Mihail Sadoveanu TARA DE DINCOLO DE NEGURA (Povestiri de vânatoare) ************* Despre aceasta Tara si despre vânat si pescuit prefata autorului din 1 octombrie 1936 Mirajul I. Maica-mea era mare farmazoana II. Ucenicie, într-o breasla veche III. Povestile de vânatoare sunt de la Dumnezeu IV. Vânatori de lupi, în veacuri vechi V. April - o clipa VI. Tovarasul meu Voisel e vrednic vânator, ca multi altii VII. Sitarii, când prietinii mei se cearta VIII. Ploaie, în paduri departate IX. Lupii de la Cucoara, urmeaza un razboi neistovit X. Pasaj de rate, sara XI. Gâste salbatice - adica numere incomensurabile XII. Oameni din balti, lânga Ostrovul lui Caliniuc XIII. Când a cazut Mos Calistru, pe Deleleu XIV. Caprele lui Sfântu-Antonie XV. Vânt dinspre Caliman XVI. În singuratatile Raraului a cântat cucosul salbatic XVII. Kiki da examen în fata onoratei comisii XVIII. Tom a fost odata tânar, ca si Kiki ***************** Acum câtiva ani, d-l Badauta a tiparit o foarte frumoasa carte. Putini au vazut cuprinsul ei; e o carte de ilustratii fotografice. Putini cunosc materialul de inspiratie al acestei carti, pentru ca românul, fiind din nastere esential si integral patriot, n-are nevoie sa-si cunoasca tara. Patriotismul verbal se poate lipsi de fapta, chiar atunci când ea ne leaga de trecut si de Dumnezeu; iar albumul d-lui Badauta e o asemenea fapta. În aceasta carte vorbesc privelistile si oamenii acestui pamânt. Muntii în care au împietrit parca îndrazneli de gândire singuratice; pâclele care acopar linistile vailor; apele care zvonesc cântarea vietii etern înoite; codrii care suie râpile si coboara vagaunile, deschizând luminii poieni si gramadind întuneric în sihle nestrabatute; satele însirate pe coline, cu bisericile poetice; Dunarea si Marea; oameni în costume pitoresti râzând clipei care trece: cartea aceasta e un tribut de pietate Celui care elibereaza necontenit minunile, de la margaritarul din scoica oceanului pâna la zâmbetul delicat al unei fecioare din muntii Bucovinei. Psalmistul cel din veacuri a spus frumos cu vorba ceea ce d­l Badauta exprima cu imagini fotografice: "Doamne, Dumnezeul meu, zic chipurile si privelistile aceste, ca si David regele-poet; mare si minunat esti tu: cu slava si cu stralucire împodobit! Te îmbraci în lumina ca-ntr-o haina; întinzi cerul ca un cort. Tu din ape îti faci lacasurile cele de sus; nourii sunt caruta ta si te porti pe aripile vânturilor. Tu faci vânturile, trimesii tai si flacarile focului sunt slugile tale. Cât de minunate-s lucrurile tale, Doamne, toate cu întelepciune le-ai facut si e plin pamântul de faptura ta! Toate de la tine asteapta sa le dai hrana la vreme: De le-o dai ele-o primesc; de le iei duhul, mor si în tarâna se prefac. De privesti pamântul, el tremura; de te-atingi de munti, ei fumega. Când trimeti tu, însa, duhul tau, toate iarasi se zidesc si se înoieste fata pamântului!' Rasfoiti aceste planse, ca sa vedeti câte frumuseti cuprinde pamântul românesc. Sa nu aveti, însa, nici o clipa de mândrie, caci toate sunt ale Celui ce cladeste, preface si înoieste. Omul zgârie îndeobste fata pamântului si o pateaza. Cele etern-frumoase sunt numai ale lui Dumnezeu. Uitati versurile proaste pe care le-ati învatat cândva în scolile primare: Tara mea are câmpii manoase, Dealuri înalte cu mândre flori... Uitati paginile de antologie ieftina, discursurile de lirism si prezumtie, caci noua nu ni se datoreste nimic din ce-i frumos pe acest pamânt românesc. Nu ni se datoreste nici macar pastrarea a tot ce­i primitiv, caci, unde s-a putut, sondele au spart scoarta pamântului, fierastraiele au ucis padurile. Unde au spart, n-au adus nici o compensatie; unde au ucis, n-au atâtat din nou viata; au ramas munti dezgoliti si dealuri care se risipesc în vai. Minunea privelistilor primitive s-a pastrat în afara de vointa si tendinta oamenilor trecatori. Acesti oameni trecatori niciodata n-au cunoscut­o; au prefereat tinuturile si privelistile la moda din alte tari, unde au risipit averile agonisite de altii. Catra minunile acestea primitive nu sunt drumuri; în preajma lor nu se afla locuri de popas, omul trecator n-a cheltuit pentru ele nici dragoste, nici inteligenta. Asa încât, iubiti prietini si frati, sa nu cadeti în pacatul mândriei. Numai dupa ce vom fi adaos ceva al nostru la frumuseta lor, dupa ce le vom recunoaste si le vom împresura cu iubire, dupa ce pionierii vor taia si vor asterne drumuri, dupa ce oameni de treaba vor deschide hanuri romantice si prietinesti drumetilor, dupa ce, lasând în raft cartea, vom merge cu piciorul cercetând toate ca într-o calatorie de ispasire, dupa ce ne vom simti intrând în noi dragostea acestui pamânt ca un suflet al stramosilor, numai atunci vom avea dreptul sa ridicam ochii si sa multamim cu umilinta Celui pe care-l invoca regele psalmist de demult. Rasfoiti aceste planse numai în tihna chiliei voastre; dupa aceea nu lasati sa treaca zadarnic anii vostri. Daca nu sunteti vânatori si pescari, puneti mâna pe toiag si colindati mostenirea aceasta fara pareche. Nicaieri în lume nu sunt locuri mai frumoase. N-am spus ca avem cele mai alese frumuseti din lume, ci ca si aici sunt privelisti tot asa de frumoase ca cele mai laudate de aiurea. Cel care vede Delta întelege singuratatile Africii. Cel care suie în Calimani ori pe Retezat, ori pe Ceahlau a trecut în zona fara de prihana a altei lumi. Cei care sunteti vânatori ori pescari n-aveti nevoie de îndemnul meu ca sa iesiti în mijlocul naturii. Dupa ani de rataciri si practica, vad ca înca îmi mai ramân totusi destule, necunoscute, si va îndemn pe cei de la câmpie sa va suiti la munte, sa ascultati cerbul la începutul toamnei, iar pe tovarasii vânatori din munte îi sfatuiesc sa încerce farmecul unei zile cu luntrea în singuratatile pruteturilor ori dunaritelor. Fara îndoiala ca vânatul si pescuitul sunt cele mai vechi sporturi, cu observatia ca s-au nascut sub presiunea necesitatii si n­au devenit divertisment decât cu timpul. Pescuitul primitivilor era agerime; vânatul - forta si rezistenta. Omul de azi nu mai întrebuinteaza aceste însusiri ca sa­si agoniseasca hrana. Cu peste de undita si cu mamaliga de râsnita nu te îngrasi, cum foarte potrivit observa dictonul popular. Pamântul si animalele domestice raspund îndestulator nevoilor lui de harna; munca se cheltuieste în alte directii, în domenii diverse cu mestesuguri noua; vânatul si pescuitul au ramas o patima, cum spun taranii nostri. Cât de departe, din trecut, vin pornirile care dorm în noi si se desteapta în anume împrejurari cu nebanuita putere, poate oricine sa marturiseasca aducându-si aminte de primele impulsii vânatoresti. Copilul doreste sa întovaraseasca în expeditie pe tatal lui ori pe fratele mai mare; pe urma devine nelinistit în dorinta nebiruita de a poseda o arma; dupa aceea, catra saisprezece ani, porneste acele expeditii fara sfârsit din zori si pâna în noapte pe coclauri si în preajma apelor. În aceasta stradanie nu-i decât placere pura. E o cheltuiala enorma de energie, din care lipsesc cruzimea si foamea ancestrala. În visurile acestei epoci a vietii mele, eram coplesit de un fel de febra, în care îmi apareau în cantitati impresionante vânaturile pamântului paradisiac din preistorie. Din somnul putin si agitat astfel, ma trezeam ades, ca sa ascult daca nu s-a stârnit o vreme rea afara; ieseam uneori ca sa privesc stelele noptii; îmi faceam socoteala daca am suficiente munitii pentru ziua unica - izolata - devenita scop suprem al existentei. Începutul acestei pasiuni are totdeauna ceva dramatic. Îmi aduc aminte ca aveam mai putin de cincisprezece ani când am iesit, într­o primavara, cu pusca, spre revarsarile de apa ale Siretului, la Pascani. Ucenicia acelor zile a avut toate greutatile lipsei de experienta a unui prunc. Totusi, nimic nu m-a oprit, nici baltile cu apa de dezghet, nici nomolurile, nici jocul cârdurilor de salbaticiuni de la o balta la alta, de la o lunca de ici, la alta cine stie unde; nici raceala apei dintr-un siretel, în care am intrat înot ca sa scot prima rata împuscata; nici zilele de ploaie, nici înserarile cu ceata, nici truda înfricosata, nici foamea; - nimic. Ochii trebuiau sa vada, nervii sa tremure: erau ochii si nervii stramosului vânator. Si n-aveam vreme nici pentru guturai, nici pentru pneumonie; nici macar nu mi­am pregatit un reumatism, caci n-am cunoscut mai apoi nicicând asemenea morb. Atât e de adevarat ca omul poate fi el însusi o putere elementara. Ma grabesc sa adaog ca copiii mei i-am ferit de asemenea experiente. În anii care au urmat, petreceam vacantele pe malul Moldovei, într-un sat al neamurilor mele de pe mama. Colindam prundurile, gârlele si luncile Moldovei, urmarind fara încetare acea umbra a visurilor dupa care alergam întreaga noastra viata: atunci era o pasiune, mai târziu a fost alta, iar mai târziu o alta forma a înselarilor. În vara aceasta din urma, am fost tot asa de ahotnic, ucenic-pastravar cu undita în valea Sebesului, calauzit de un prietin mester, inginerul Ianosi. Mai am de învatat de la Ieronim Stoichita mestesugul cerbilor. Asa înoindu-ma necontenit în elementele primare, voi ajunge pâna la asfintitul meu. De atunci, de la malul Moldovei si al Siretului, fiinta mea întreaga se armoniza cu cerul, cu apele, cu toate peisagiile. Învatatura mea era ca lasam sa patrunda în mine taina tuturor acestor lucruri noua. Poposeam la un izvor, ma odihneam pe o brazda de fân, intra în mine puterea vietii nemuritoare; eram fericit si inconstient ca însasi creatia. Vânatul e sport numai în aceasta ipostaza. Este o epoca a tineretii când asemenea derivativ e absolut necesar. Adolescentul care sta pe gânduri si cauta singuratate, care e nelinistit si învins de melancolie, sa stiti ca cloceste în el o primejdioasa otrava. Nu-i alt medicament mai bun decât truda placuta a umbletului, lumina nemarginita, aerul curat, somnul adânc, frate cu tihna stâncii. Sunt si alte înfatisari ale vânatoarei. Partidele cu tovarasi multi, la padure, dupa ce a cazut frunza codrului si s-a asezat cel dintâi omat de noiemvrie, sunt cele mai agreabile expeditii de petrecere, în care oamenii maturi îmbracati bine, transportându-se comod, având pregatite salasuri si ospete, asteapta vânatul în tiitori, pe când haitasii îl stârnesc cu larma de chiote din singuratati. Asemenea fel de a vâna nu cere multa truda. Numai când expeditia se face în munte la cerbi si la cucosi salbatici, plimbarea cere picior vânjos si respiratie buna. Trebuie sa va marturisesc la ureche ca si aici mijloacele moderne înlesnesc oamenilor sa se pâcâleasca ei singuri: automobile, cai, valeti si toate celelalte; banuiesc ca s-a gasit pentru "domni mari' si mijlocul sa li se abata vânatul la tava pustii. Nu; daca nu simti pe fruntea aburita vântul înaltimii, daca nu­ti trece prin toate încheieturile acea truda, placuta, sora cu framântarile prapastiilor, si daca nu adormi în descântecul pamântului, - eliberarea ta din monotonia vietii nu-i decât o minciuna. A duce sus, catra stele, viata mica de toate zilele, e o profanare. Cele mai agreabile plimbari vânatoresti în aer liber sunt toamna, la iepuri. Ogoarele si miristile au o tonalitate aurie; dealurile si vaile onduleaza si se înclina gratios; în fundul peisagiilor se zareste un iaz ori un sat; pe o costisa înegresc tufisuri batute de bruma. Ai pornit în stralucirea soarelui de dimineata, cautând razor cu razor, strabatând porumburi neculese, alaturându-te cu luare-aminte de araturi. Îti tii cânele aproape; stai cu atentia încordata; în ochi ti se rasfrâng toate detaliile terenului si toate miscarile vietatilor marunte; când, deodata, ca si cum l-ar fata pamântul, sare pe neasteptate iepurele. Te-ai oprit, dar numai o clipa. Simti truda în picioare si în brate; dar treci înainte si vei umbla înca multe ceasuri, c-un fel de betie a sanatatii în toata fiinta. Ai trecut dealuri si vai, te-ai strecurat pe sub costise, ai strabatut un rediu; ai iesit pe o culme straina; observi ca soarele se înclina spre asfintit si cerul îsi schimba coloarea. Te îndrepti din sale, respiri adânc, cuprinzi cu ochii întinderile, judeci si cumpanesti unde poate fi locul de adunare cu tovarasii. Trebuie sa te întorci iar peste dealuri si peste vai. Ai puncte de reper un arbore singuratic, lucirea unei balti, unghiul unui deal. Ai înca destula putere sa strabati o distanta buna, îndarat. Ai umblat opt ceasuri; ai strabatut douazeci si ceva de kilometri; te-ai multamit la amiaza, cu o gustare frugala, nu te simti flamând; nu te simti prea obosit; esti în starea aceea speciala de euforie, pe care nimic nu ti-o poate da în celelalte împrejurari ale vietii. Placut e si cu luntrea la salbaticiunile de balta. Placut e la stuf, cu copoii, urmarind lupi si vulpi. Placut e la sitari, primavara, când crapa mugurul padurii. Ah! viata aceasta e frumoasa si prea scurta. N-am aflat înca toate tainele muntilor. Si abia acum mi-am alcatuit scule iscusite pentru pastrav si lipan, ca sa încep o cariera în care straluceste prietinul meu Ion Al. Bratescu-Voinesti. Foamne, binecuvânteaza cu zâmbet ispravile mele trecute si îngaduie sa ajung a povesti prietinilor mei pe cele viitoare! 1 octomvrie 1936 Mirajul Cum, prietine? Nu-ti mai aduci aminte de mos Procor? Si de alte umbre ciudate, care au trecut prin viata noastra, dupa ce am intrat în baltile Dunarii, în Tara de dincolo de negura? Nu se poate sa fi uitat minunile acelei calatorii în Delta! Am ratacit amândoi multe zile, prin cotloanele necunoscute ale stuhului s-ale fluviului. Eram în tovarasia unui prietin distins, care acuma nu mai este, subt ocrotirea lui si-ntr-un vaporas harnic si curat. Cum am iesit în lungul Dunarii, printre luncile cele mari de salcii, care se închinau lin la suflarea vântului, am înteles ca intram în alta viata, ori într-un basm. Dincolo de lunci erau gârlele afunde si nenumarate, cu închisorile pestelui; cherhanalele de ciamur, otacurile primitive ale pescarilor; ostroavele si plaviile. În plaurul plutitor, adica în pamântul nou alcatuit din aluviuni, stuhuri, plante si tot ce aduna si preface moartea , - o viata noua si înfrigurata fremata. Plante necunoscute scânteiau în soare. Lejnicioare albastre se catarau spre pamatufurile stuhului. Liane felurite se amestecau alcatuind draperii. Într-o lunca de tamarix, înflorita ca cerul, cântau într-un amurg privighetorile. În adâncul umbrei, în dosul acestui stralucit decor, miile de paseri si de animale traiau o viata neînfrânata. Si subt ele, în apa fierbinte mâlul cald, alta viata a gânganiilor fara numar, fara sfârsit, multipla si fabuloasa, izvorâta din vesnicie. Pajura tipa sus în cer, unde curge râul cel mare al vânturilor. Mai aproape de noi pluteau si vâsleau lebedele si cormoranii. Lopatari albi se însirau pe deasupra trestiilor. Din scorburi batrâne de salcii tresareau egrete gratioase - ca niste bucati de zapada înaripata. Si ratele, si gâstele, si bâtlanii, si cocorii, si becatele si pescarusii de felurite neamuri... Si oamenii bizari cu care aveam raporturi, din alt neam si alta zodie, ne vorbeau nu numai de felurimile de pesti ale gârlelor si baltilor, ci si de animale ale plaviilor: lup si mistret, vidra si nurca. Iar urechile noastre ascultau povestiri si mai ciudate decât aceea a lui Caliniuc, pe care l­au mâncat lupii, - întâmplare de altminteri mai adevarata decât toate adevarurile. Poposind subt revarsarea argintie a unei salcii, stând amândoi cap la cap, am vazut gânganii înotatoare îmbracate în crusta cafenie tivita cu ros, alungându-se într-o raza de soare printre alte gânganii, puzderii de nenumarate forme. S-am auzit si broastele care au cântat oamenilor din locuintile lacustre. Si trecând pe lânga un ostrov, am vazut o livada de gutai, în care atârnau fructe mari de aur ca-n poveste. Debarcând în loc singuratic, departe de oamenii lumii noastre, am dat peste acel mos Procor, pe care se pare ca l­ai uitat. Traia într-o casuta de ciamur, trista ca si batrâneta lui si zbârlita ca si el. Ai intrat în vorba cu el si ti-a grait de niste întâmplari, care pareau neverosimile pentru ca se petrecusera în alta lume. Acolo, în afundurile Deltei, n-a ajuns înca mâna stapânirii si oamenii stau fata în fata cu natura si cu Dumnezeu. - Domnilor, ne spunea acel mos Procor, în tineretele mele am avut eu o întâmplare naprasnica, de care îmi aduc aminte acuma la batrâneta. Am sa v-o povestesc si dumneavoastra, ca sa aflati care­i cel mai bun leac în asemenea împrejurare, pentru trupul si pentru durerea omului. Am avut, cum va spun, în acea vreme, o pricina cu niste pescari, pentru o muiere cu care ma aveam eu bine. Ma duceam catra ea cu luntrea într-un colt de lunca si ma socoteam fericit pentru ca eram tânar si nebun. M-a simtit omul care avea stapânire asupra ei, si si-a luat tovarasi alti pescari; si m­au împresurat între stuhuri si salcii, între cer si apa. Dupa ce m­au palit cu vâslele în cap, m-au doborât la mal si m-au zdrobit cât au poftit. Nu m-au pravalit în apa: acolo m-ar fi mâncat gânganile si pestii. Ci m-au lepadat la ostrovul meu, ca sa mor stiut de altii si sa fiu îngropat crestineste. Asa am fost, domnilor, de batut si de zdrobit - încât nu mai aveam stiinta despre nimic. S-atuncea maica mea, care cunostea multe si vazuse si altele, m-a oblojit întâi cu spirt si cu pâne. Dupa aceea a pus pe fratii mei sa junghie doi berbeci, si m-au cusut asa cum eram, numai o rana, în pieile acelea crude si sângerate. Va spun si dumneavoastra doftoria asta - ca s-o folositi la nevoie. Eu eram sa mor si m-am facut sanatos. Noi i-am multamit pentru sfat; si nu eram mirati atât de leacul acela, cât de lipsa din povestirea mosneagului nostru a acelor vorbe care puteau sa aminteasca societatea, legea si puterea lumeasca. Omul, în acele meleaguri, traieste pe socoteala lui, ca si mistretul, ca si lupul. Si totusi nu traieste mai rau decât noi, cei de dincoace. Oamenii din balti n-au scoli, stiu însa ca s-au nascocit în alte parti de lume slove si carti. În carti si-n condici se scriu biruri si rautati, de care ei, slava lui Dumnezeu, pâna la venirea noastra, erau feriti. Oamenii din balti au câteva bisericute, pe grinduri, - despre Dumnezeu stiu totusi putin. Cunosc însa puterea vântului s-a valului. Cerul fara margini, stuful fara fund, umbra amurgurilor, glasurile noptii, sunt puteri stravechi subt care se pleaca. Ochii lor primitivi si copilaresti samana cu ai pestilor, cu ai paserilor si fiarelor, samana cu apa, si-n ei se stravede vechimea speciei. Mos Procor ne privea din veacurile cele vechi. Ca si alti oameni ai Deltei, batrânul stia sa pregateasca o ciorba pescareasca, pe care sunt sigur ca n-ai uitat-o. Într-o oala mare, cu bors acru ori cu cvas, fierb mai multi crapi de câte trei ori patru oca. Dupa ce-au fiert bine, bucatarul pastreaza zama si zvârle carnea. Si zama o pune din nou la fiert cu putine zarzavaturi si cu mult nisetru ori pastruga. Când ne-am mirat de asemenea risipa, ochii aceia, transparenti ca apa, ne-au privit cu nedumerire. - Apoi aicea, domnilor, daca nu-i mâncam noi pe pesti, ajung sa ne manânce ei pe noi... La închisori si la lese si-n jurul cherhanalelor, am vazut foind în balta atâta peste , încât într-adevar am avut spaima si senzatia unei invazii. Îti aduci aminte când am debarcat în insula Letea? Printre lunci, printre dune si printre ochiuri razlete si limpezi de apa, am ratacit o parte din zi ca niste Robinsoni ai timpurilor noua. Am vazut la Letea o cioara de o specie necunoscuta în tinuturile noastre. Ne privea cu mirare si cârâia ciudat, zburând pe deasupra singuratatii, ca sa duca undeva veste despre sosirea unor pamânteni. Am întâlnit însa si paseri si animale ratacite de pe la noi. Dumbravenci zburau pe deasupra pâlcurilor de salcii, hulubi salbatici huruiau în plopi. La o cotitura am zarit un iepure mai mult de coloarea nasipului decât roscat. Si am vazut si vulpea, furisindu-si blana de flacara, taind o carare si mistuindu-se în desis de lozii. Te-ai luat îndata dupa dânsa cu harnicie, cercetându-i urmele ca un adevarat fiu al pustiei. Ne aflam în niste locuri unde, nu cu mult înaintea noastra, alt explorator întâlnise un vânator care dispretuia progresele veacurilor si n­avea drept arma decât un ciomag lustruit. Cu ciomagu-n dreapta si cu traista la soldul stâng, urmarea vulpile si iepurii care lasau urme amestecate pe dunele moi si fine ale insulei. Si dumneta vrai sa spui ca nu-ti mai aduci aminte de mos Procor? Ada-ti aminte si chiama din pâcla între noi atâtea chipuri pe care le-am întâlnit altadata, în alta lume. Între ele si noi s-a pus perspectiva timpului, - si ceata departarii le da o usoara linie artistica, ce nu poate dauna realitatii. Umblând pe insula aceea dintre apele Dunarii, am vazut nascând din cer un sirag lung de lopatari. Paserile acelea straine, venind din cine stie ce limanuri, au plutit s-au coborât lâng-un ochi limpede, într-o margine de dumbrava. Ne-am îndreptat catra ele, - si le-am privit siluetele fine, în lumina puternica a primaverii. Apoi, ridicând ochii, deodata am vazut în fund, catra asfintit, peisagiul schimbat. O mare lina aparuse în departari - si la tarmul ei un sirag de arbori de tara tropicala, cu trunchiuri nalte si vârvuri tufoase si revarsate. Ne-am îndreptat într-acolo cu uimire si placere, pâna ce­am înteles ca farmecul acela e al unei iluzii. Si am ramas departe privind mult timp acea apa a mortilor, înselatoare, care totusi nu era decât o rasfrângere a realitatilor. I. Maica-mea era mare farmazoana E vorba de o vreme destul de departata, când înca nu încheiasem primul deceniu al vietii mele. Fiindca iubeam foarte mult povestile si pe mos Ilie, facusem cunostinta de-aproape cu o chisea mare de tutun, care sta într-un colt, pe masa de lucru a tatei. Era un fel de pocal de ghips pe care mesterul italian, care îl vânduse, îl împodobise cu o scena antica în basorelief. Se vedeau de jur împrejurul rotundului muzicanti goi cu fluiere duble si bacante încununate cu flori, care dantuiau. Totdeauna stam si cugetam nedumerit de ce nu s-or fi îmbracat oamenii aceia. Pe urma îmi vâram în chisea nasul s-o mâna si ma duceam sa caut pe povestitorul meu. De la acest mos Ilie am auzit cea dintâi istorisire de vânatoare si cu acest prilej m-am încredintat ca mama nu e-n stare sa pretuiasca cum se cuvine asemenea lucruri minunate. Am avut atuncea pentru ea sentimente obscure si îndoielnice. Era într-o dupa-amiaza de toamna târzie. Dimineata, scânteiase în gradina si pe acoperisuri o bruma groasa si-nghetase în treuci apa gainilor. Mos Ilie iesise în ograda cu cojocu-n spate si fuma din luleaua cea scurta, ca sa se încalzeasca la nas. "De acu, cuconasule, si iarna-i aproape..." îmi declarase el cu un glas plin de îngrijorare si de un fel de taina. L-am întrebat, înaltându-mi spre el nasul: - Se poate, mos Ilie? Eu n-o vad nicairea. - N-o vezi înca, da' sa stii mata ca-i dupa dealurile si padurile celea. Într-o noapte pune caii la sanie si vine la noi. - Cum? - Pune caii la sanie si vine. Are ea vânturi în chip de cai; si-i mâna c-o puha lunga de cânepa; si ei necheaza si stranuta omat si viscol. Când trece, s-aude; dar de vazut, n-o vede nimeni. - N-o vede? - Nu, c-asa-i rânduiala ei de la Dumnezeu... Am ramas pe gânduri, uitându-ma numa-ntr-un ochi ca rata la uliu, spre dealurile si padurile cele de departe. Era acolo o pâcla albastrie, care-nchidea o lume fantastica, pe care eu înca n-o cunosteam. În dupa-amiaza linistita pâcla aceea era tot acolo si eu o observam din cerdacul casei, cu gândul la vorbele de dimineata ale batrânului. În livada cadeau frunzele nucilor, c-un fel de graba, parca se strângeau si se puneau la adapost pentru vremuri grele. - Mos Ilie, da' dumneata ai fost acolo? - Unde? - Acolo, dupa dealuri si dupa pâcla. - Se-ntelege c-am fost. Eu chiar de-acolo am venit aici. - Asa? Atunci poti sa-mi spui daca pe acolo sunt vânatori... - Ce sa fie? - Vânatori, mos Ilie... Îmi facusem eu socoteala ca dupa paduri si pâcla trebuie sa fie tara vânatorilor s-a povestilor. - Cum sa nu fie, cuconasule? îmi raspunse batrânul, saltându­si cojocu-n spate si scotându-si din chimir luleaua; sunt vânatori pe­acolo care nu se mai afla pe lume. Si eu, daca vrai sa stii mata, am fost vânator pe acele meleaguri. Si pe urma am venit aici, la târg, si m-am facut slujitor în ograda la cuconu Alecu. Da' eu, acolo, am fost vânator mare. - Atuncea trebuie sa fi vazut iepuri. - Cum nu! - Iepuri adevarati, mos Ilie; de cei care fug pe câmp, nu de cei morti. - Se-ntelege ca iepuri adevarati. Când ieseam eu cu pusca, sareau ca lacustele, si puscam o multime. - Când? vara ori iarna? - Ba toamna, chiar asa, ca pe vremea asta. - Atuncea, mos Ilie, trebuie sa fie frumos pe acele locuri, si trebuie sa fie si alte multe jivine. Când te-i duce acasa la baba, sa ma iei si pe mine, ca sa vad si eu o vânatoare. - Se poate, cuconasule, de ce nu? Si eu chiar pot sa-ti spun o întâmplare cu o vânatoare, pe care-am avut-o în viata mea; da' nu mai am tutun de pus în lulea si ma cam strânge-n spate frigul ista, macar ca am cojoc... Eu am lamurit pe data toate greutatile: - Stii ce, mos Ilie? intra dumneata-n bucatarie; acu nu-i nimeni acolo; eu ma duc prin casa si vin numaidecât sa-mi spui povestea... Dupa ce am intrat în odaia tatei si m-am uitat putin la cântaretii antici si la bacante, m-am coborât la bucatarie si m-am asezat pe un scaunel. Mos Ilie s-a chincit lânga vatra, si-a pus un carbunas în lulea. Pâcâia cu gust si pufaia fumul pe horn. Eu asteptam o minunata poveste vânatoreasca. Asta a fost cea dintâi. - Unde s-a-ntâmplat, mos Ilie? - La noi, acolo, în codru la Chitoc. Îmi vine mie asa într-o zi gust de vânat. Si cum îm vine gust de vânat, iau eu pusca s-o sterg frumos, s-o încarc cu câte-o masura de praf si una de poste. Dupa ce-ncarc pusca, chem capauca, dar, nu-i dau nimica de mâncare, ca s-adulmece mai bine urma, - si intru cu dânsa în padure. Acu', dupa ce intru în padure, ma iau pe-o carare. Si, dupa ce ma iau pe cararea aceea, ajung la o râpa. Numai ce vad ca Fâta pune botu­n pamânt, s-o porneste rapede, parc-o tragea cineva cu ata. - Asa o chema pe capauca? - Da, ca era iute s-a dracului... Nici n-aveam nevoie sa-i dau de mâncare, ca se hranea ea singura. Dar, oricât vânat mânca, nu se­ngrasa niciodata. Asa ajung eu la râpa aceea, s-o porneste Fâta, si n­o mai vad; da' o aud îndata dând glas: tah-tah! subtire ca dintr­o muzicuta... Atuncea, cum o aud, dau fuga în curmatura la râpa porcului: acolo era tiitoare stiuta pentru capre si mistreti. Dupa ce ajung acolo, stau, astept, - aud glasul capaucei mai departat, în loc sa s-apropie. Mai astept ce mai astept, aud tahnitul capaucei statornic. Ce sa fie? A dat peste vreo dihanie care nu vrea sa iasa din culcus. Ma furisez rapede pe-o poteca si tin drumul drept spre locul unde suna bataia catelei. Socoteam ca nu-i departe - dar am suit s-am coborât, s-am intrat în niste prapastii si-n niste tauri, pe unde nu mai fusesem niciodata în zilele mele. Stau si ma uit împrejur, nu cunosc nimica, parca iesisem pe tarâmul celalalt. Da' aud îndârjit glasul Fâtei. Si numai ce vad pe o creanga de plop uscat, într-un parete de râpa, o dihanie înfricosata. Avea urechi si ochi de om si casca o gura mare cât un bot de oaie... Si tot facea urât când la mine, când la capauca. Mult n-am stat pe gânduri. Am pus pusca la ochi si, când am aprins, a si venit gramada la pamânt, si cateaua a fost asupra ei. Da' când a racnit o data, mi s-a parut ca-i glas omenesc si cateaua s-a dat chelalaind înapoi. Când m-apropii, îsi daduse suflarea si se uita la mine cu ochii holbati. Stateam eu si ma gândeam si ma sfiam sa pun mâna pe dânsa. Sa fie pasere, - avea într-adevar aripi, dar se uita si tipa omeneste. Am stat eu mut si m-am gândit, s­am zis asa în gândul meu: ca-i o biata lighioaie de prin codrii cei pustii s-o venit la moartea ii... S-am lasat-o acolo si m-am întors cu capauca la lume si nu stiu nici azi ce-a fost asemenea minune... Ascultând povestea mosneagului, eu eram numai ochi si numai urechi, cuprins ca de-o înfiorare. Povestind, mos Ilie se îndeletnicea de-aproape cu luleaua lui. Asa încât nici unul, nici altul n-am bagat de sama intrarea mamei în bucatarie. Probabil ca asculta de mai multa vreme. Când întoarseram ochii spre ea, o vazui zâmbind. Mos Ilie scuipa rapede în lulea, îi închise capacelul de alama s-o vârâ în chimir. - Frumoasa poveste, mos Ilie, zise mama, însa cam lunga, si mi se pare ca mâne e sarbatoare si sunt de facut pe-afara o multime de treburi... Mos Ilie îsi pleca umilit fruntea si se strecura pe usa, saltându­si în spate cojocul. Pândind când nu ma baga mama în sama, ma strecurai si eu în urma lui si-l gasii în grajd, teselând calul. Poate era prea ocupat si nu ma vedea, caci deocamdata nici nu întoarse ochii spre mine. Se pleca la urechea calului si-i spuse câteva vorbe, destul de tare ca sa pot auzi si eu: - Mare farmazoana îi cocoana asta Profirita... Am încercat sa-i cer câteva lamuriri asupra cuvântului acestuia nou, dar n-am izbutit sa scot decât mormairi nedeslusite. Era de taiat lemne, era de carat apa, - nici nu mai stia pe ce lume-i de atâta treaba. Sara, la masa, auzii pe mama vorbind cu veselie tatei despre dihania de prin codrii cei pustii. Eu aveam înca în mine fiorul necunoscutului, si mama gasea cu cale sa râda! - Si m-am mirat, sfârsi mama uitându-se la mine piezis, ca­n bucatarie mirosea a tutun de cel bun... Atunci m-am rosit pâna-n albul ochilor si mi-am plecat nasusorul în farfurie. Nu stiam ce înseamna vorba mosneagului, dar am admis si eu, în mine, ca mama-i o mare farmazoana, adica nu întelege povestile si are mirosul prea ascutit. II. Ucenicie, într-o breasla veche Era în ziua de 27 Martie 1894, - a treia zi dupa Buna-Vestire. Aceasta data am izbutit s-o statornicesc dupa toate metodele istorice, care de altminteri sunt destul de simple. Ziua despre care vorbesc are o importanta deosebit de mare pentru mine, deoarece un baietandru, al carui nume este s-al meu, iesea întâia oara cu pusca în luncile Siretului. Se pare ca eram eu însumi; fara îndoiala însa ca era cu totul altcineva. Copilul de odinioara nu mai este de mult. Îi pastrez numai în mine înregistrate imaginile, ca-n mormântul unui album. Din cele multe ale fiintii aceluia mi-a ramas transmis intact mai ales instinctul acela, care­l scotea aproape inconstient, din îngramadirea unui târgusor, spre lumina de primavara a câmpiei si spre luncile Siretului. Si amintirea acestor clipe de taina si de ucenicie este tot asa de importanta si tot asa de rara, ca si oricare dintre faptele fiilor omului. Va pieri si ea ca toate. Ar fi deci un fapt istoric numai prin prezumtia trufasa de a-l impune atentiei. Nu-i decât o privire curioasa spre lumea umbrelor de odinioara, de-acu câteva zeci de ani ori de veacuri, caci data pe care-am statornicit-o n-are de fapt nici o importanta. Baietandrul purta pusca-n spate si torba la sold, asa cum bagase de sama ca fac vânatorii cei batrâni. Umbla harnic, cu ochii atintiti spre licariri de ape si spre zavoaiele Siretului. Îi lucea soarele în ochi si i se rasfrângea în suflet. În bucuria aceasta a luminii s-a spatiului se amesteca o hotarâre nedeslusita sa urmareasca si sa fulgere de departe vietatile salbatice care fug de om. Fantazia lui nastea scene arbitrare de vânatoare, care-l faceau fericit o clipa. Merse o vreme în lungul unei cai ferate, pe subt fire de telegraf, în care cânta usurel vântul. Apoi trecu pe malul unui canal adânc, în fundul caruia curgea apa unui pârau, spumoasa, printre pojghiti de ghiata. Ochii lui atinteau zavoaiele Siretului, pete de-o dulce coloare cafenie, subt fumegari stravezii. Erau un tarm de visuri, unde înca nu-i calcase piciorul. Dintr-acolo se întorceau de multe ori la marginea târgului vânatori barbosi, care vorbeau de vulpi si lupi, iepuri si vidre, sitari si rate. Dintr-acolo soseau cu undita pe umar, în seri de vara, pescari tigani, cu peste putin, însa cu amintirea nestirbita a unui somn urias pe care l-au prins cândva, sub salcii, într­un loc ascuns pe care numai ei îl stiu. În afara de aceste imagini si ecouri, împletite cu bucuria tineretii, în sufletul lui nu mai era nimic. Toate legaturile cu lumea disparusera. Cartile de scoala si profesorii, fierberea impura a târgusorului de provincie cazusera în întuneric, ca papusile în cutia lor. Din adâncimile subconstientului, un fior necontenit tremura catra suprafata. Toata fiinta lui era libera si atenta. Atenta vânatoreste, - desi expeditia aceasta era întâia, desi ochii lui nu vazusera înca vânatul viu. Cum mergea pe canal, i se desfasura în dreapta câmpia mlastinoasa, dezghetata si plina de apa. Pe creturile subtiri ale baltii acestia, la departare de cinci sute de pasi spre cantonul drumului de fier, înegrira rate care înotau si bateau din aripi în stropi de soare. Baiatul se opri cu zvâcniri de inima. Când sa fi aparut ratele pe balta? Când a pornit pe canal, nu se vedeau. Poate sa fie însa paseri domestice. Sa vedem. Fara o clipa de îndoiala, dupa ce trage pusca din spate si­i ridica otelele, - coteste spre dreapta si intra în balta, împotriva ratelor. De cizmele lui pâna la genunchi, bine unse, e foarte sigur. De aceea ramâne mirat când simte între degete si sub talpi apa rece ca ghiata. "Trebuia sa le ung mai bine..." mormaeste el, privind încordat si serios spre rate. Si paseste înainte, primind situatia - si apa. Ratele evoluau fara grija în apa limpede si rece. Apoi se însirara una dupa alta si întoarsera pliscurile spre omul care venea spre ele încaltat cu ghiata. Îl primira pâna la distanta potrivita, care este totdeauna mai mare decât bataia pustii. Lucrul acesta baiatul nu-l stia. Si ramase foarte emotionat, privindu-le cu ochii mariti, cum se înalta macaind, cum descriu un arc spre marginea baltii, cum înclina iar catra el, apoi trec si cad lânga canal, în locul unde a simtit cel întâi fior al apei. Le face iar fata prin balta pâna la genunchi, si tremura în el o bucurie iute, ca are de-a face, în sfârsit, cu vânatul visat. Ratele se zvârl iar pe-o scara nevazuta în aer. Îsi înclina iar zborul spre balta. Fac un ocol prin dreapta, ca si cum ar vrea sa-si deie bine sama cu cine au de-a face. Ocolesc si prin stânga. Si zborul lor fulgera tremurat pe luciu. Apoi se ridica spre soare si trec în aburii de pe luncile Siretului. Ochii baietandrului ramân cu uimire atintiti într­acolo, pâna ce descopar subt cer cârdurile de salbaticiuni. Le urmareste zborul înclinat spre zavoaie. La cârdurile acelea mari s-au alaturat si ratele de-aici. Acolo sunt cotloanele cele minunate pe care le-au descoperit vânatorii si catra care a pornit si el în dimineata aceasta de primavara. Acolo trebuia s-ajunga cât mai degraba. Zgomotul pe care-l face apa-n cizme, când calca, nu-l baga de sama decât într-un târziu. O clipa numai îsi închipuie c-ar trebui sa se opreasca, pentru a rezolva problema. Poate-ar fi mai bine sa umble descult, cu ciubotele în geanta. Nu are însa nici o clipa de pierdut, si grabeste pasul. Cea dintâi experienta îi arata ca locurile largi nu sunt prielnice vânatorului de balta. Deci zavoaiele cu ascunzisuri si perdele de lozii sunt neaparat trebuitoare ca sa poti împusca rate. Ca sa fii vânator, trebuie sa stii asemenea lucruri. E necesar însa sa te deprinzi si cu apa-n cizme. Din canal zbucneste macaind, cu batai de aripi, o pareche de rate mari. Îi trec pe dinainte la o zvârlitura de bat. Pusca însa i-i în spate, cu cucoasele lasate. O scoate si o tine goala pe brate, cu atentia agerita. Dar în canal nu s-aseaza mai mult decât o pareche de rate. Iata si luncile cele mari ale Siretului; si gârlele cu ape sporite. Si cu balti în toate scobiturile pamântului, între zavoaie. Iata si cel dintâi cârd de rate, vâjâind prin vazduh. Nagâti se ridica din smârcuri si fâlfâie rar, mieunând prelung. Cine stie ce pasere va fi fiind aceasta, care zboara asa leganat si pe departe. Un cârdisor de ratusti cenusii sageteaza la linia salciilor si, rupându-si brusc zborul, cad catra o balta. Porneste tulburat într-acolo. Intra între salcii batrâne abia înmugurite; îsi face drum cu violenta prin mlada deasa si vreji uscate de mure. Gâfâind, vede tulbure balta prin pânza huceagului. Înegresc pe luciu, aproape, ratusti nelinistite. L-au simtit, se înalta cu chemari subtirele, cu scântei în aripi. Când razbeste la malul pustiu, se gaseste singur si-si vede în balta limpede imaginea colturoasa si schimbatoare. Gâfâie ca dupa o sfortare penibila, si bataile inimii se alina odata cu apa. În oglinda vânata îi ramâne neclintita icoana severa si trista, ca a stramosilor care i-au lasat fiorul din adâncuri. Ca si dânsul, asteptau si ei în trecut, în timpul fara numar, pe malul altei balti. Ca dânsii, si el, n-are gânduri. Are numai atentie si asteptare, cu ochii rotunzi. Trece domol malul baltii. Cauta din ochi alte desisuri de lozii, cu alte scânteieri de oglinzi. I s-arata deodata într-o cotitura Siretul cu ape mari, curgând în singuratate. Zboruri de salbaticiuni se înclina spre el - dar si ele sunt ale singuratatii. Totu-i nou si curat subt cerul ca toporasul. Mâlurile proaspete înca n-au fost calcate de picioarele oamenilor, nici de animalele lor îmblânzite. Apele samana cu cerul si în fundurile lor albesc nouri. Prin vazduh si pe unde au trecut numai paseri libere si straine. N-au lasat urme. Vulpile, bursucii si iepurii zavoiului le privesc cu ochi neclintiti si înteleg ca ele au adus primavara. Baltile noua ale dezgheturilor, bratele vechi de Siret, colturile de lunca si dumbravile de plopi n-au pentru el nici un nume, caci acum le vede întâia oara. Si toate într-adevar sunt altele, cum n-au mai fost niciodata si cum nu vor mai fi în acest colt de pamânt. E o priveliste unica, o clipa trecatoare. Si copilandrul îsi începe ucenicia c-un suflet la fel, c-o simtire pe care n-a mai încercat­o si care va ramâne în el ca un cristal al amintirii. Totusi nu-i singurul om între zavoaie, dumbravi si ape. Aude în dreapta, într-o salcie batrâna, bataia unei ciocanitori. O pareche de hulubi salbatici s-au înaltat cu plesnituri de aripi dintr-un fund de carare si, de subt zborul lor spariat, înainteaza împotriva-i doi vânatori cu armele pe brate. Au aripi albastre la palariile tuguiate. Si, desi cu mult mai în vârsta decât el, sunt oameni tineri, fara de mustati. Amândoi sunt oachesi si cu privirile negre îndraznete. Ucenicul se simte intimidat si mic fata de niste vânatori vechi, fara îndoiala, cu experienta si cu multe victime la rabus. Cartea ispravilor lui e alba si abia azi nadajduieste sa-i puie un semn. Întelege ca de la asemenea tovarasi are totul de învatat. Începutul zilei i-a dovedit ca salbaticiunile sunt viclene si biruinta asupra lor se câstiga cu anumite mestesuguri. Se opreste s-asteapta. E fericit când vede pe straini zâmbindu­i, si glasul salutului lor are o melodie placuta. Unul din ei, cel mai în vârsta, poarta aninata de torba o rata; si cum se opreste, se întoarce si se asaza asa fel ca sa se vada vânatul. - Asta-i rata de cele mari... rosteste învatacelul, cu seriozitate si ca un desavârsit cunoscator. - Da, raspunde c-un fel de nepasare vânatorul. Am împuscat­o la zbor. A mai cazut în zavoi una, pe care n-am putut-o gasi. Dumneata n-ai facut nimic? - De-abia am venit... se grabeste sa raspunda ucenicul. Apoi adaoga îndata, fara sovaire: De data asta înca n-am împuscat nimic. - Si noi, în alte rânduri am fost mai norocosi... încheie cel de al doilea începutul de convorbire. Pe cel cu rata îl chiama Alecu. Pe cel mai mic Coca. Sunt feciorii unui proprietar din împrejurimi. Au si câni, acasa, si sunt vânatori vechi. Pustile lor, pe care învatacelul se grabeste sa le cerceteze cu admiratie, nu sunt de multa vreme venite din Anglia si au o bataie excelenta. E bine sa ai o pusca buna, desi asta n-are mare importanta. Ochiul este totul si siguranta mânii. - Si mai ales nu trebuie sa te emotionezi... complecteaza Alecu. Dumneata te emotionezi? - Nu ma emotionez niciodata, marturiseste ucenicul si se mira el singur de raspunsul sau. - Acum cum facem? întreaba Coca. Ar fi poate bine sa stam la pânda la doua balti deosebite. Daca vin rate aici si tragem, - se duc dincolo. - Cred ca-i buna ideea... accepta ucenicul, si-si însamna în cap cea dintâi strategie vânatoreasca. - Facem si asta... intervine Alecu, ca cel mai în vârsta; dar întâiu n-ar fi rau sa cautam baltile care ne-au mai ramas. - Nu trebuie însa sa ne vada si sa ne simta... obiecteaza ucenicul. Îsi misca în cizme degetele si le simte ude si caldute. Cea dintâi patanie cinegetica doarme în el ca-ntr-un mormânt. Hotarasc sa caute baltile, bineînteles cu mare luare-aminte si mare paza. Înainte de a porni, Alecu scoate tigari. Învatacelul primeste una. O primeste ca un vechi fumator, desi tutunul nu i­a otravit niciodata gura. Ametit si cu capul deodata tulbure, asculta cu admiratie neprefacuta istorisiri de vânatoare ale celor doi frati. Ei sunt mai ales vânatori de iepuri si prepeliti, dar le place sa iasa si la rate. Vânat, însa, foarte frumos si interesant, e sitarul. - Noi avem un câne foarte bun la sitari... explica Alecu. Dumneata ce rasa ai? Al nostru e seter. - S-al meu e tot seter... raspunde ucenicul, c-o mare dorinta sa aiba si el asemenea câne. - Ai împuscat multi sitari? Ucenicul se gândeste, usurel încruntat si numarând în gând. - Eu, vorbeste iar cel mai mare dintre frati, nu pot sa spun ca­m împuscat prea multi. În cea mai buna zi mi s-a întâmplat sa fac sase parechi... Baiatul îl admira fara sa banuiasca nici o clipa ca tovarasii lui ar putea fi în aceeasi situatie fata de dânsul. Stapânit si grav în fata naturii s-a vânatoriei, el aparea redutabil celor doi tineri înfocati si vorbareti. Trecura înspre baltile si zavoaiele fara nume; se strecurara spre jocul cârdurilor de rate c-o luare-aminte impresionanta. Fara nici o îndoiala însa ca si ceilalti doi erau în cea dintâi zi a lor de vânat. Ratele sfarâmau balta si umpleau de fulgere negre cerul. Erau multe si de toate soiurile. Se amestecau gotcele cu cele de suvoi, cânipiile si ratustile; macaiau, susuiau si cârcâiau pe felurite tonuri si zborurile lor în lungul Siretului si de la balta la balta pareau jocuri usoare si neostenite - înspre care zadarnic bubuira în câteva rânduri pustile englezesti ale celor doi frati. Ucenicul le numara gresurile c-o bucurie ascunsa. Avea si el dreptul sa gresasca cel putin tot atâtea lovituri. În sfârsit, se oprira tustrei. cu aceeasi mândrie si încredere, la malul Siretului, pe-un brat vechi cu ape umflate, - si Alecu îsi reîncepu fata de strain povestirile unor ispravi însemnate. Era vorba de alte dihanii si de salbaticiuni despre care ucenicul auzise numai din nume. Ca si pentru sitari, urma sa pastreze o rezerva prudenta, raspunzând atât cât trebuia ca sa-si salveze onoarea. Si, fumând o noua tigara, dorea cu violenta o împuscatura miraculoasa care l-ar fi ridicat deodata si definitiv din nemernicia lui. Dorintele mari de multe ori au raspunsuri neasteptate. Cum stateau subt salcii, într-o scobitura de mal, veni asupra lor stolul de rate cu sunet de vijelie si cazu în cuibul de soare din apa. Învatacelul apleca pusca si le fulgera. Balta le zvârli pe toate iarasi spre cer, afara de doua, care ramasera palpitând în fierberea luciului. Le atinti cu uimire si cu bucurie înfricosata. «Ramân la adânc si departe...» observa Coca, nu fara putina rautate. Ucenicul îl privi cu gravitatea stramosilor lui; si, fara sa stea nici o clipa în cumpana, cu miscari iuti, îsi trase cizmele si-si azvârli de pe el hainele. Intra în balta; îmbratisa apa de ghiata si înota în zvâcnituri si stropi spre rate. Le cuprinse cu stânga; se întoarse în loc si mâna la mal trofeele, cu dintii înclestati si cu privirile aspre. Cei doi frati îl urmareau cu respect si îndoiala. Aveau a face desigur c-o fiinta rara. Stapânindu-si tremurul falcilor, învatacelul îsi trase pe el cu aceeasi iuteala hainele si cizmele si-si anina cu grija la torba cele doua paseri împuscate. Erau rate albe de suvoi, cu pete negre si cu sfârcurile aripilor încrucisate. Sentimentul de mila era în el cu desavârsire absent, ca si în cei dintâi vânatori ai lumii. Dupa ce-si potrivi torba la sold, îsi înalta privirile spre alte zboruri de rate, si vazu nouri negri viforosi gramaditi asupra asfintitului. "Vine dintr-acolo furtuna..." prooroci cel mai mare dintre frati. Si un tunet departat mormai în fundurile cerului. Coliba omeneasca nu se afla în singuratatile baltilor de la Siret; pesterile din lutul malurilor de mult le mâncasera si le surpasera apele; asa încât se vedeau singuri si amenintati de sprânceana asfintitului, între suvoaie si balti. Se despartira brusc, fagaduindu-si o alta întâlnire vaga, - si baiatul porni în fuga spre casele oamenilor, tinând strâns îmbratisate cele dintâi jertfe ale libertatii. Nourii asfintitului cresteau, îmbulzindu-se spre crestetul boltii. Astupara în curând soarele. S­odata cu fulger si tunet, se abatu dinspre munti furtuna naprasnica a primaverii. Veni întâi cu vârtejuri de pulberi; apoi cu ape despletite, izbind vazduhul asupra pamântului. Mladios si îmbujorat dupa baia în apa vie a singuratatii, ucenicul însa sosise între oameni, si cata printre cei de casa cele dintâi victime, carora sa le istoriseasca cea mai mareata isprava care s-a întâmplat pe lume. III. Povestile de vânatoare sunt de la Dumnezeu Ucenicul despre care am mai vorbit avea la spate campania unui an înteg vânatoresc. O campanie destul de saraca, cu destul de putine biruinti, bogata însa în învataminte si-n observatii personale. Sitarii trecusera prin cerul de amurg al unei poieni ca niste lilieci enormi; împuscaturile se prelungira în ponoare profunde - si linistea reveni ca un val moale: singura victima a serii de primavara era baiatul, jignit de zborul frânt si perfid al paserilor straine cu cioc lung si ochi sparios, strabatut însa pâna în cele din urma fibre ale fiintii de noutatea naturii s-a propriului sau suflet. Prepelitile si cristeii, în dupa-amiezi fierbinti de vara, fura iarasi prilej de împuscaturi spaimântate. Erau un vânat usor, dupa spusa puscasilor batrâni - însa, fara ajutorul cânelui, omul nu poate face mare isprava. Din excursiile lui pe miristi se întoarse deci cu convingerea din ce în ce mai staruitoare ca vârsta si experienta au dreptate si ca neaparat trebuie sa capete ori sa fure de undeva un pui de prepelicar. Mos Nechita Puscasu îi transmisese chiar credinta ca numai cânii de furat sunt cu noroc la vânat. Pentru a-i dovedi asa ceva, îi istorisise mai multe povesti din care iesea limpede ca lamura adevarul observatiei. Apoi cea dintâi întâlnire cu iepurii fusese si mai ciudata. Din niste spinarii, de pe un capat de hat, tocmai când nu se astepta de loc si era cu gândurile cine stie unde, un fel de cocostârc izbucnise, voind sa se înalte spre cer; - dupa asta facuse urechi lungi, par roscat si picioare sprintene si era cine stie unde, în capatul altui ogor, când baiatul, gâfâind, îsi vazu în mâna pusca nefolositoare. Clipind, îsi atinti ochii în cercurile rotitoare ale caldurii subt care salbaticiunea se micsora, pâna ce se stânse. Toata ziua aceea, lânga toate spinariile de pe haturi, a asteptat cu inima înfierbântata alta saritura de iepure. Întâmplarea însa îsi are statornicite altfel rânduielile. Iepurii nu sar totdeauna din spinarii. Ca sa se înteleaga mai bine asta, un iepure nascu din pulberea unui imas, de lânga un mosiroi, aproape de drum, tocmai când baiatul, cu nadejdea istovita, lasase otelele si-si trecuse pusca în spate. "Nici nu stii de unde sare iepurele..." zise mos Nechita Puscasu. Si, tragându-si din gura luleaua, o vârâ în chimir. Întâi scuipa într-o parte si pe urma duse pusca la ochi. Baiatului i se paru ca asteapta înca vreme multa, pâna ce pocni împuscatura. Apoi vazu iepurele cazând si fu strapuns de o ascutita parere de rau ca nu cunoaste îndeajuns valoarea proverbelor batrânesti. Pentru vânatorii tineri, cartea, profesorii si zilele lungi de clasa sunt de multe ori niste incomensurabile zadarnicii. Cea dintâi ora a ecuatiilor de gradul întâi a fost populata de potârnichile din marginea unui zavoi de la Siret. Era la început numai amintirea acelor potârnichi si a zborului lor zgomotos. Lânga formulele algebrice de pe pagina dinainte-i, în zvonul monoton al vocii profesorului, începu sa desemneze cu grija un stol de asemenea zburatoare plutind peste o miriste. În zare se vede s-un iepure care trece dealul cu urechile tapose. Când, ca un sfichi ascutit, îl lovi dinspre catedra întrebarea, se ridica încet de la locul lui si, în loc de potârnichi si iepuri, zari în juru-i capete aplecate pe carti, si la tabla ochelarii scânteietori ai lui domnu' Ciolac. Ramase în picioare gânditor, plin de o nobila si trista resemnare. "Trebuie numaidecât sa gasesc un prepelicar..." îsi zicea el, asezându-se iar în banca si privind atent potârnichile de lânga zavoi. Erau potârnichile cele adevarate de la luncile Siretului, din locurile care-i erau lui mai dragi, pentru ca acolo îsi începuse întâi si-ntâi ucenicia. Abia astepta alta primavara a vietii, ca sa se gaseasca iar subt cer curat, între ape scânteietoare, pândind zborul ratelor nenumarate. Aceasta primavara noua nu întârzie prea mutl. Veni chiar destul de degraba, ca toate cele trecatoare. Si ucenicul se vazu iar pe cararile dinspre Siret, în tovarasia lui mos Nechita. "Un puscas tânar trebuie totdeauna sa marga subt aripa unuia batrân..." zicea mos Nechita. Si baiatul îl asculta cu gravitate si-l credea - pe când taranul pândea cu coada ochiului clipa când are s-apara, dintr-un fund de buzunar, un pac de tutun de cel bun. Era în vazduhuri aceeasi stralucire ca si-n primavara cealalta, însa printre zavoaie nu mai luceau balti. Printre tufisurile de lozii înverzea iarba tânara; prin cotloane umbrite si umede, dintre frunze uscate, razbateau viorele ca cerul si florile Pastelui ca niste zâmbete de zapada. Pretutindeni nu mai era nimic din privelistile altui an. - În primavara cealalta erau pretutindeni balti si rate salbatice... zise baiatul. - Se poate, raspunse mos Nechita, dar apele acelor balti s­au suit la cer, si-n primavara asta Siretu-i singur printre zavoaiele lui. Au fost numai ca niste jucarii, s-acuma nu mai sunt... Cu toate acestea pareau vesnice ca toate ale naturii, cugeta nedeslusit ucenicul - Eu de patruzeci de ani umblu pe aici, vorbi iar puscasul, si­s deprins cu schimbarile. Altadata curgea Siretul pe-aici, acu s-a mutat pe dincolo de zavoi. Dar sa n-ai mata nici o grija si nici o suparare. Stiu eu balti vechi, unde gasim rate, numai sa fim vrednici sa le­npuscam... Baiatul tacu. Ar fi preferat sa aiba de martori pe Coca si pe Alecu, tovarasii lui de anul trecut. Si dintr-odata simti nevoia sa istoriseasca isprava cu ratele de suvoi. Doua rate dintr-un foc, pe care, dupa ce le-a puscat, le-a scos înot din apa Siretului. Batrânul dadu din cap fara sa-l admire si facu: Hm! - Nu credea asemenea istorie s-asemenea pozna. - Pot sa-ti arat si locul unde s-a întâmplat, mos Nechita, striga cu foc ucenicul. Am avut si martori... - Mda-da... îngâna batrânul cu indiferenta. Baiatul îsi simti în obraz sângele si tacu. O clipa, vechea isprava îi aparu neverosimila. Apoi avu mândria unei întâmplari rare si într-adevar de necrezut. Întelegea în acelasi timp ca numai asemenea întâmplari sunt vrednice de povestit; tebuiesc însa în chip anumit argumentate si puse într-o lumina deosebita, - asa cum facea si mos Nechita când îi debita câte-o istorisire de demult. Desi erau fapte de necrezut, baiatul le credea pe toate. Privi pe furis spre tovarasul lui, ca sa-i descopere prestigiul si taina si nu vazu decât acelasi obraz trudit cu barba tapoasa si carunta, aceeasi caciula roscata s-acelasi suman vechi, aceeasi geanta de blana de bursuc s-aceeasi pusca c-o tava. Mos Nechita îi surprinse privirea si-i zâmbi, cu ochi ascutiti si micsorati. În ochii aceia verzi era ceva viu si nestatornic, ca apa. - Mergi mata cu mine la balta lui Crupa - vorbi puscasul cu convingere si cu glas ademenitor. Acolo avem apa adânca subt lunca batrâna. Si este s-un bordei vechi într-o margine, unde am facut eu oleaca de pânda. Suntem în adapost; nu ne pasa de vânt, nu ne pasa de ploaie. Si asteptam ratele. Cea dintâi pe care o puscam o punem nada, cu pliscul într-un bat de trestie. Sede pe balta si se ademenesc si altele care trec pe sus de coboara în preajma ei, si noi le puscam de la pânda noastra. Pe urma le scot eu din balta c­o ciobaca mititica, pe care o am dosita si ascunsa printre niste tufe de lozie si curpeni de mure. Nu-i nevoie sa înotam pâna la ele. Le scoatem cu usurinta si fara de nici un nacaz... Învatacelul asculta în tacere si cu respect. Gasira balta neagra sub sprânceana de lunca batrâna, si pânda de stuh - dupa ce razbira pe carari întortochiate în locuri tainuite si nebanuite. Era ceva cu totul deosebit de ce-si închipuise si cu mult mai frumos. Se asezara la coliba, între salcii rasfirate, asteptând asfintitul soarelui. Mos Nechita gasi în geanta de piele de bursuc, printre felurite unelte, doua cepe rosii s-o bucata de chitan de sacara. Ca totdeauna, ucenicul se afla cu torba goala si, c-o mirare singuratica si numai pentru sine, ospata o jumatate din pânea neagra si una din cepe, cautând sa-si explice carui lucru se datoreste bunatatea unei asemenea cine rapezi. Apa era destul de aproape, la un budai de scorbura, subt malul vechi. Îngenunchind ca sa bee, îsi vazu în unda limpede imaginea tânara, apoi ochii îi ramasera atintiti asupra izvoarelor care tresareau si palpitau în fund, fara hodina, suflând si framântând nisipisuri alburii. Apa era rece si usoara si-i trecu în sânge ca o bautura noua si necunoscuta, înveselindu-l. - Se înalta în genunchi, privind cerul si singuratatea, lunca si apa neagra unde trebuia sa vie în amurg ratele, - apoi iar se închina asupra izvorului si bau prelung. "E un izvor ca cele despre care se spune în poveste..." gândi el si se duse râzând la coliba batrânului. - De ce râzi, cuconasule? întreba vânatorul, înaltând fruntea. - Sunt bucuros, raspunse ucenicul, caci ai sa-mi spui o întâmplare pe care ai avut-o dumneata demult. - Care întâmplare? - Nu stiu. O întâmplare de demult. Mos Nechita privi nedumerit pe baiat. Îl observase cercetându­si în buzunarul de la surtuc al doilea pac de tutun: stia ca are sa i-l deie tot lui; însa acum întelegea ca i se pun conditii. Ochii lui ascutiti cercetara prudent fata ucenicului, scrutându-i intentiile. Trebuie sa spuie o istorie oarecare de vânatoare - pret de-un pac de tutun. Pâna la asfintitul soarelui ar mai fi vreme tocmai de-o istorisire, potrivit si bine masurata. Ce istorisire poate sa spuie? Ucenicul se asezase alaturi subt adapostul de trestie si astepta în tacere. Pipai înca o data pacul de tutun - si se simti stapân pe timpuri si pe viata. În dupa-amiaza calda de primavara, balta dormita înflacarata si grea de viata, subt arcuri de salcii înmugurite. Mirosea în aerul curat a pamânt proaspat s-a iarba frageda. Deasupra, în cerul fara nouri, plutira un timp doi vulturi, scriind cercuri contrare, cu aripile lor deschise. Unul chema strident din departarile-i înalte; apoi se lasara spre miazazi si se mistuira în albastru. Grauri aparura pe vârfuri subtiri de plopi. Fluierau în gusa prelung, se chemau haiduceste - usurel si misterios, ca si cum aveau a faptui ceva departe de lume si nestiuti de oameni. Chemându-se si urmarindu-se prin lumina, trecura; si ucenicul îi mai auzi o vreme îndemnându-se la fapta lor, - fara sa-i mai vada. Apoi aparura gaiti mirate. Sosira si tarci. Unele-n plopi, altele-n salcii, se certara cu rautate. Si dupa ce se-mpacara, trecura pe urmele graurilor, ca sa le descopere faptele. - Un broscoi cârcâi de trei ori la marginea cerului baltii, apoi tacu plictisit. Deasupra lui aparu brusc pitulicea cea mai mica a luncilor si târâi asa de subtirel, încât n-o auzi decât tacerea. - Ce istorie pot sa-ti spun? sopti mos Nechita, si învatacelul nu se mira ca puscasul vorbeste asa de încet. Pot sa-ti spun eu dumitale, cuconasule, multe întâmplari pe care le-am avut în viata, ori le-am vazut. Care de care-s mai frumoase. Ma gândesc sa-ti spun una de pe când am fost padurar la Hangu, în padurile pe care le avea acolo boierul nostru cel vechi, care a pierit si acuma numai numele i se pomeneste. S-a întors el asa într-o iarna din strainatati, pe unde fusese în petrecere, c-un boier mare de la tara Indiei. Era negru si cu dintii albi, si pe dânsul blanuri bogate, - si scosese din niste ladunci doua pusti numai cu aur si argint înflorite. Si-l ia cuconu' Iorgu, boierul nostru, pe acel print de la India si-l suie în munte, la vreme de iarna ca aceea, în niste tarii si pe lânga niste prapastii pe unde numai caprele pot trece. Calcam pe poduri de omat si ghiata având la încaltari clonturi de fier. Si era un padurar batrân, mos Calistru, nânas al meu, care umbla înainte, si ne-a scos pe toti deasupra râpelor, cine stie unde, în pustie de omat, unde avea el acolo închis un urs... - Cum închis, mos Nechita? - Închis bine, dupa rânduiala vânatorilor din munte. Dupa ce-a fost intrat ursu-n vizunie, ca sa-si doarma somnul iernii, mos Calistru a venit cu alti padurari si l-au închis tapuind si pecetluind intrarea. Când se-ntoarce boierul nostru din strainatati si pofteste sa iasa la o vânatoare de urs, mos Calistru îl duce anume la loc stiut. Si ne înfatisam noi asa fel acolo, cu halai mare, si deschid padurarii cei tineri intrarea pesterii si prind a îmboldi pe somnoros cu tapusi lungi. Stapânul nostru si cu boierul cel de la India stateau gata cu pustile, cum ar fi de-aci la treizeci de pasi departare. Boierul nostru, om cuminte, era cu mare bagare de sama si cu grija. Dar strainul acela de la Por-Împarat râdea întruna si ni se parea noua prea bucuros. Lui parca nici nu-i venea a crede ca padurarii îmboldesc si zadarasc urs în pestera aceea. Dihania se dadea greu iesita si parea lenesa, - pâna ce deodata, cum stateam noi si asteptam, o vedem în gura hrubei cu labele în sus; s-a slobozit asa de cumplit racnet, încât padurarii au dat înapoi s-au cazut pe sezuturi. Si când a mai racnit odata, boierul nostru a tipat catra oaspetele lui: Trage! - Indianul tot cu ochii albi si râzând... Trage de doua ori, - gloantele s-au dus în alta parte, sus, în cetini de brazi. Când se risipeste fumul, el râde holbat, - si ursul, boncaluind asupra noastra, nazuia mai ales asupra boierilor, care se gaseau drept în fata pesterii. A prins stapânul nostru a racni s-a sudui pe asemenea vânator care trage în cetina brazilor, si de ce suduia mai tare, omul lui Por-Împarat mai tare râdea, - si nu-ntelegea cum îl blagosloveste boierul pe moldoveneste. Trage-nsfârsit si boierul doua focuri, - ursul asupra lor. Era palit, dar mai avea destula putere, si deschidea o gura mare si rosa în care se framânta limba, de m-apuca groaza numai când ma gândesc. Ridicam baltagurile si pasim înainte. Atuncea mos Calistru, nânasu-meu, se dezbraca de cojoc. - Da' de ce s-a dezbracat de cojoc? - Stai sa vezi. Atunci mos Calistru, nânasu-meu, se dezbraca de cojoc si trage din chimir un cutit ia asa de lung. El de cutitul acela nu se despartea niciodata. Da ursului cojocul. Ursu-l prinde-n labe si începe a-l farma s-a-l flocai, - iar pe dedesubt batrânu-i pune cutitul la pântece si-l spinteca. Atuncea printul acela de la India a stat si n-a mai râs. Si ursul s-a pus pe omat s-a murit, cu mânile pe piept. Asta am vazut eu la munte, pe când eram tânar. S-asa obiceiu avea cu ursii mos Calistru, nânasu-meu... Puscasul tacu, zâmbind, si ramase privind cu luare-aminte balta neagra. Ucenicul îi trecu furisat pacul de tutun, si, cu oarecare îndoiala, se întreba daca întâmplarea aceea se petrecuse într-adevar. Fara îndoiala ca s-a petrecut. E o întâmplare extraordinara, care pare o poveste de vânatoare; dar fara îndoiala ca s-a petrecut întocmai cum o povesteste mos Nechita. - Mos Nechita, ai fost dumneata fata la întâmplarea asta? - Am fost. Martori nu mai am, dar am fost, cuconasule; s-am vazut toate, cum te vad pe mata. - Desigur ca asa s-au întâmplat toate... sopti în sine, fara cuvinte, ucenicul. Amândoi vânatorii ramasera tacuti, subt adapostul de trestie, ascultând usoarele zvonuri ale singuratatii si asteptând ratele amurgului, - pâna ce aparu pe cellalt mal, piezis si departe, între salcii încâlcite, o dihanie castanie, pe labe groase, cu miscari furisate de mâta, cu blanita lucind viu în soarele cazut. Baiatul tresari naprasnic. Batrânul îl strânse de brat, domolidu­l. Si amândoi, cap lânga cap, fara rasuflare, urmarira salbaticiunea în miscarile-i iuti. O vazura cum trage pe nasipis un peste argintiu si­ncepe a-l rupe hulpav. Numele dihaniei tipa în toata fiinta ucenicului, - si-i adie pe buze ca o suflare usoara. Puscasul întoarse ochi aprigi si facu semn de încuviintare cu pleoapele: -Asa-e! Apoi iar se-ntoarsera spre vânatoarea de pesti, cu agerime si încordare. Nu se misca un mugur si nu s-auzea nici un sunet. Din lumina tacuta a asfintitului, salbaticiunea luneca în limpezisul baltii înfiorându-l usor. Si cei doi tovarasi ramasera în aceeasi neclintire, cu inimile batând si asteptând-o sa apara de subt luciu undeva aproape, într-un cerc de creturi. Dar nu aparu; si ucenicul fugi spre povestea de iarna din munte, pe care o retrai în toate amanuntele-i dramatice. Si se vazu îndata si pe sine istorisind-o din nou si grav lui Coca si lui Alecu, cei doi vânatori tineri ca si el, - aproape încredintat ca lucrurile s­au petrecut subt ochii lui. Frumoase si interesante nu sunt întâmplarile în sine, cugeta el zâmbind, ci cuvintele sunt totul. Si se hotarâ deplin sa serveasca rivalilor sai o întâmplare adevarata cu ursii, cu Indianul si cu mos Calistru. Atunci vazduhul de deasupra-i se umplu de un vânt neasteptat si ratele amurgului sosira în Balta lui Crupa. III. Povestile de vânatoare sunt de la Dumnezeu Ucenicul despre care am mai vorbit avea la spate campania unui an înteg vânatoresc. O campanie destul de saraca, cu destul de putine biruinti, bogata însa în învataminte si-n observatii personale. Sitarii trecusera prin cerul de amurg al unei poieni ca niste lilieci enormi; împuscaturile se prelungira în ponoare profunde - si linistea reveni ca un val moale: singura victima a serii de primavara era baiatul, jignit de zborul frânt si perfid al paserilor straine cu cioc lung si ochi sparios, strabatut însa pâna în cele din urma fibre ale fiintii de noutatea naturii s-a propriului sau suflet. Prepelitile si cristeii, în dupa-amiezi fierbinti de vara, fura iarasi prilej de împuscaturi spaimântate. Erau un vânat usor, dupa spusa puscasilor batrâni - însa, fara ajutorul cânelui, omul nu poate face mare isprava. Din excursiile lui pe miristi se întoarse deci cu convingerea din ce în ce mai staruitoare ca vârsta si experienta au dreptate si ca neaparat trebuie sa capete ori sa fure de undeva un pui de prepelicar. Mos Nechita Puscasu îi transmisese chiar credinta ca numai cânii de furat sunt cu noroc la vânat. Pentru a-i dovedi asa ceva, îi istorisise mai multe povesti din care iesea limpede ca lamura adevarul observatiei. Apoi cea dintâi întâlnire cu iepurii fusese si mai ciudata. Din niste spinarii, de pe un capat de hat, tocmai când nu se astepta de loc si era cu gândurile cine stie unde, un fel de cocostârc izbucnise, voind sa se înalte spre cer; - dupa asta facuse urechi lungi, par roscat si picioare sprintene si era cine stie unde, în capatul altui ogor, când baiatul, gâfâind, îsi vazu în mâna pusca nefolositoare. Clipind, îsi atinti ochii în cercurile rotitoare ale caldurii subt care salbaticiunea se micsora, pâna ce se stânse. Toata ziua aceea, lânga toate spinariile de pe haturi, a asteptat cu inima înfierbântata alta saritura de iepure. Întâmplarea însa îsi are statornicite altfel rânduielile. Iepurii nu sar totdeauna din spinarii. Ca sa se înteleaga mai bine asta, un iepure nascu din pulberea unui imas, de lânga un mosiroi, aproape de drum, tocmai când baiatul, cu nadejdea istovita, lasase otelele si-si trecuse pusca în spate. "Nici nu stii de unde sare iepurele..." zise mos Nechita Puscasu. Si, tragându-si din gura luleaua, o vârâ în chimir. Întâi scuipa într-o parte si pe urma duse pusca la ochi. Baiatului i se paru ca asteapta înca vreme multa, pâna ce pocni împuscatura. Apoi vazu iepurele cazând si fu strapuns de o ascutita parere de rau ca nu cunoaste îndeajuns valoarea proverbelor batrânesti. Pentru vânatorii tineri, cartea, profesorii si zilele lungi de clasa sunt de multe ori niste incomensurabile zadarnicii. Cea dintâi ora a ecuatiilor de gradul întâi a fost populata de potârnichile din marginea unui zavoi de la Siret. Era la început numai amintirea acelor potârnichi si a zborului lor zgomotos. Lânga formulele algebrice de pe pagina dinainte-i, în zvonul monoton al vocii profesorului, începu sa desemneze cu grija un stol de asemenea zburatoare plutind peste o miriste. În zare se vede s-un iepure care trece dealul cu urechile tapose. Când, ca un sfichi ascutit, îl lovi dinspre catedra întrebarea, se ridica încet de la locul lui si, în loc de potârnichi si iepuri, zari în juru-i capete aplecate pe carti, si la tabla ochelarii scânteietori ai lui domnu' Ciolac. Ramase în picioare gânditor, plin de o nobila si trista resemnare. "Trebuie numaidecât sa gasesc un prepelicar..." îsi zicea el, asezându-se iar în banca si privind atent potârnichile de lânga zavoi. Erau potârnichile cele adevarate de la luncile Siretului, din locurile care-i erau lui mai dragi, pentru ca acolo îsi începuse întâi si-ntâi ucenicia. Abia astepta alta primavara a vietii, ca sa se gaseasca iar subt cer curat, între ape scânteietoare, pândind zborul ratelor nenumarate. Aceasta primavara noua nu întârzie prea mutl. Veni chiar destul de degraba, ca toate cele trecatoare. Si ucenicul se vazu iar pe cararile dinspre Siret, în tovarasia lui mos Nechita. "Un puscas tânar trebuie totdeauna sa marga subt aripa unuia batrân..." zicea mos Nechita. Si baiatul îl asculta cu gravitate si-l credea - pe când taranul pândea cu coada ochiului clipa când are s-apara, dintr-un fund de buzunar, un pac de tutun de cel bun. Era în vazduhuri aceeasi stralucire ca si-n primavara cealalta, însa printre zavoaie nu mai luceau balti. Printre tufisurile de lozii înverzea iarba tânara; prin cotloane umbrite si umede, dintre frunze uscate, razbateau viorele ca cerul si florile Pastelui ca niste zâmbete de zapada. Pretutindeni nu mai era nimic din privelistile altui an. - În primavara cealalta erau pretutindeni balti si rate salbatice... zise baiatul. - Se poate, raspunse mos Nechita, dar apele acelor balti s­au suit la cer, si-n primavara asta Siretu-i singur printre zavoaiele lui. Au fost numai ca niste jucarii, s-acuma nu mai sunt... Cu toate acestea pareau vesnice ca toate ale naturii, cugeta nedeslusit ucenicul - Eu de patruzeci de ani umblu pe aici, vorbi iar puscasul, si­s deprins cu schimbarile. Altadata curgea Siretul pe-aici, acu s-a mutat pe dincolo de zavoi. Dar sa n-ai mata nici o grija si nici o suparare. Stiu eu balti vechi, unde gasim rate, numai sa fim vrednici sa le­npuscam... Baiatul tacu. Ar fi preferat sa aiba de martori pe Coca si pe Alecu, tovarasii lui de anul trecut. Si dintr-odata simti nevoia sa istoriseasca isprava cu ratele de suvoi. Doua rate dintr-un foc, pe care, dupa ce le-a puscat, le-a scos înot din apa Siretului. Batrânul dadu din cap fara sa-l admire si facu: Hm! - Nu credea asemenea istorie s-asemenea pozna. - Pot sa-ti arat si locul unde s-a întâmplat, mos Nechita, striga cu foc ucenicul. Am avut si martori... - Mda-da... îngâna batrânul cu indiferenta. Baiatul îsi simti în obraz sângele si tacu. O clipa, vechea isprava îi aparu neverosimila. Apoi avu mândria unei întâmplari rare si într-adevar de necrezut. Întelegea în acelasi timp ca numai asemenea întâmplari sunt vrednice de povestit; tebuiesc însa în chip anumit argumentate si puse într-o lumina deosebita, - asa cum facea si mos Nechita când îi debita câte-o istorisire de demult. Desi erau fapte de necrezut, baiatul le credea pe toate. Privi pe furis spre tovarasul lui, ca sa-i descopere prestigiul si taina si nu vazu decât acelasi obraz trudit cu barba tapoasa si carunta, aceeasi caciula roscata s-acelasi suman vechi, aceeasi geanta de blana de bursuc s-aceeasi pusca c-o tava. Mos Nechita îi surprinse privirea si-i zâmbi, cu ochi ascutiti si micsorati. În ochii aceia verzi era ceva viu si nestatornic, ca apa. - Mergi mata cu mine la balta lui Crupa - vorbi puscasul cu convingere si cu glas ademenitor. Acolo avem apa adânca subt lunca batrâna. Si este s-un bordei vechi într-o margine, unde am facut eu oleaca de pânda. Suntem în adapost; nu ne pasa de vânt, nu ne pasa de ploaie. Si asteptam ratele. Cea dintâi pe care o puscam o punem nada, cu pliscul într-un bat de trestie. Sede pe balta si se ademenesc si altele care trec pe sus de coboara în preajma ei, si noi le puscam de la pânda noastra. Pe urma le scot eu din balta c­o ciobaca mititica, pe care o am dosita si ascunsa printre niste tufe de lozie si curpeni de mure. Nu-i nevoie sa înotam pâna la ele. Le scoatem cu usurinta si fara de nici un nacaz... Învatacelul asculta în tacere si cu respect. Gasira balta neagra sub sprânceana de lunca batrâna, si pânda de stuh - dupa ce razbira pe carari întortochiate în locuri tainuite si nebanuite. Era ceva cu totul deosebit de ce-si închipuise si cu mult mai frumos. Se asezara la coliba, între salcii rasfirate, asteptând asfintitul soarelui. Mos Nechita gasi în geanta de piele de bursuc, printre felurite unelte, doua cepe rosii s-o bucata de chitan de sacara. Ca totdeauna, ucenicul se afla cu torba goala si, c-o mirare singuratica si numai pentru sine, ospata o jumatate din pânea neagra si una din cepe, cautând sa-si explice carui lucru se datoreste bunatatea unei asemenea cine rapezi. Apa era destul de aproape, la un budai de scorbura, subt malul vechi. Îngenunchind ca sa bee, îsi vazu în unda limpede imaginea tânara, apoi ochii îi ramasera atintiti asupra izvoarelor care tresareau si palpitau în fund, fara hodina, suflând si framântând nisipisuri alburii. Apa era rece si usoara si-i trecu în sânge ca o bautura noua si necunoscuta, înveselindu-l. - Se înalta în genunchi, privind cerul si singuratatea, lunca si apa neagra unde trebuia sa vie în amurg ratele, - apoi iar se închina asupra izvorului si bau prelung. "E un izvor ca cele despre care se spune în poveste..." gândi el si se duse râzând la coliba batrânului. - De ce râzi, cuconasule? întreba vânatorul, înaltând fruntea. - Sunt bucuros, raspunse ucenicul, caci ai sa-mi spui o întâmplare pe care ai avut-o dumneata demult. - Care întâmplare? - Nu stiu. O întâmplare de demult. Mos Nechita privi nedumerit pe baiat. Îl observase cercetându­si în buzunarul de la surtuc al doilea pac de tutun: stia ca are sa i-l deie tot lui; însa acum întelegea ca i se pun conditii. Ochii lui ascutiti cercetara prudent fata ucenicului, scrutându-i intentiile. Trebuie sa spuie o istorie oarecare de vânatoare - pret de-un pac de tutun. Pâna la asfintitul soarelui ar mai fi vreme tocmai de-o istorisire, potrivit si bine masurata. Ce istorisire poate sa spuie? Ucenicul se asezase alaturi subt adapostul de trestie si astepta în tacere. Pipai înca o data pacul de tutun - si se simti stapân pe timpuri si pe viata. În dupa-amiaza calda de primavara, balta dormita înflacarata si grea de viata, subt arcuri de salcii înmugurite. Mirosea în aerul curat a pamânt proaspat s-a iarba frageda. Deasupra, în cerul fara nouri, plutira un timp doi vulturi, scriind cercuri contrare, cu aripile lor deschise. Unul chema strident din departarile-i înalte; apoi se lasara spre miazazi si se mistuira în albastru. Grauri aparura pe vârfuri subtiri de plopi. Fluierau în gusa prelung, se chemau haiduceste - usurel si misterios, ca si cum aveau a faptui ceva departe de lume si nestiuti de oameni. Chemându-se si urmarindu-se prin lumina, trecura; si ucenicul îi mai auzi o vreme îndemnându-se la fapta lor, - fara sa-i mai vada. Apoi aparura gaiti mirate. Sosira si tarci. Unele-n plopi, altele-n salcii, se certara cu rautate. Si dupa ce se-mpacara, trecura pe urmele graurilor, ca sa le descopere faptele. - Un broscoi cârcâi de trei ori la marginea cerului baltii, apoi tacu plictisit. Deasupra lui aparu brusc pitulicea cea mai mica a luncilor si târâi asa de subtirel, încât n-o auzi decât tacerea. - Ce istorie pot sa-ti spun? sopti mos Nechita, si învatacelul nu se mira ca puscasul vorbeste asa de încet. Pot sa-ti spun eu dumitale, cuconasule, multe întâmplari pe care le-am avut în viata, ori le-am vazut. Care de care-s mai frumoase. Ma gândesc sa-ti spun una de pe când am fost padurar la Hangu, în padurile pe care le avea acolo boierul nostru cel vechi, care a pierit si acuma numai numele i se pomeneste. S-a întors el asa într-o iarna din strainatati, pe unde fusese în petrecere, c-un boier mare de la tara Indiei. Era negru si cu dintii albi, si pe dânsul blanuri bogate, - si scosese din niste ladunci doua pusti numai cu aur si argint înflorite. Si-l ia cuconu' Iorgu, boierul nostru, pe acel print de la India si-l suie în munte, la vreme de iarna ca aceea, în niste tarii si pe lânga niste prapastii pe unde numai caprele pot trece. Calcam pe poduri de omat si ghiata având la încaltari clonturi de fier. Si era un padurar batrân, mos Calistru, nânas al meu, care umbla înainte, si ne-a scos pe toti deasupra râpelor, cine stie unde, în pustie de omat, unde avea el acolo închis un urs... - Cum închis, mos Nechita? - Închis bine, dupa rânduiala vânatorilor din munte. Dupa ce-a fost intrat ursu-n vizunie, ca sa-si doarma somnul iernii, mos Calistru a venit cu alti padurari si l-au închis tapuind si pecetluind intrarea. Când se-ntoarce boierul nostru din strainatati si pofteste sa iasa la o vânatoare de urs, mos Calistru îl duce anume la loc stiut. Si ne înfatisam noi asa fel acolo, cu halai mare, si deschid padurarii cei tineri intrarea pesterii si prind a îmboldi pe somnoros cu tapusi lungi. Stapânul nostru si cu boierul cel de la India stateau gata cu pustile, cum ar fi de-aci la treizeci de pasi departare. Boierul nostru, om cuminte, era cu mare bagare de sama si cu grija. Dar strainul acela de la Por-Împarat râdea întruna si ni se parea noua prea bucuros. Lui parca nici nu-i venea a crede ca padurarii îmboldesc si zadarasc urs în pestera aceea. Dihania se dadea greu iesita si parea lenesa, - pâna ce deodata, cum stateam noi si asteptam, o vedem în gura hrubei cu labele în sus; s-a slobozit asa de cumplit racnet, încât padurarii au dat înapoi s-au cazut pe sezuturi. Si când a mai racnit odata, boierul nostru a tipat catra oaspetele lui: Trage! - Indianul tot cu ochii albi si râzând... Trage de doua ori, - gloantele s-au dus în alta parte, sus, în cetini de brazi. Când se risipeste fumul, el râde holbat, - si ursul, boncaluind asupra noastra, nazuia mai ales asupra boierilor, care se gaseau drept în fata pesterii. A prins stapânul nostru a racni s-a sudui pe asemenea vânator care trage în cetina brazilor, si de ce suduia mai tare, omul lui Por-Împarat mai tare râdea, - si nu-ntelegea cum îl blagosloveste boierul pe moldoveneste. Trage-nsfârsit si boierul doua focuri, - ursul asupra lor. Era palit, dar mai avea destula putere, si deschidea o gura mare si rosa în care se framânta limba, de m-apuca groaza numai când ma gândesc. Ridicam baltagurile si pasim înainte. Atuncea mos Calistru, nânasu-meu, se dezbraca de cojoc. - Da' de ce s-a dezbracat de cojoc? - Stai sa vezi. Atunci mos Calistru, nânasu-meu, se dezbraca de cojoc si trage din chimir un cutit ia asa de lung. El de cutitul acela nu se despartea niciodata. Da ursului cojocul. Ursu-l prinde-n labe si începe a-l farma s-a-l flocai, - iar pe dedesubt batrânu-i pune cutitul la pântece si-l spinteca. Atuncea printul acela de la India a stat si n-a mai râs. Si ursul s-a pus pe omat s-a murit, cu mânile pe piept. Asta am vazut eu la munte, pe când eram tânar. S-asa obiceiu avea cu ursii mos Calistru, nânasu-meu... Puscasul tacu, zâmbind, si ramase privind cu luare-aminte balta neagra. Ucenicul îi trecu furisat pacul de tutun, si, cu oarecare îndoiala, se întreba daca întâmplarea aceea se petrecuse într-adevar. Fara îndoiala ca s-a petrecut. E o întâmplare extraordinara, care pare o poveste de vânatoare; dar fara îndoiala ca s-a petrecut întocmai cum o povesteste mos Nechita. - Mos Nechita, ai fost dumneata fata la întâmplarea asta? - Am fost. Martori nu mai am, dar am fost, cuconasule; s-am vazut toate, cum te vad pe mata. - Desigur ca asa s-au întâmplat toate... sopti în sine, fara cuvinte, ucenicul. Amândoi vânatorii ramasera tacuti, subt adapostul de trestie, ascultând usoarele zvonuri ale singuratatii si asteptând ratele amurgului, - pâna ce aparu pe cellalt mal, piezis si departe, între salcii încâlcite, o dihanie castanie, pe labe groase, cu miscari furisate de mâta, cu blanita lucind viu în soarele cazut. Baiatul tresari naprasnic. Batrânul îl strânse de brat, domolidu­l. Si amândoi, cap lânga cap, fara rasuflare, urmarira salbaticiunea în miscarile-i iuti. O vazura cum trage pe nasipis un peste argintiu si­ncepe a-l rupe hulpav. Numele dihaniei tipa în toata fiinta ucenicului, - si-i adie pe buze ca o suflare usoara. Puscasul întoarse ochi aprigi si facu semn de încuviintare cu pleoapele: -Asa-e! Apoi iar se-ntoarsera spre vânatoarea de pesti, cu agerime si încordare. Nu se misca un mugur si nu s-auzea nici un sunet. Din lumina tacuta a asfintitului, salbaticiunea luneca în limpezisul baltii înfiorându-l usor. Si cei doi tovarasi ramasera în aceeasi neclintire, cu inimile batând si asteptând-o sa apara de subt luciu undeva aproape, într-un cerc de creturi. Dar nu aparu; si ucenicul fugi spre povestea de iarna din munte, pe care o retrai în toate amanuntele-i dramatice. Si se vazu îndata si pe sine istorisind-o din nou si grav lui Coca si lui Alecu, cei doi vânatori tineri ca si el, - aproape încredintat ca lucrurile s­au petrecut subt ochii lui. Frumoase si interesante nu sunt întâmplarile în sine, cugeta el zâmbind, ci cuvintele sunt totul. Si se hotarâ deplin sa serveasca rivalilor sai o întâmplare adevarata cu ursii, cu Indianul si cu mos Calistru. Atunci vazduhul de deasupra-i se umplu de un vânt neasteptat si ratele amurgului sosira în Balta lui Crupa. IV. Vânatori de lupi, în veacuri vechi În luncile Siretului, într-un loc la marginea câmpiei, se aratasera oameni pribegi, veniti de la miazanoapte, din departari necunoscute. Asta a fost în adânc trecut, în veacuri vechi si-n tinereta lumii. Barbatii erau mari, cu fruntea nalta si cu ochi albastri. Femeile, subtiri si mladii, aduceau apa la bordeie în ulcioare de lut, pe care le purtau în crestetul capului, sprijinindu-le cu mâna stânga. În apropierea iernii puneau pe ei suman de lâna si piei de fiare ori de oaie. Din locurile întunecoase de unde fugisera, adusesera putina avere pe spinarile bourilor îmblânziti. Adusesera si putine oi si câni voinici. Si mai ales un mestesug tainic, de a topi s-a fierbe arama s-a fauri arme noua, în ascutisul carora fulgera soarele. Acesti fugari se oglindeau în apa lina a Siretului de putine generatii si aveau putine asezari pe pâraie si-n lungul râului, în locuri tari ca niste cetati. Dupa cele dintâi ciocniri cu localnicii de la miazazi, statornicisera pace. Pribegii erau putini, însa aveau arme pe care cei de lânga apele mari nu le cunosteau. Dar, desi aveau arme nebiruite si mânii furtunoase, erau din fire blajini si pasnici. Încet-încet, dupa ani, cutezasera sa ajunga pâna la marginea câmpiilor, la o apa larga ca o mare, în care se varsa Siretul lor: s-acolo, la sfârsitul verii, obisnuiau acuma sa se-ntâlneasca cu oameni care aveau altfel de ochi si graiau felurite limbi; si-n schimbul sculelor lor de arama, aduceau la deal, catra salasuri, grâu pentru pita si magarusi pentru expeditiile lor departate în întunericul muntelui, la baile de arama. În acest tinut, la gura Pâraului Alb, îsi avea asezare si mosul cel plesuv cu semintia lui. Aveau bordeie pe coasta, în poiana, si Siretul le înconjura din trei parti cetatuia. La spatele lor în zari, aveau muntii, cu noaptea brazilor. Si mai aproape, între poieni, paduri de fagi si mesteceni. La deal si la vale, dumbravi marunte si scânteieri de ape. Si peste luciul cel lat al Siretului, o câmpie lina în ierburile careia curgea vântul. Mosul cel batrân si plesuv avea la salasuri putini barbati, dintre cei carunti, si femeile cu copiii. Tinerii, asupra toamnei, se suisera în munte, cu alti tovarasi si cu magarusii, pe poteci pe care numai ei pe lume le stiau, ca sa aprinza în locul cel tainic cuptoarele stânse. Alti barbati ardeau mangal în padurea de fag. Femeile pregateau sumanele si cojoacele de iarna; altele rastoceau pâraie si gârle, ca sa prinza si s-afume peste. Flacauasii si copiii purtau prin poieni cârdisoare de oi, si, sara, le aduceau la tarcuri bine închise, unde le pazeau de hoti cânii cei mari, tovarasii oamenilor. Înainte de asfintitul soarelui, în ziua aceea, veni la bordeiul lui mos Plesuv nepotelul sau cel mai tânar. Adusese oile aproape, le lasase în sama celor patru câni si daduse o fuga pâna-n sat. Era descult, caci vremea era calda înca. Pletele balane i le stapânea o cusma de oaie si pe trup purta o piele de capra, încinsa strâns cu curea. Sosi lepaind, cumpanind în mâna dreapta toiegelul de alun. Batrânul îsi ascutea securea, pe-o lespede lucie de piatra. Lasa la o parte securea, îsi dadu cu degetele pe dupa urechi cununa de plete albe de subt plesuvie, si, înaltând fruntea, zâmbi copilului ca unei amintiri a tineretii. - Ce este, Micule? îi zise cu glas moale. - Mosule, raspunse copilul cu gravitate; la noapte au sa vie iarasi la furat. - De unde stii tu asta? grai batrânul, privindu-si cu luare-aminte nepotul. - Stiu; caci în noaptea care a trecut n-au fost, si s-au multamit cu stârvul mioarei mele, pe care au ros-o de istov, pe pârau, în sus. Acuma li-i foame s-au sa vie iar. Am vazut urma proaspata de laba, în mâl, când am coborât la gura pâraului, la adapat. Se tin aproape, dar se tem ziua. La noapte au sa vie iarasi sa ma prade... - Bine; atuncea sa mergem, sa le luam pielea... hotarâ batrânul, si copilul zâmbi, aratându-si dintii albi si ascutiti. Astazi pe altcineva n-am acasa, si trebuie sa te iau pe tine ajutor. Daca ti-i frica, chiama pe maica-ta. - Nu mi-i frica, întâmpina copilul. Mama afuma peste la malul apei, cu celelalte femei. Trebuie sa-mi dai sulita pe care mi-ai fagaduit-o în vara asta si sa ma lasi sa ucid eu lupul. Am câni si nu ma tem. - Te cred, încuviinta mos Plesuv, zâmbind cu dragoste nepotului. Eu însa n-am destula credinta în cânii tai. Sunt prea tineri. Am sa-ti dau pe al meu, care-i batrân si cuminte, si a pus la pamânt multi hoti în viata lui. Nici el nu se teme de lup, caci, ca si pe tine, când s-a nascut, l-am afumat cu par proaspat de dihanie. Asa ca noi nu spunem la nimeni, - luam ce ne trebuie, mergem sa închidem oile în tarc, si ne punem la pânda... Micu zâmbi fericit si trufas si lepada toiagul. Mos Plesuv se întoarse din bordei cu sulitele de vânatoare. Pe cea mai mica si mai usoara, de nuia dreapta de frasin, cu vârf ager de arama, o întinse nepotului. Apoi fluiera de doua ori si chiema pe cânele cel batrân. - Nea! Greu-Pamântului! Vin' aici!... Zavodul aparu de dupa bordei în lumina piezisa a soarelui, scuturându-si blana roscata. Privea pe stapâni cu ochi destepti si blânzi si cu urechile drepte si ciulite. Veni, nalt în picioare si pieptos, batând din coada. - Vin' aici, sa-ti pun ragila... îi zise mos Plesuv. Si cânele, cum vazu zgarda cu tepi, începu a se misca cu mare vioiciune. - Bine, îi zise batrânul, vad eu ca stii unde mergem, si-ntelegem ca-ti place vânatoarea. Dar acum ai sa stai la pânda cu baiatu, si trebuie sa fii cu mai multa bagare de sama... Greu-Pamântului primi în jurul gâtului ragila, scheunând bucuros, - si Micu era încredintat ca zavodul pricepe vorbele lui mos Plesuv. Batrânul îsi strânse pe trup sumanul grosolan cu curea lata de bour si-si trecu în ea, la spate, securea. Îsi lua într-o torba de piele o bucata de pita coapta în tast si, cu sulita în stânga pe umar, se lua dupa nepot, care apucase înainte nerabdator. Cânele adulmeca în lungul potecii si din când în când se întorcea între ei, zburdând vesel. Când asezarea ramase în urma cu fumurile ei usoare si apa Siretului nu se mai vazu, batrânul si copilul intrara în poiana cea mare de sunt paduri. Acolo gasira cârdul de oi pascând linistit, si cânii le pazeau din patru laturi stând pe cozi. Se auzeau în departari, în fundul poienii, talangi de la alte oi, care se retrageau catra adaposturi, cu apropierea serii. Stapânea o pace lenesa în spre marginea codrului de fag si de mesteceni, si spre râpele lui fluturau în bataia asfintitului frunze arse de bruma. Înaltând fruntea lata, batrânul cerceta cuprinsurile cu ochii lui ca cerul, si-i veni în nari, pe vântul usor, mireazma de flori vestede. - La noapte, pe cer, iese luna în jumatate, vorbi el; s-are sa se împlineasca în sapte zile, - si pe urma are sa scada iar, - si atunci are sa înceapa a sufla de la miazanoapte vântul iernii. Atunci se întoarce si tatal tau din munte. Sa-i aratati pielea lupului si el are sa se bucure si are sa-si aduca aminte de ziua când i-am pus si lui în mâna sulita... - Da, mosule, raspunse copilul înfigându-si arma cu vârful în pamânt. Acuma trebuie sa mânam oile în tarc. - Vad ca te grabesti, Micule, grai batrânul zâmbind. Când am fost ca tine, am asteptat si eu ceasul acesta cu mare bucurie... Dupa ce mânara oile în tarcul nalt de smicele si spini, talancile se alinara si soarele asfinti în padure. - Copilule, ia-ti sulita, zise mos Plesuv, si vina dupa mine. Trebuie sa cercetam de jur împrejur tarcul, sa gasim spartura pe unde pot intra hotii. Trei câni îi lasam înlauntru la oi. Unul îl iau cu mine. Pe Greu-Pamântului îl las cu tine. - Crezi, mosule, ca intra printr-o spartura? întreba Micu. - Da, caci înaltimea sariturii lupului o cunosc s-am facut gardul nalt. Lupul, baiete, e fiara vicleana cu care de mult lupta oamenii. Dac-a facut spartura, a facut-o în loc ascuns si ferita între maracinisuri. Si dupa ce-a intrat si zugruma oaia, o scoate cu luare-aminte, ca sa nu i se cunoasca trecerea. Si prin acelasi loc nu umbla de doua ori, ca sa nu-si lase pielea. Când însa întelege ca ciobanu­i copil ca tine, cu câni tineri, cuteaza mai mult decât în alte parti... Nepotul asculta cu mare luare-aminte. Batrânul gasi în spinarii gâte de lâna si urmele trecerii lupului. Astupa si spartura tarcului, joasa si ferita în buruieni uscate. - Tu, Micule, sa stai aici, hotarâ mos plesuv, caci hotul va veni pe drumul pe care-l cunoaste. Eu ma duc sa caut alta spartura si alta trecere a lui. Daca n-o gasesc, afla ca sunt înapoi, aproape de tine, însa n-ai sa stii unde. Cum vine noaptea, iese luna - însa pe lup n-ai sa-l vezi; de aceea sa stai gata necontenit. Greu-Pamântului sade alaturea de tine si nu se misca. Când vine hotul, numai el are sa-l vada. Are sa se rapeada s-are sa-l rastoarne la pamânt. Atunci ai sa-l vezi - si într-o clipa trebuie sa-l strapungi cu sulita. Daca întârzii, se poate scula de la pamânt; si daca-ti sare-n piept nu-i mai poti face nimic. - Eu te las cu batrânul, si adu-ti aminte de ce ti-am spus. Sa nu te-asezi la pamânt; stai cu ochii deschisi, neclintit ca o tufa, si cu sulita gata... - Am înteles, mosule; am sa-l strapung... raspunse copilul cu glas plin de tulburare. Mos Plesuv trecu în lungul tarcului si Micu ramase cu cânele. - Sa bagi de sama, Greu-Pamântului... îngâna el, miscat. Vad c-ai auzit ce-a poruncit mosu', si te-ai tupilat la pamânt. Eu nu ma tem si-n tine am credinta, caci stiu ca esti prietinul nostru. Încep a clipi stelele, si trebuie sa iasa luna. Când iese ea, în fundul câmpiei de dincolo, eu o vad de pe deal de la noi si-n fundul apei. Si tu sa stii ca luna din apa e a duhurilor, care ies acuma noaptea din paduri... Când trece vântul, le-am auzit chiuind si, câteodata, s-apropie de om si-l înfricoseaza. Dar mosul m-a învatat sa scapar în cremene si s­aprind foc; iar acest Dumnezeu ne apara de duhuri si fiare... Acuma trebuie sa iasa luna, caci s-aseaza în poiana ca un abur. Trebuie s­ascultam singuratatea si sa tacem... Copilul ramase neclintit si atent. Apoi încet-încet gândul i se întoarse iarasi la mos Plesuv si la istorisirile lui despre lupte cu fiarele cele mari din codru: cu ursi, cu mistreti si cu bouri. La vânatorile acestea, pe care le fac barbatii cei mari si barbosi, visa el de multe ori în lenea verii, în murmurul poienilor si între ochii dulci ai florilor. În tarcul oilor din când în când picura o talanca, înabusit si stâns. Deodata, ca si cum s-ar fi cutremurat pamântul, zavodul cel batrân îi zbucni de lânga picioare. Cu inima zbuciumându-i-se, copilul casca ochii si, prin sita întunericului, vazu pe lup pravalit si învalmasindu-se subt ragila cu spini de arama a zavodului. Îsi încorda scurt bratul si dadu cu sulita o lovitura dreapta si naprasnica. Fiara slobozi un urlet fioros; Greu-Pamântului mormai cu mânie. Gâfâind, Micu se apasa în sulita si simtea în nuiaua de frasin zbaterea si moartea hotului. Îndata auzi lânga el si glasul lui mos Plesuv; i se ridica un val fierbinte în ochi; se socotea bucuros si tare ca si flacaii cei nalti, pe obrajii carora începea sa iasa, ca papadia, puful barbilor... Urmele întâmplarii acesteia, peste care s-au troienit frunzele miilor de toamne, la malul Siretului, si peste care au viscolit nasipuri si pulberi, se vad în oasele amestecate si-n ramasitele salasurilor. Surpând un mal înalt, apele le-au dat din nou luminii si eu le­am cetit ori am visat despre ele, într-o noapte de început de toamna, pe când vuia vântul în alte generatii de paduri si eu ma aflam cu tovarasii la vânatoare de lupi, în singuratatile de la gura Pâraului Alb. V. April - o clipa În primavara lui 1923, într-o zi de început de Aprilie, ne-am coborât câtiva vânatori din tren în gara la Bârnova, între paduri mari si rasunatoare. Gheorghe Ceapa, padurarul cel mic de stat si cu vârful nasului ros, ne trimesese raspuns ca au început a cadea sitarii, si ne si astepta în preajma statiei cu câtiva baieti. Îl împresuraram veseli cu felurite întrebari, iar el ne raspundea clipind tainic dintr-un ochi; si cu totii întelegeam din asta ca cunoaste el niste sihle anumite, unde s-au abatut peste noapte sodom de paseri cu pliscul lung, venite anume pentru noi din departate smârcuri sudice. Ne chemaram deci cânii lânga genunchi si ne pregatiram pustile, cu nadejdea bucuroasa si neistovita a oricarui vânator. Dimineata se deschisese curata si însorita si prin boltile padurii nu aburea nici un fior de vânt. Copacii batrâni si tufarisurile asteptau cu solemnitate minunea învierii si purtau pe vârfuri muguri grasi, usor crapati, ca niste crisalide din care trebuiau sa nasca noianuri de frunze. Nu erau înca decât o nadejde, un zâmbet fumuriu si luminos. Iar foile moarte ale toamnei trecute ne fosneau subt pasi. Pe-alocuri, de pe piscuri, se vedea cerul înalt pâna la munti, si vai departate în alte paduri neistovite si afunde. Unul dintre câni porni deodata piezis, lucrând harnic din coada, înspre niste tufisuri dese de coacaza. Si sitarul pâlpâi printre crengi, se înalta spre vârfuri, zugravind pe cer un zbor pripit si rupt în zigzaguri. Ca o lovitura, toti ne opriseram, cu bratele încordate pe arme. Gheorghe Ceapa zâmbi, îsi mângâie vârful nasului si clipi dintr-un ochi. - Aici avem sa facem treaba buna... ne declara el cu jumatate de glas, însa cu hotarâre. Pe când îsi mustruluia si-si rânduia baietii zbârliti pentru prima bataie, - începu a susui o înfiorare de vânt peste creasta padurii, dinspre miezul noptii. Padurarul îsi pravali caciula pe ceafa si ridica în sus nasul, adulmecând. Facu: Hm! - si-si cumpani iar cusma pe ochi. Treaba asta vedeam noi ca nu-i place. Alt suiet de ape, mai prelung, trecu alergând dupa zvonul cel dintâi, ca si cum ar fi vrut sa-l prinda. Si, pe când începeau chiotele copiilor în desime, lumina scazu si zarea soarelui se umplu de nouri ca cenusa. Un sitar singuratic zbura asupra vântului si se înalta în vazduh, saltat ca de-un vârtej, - si ne treziram în scurt cu furtuna asupra noastra si c-un codru fioros în juru-ne, zbuciumându-se si gemând. Gheorghe Ceapa îsi îndesa caciula pe urechi si-si strânse sumanul la piept. Baietii se bulucira ca oile, ascunzându-si nasurile în gulerele straielor lor ponosite si prea largi. Noi eram cu palarii si usurel îmbracati, ca de primavara. - April', cucoane, e viclean si schimbator, ne mângâie Gheorghe Ceapa, filosofic. Acu' alta nu-i de facut decât s-apucam înapoi cararea si sa va-ncalziti la cantina la domnu' Pachitescu, c­un pahar de vin, pâna desara, când trece trenu'... - Da' de ce, bre omule? întreba cu suparare unul dintre tovarasii mei. Poate s'alina vântul si iese iar soarele. - Cam greu... raspunse Ceapa clatinând din cap. Are sa ninga. - Ce face? - Are sa ninga... repeta padurarul ca si cum luase o hotarâre nestramutata. Într-adevar, din tumultul padurii, din navala de nouri a înaltimilor, începura a scapara ace de ghiata. Si, pornind îndarat ca printr-o înserare, ne ajunse un viscol aspru si des. Ne biciui obrajii, ne îngheta mânile pe pusti, ni se însinua pe dupa ceafa; apoi, când ramaseram un monom de umbre umilite si încovoiate în lungul cararii, cu cânii printre picioare, conteni ca dupa o datorie împlinita, si codrul începu sa ofteze prelung si alinat. Nourii trecura si auziram vijelia o vreme numai în departate adâncuri, ca un cântec grozav si misterios. Si peisagiul ne aparu deodata schimbat, necunoscut si înflorit alb. Ne orpiram ca într-un fel de farmec si uimire. Într-o vale, la dreapta noastra, se deschidea un lac neclintit, adunat din ploile primaverii. Asupra oglinzii lui negre si lucii, atârnau arcuri argintii. Un cintez trecu pe deasupra-i, târâind usurel, apoi tacerea crescu în juru-i, sperioasa si împietrita ca într-un basm si ca într-un vis. Era ceva în afara de viata si de lume. Cu imaginea aceasta în suflet îmi urmai tovarasii pe carare pravalatica, spre crâsma domnului Pachitescu. Învinsi si zgribuliti, ne înghesuiram într-o odaita scunda si strâmta; si stapânul locului venea din când în când spre noi, plecându-si capul subt pragul de sus al usii si aducând subt barba-i protectoare garafi de vin acru, care noua ni se parea minunat. Era într-adevar minunat, caci în curând ne împacaram cu împrejurarile si hotarâram în unanimitate alta expeditie în alta zi înselatoare si frumoasa de April. Si subt ochii holbati ai padurarului, lânga barba zbârlita si mirata a cantinierului, cel mai în vârsta si mai vânator dintre noi, ridicând paharul verziu, se entuziasma si gasi cuvinte potrivite pentru ciudata breasla vânatoreasca. - Fratilor! ne zicea el privindu-ne cu mândrie, noi vânatorii suntem niste oameni care nu ne descurajam usor. Noi vânatorii suntem niste oameni deosebiti, în valea aceasta a plângerii. Caci noi suntem urmasi ai unei rase care se împutineaza din ce în ce, în scaderea si ticalosia vremii de fata. Noi suntem oameni ai trecutului s-ai iluziei. Ne gasim si ne recunoastem frati, în toate categoriile sociale. În mijlocul codrului Gheorghe Ceapa este un cârmuitor; îl recunoastem noi cu totii si-l simtim camarad; în lumea celorlalti nu­i decât un sarman si umilit taran. În mijlocul naturii, el ne-a poruncit noua si vijeliei. Caci si noi si el ne tragem dintr-acei oameni care au statut tari, ca Nemrod, în fata lui Dumnezeu; care, ridicându-se din umilinta si miselia vietii pesterilor, si-au ascutit mintea, si-au înarmat bratul si au început a supune viata din juru­le. Biruind fiarele si luându-le blana, nascocind focul ca sa le fragezeasca carnea, întinzându-si din ce în ce hotarul puterii, stramosii nostri vânatori sunt adevaratii întemeietori ai civilizatiei. Din salbaticia din juru­le si-au ales tovarasi, - pe strabunii cânilor acestora care stau asa de cuminti subt masa. Si astfel au învatat a îmblânzi si alte vietati mai pe urma. Si dupa ce au ajuns sa faca din vânatoare o placere, stramosii nostri au învatat a face alta si din acel Instinct atât de van Ce le-abate si la paseri de vre-o doua ori pe an. Domnilor, vânatorii nu sunt oameni care numaidecât fac jertfa în juru-le. Sunt multi care nu pusca niciodata nimic, si sunt dintre acestia si între dumneavoastra, desi niciodata nu veti marturisi; sustin ca si acestia sunt din nobila noastra rasa, pentru ca se simt ai ei si au, cum v-am mai spus, iluzia. Vânatori nu sunt numai acei care trag bine cu pusca, - asta e un lucru cu totul secundar; - vânatori sunt toti acei care iubesc libertatea si natura, fug de furnicarele celorlalti oameni si au darul fanteziei. Fratilor, toti cei care scapati vânatul, pentru c-ati tras prea departe, spuneti-ne minunatele ispravi pe care le-ati savârsit fara martori si eu voi fi multamit si fericit sa va ascult. Din nobila voastra categorie a izvorât literatura care, în definitiv, n-are nimic comun cu adevarul. Deci, daca noua ni se datoresc inventiile si arta, atunci se cuvine sa fim foarte respectati de ceilalti muritori, pe care - fie vorba între noi - eu îi cam dispretuiesc... Lauda aceasta a vrednicei noastre bresle a durat înca mult, si multi îi adaogeau în rastimpuri observatii interesante, pe masura ce domnu' Pachitescu îsi facea o noua intrare plecata, cu barba si cu vinul cel acru si minunat. De la o vreme, Gheorghe Ceapa fu foarte miscat, desi nu întelegea nimic: se simtea însa foarte prietin si tovaras cu noi si coborâtor direct si nobil din locuitorii cavernelor. Când iesii într-un târziu afara, era întuneric deplin si cerul plin de stele se boltea asupra padurilor negre si tacute. Era o noapte alba, cu zapada tânara si ireala, - ceva din departari si din trecut, ceva nestatornic si de o clipa, amintire din alte vieti si alte milenii. Era o înmarmurire de pamânt primavaratic, înflorit alb. Si avui deodata sentimentul singuratatii celei mari, în care eram fulg al mortii, - si­mi aparu lacul cel negru din padure în rama imaculata, cu salbaticiunea gratioasa a linistii pe mal oglindindu-se o clipa în el. O clipa, - caci totul era nesigur si iluzoriu, ca mine si ca April. VI. Tovarasul meu Voisel e vrednic vânator, ca multi altii Cu domnu' Voisel n-am fost niciodata la vânat pâna­n toamna asta, desi-mi fagaduise de multe ori, prin târg si pe la tribunal, batându-ma pe umar, ca "are de gând dumnealui sa ma duca odata la o iepurarie"... Domnu' Voisel era un om mititel si vesel si se-ntorcea energic si pieptos catra toti cei care­l atacau si-l întepau prin târg ori pe la tribunal, si nu ramânea dator nimanui. Dumnealui singur marturisea ca-i om a' dracului si cu el nu se poate pune nimeni. Într-o zi din saptamâna trecuta, pe-o vreme moale de noiemvrie, ma trezesc cu domnu' Voisel la poarta. "Hai, cucoane, la vânat, sa-ti arat eu cum se pusca iepurii". Desi era un om maruntel si cu capul mititel si rotund, domnu' Voisel avea ceva redutabil. Mai întâi, îsi trecuse pe dupa umar o torba larga, cu multe tartamuri, care-i atârnau pâna la glezne. Pusca pe care o purta în spate era mai lunga decât alte pusti. Avea în picioare niste cizme teribile, cu turetcile pâna peste genunchi. Când pasea, parea a le ridica cu greutate si bocanea de câte doua ori cu fiecare. De ce-si pusese în cap o palarie pleostita si proasta nu înteleg, când avea asemenea cizme. E adevarat ca subt astfel de palarie obrazul domnului Voisel avea o înfatisare deosebita, mai ales când încrunta putintel sprâncenele. Barba-i carunta, tunsa scurt si tepos, ajuta înca acestei înfatisari: parca tinea în gura un arici. Îl admiram pe când ma-mbracam si-mi pregateam halaturile. În vremea asta prepelicarii, Chezar al meu si Machedon al domnului Voisel, se cercetau cu luare aminte, mormaind în surdina. - Na! Machedon! rosti cu linise domnu' Voisel. Ici! Couche! - Stii cum m-asculta, cucoane? urma domnu' Voisel, întorcându­se spre mine, - m-asculta si întelege parca-i un om. Câteodata eu singur ramân în admiratie, în fata lui. Si merge ca un ceasornic: si la prepeliti, si la iepuri. - Merge si la iepuri? - Cum nu, merge si la iepuri; doar l-am dresat eu singur. Na! Machedon! Ici! Couche! De data asta tovarasul meu dadu un accent deosebit glasului si puse mâna pe bici. Pe loc Machedon întelese ca trebuie sa paraseasca intentiile razboinice; însa cunostinta limbii franceze se vede ca-i era tulbure, pentru ca o împunse la fuga afara si se aseza în cerdac, la o distanta potrivita, pe labele de dinapoi; si de acolo ne privi c-o mutra într-adevar omeneasca, cu doi ochi luminosi si inteligenti de coloarea castanei. Blana pestrita si destul de bogata a lui Machedon îi dadea o înfatisare generala si vaga de Setter. Domnu' Voisel mi-l arata din ochi zâmbind cu multamire si­si aprinse o tigara foarte groasa. - Grozav de mult fumez, cucoane, îmi zise el pufaind spre mine. Eu socot ca nu se afla om pe lume care sa fumeze mai mult. Când îi sosea cafeaua, vânatorul îsi arata patima lui exceptionala pentru asemenea bautura. Altceva nu obisnuieste sa beie, - însa cafelele, ceva grozav! În acelasi timp, cu ochii pe jumatate închisi si cu barba strâmbata la o parte într-un zâmbet, se întoarse dupa slujnicuta, - o fata durdulie, desculta si arsa de soare. - Cucoane, eu îmi am tabieturile mele, se crezu domnia-sa dator sa ma lamureasca, facându-mi cu ochiul. Cum eu nu sunt prea vorbaret de felul meu, pe drum mai mult ascultam, iar domnu' Voisel vorbea. Îl ascultam cu placere cum îmi spunea o multime de lucruri interesante, cu caldura, cu pornire si cu patima. În doua rânduri am încercat sa atrag luarea-aminte a tovarasului meu înspre luncile arse de bruma, peste care pluteau funigei în linistea zilei. Erau atâtea nuante de galban si de ros si zarea era asa de larga si transparenta înspre munti si-nspre Prut, soarele risipea atâta melancolie de aur, încât ma simteam împovarat de ideea ca toate sunt unice si ca peste o clipa toate vor cadea în vesnicie. Nici noi nu vom mai fi aceiasi si vom fi facut un pas mai mult spre întuneric. Domnu' Voisel însa, plin de placere si de siguranta si foarte multamit de cizmele-i noua, parea în relatii deosebit de bune cu nemurirea. - Cucoane, îmi zicea el, dumneata nu ma cunosti ce fel de vânator sunt eu. Mai întâi de toate, mie îmi place sa fiu foarte bine echipat. Asemenea cizme ca ale mele cred ca foarte putini vânatori au; ti le-am luat de ocazie, pot sa spun ca le-am luat cu nimica. Ele au fost tocmite de altul, dar au fost facute pentru mine. Acuma vreau sa te-ntreb ce pusca ai dumneata. - Am, domnule Voisel, o arma de care sunt destul de multamit. - Hm! îmi raspunse tovarasul meu, cercetându-mi o clipa arma; se poate sa fie buna, dar e o marca în care eu n-am încredere. Pusca asta pe care o vezi la mine a fost facuta anume pentru cuconu Cocrit Nastasache, pe când se afla în petrecere la Viena. Anume pentru el au facut-o nemtii, s-a platit-o el nu stiu câti galbeni, cum era pe vremea aceea. Eu o am de la dânsul. Mi-a daruit-o când m­am însurat. M-a cununat el. Pusca asta, zice, vreau sa intre în mâna unui adevarat vânator. Apoi a intrat, cucoane. Nu ca ma laud: dovezile-s de fata. Vânatori ca mine ai sa gasesti dumneata putini. Numai Machedon ar putea sa spuie, dac-ar vorbi, câte prepeliti si câti iepuri am puscat eu în toamna trecuta. - Dar în toamna asta? - În toamna asta, am avut o întâmplare pe care chiar doream sa ti-o spun. Am fost de Ziua Crucii prin niste locuri anumite, pe care numai eu le cunosc, în partile Cucutenilor. Si când ti-oi spune, cucoane, câti iepuri am puscat eu în ziua aceea, n-ai sa ma crezi. Eu ma întorsei în trasurica, întrebând cu ochii, si hotarât sa ascult orice fel de întâmplare vânatoreasca. - Saptesprezece, cucoane! îmi declara domnu' Voisel, privindu­ma aprig. - Cum saptesprezece? - Saptesprezece iepuri, cucoane, întari tovarasul meu. Cu pusca asta pe care o am de la cuconu' Cocrit Nastasache. Sa vezi cum s­a­ntâmplat. Eu trasura n-am. De obicei umblu pe jos. Ma duc cu trenul pâna unde trebuie, si pe urma o iau pe jos. Din pricina asta sunt si adevarat vânator. Eu toata viata mai mult pe jos m-am dus prin locurile mele, pe care le stiu eu. Precum s-acuma vreau sa te duc eu la o iepurarie. Cine poate sa cunoasca mai bine decât mine salasurile iepurilor? Se stie ca eu sunt specialist, pot sa spun ca sunt un fel de braconier. Asa, ma duc eu de Ziua Crucii în partile Cucutenilor si intru pe ogoare, cu Machedon. Chiar în cel dintâi ogor în care am intrat am tras doua focuri s-am împuscat doi iepuri. Pe urma vad o pârloaga buna. O iau frumos la cautat, gasesc si­n pârloaga doi. Îi împusc si pe aceia. Era vremea linistita, asa ca azi. Ma gândesc sa-i caut si la miriste. Si-ntr-adevar, cucoane, intru eu într­o miriste si prind a sari iepurii ca lacustele. Lucrul cel de capitenie este ca n-am dat nici un foc gres. Eu dac-am gresit un foc, îs suparat toata ziua. Dar asta mie mi se întâmpla prea rar. Am puscat, precum îti spun, saptesprezece. Domnu' Voisel ma privi cu ochi mari, ca sa se bucure mai bine de uimirea mea. Eu însa eram destul de linistit. Atunci ramase o clipa gânditor. - Poate vrai sa ma întrebi, relua el, ca si cum ar fi citit ceva în ochii mei, poate vrai sa ma întrebi ce-am facut cu saptesprezece iepuri si cum i-am purtat. - Ma gândeam, zic eu, ca saptesprezece e un numar destul de ciudat. - Se poate, dar te vei fi întrebând si ce-am facut cu iepurii: cum i-am purtat pâna acasa. - Într-adevar, ma-ntreb. Tocmai când se punea dezlegarea acestei probleme, trasurica se opri sus, în deal, la Zahorna. Tovarasul meu îmi arata, spre stânga, niste miristi buruienoase si dupa ele niste râpi, si dupa râpile acelea niste pârloage dese cât omul de nalte. - Intram aici, cucoane, zise domnu' Voisel. Spune omului dumitale sa se tie cam prin preajma noastra, ca s-avem unde pune vânatul si sa nu-l purtam în spate. Si noi s-o luam asa, pe haturile acestea deocamdata. Azi e vremea lina: numaidecât trebuie sa gasim iepurii la pârloage si la miristi. Îi gasim si la araturi. Într-o zi ca asta, stau samanati în toate partile. Trebuie sa-ti spun, cucoane, ca eu sunt adânc cunoscator al iepurelui s-a' obiceiurilor lui. Dupa ploaie, iepurele dumneata sa nu-l cauti la aratura, pentru ca se-ncalta de glod si nu-i place. Când e vânt, dumneata sa nu-l cauti la popusoaie, pentru ca-l supara sunetul strujenilor. Mergi cu mine si-l gasesti negresit. Eu, la aratura, îl vad de departe cum sta în covru. Ba, când e înghet, dimineata, ma uit pe-un ogor de grâu, asupra soarelui, si­i vad aburul rasuflarii... Cucoane, eu ti-am spus ca sunt un fel de braconier. Si de puscatura mea iepurele nu scapa, ferit-a Sfântul. Ne-am despartit, fiecare cu cânele, s-am prins a merge în lungul a doua haturi. Mergeam domol prin singuratatea toamnei s­a ogoarelor pustii. Eram în locuri de unde nu se vedeau sate, - s­avui deodata în mine impresia golului s-a desertului, subt cerul adânc. Nu era în juru-ne un sunet, nu se simtea o miscare. Când, deodata, dintre noi, din pamânt, din pulbere, zvâcni naprasnic un iepure si, cu miscari pripite de armonica o lua la fuga îndarat spre o valcica. Ca si cum ar fi fost loviti, Chezar si Machedon se pravalira dupa el, chelalaind. Domnu' Voisel îndrepta pusca-i lunga cu graba si slobozi un foc, apoi altul. - E lovit, îmi striga el cu încredere. Nu mai trage! Dar iepurele intrase într-un paius si se ducea ca o minge cenusie, cu urechile plecate pe spate. Chezar se tinu mult dupa el, tahnind pe costisa, Machedon se întoarse linistit la piciorul stapânului sau. - Haliciurile au mers bine..., îmi zise domnu' Voisel, dar mi­a sarit cam departe... În privinta asta, aveam alta parere. Tacui si trecuram înainte, în lungul ogoarelor si haturilor arse. Într-o vreme se întoarse si Chezar lânga mine, cu limba lunga si gâfâind rapezit. Am mers asa, domol si tacuti, vreme de mai bine de un ceas si tarâna nu mai nascu în preajma noastra nici un iepure spaimântat. - Are sa trebuiasca sa-i cautam si la aratura..., îmi zise domnu' Voisel, oprindu-se la un capat de hat. Sa stam putin, sa-mi rasucesc o tigara. Dupa ce-i cautam si la aratura, pot sa-ti spun sigur unde­i gasim. Ei au obicei de fac sate. Si unde sta unul, îi gasesti si pe ceilalti. Îsi scoase tabacherea mare de metal, care sclipi în lumina, si începu sa rasuceasca o tigara. Pe când tovarasul meu era mai atent la aceasta operatie, dintr-odata, fara nici o pricina si neprovocat, un iepure tâsni din fata-i si porni, într-o goana absolut disproportionata cu linistea noastra. Cânii dupa el. Domnu' Voisel zvârli precipitat tabacherea departe, îsi strecura în buzunarul de la piept tigara nerasucita, apuca pusca, se întoarse strâmb spre urechile dihaniei, care pareau enorme în zarea unui dâmb, si încredinta linistii si pustiului alte doua detunaturi zadarnice... - Prea departe! îmi zise el dupa aceea, c-un fel de mustrare, ca si cum eu trasesem. Nu-i nimic; am vreme sa-mi fac tigara si s-o fumez. Nu stiu însa unde mi-i tabacherea. Asta-i frumos! Stii ca are haz? Ce-am facut cu dânsa? Ori a uitat nevasta-mea sa mi-o puie în buzunar... I-o aratai între buruieni, la câtiva pasi de el. -Asa-i, ma miram eu, vorbi el râzând. Nu se poate sa nu­mi puie mie cei de acasa toate lucrurile la locul lor. Cu mine nu se joaca. Eu, cucoane, sunt mâna de fier. Chiar îmi place sa fiu tiran si sa stapânesc. De aceea mi se pare ca am si nume de împarat: Tiberiu. De ce râzi? - Nu râd. E un nume foarte frumos. - Se-ntelege, încuviinta cu seriozitate domnu' Voisel si­si aprinse tigara. Acuma, cucoane, daca vrai sa-mpuscam iepuri, sa mergi cu mine în pârloaga asta. Numai sa-mi fumez tigara si intram, s-ai sa te încredintezi numaidecât. Era o pârloaga plina de maracinis, de boz si de dudau de tot felul. Abia razbeau cânii, încurcându-se în rugi de mure. Ne poticneam la fiecare pas, ni s-a aninat de straie scai si turita - iepuri nu s-au aratat de nicaieri. - Atunci sa cercetam iar miristi, fu de parere domnu' Voisel. Orice-ar face, de mine nu se pot ascunde. Hai sa trecem în miristi. - Domnule Voisel, propun eu cu sfiala, sa cautam paiusul aceste din stânga. El ridica barba cu dispret si-si îngrosa glasul: - Care paius? Nu cautam nici un paius. Daca vrai sa gasesti iepuri, astazi sa-i cauti la miriste. Sunt s-acuma încredintat ca la stânga mea, în paius, astepta iepurele pe care trebuia sa-l pusc eu. Înfricosat si cu inima batând, statea acolo în covru-i sarac. N-am facut un pas mai mult spre el si n-a sarit din resortu-i puternic si din paiusul de culoarea blanii lui. Dumnezeul linistii i-a fost prielnic. Am cotit catra tovarasul meu, în miristi, în miros de paie uscate si pulbere. Ne împresurau ici-colo, în lumina piezis, roiuri marunte de gâze. Urechiatii însa nu-si facusera sat pe acele meleaguri. Treceam paralel pe întinderi, cu cânii dupa noi, si domnu' Voisel lasa din când în când sa cada spre mine observatii vânatoresti dintre cele mai minunate si mai interesante. Din miristi trecuram pe araturi; apoi, la un pâlc de porumbei, o alta salbataciune scapa de plumbii omului cu nume împaratesc. Chezar fugi chelalaind peste vai. Machedon se întoarse curând si se uita cu ochii lui castanii cum stapânul sau îsi cerceteaza cu luare-aminte otelele pustii. - Hm! mormaia domnu' Voisel, pusca nu cred sa fie de vina. Trase un cartus si-l vârî subt nas, în blana de arici, mirosindu­l parca. - Asta trebuie sa fie, îmi zise el, sigur de sine. Cartusele-s prea vechi. Drept sa-ti spun, cucoane, asa-ceva nu mi s-a întâmplat de zilele mele. Când se întoarse Chezar de pe coclauri, Machedon îi iesi înainte, - si, alaturându-si botul de al semenului sau, paru a­i împartasi o cugetare muta. Ridicându-si ochii de la pusca si de la cartus, domnu' Voisel îi privi cu mirare. Eu începui a râde. - Domnule Tiberiu, îi explicai eu; Machedon al dumitale îi spune lui Chezar sa nu mai fuga dupa iepuri. Dupa cât se vede, cânele meu îsi închipuie ca noi n-avem nici un rost si vânatoru-i el. Vrea cu ori ce pret sa prinda iepurele. Machedon are însa experienta; iar experienta este izvorul întelepciunii... - Cât despre inteligenta, nu-i nevoie sa-l laud, îmi replica vesel domnu' Voisel; eu socot ca asemenea câne n-are nimeni, pentru ca eu l-am dresat... Ziua aceasta memorabila s-a ispravit totusi cu victoria tovarasului meu. Pusca cea lunga îsi facu datoria; cartusele n­aveau nici un cusur. Pe întinderea pustie, în asfintitul soarelui, sunara cele din urma bubuituri si Machedon se zvârli aprig asupra unui iepure ranit. Dupa o învalmaseala naprasnica, prepelicarul îl tintui cu grumazul în tarâna si sosi si domnu' Voisel cu cizmele-i uriase, ca sa-i deie lovitura de gratie. _ Ai vazut lovitura? îmi striga el ridicând de un picior salbaticiunea. Avea o înfatisare bizara si obrazu-i stralucea de un râs care ma înfiora. Zvârli la pamânt vânatul si o clipa staturam privindu-l. Animalul zdrobit ramasese c-un ochiu deschis. Cele din urma raze ale asfintitului lucira în ochiul acela mare, sperios, înviindu-i apa moarta, - rasfrângând statuia biruitoare a tovarasului meu si tristeta singuratatilor de toamna. VI. Tovarasul meu Voisel e vrednic vânator, ca multi altii Cu domnu' Voisel n-am fost niciodata la vânat pâna­n toamna asta, desi-mi fagaduise de multe ori, prin târg si pe la tribunal, batându-ma pe umar, ca "are de gând dumnealui sa ma duca odata la o iepurarie"... Domnu' Voisel era un om mititel si vesel si se-ntorcea energic si pieptos catra toti cei care­l atacau si-l întepau prin târg ori pe la tribunal, si nu ramânea dator nimanui. Dumnealui singur marturisea ca-i om a' dracului si cu el nu se poate pune nimeni. Într-o zi din saptamâna trecuta, pe-o vreme moale de noiemvrie, ma trezesc cu domnu' Voisel la poarta. "Hai, cucoane, la vânat, sa-ti arat eu cum se pusca iepurii". Desi era un om maruntel si cu capul mititel si rotund, domnu' Voisel avea ceva redutabil. Mai întâi, îsi trecuse pe dupa umar o torba larga, cu multe tartamuri, care-i atârnau pâna la glezne. Pusca pe care o purta în spate era mai lunga decât alte pusti. Avea în picioare niste cizme teribile, cu turetcile pâna peste genunchi. Când pasea, parea a le ridica cu greutate si bocanea de câte doua ori cu fiecare. De ce-si pusese în cap o palarie pleostita si proasta nu înteleg, când avea asemenea cizme. E adevarat ca subt astfel de palarie obrazul domnului Voisel avea o înfatisare deosebita, mai ales când încrunta putintel sprâncenele. Barba-i carunta, tunsa scurt si tepos, ajuta înca acestei înfatisari: parca tinea în gura un arici. Îl admiram pe când ma-mbracam si-mi pregateam halaturile. În vremea asta prepelicarii, Chezar al meu si Machedon al domnului Voisel, se cercetau cu luare aminte, mormaind în surdina. - Na! Machedon! rosti cu linise domnu' Voisel. Ici! Couche! - Stii cum m-asculta, cucoane? urma domnu' Voisel, întorcându­se spre mine, - m-asculta si întelege parca-i un om. Câteodata eu singur ramân în admiratie, în fata lui. Si merge ca un ceasornic: si la prepeliti, si la iepuri. - Merge si la iepuri? - Cum nu, merge si la iepuri; doar l-am dresat eu singur. Na! Machedon! Ici! Couche! De data asta tovarasul meu dadu un accent deosebit glasului si puse mâna pe bici. Pe loc Machedon întelese ca trebuie sa paraseasca intentiile razboinice; însa cunostinta limbii franceze se vede ca-i era tulbure, pentru ca o împunse la fuga afara si se aseza în cerdac, la o distanta potrivita, pe labele de dinapoi; si de acolo ne privi c-o mutra într-adevar omeneasca, cu doi ochi luminosi si inteligenti de coloarea castanei. Blana pestrita si destul de bogata a lui Machedon îi dadea o înfatisare generala si vaga de Setter. Domnu' Voisel mi-l arata din ochi zâmbind cu multamire si­si aprinse o tigara foarte groasa. - Grozav de mult fumez, cucoane, îmi zise el pufaind spre mine. Eu socot ca nu se afla om pe lume care sa fumeze mai mult. Când îi sosea cafeaua, vânatorul îsi arata patima lui exceptionala pentru asemenea bautura. Altceva nu obisnuieste sa beie, - însa cafelele, ceva grozav! În acelasi timp, cu ochii pe jumatate închisi si cu barba strâmbata la o parte într-un zâmbet, se întoarse dupa slujnicuta, - o fata durdulie, desculta si arsa de soare. - Cucoane, eu îmi am tabieturile mele, se crezu domnia-sa dator sa ma lamureasca, facându-mi cu ochiul. Cum eu nu sunt prea vorbaret de felul meu, pe drum mai mult ascultam, iar domnu' Voisel vorbea. Îl ascultam cu placere cum îmi spunea o multime de lucruri interesante, cu caldura, cu pornire si cu patima. În doua rânduri am încercat sa atrag luarea-aminte a tovarasului meu înspre luncile arse de bruma, peste care pluteau funigei în linistea zilei. Erau atâtea nuante de galban si de ros si zarea era asa de larga si transparenta înspre munti si-nspre Prut, soarele risipea atâta melancolie de aur, încât ma simteam împovarat de ideea ca toate sunt unice si ca peste o clipa toate vor cadea în vesnicie. Nici noi nu vom mai fi aceiasi si vom fi facut un pas mai mult spre întuneric. Domnu' Voisel însa, plin de placere si de siguranta si foarte multamit de cizmele-i noua, parea în relatii deosebit de bune cu nemurirea. - Cucoane, îmi zicea el, dumneata nu ma cunosti ce fel de vânator sunt eu. Mai întâi de toate, mie îmi place sa fiu foarte bine echipat. Asemenea cizme ca ale mele cred ca foarte putini vânatori au; ti le-am luat de ocazie, pot sa spun ca le-am luat cu nimica. Ele au fost tocmite de altul, dar au fost facute pentru mine. Acuma vreau sa te-ntreb ce pusca ai dumneata. - Am, domnule Voisel, o arma de care sunt destul de multamit. - Hm! îmi raspunse tovarasul meu, cercetându-mi o clipa arma; se poate sa fie buna, dar e o marca în care eu n-am încredere. Pusca asta pe care o vezi la mine a fost facuta anume pentru cuconu Cocrit Nastasache, pe când se afla în petrecere la Viena. Anume pentru el au facut-o nemtii, s-a platit-o el nu stiu câti galbeni, cum era pe vremea aceea. Eu o am de la dânsul. Mi-a daruit-o când m­am însurat. M-a cununat el. Pusca asta, zice, vreau sa intre în mâna unui adevarat vânator. Apoi a intrat, cucoane. Nu ca ma laud: dovezile-s de fata. Vânatori ca mine ai sa gasesti dumneata putini. Numai Machedon ar putea sa spuie, dac-ar vorbi, câte prepeliti si câti iepuri am puscat eu în toamna trecuta. - Dar în toamna asta? - În toamna asta, am avut o întâmplare pe care chiar doream sa ti-o spun. Am fost de Ziua Crucii prin niste locuri anumite, pe care numai eu le cunosc, în partile Cucutenilor. Si când ti-oi spune, cucoane, câti iepuri am puscat eu în ziua aceea, n-ai sa ma crezi. Eu ma întorsei în trasurica, întrebând cu ochii, si hotarât sa ascult orice fel de întâmplare vânatoreasca. - Saptesprezece, cucoane! îmi declara domnu' Voisel, privindu­ma aprig. - Cum saptesprezece? - Saptesprezece iepuri, cucoane, întari tovarasul meu. Cu pusca asta pe care o am de la cuconu' Cocrit Nastasache. Sa vezi cum s­a­ntâmplat. Eu trasura n-am. De obicei umblu pe jos. Ma duc cu trenul pâna unde trebuie, si pe urma o iau pe jos. Din pricina asta sunt si adevarat vânator. Eu toata viata mai mult pe jos m-am dus prin locurile mele, pe care le stiu eu. Precum s-acuma vreau sa te duc eu la o iepurarie. Cine poate sa cunoasca mai bine decât mine salasurile iepurilor? Se stie ca eu sunt specialist, pot sa spun ca sunt un fel de braconier. Asa, ma duc eu de Ziua Crucii în partile Cucutenilor si intru pe ogoare, cu Machedon. Chiar în cel dintâi ogor în care am intrat am tras doua focuri s-am împuscat doi iepuri. Pe urma vad o pârloaga buna. O iau frumos la cautat, gasesc si­n pârloaga doi. Îi împusc si pe aceia. Era vremea linistita, asa ca azi. Ma gândesc sa-i caut si la miriste. Si-ntr-adevar, cucoane, intru eu într­o miriste si prind a sari iepurii ca lacustele. Lucrul cel de capitenie este ca n-am dat nici un foc gres. Eu dac-am gresit un foc, îs suparat toata ziua. Dar asta mie mi se întâmpla prea rar. Am puscat, precum îti spun, saptesprezece. Domnu' Voisel ma privi cu ochi mari, ca sa se bucure mai bine de uimirea mea. Eu însa eram destul de linistit. Atunci ramase o clipa gânditor. - Poate vrai sa ma întrebi, relua el, ca si cum ar fi citit ceva în ochii mei, poate vrai sa ma întrebi ce-am facut cu saptesprezece iepuri si cum i-am purtat. - Ma gândeam, zic eu, ca saptesprezece e un numar destul de ciudat. - Se poate, dar te vei fi întrebând si ce-am facut cu iepurii: cum i-am purtat pâna acasa. - Într-adevar, ma-ntreb. Tocmai când se punea dezlegarea acestei probleme, trasurica se opri sus, în deal, la Zahorna. Tovarasul meu îmi arata, spre stânga, niste miristi buruienoase si dupa ele niste râpi, si dupa râpile acelea niste pârloage dese cât omul de nalte. - Intram aici, cucoane, zise domnu' Voisel. Spune omului dumitale sa se tie cam prin preajma noastra, ca s-avem unde pune vânatul si sa nu-l purtam în spate. Si noi s-o luam asa, pe haturile acestea deocamdata. Azi e vremea lina: numaidecât trebuie sa gasim iepurii la pârloage si la miristi. Îi gasim si la araturi. Într-o zi ca asta, stau samanati în toate partile. Trebuie sa-ti spun, cucoane, ca eu sunt adânc cunoscator al iepurelui s-a' obiceiurilor lui. Dupa ploaie, iepurele dumneata sa nu-l cauti la aratura, pentru ca se-ncalta de glod si nu-i place. Când e vânt, dumneata sa nu-l cauti la popusoaie, pentru ca-l supara sunetul strujenilor. Mergi cu mine si-l gasesti negresit. Eu, la aratura, îl vad de departe cum sta în covru. Ba, când e înghet, dimineata, ma uit pe-un ogor de grâu, asupra soarelui, si­i vad aburul rasuflarii... Cucoane, eu ti-am spus ca sunt un fel de braconier. Si de puscatura mea iepurele nu scapa, ferit-a Sfântul. Ne-am despartit, fiecare cu cânele, s-am prins a merge în lungul a doua haturi. Mergeam domol prin singuratatea toamnei s­a ogoarelor pustii. Eram în locuri de unde nu se vedeau sate, - s­avui deodata în mine impresia golului s-a desertului, subt cerul adânc. Nu era în juru-ne un sunet, nu se simtea o miscare. Când, deodata, dintre noi, din pamânt, din pulbere, zvâcni naprasnic un iepure si, cu miscari pripite de armonica o lua la fuga îndarat spre o valcica. Ca si cum ar fi fost loviti, Chezar si Machedon se pravalira dupa el, chelalaind. Domnu' Voisel îndrepta pusca-i lunga cu graba si slobozi un foc, apoi altul. - E lovit, îmi striga el cu încredere. Nu mai trage! Dar iepurele intrase într-un paius si se ducea ca o minge cenusie, cu urechile plecate pe spate. Chezar se tinu mult dupa el, tahnind pe costisa, Machedon se întoarse linistit la piciorul stapânului sau. - Haliciurile au mers bine..., îmi zise domnu' Voisel, dar mi­a sarit cam departe... În privinta asta, aveam alta parere. Tacui si trecuram înainte, în lungul ogoarelor si haturilor arse. Într-o vreme se întoarse si Chezar lânga mine, cu limba lunga si gâfâind rapezit. Am mers asa, domol si tacuti, vreme de mai bine de un ceas si tarâna nu mai nascu în preajma noastra nici un iepure spaimântat. - Are sa trebuiasca sa-i cautam si la aratura..., îmi zise domnu' Voisel, oprindu-se la un capat de hat. Sa stam putin, sa-mi rasucesc o tigara. Dupa ce-i cautam si la aratura, pot sa-ti spun sigur unde­i gasim. Ei au obicei de fac sate. Si unde sta unul, îi gasesti si pe ceilalti. Îsi scoase tabacherea mare de metal, care sclipi în lumina, si începu sa rasuceasca o tigara. Pe când tovarasul meu era mai atent la aceasta operatie, dintr-odata, fara nici o pricina si neprovocat, un iepure tâsni din fata-i si porni, într-o goana absolut disproportionata cu linistea noastra. Cânii dupa el. Domnu' Voisel zvârli precipitat tabacherea departe, îsi strecura în buzunarul de la piept tigara nerasucita, apuca pusca, se întoarse strâmb spre urechile dihaniei, care pareau enorme în zarea unui dâmb, si încredinta linistii si pustiului alte doua detunaturi zadarnice... - Prea departe! îmi zise el dupa aceea, c-un fel de mustrare, ca si cum eu trasesem. Nu-i nimic; am vreme sa-mi fac tigara si s-o fumez. Nu stiu însa unde mi-i tabacherea. Asta-i frumos! Stii ca are haz? Ce-am facut cu dânsa? Ori a uitat nevasta-mea sa mi-o puie în buzunar... I-o aratai între buruieni, la câtiva pasi de el. -Asa-i, ma miram eu, vorbi el râzând. Nu se poate sa nu­mi puie mie cei de acasa toate lucrurile la locul lor. Cu mine nu se joaca. Eu, cucoane, sunt mâna de fier. Chiar îmi place sa fiu tiran si sa stapânesc. De aceea mi se pare ca am si nume de împarat: Tiberiu. De ce râzi? - Nu râd. E un nume foarte frumos. - Se-ntelege, încuviinta cu seriozitate domnu' Voisel si­si aprinse tigara. Acuma, cucoane, daca vrai sa-mpuscam iepuri, sa mergi cu mine în pârloaga asta. Numai sa-mi fumez tigara si intram, s-ai sa te încredintezi numaidecât. Era o pârloaga plina de maracinis, de boz si de dudau de tot felul. Abia razbeau cânii, încurcându-se în rugi de mure. Ne poticneam la fiecare pas, ni s-a aninat de straie scai si turita - iepuri nu s-au aratat de nicaieri. - Atunci sa cercetam iar miristi, fu de parere domnu' Voisel. Orice-ar face, de mine nu se pot ascunde. Hai sa trecem în miristi. - Domnule Voisel, propun eu cu sfiala, sa cautam paiusul aceste din stânga. El ridica barba cu dispret si-si îngrosa glasul: - Care paius? Nu cautam nici un paius. Daca vrai sa gasesti iepuri, astazi sa-i cauti la miriste. Sunt s-acuma încredintat ca la stânga mea, în paius, astepta iepurele pe care trebuia sa-l pusc eu. Înfricosat si cu inima batând, statea acolo în covru-i sarac. N-am facut un pas mai mult spre el si n-a sarit din resortu-i puternic si din paiusul de culoarea blanii lui. Dumnezeul linistii i-a fost prielnic. Am cotit catra tovarasul meu, în miristi, în miros de paie uscate si pulbere. Ne împresurau ici-colo, în lumina piezis, roiuri marunte de gâze. Urechiatii însa nu-si facusera sat pe acele meleaguri. Treceam paralel pe întinderi, cu cânii dupa noi, si domnu' Voisel lasa din când în când sa cada spre mine observatii vânatoresti dintre cele mai minunate si mai interesante. Din miristi trecuram pe araturi; apoi, la un pâlc de porumbei, o alta salbataciune scapa de plumbii omului cu nume împaratesc. Chezar fugi chelalaind peste vai. Machedon se întoarse curând si se uita cu ochii lui castanii cum stapânul sau îsi cerceteaza cu luare-aminte otelele pustii. - Hm! mormaia domnu' Voisel, pusca nu cred sa fie de vina. Trase un cartus si-l vârî subt nas, în blana de arici, mirosindu­l parca. - Asta trebuie sa fie, îmi zise el, sigur de sine. Cartusele-s prea vechi. Drept sa-ti spun, cucoane, asa-ceva nu mi s-a întâmplat de zilele mele. Când se întoarse Chezar de pe coclauri, Machedon îi iesi înainte, - si, alaturându-si botul de al semenului sau, paru a­i împartasi o cugetare muta. Ridicându-si ochii de la pusca si de la cartus, domnu' Voisel îi privi cu mirare. Eu începui a râde. - Domnule Tiberiu, îi explicai eu; Machedon al dumitale îi spune lui Chezar sa nu mai fuga dupa iepuri. Dupa cât se vede, cânele meu îsi închipuie ca noi n-avem nici un rost si vânatoru-i el. Vrea cu ori ce pret sa prinda iepurele. Machedon are însa experienta; iar experienta este izvorul întelepciunii... - Cât despre inteligenta, nu-i nevoie sa-l laud, îmi replica vesel domnu' Voisel; eu socot ca asemenea câne n-are nimeni, pentru ca eu l-am dresat... Ziua aceasta memorabila s-a ispravit totusi cu victoria tovarasului meu. Pusca cea lunga îsi facu datoria; cartusele n­aveau nici un cusur. Pe întinderea pustie, în asfintitul soarelui, sunara cele din urma bubuituri si Machedon se zvârli aprig asupra unui iepure ranit. Dupa o învalmaseala naprasnica, prepelicarul îl tintui cu grumazul în tarâna si sosi si domnu' Voisel cu cizmele-i uriase, ca sa-i deie lovitura de gratie. _ Ai vazut lovitura? îmi striga el ridicând de un picior salbaticiunea. Avea o înfatisare bizara si obrazu-i stralucea de un râs care ma înfiora. Zvârli la pamânt vânatul si o clipa staturam privindu-l. Animalul zdrobit ramasese c-un ochiu deschis. Cele din urma raze ale asfintitului lucira în ochiul acela mare, sperios, înviindu-i apa moarta, - rasfrângând statuia biruitoare a tovarasului meu si tristeta singuratatilor de toamna. VII. Sitarii, când prietinii mei se cearta Am doi prietini care îmi sunt si foarte buni tovarasi de vânat. Deseori, în zilele de sarbatoare, batem coclaurii, ne departam de lume si ne salbaticim prin singuratati. Anul acesta, se-ntelege, cum a lucit cel dintâi soare de primavara, ne-am strâns nas lânga nas, am fumat câte-o tigara s­am planuit cum am face ca sa puscam un foarte mare numar de sitari. Cel mai batrân dintre noi e un bun vânator care cunoaste zile vechi, stie întâmplari nemaipomenite si raspunde la frumoasa porecla de cuconu' Nicu Fantazie. Desi-n zilele obisnuite e un biet om cufundat pâna la gât în condici, împresurat de oribile coloane de cifre, între noi, în fata câmpului sau codrului, e plin de avânt si de imaginatie. Chiar numele pe care i l-am dat e mai mult un eufemism. Porecla adevarata suna mai putin nobil. Când e vorba însa de un vânator, se cade sa dam alta interpretare cuvântului. Cel mai tânar dintre noi e un sprinten si ager poet, foarte cunoscut prin umor, prin avânt si imaginatie. Frânturi din versurile lui îndraznete zboara de pe toate buzele. În chestiile de vânatoare însa e spiritul cel mai realist cu putinta, strângând totul în clestele unei logici înfricosate. Asa încât dezbaterile asupra sitarilor au oscilat între polul nord si ecuator, ca sa zic asa. Ecuatorul era cuconu' Nicu Fantazie. El sustinea, cu fierbinte convingere, ca-n padurile de la Borosesti, în mlada la Ionascu, avem sa gasim sitari cum nu se mai afla pe lumea asta! - Ascultati ce va spun eu, zicea dumnealui, totu-i gata si totul ne-asteapta. Am scris lui Buca padurarul sa trimeata la gara doua carute si s-adune la padure cincisprezece baeti pentru haituiala. Sitarii s-au aratat în alte parti. Atunci acolo, la Ionascu, facem treaba buna. Eu nu va spun decât atâta: în 1893, intrând acolo cu Ilie Negura, la amiaza am ispravit cartusele si zvârleam în sitari cu caciula. Ne-am întors cu 97 de bucati. A fost o frumusete. Pasul si sitarul! pasul si sitarul! Faceti-va cartuse multe. Daca dam peste pasaj, aveti sa ma pomeniti! - Daca dam peste pasaj! sublinie incisiv poetul, privindu-ma cu înteles. - Se-ntelege, se înfierbânta cuconu' Nicu. Dar eu cred ca dam. - O presupunere nu-i decât o presupunere, relua fara mila poetul. Se poate sa nu gasim nimica. - De ce? - Iata de ce. Mai întâi admiti ca se poate sa nu gasim sitari? - Da. Dar eu sunt sigur ca gasim. - Bine; dar se poate sa nu gasim. Si