneasca. Pe drum, bonca-bonca, ma împiedicam de toate pietrele. Inima îmi zvâcnea cum îmi zvâcnea când altii se încercau sa-mi ia zmeul de coada. Si tocmai departe, dincolo de S-tu Stefan, frate-meu se opri si-mi zise: - Aici e scoala. Scoala!... Mi se opri rasuflarea. Facui ochii mari. Nu-mi venea sa crez. Aceea sa fie Scoala domneasca? Niste case lungi, pitici si darapanate. Dar n-avea porti înalte de fer, caci n-avea de loc. În fata scolii, o veche pivnita, plina cu gunoi; în jurul ei, o curte mare cu balarii. Asa case vazusem si eu. Frate-meu ma lasa în curte. O sumedenie de copii tipau, se zbeguiau, sareau într-un picior la sodron, se jucau cu sâmburi de roscova si cu nasturi. Poi asa scolari mai vazusem si eu!... De nu m-ar trânti... Si iaca, frate-meu ma lua de mâna si-mi zise încet: - Sa mergem în clasa a treia. Directorul mi-a dat bilet sa te înscriu. Când intrai în clasa vazui o vergea lunga, galbena si lucioasa, rezemata de masa profesorului, a Domnului. Domnul - un om nalt, slab, cu barba rara si înspicata. Domnul era încruntat si galben. Domnul striga pe baieti c-un glas ascutit. Baietii stau ca sfintii în banci. Vro trei, cu urechile rosii si aprinse ca focul, în genuchi, lânga o tabla neagra; lacrâmile le picurau în cartile deschise si aduse la vârful nasului. Vergea, lacrâmi, urechi rosii, Domn uscat si nalt... Sa dusese curajul!... Dârdâiam. Si frate-meu, dupa ce vorbi încet cu profesorul, îmi sopti: - O sa te asculte, sa spui tare si deslusit. Si pleca. Îmi venea sa ma iau dupa dânsul. Si n-am plâns, nu de rusine, ci de frica. Domnul se uita la mine cu niste ochi osteniti. Intrasem în pamânt. Când deschise gura, mi se paru ca ma si înghite. - Ei... baiete... de câti ani esti? - De opt... am împlinit la Sân-Petru... Glasul îmi tremura ca si cum mi-ar fi batut toaca pe beregata. - Stii sa citesti? - Stiu... - Scoate "Lectura". Bag mâna în ghiozdanul facut de mama dintr-o foaie de cuadrilat si scot Lupul si mielul. Asa ziceam noi cartii de citire, fiindca începea cu: Lupul si mielul... Ceru si el o carte s-o deschise. Mie-mi juca cartea în mâni si-mi juca pâna cazu jos. Baietii râsera. Ma aplecai sa iau cartea. Domnul striga asa de tare "tacere", ca încremenii cum eram, adus de mijloc. - Ia-ti cartea! Deschide-o la foaia 50 si citeste! Luai cartea. O deschisei. Eu o întorceam la foaia 50, ea se întorcea la foaia 80, la Ciuma lui Caragea. La 50 era Tentatia. - Ci zi odata, motologule! Eu, de frica, începui: - Tentatia!... Cartea se deschise la foaia 80; si eu, trage-i tare si deslusit: - Când-cu-ciuma-lui-Caragea-se-raspândeau-orasenii-prin-sate-si-satenii-prin pustii... Scolarii pufnira în râs. - Dastul, vad ca stii. Ce-ai învatat la aritmetica? - Adunarea, scaderea, înmultirea, împartirea si fractiile vulgare cu adunarea, scaderea, înmultirea si împartirea lor. - Cât fac 25 de magari si cu 15 boi? Ma gândii eu, ma razgândii. Îmi dam cu socoteala: asta nu e adunare, ca frate-meu îmi da sa adun tot lucruri de un fel, si asa zicea el ca este adunarea. Ei, trebuie sa fie înmultire. Dar frate-meu ar fi fost mai bun, mi-ar fi spus cât a dat pe un magar si pe un bou, ca sa pot spune cât fac toti la un loc. Daca vazui ca nu se poate altfel, ma hotarâi sa raspund: - Domnule, nu pot face socoteala pe magari si pe boi, ca tata n-are decât cai... la cai m-as pricepe... Eu stiam ca tata cumparase un cal, pe Micul, cu 200 de lei. Domnul râse, scolarii pufnira, pe mine ma podidira lacrâmile. - Fie si pe cai! Ei, acum sa te vaz! Ma duc la tabla; iau tibisirul; îl scap de vro trei ori din mâna si încep sa socotesc magarii si boii în cai, pe pretul Micului, adica pe 200 de lei. Adun 25 de magari cu 15 boi, înmulteasc suma cu 200 de lei si ma întorc spre profesor. El se uitase în jos si nu vazuse nimic din socoteala mea. Tusesc bine si strig: - Opt mii , Domnule! Râzi Domnul, si râzi, si râzi! Când se potoli, zise, privind în tavan: - Auzi, 25 si cu 15 sa faca 8 000! Monitor general, ia-l si du-l în clasa a doua! Monitorul general ma înhata de mâneca si ma scoase pe use afara. Pe drum îmi spuse: "Te-a dat îndarat". Dupa câteva învârtituri, deschise o use. Intrai în clasa a doua si dadui cu ochii de un profesor cu barba alba. - Domnule Vucea, pe dumnealui l-a dat îndarat domnul Petran. - Ha, ha, tatarul, îndarat tatarul... ha, ha, tatarule!... bine, tatarule!... Asa încapui eu pe mâna Domnului Vucea. Dupe o luna de zile întelesesem rostul învataturii si cunosteam bine pe domnul Vucea. Multi ani l-am visat. Chiar acum îl vaz înaintea ochilor. Scund, grasuliu, cu parul marunt si încaruntit, cu barba ascutita, potrivita din foarfeca, mai mult alba, si alba ca zapada în vârful ei netezit; niste ochi verzui, mici si repezi; o fata galbuie, curata si fara pic de sânge. Iarna sa cocolosea într-o bunda cu blana latoasa, vara însa îti ramâneau ochii la el de frumos ce era îmbracat: haina albastrie, pantaloni negri, jiletca de dril nautiu, calcata si lustruita, un lant de aur, gros ca pe deget. Si ce curat! Îsi stergea ghetele cu batista, dadea necontenit bobârnace gunoaielor de pe haine, si dupe bobârnac sufla de trei ori, scurt si repede, si dupe ce sufla facea din gâtlej: "hea, hea". Dar când mergea, Domnul Vucea nu era de fel ca ceilalti oameni. Ne uitam la el de departe. Pasea iute, marunt, usor, ca un soarice, si scuipa în urma când trecea pe lânga murdarii; daca era noroi, calca din peatra în peatra, tot în crestetul pietrelor, scuturând picioarele ca o pisica. La usea cancelariii îsi coprindea barba în mâna dreapta, s-o netezea, ridicând buza de dasupra în sus, ca si cum ar fi mârâit; mustatile si le clantanea între degete; deschidea mâna, sufla într-însa, tusea si intra pe usa binisor, fara sa i s-auza pasii. Lectiile mergeau struna. Nu învata nimeni nimic. Clasa avea saisprezece banci; bancile aveau saisprezece "primi" si saisprezece "monitori"; peste monitori erau trei "monitori generali": doi de învatatura si unul de "ordine". "Generalii" ascultau pe "monitori"; "monitorii" ascultau pe "primi"; "primii" ascultau pe scolarii fara grad. Scolarii dau "interes" primilor, primii monitorilor; monitorii ungeau pe generali; iar generalul de ordine, care nu punea note la învatatura, ci numai însemna, cu o cruce, cu doua si cu trei, pe cei ce nu sta smirna, când îi venea lui pofta "sa se auza musca în tavan", lua ce putea de la monitori, primi si scolari. Generalii bateau pe toti; monitorii, de la primi în jos; primii, pe scolari; scolarii sa târnuiau între dânsi. Pentru nota "rau" nu dadeai nimic; pentru "binisor": pâne, brânza, masline; pentru "bine" faceai bogaciul, simitul si placinta pe din doua; pentru "prea bine", pe lânga celelalte, mai daruiai arsice si condeie de fer noi; pentru "foarte bine", ceva gologani, mai ales din banii noi cari tocmai p-atunci iesisera; "eminentele", "eminenta mica" (e) si "eminenta mare" (E), cu ajutorul bancutelor si a jumatatilor de sfant. Generalii aratau monitorilor sa învete "d-aici si pâna aici"; monitorii, primilor; primii, scolarilor. De obicei, Domnul Vucea, când intra în clasa, noi fiind toti cu ochii pironiti în carte, începea sa cerceteze notele. Pe "binisor" îi tragea de urechi, lui "rau" îi tragea la palma cu linia lata, cu nuiaua sau chiar cu linia în patru muchi când sa facea foc. Oh! Atunci era nespus de rau! Se scarpina în barba, repede de nu i sa vedeau degetele, si poruncea fara mila: - Da-i zece tatarului, da-i zece!... ha! tatarul!...zece!... cinci cum o fi si cinci pe dunga! Generalii trageau strasnic. De câte ori auzeam "jart", auzeam si "aoleo"! Inima noastra, cât puricele, dodata sa umfla si ni se poticnea rasuflarea. Mi-aduc aminte ca odata am strâns ban cu ban, din ce-mi da mama, pâna am facut o jumatate de sfant. Doua saptamâni nu luasem decât binisor si rau. M-a zguduit de urechi, mi-a tras la palma, iar în ziua când era sa ajung la linia în patru muchi, la "cinci cu o fi si la cinci pe dunga", am dat monitorului o jumatate de sfant. În ziua aceea mi-a dat: foarte bine, eminente mici si eminente mari. Domnul Vucea, vazând asa minune, s-a scarpinat în barba s-a râs, un râs necajit. - Ha, tatarul, vezi, tatarul, când vrea învata tatarul, da-i trei pe dunga ca poate si nu vrea! Lunea la Domnul Vucea era de spus. Spusul era cronica mahalalelor. Vucea sta pe catedra, cu capul rezemat în mâni, coatele pe catedra. Un scolar repezea mâna în sus, cu doua degete întinse. - Ha, ce este?... S-a întâmplat ceva? - E de spus, Domnule Vucea. - Bine, tatarule... spune, tatarule! Si începea. - Un geambas da la prastie un cal neînvatat; un copil mic, jucându-se si nebagând de seama, a intrat în aria calului; calul l-a calcat în picioare si l-a facut praf; pe copil l-au ridicat mort, cu capul zdrelit si leoarca de sânge. Domnul Vucea se cutremura, se îngalbenea si, încheindu-se la haina, zicea: - Ha... tatar de copil! Se scula altul si începea. - Lânga noi au calcat hotii. În casa erau cinci copii. Doi dormeau cu ma-sa si trei cu tat-sau... Mi-e frica sa mai spui, domnule Vucea... Vucea, tremurând, întreba: - Pe copii i-au omorât? - La trei le-au taiat capul cu satârul... celorlalti le-au bagat pumnul pe beregata... - Oh!... tatarii!... Dar pe muma? - Mumei nu stiu ce i-au facut... s-au strâns-o de gât cu stergarul... - Vezi, tatarii!... Ce i-or fi facut?... S-au omorât-o blestematii... dar pe barbat? - Pe el l-au jupuit de la talpi pâna la crestet, apoi l-a dumicat bucatele si l-au facut morman în mijlocul casei; în vârful mormanului i-au pus capul cu dintii rânjiti... - Oh! Oh!... cu dintii rânjiti!... Pripasel, vin-aici, ticalosule!... Vin-aici! Pripasel era catelusul lui cret, de care nu se despartea. - Vin-aici! striga Domnul Vucea, si începea sa se plimbe prin clasa. Si al treilea se scula, ca el stie una "mai frumoasa". Apoi venea al patrulea s-al cincilea, cu scorneli cari mai de cari mai încornorate. Suna de iesire. Rugaciunea. Sa mântuia clasa. Dupe prânz, tot lunea, era cercetarea vestmintelor s-a palariilor. Vestmintele sa fi fost curate si cârpite. Palariile si caciulele cu baieri pe dupe gât, atârnând pe spate. Domnul Vucea ne lua pe rând. Dupe el mergeau cei trei generali: unul cu nuiaua, altul cu linia lata si cel mai înfiorator, cu linia în patru muchi. Pâna sa cerceteze pe toti, pâna sa faca morala unora si pâna sa bata pe cei de cuviinta, clopotul suna de iesire. Cu totii saream în picioare. Un general zicea Împarate ceresc, Crezul si Lumina lina. Domnul Vucea umbla binisor si pe furis cu nuiaua în mâna, ca sa umfle pe cei ce n-ar fi stat drepti si smeriti înaintea lui Dumnezeu. Si adeseori, când ajungeam pe la "si iarasi va sa vie sa judece viii si mortii", s-auzea câte un: "jart, trosc, pleosc, aoleo! ha! tatarule!" Iaca lectiile de lunea. Joia dupe prânz nu învatam, era odihna traditionala de la mijlocul saptamânii. Dimineata era ordinea si învatatura practica. Domnul Vucea, însotit de generalii armati, întreba pe fiecare în parte o sumedenie de lucruri cu raspunsurile lor stiute de mai nainte. - Cum trebuie sa vie scolarul la scoala? - Cu lectiile învatate. - Cum trebuie sa stea scolarul în banca? - Drept, cu caciula pe spate si cu ochii pe carte. - Cum trebuie sa mearga scolarul pe ulita? - Linistit, sa nu asmuta cânii, sa nu înjure si sa nu se bata. - Câte natii sunt în Principatele Unite? - Mai multe, dar cei mai multi si mai destepti sunt cei patru milioane si jumatate de români, caci românul pacaleste pe toti ceilalti, pe turc, pe muscal, pe neamt, pe tatar, pe popa si pe tigan. - Cum deosebeste românul pe grec de român? - Îl pune sa zica: "retevei de tei, miriste de mei". - Si cum zice grecul? - Pitigaindu-si buzele, pelticind si stropind, zice: "retavela tela tin de la miliste mela". Se ispravea si cu joia. Puneam cartile în ghiozdan, ne rugam pentru "minte, învatatura si sanatate, parinti si profesori" s-o tuleam la poarca, la arsice si la zmeu. Sâmbata era rânduiala de duminica. Mânele, obrajii, urechile, gâtul si parul sa fi fost spalate cu sapun, iar unghiile taiate. Începea inspectia de dimineata. La palma îti tragea cu linia, peste obraji lipea câteva tatarului, de urechi te încalzea, de par te da cateaua, la ceafa burdusea pe tatar. Cu unghiile era înv