Bogdan Suceava

Sa auzi forma unei tobe 


**************


Vei ramâne cu un sentiment bizar, dar nu vei avea nici o îndoiala asupra acuratetii istoriei atunci când îti voi povesti despre toate personajele ciudate pe care le-am întâlnit prin Bucuresti, fie de-as aminti numai de Jack, tipul care purta pe umar un papagal si-l aducea la Carul cu bere, strecurându-se prin multimea de pe Lipscani teapan de parc-ar fi fost heraldul tarului, sau Waldo, tipul care ramasese ticnit de-a binelea de pe urma spaimei pricinuite de un accident de tren ale carui detalii nu le-am stiut niciodata, si care era atât de fascinat de suruburi, fiare, lanturi, unelte, pârghii, amplificatoare, scripeti sau chiar si ceasuri vechi încât amicii râdeau de el zicându-i nu-i asa, Waldo, ca tu faci amor cu a ta motocicleta sau poate esti foarte timid si doar o iubesti de la distanta, privind-o pe furis în garajul tau secret din Bucurestii Noi. 
Fireste ca cel mai alaturi de lume era Trixi, care la 15 ani contractase în forma cea mai insistenta ideea ca trebuie sa-si puna capat zilelor. Pe vremea aceea era licean la Caragiale, se trezea urlând la mijlocul orei si vroia sa se sinucida chiar atunci, pe loc. Avea o voce stridenta, ragusita, de fiara cu venele deschise: îti dadea fiori. Întâia data s-a izbit cu capul de cuierul metalic de sase ori si a lesinat dupa ce si-a provocat numai leziuni superficiale, iar a doua oara a coborât pe scara principala, a încalecat balustrada deasupra unui hau de zece metri si, urlând, a ramas suspendat ca un pendul de grilajul de fier din dreptul primului etaj. Au negociat cu el vreme îndelungata, aproape jumatate de ceas, rugându-l sa nu dea drumul grilajului, sa ridice piciorul si sa se urce la loc pe palier. Cu spume la gura, el argumenta de ce nu, de ce totul devenise insuportabil, de ce zgomotele pe care le auzea naluceau intensitati insurmontabile, facând inaudibil fluxul natural al vietii. Ma rog, nu spunea chiar asa, dar urletele lui articulau acea coerenta care ducea exact acolo, catre acel ultim si bine motivat nu. Când si-a dat drumul de sus a facut în asa fel încât, rasucindu-se, nu a cazut în casa scarilor pâna la subsol, ci s-a întins pe spate pe treptele dintre parter si primul etaj. Doar fracturi. Vara aceea avea sa reuseasca, mult mai putin spectaculos si violent, înghitind parte din continutul unei ladite cu cuie, dincolo de limitele oricarui record. 
Dar nu cred ca vreunul dintre aceste personaje cu totul aparte era la fel de interesant ca batrânul al carui al doilea nume era Sfântul Petru, pe care l-am vazut întâia data la Piata Romana în vara lui 1988, purtând un sacou jerpelit, cu buzunarele largite, rupte si doldora de carti, carând în mizere pungi de un leu tot felul de terfeloage desfoliate, tratate mirabile, manuale sau editii apocrife ale Filocaliei. 
Imagineaza-ti cel mai pasnic personaj din lume, un batrân hranindu-se numai cu pâine goala (o începea de dimineata, la prima ora, si catre seara ajungea cu molfaitul cam la trei sferturi, si asta îi era tot ) petrecându-si tot timpul fie la cursurile tehnice de la Arhitectura sau Politehnica, fie la Magurele, la Fizica, fie alteori la Matematica. Locuia undeva la intersectia strazii Polona cu Mihai Eminescu, într-un cotlon mai de nimeni stiut, unde initiatii spuneau ca s-ar afla, în conditii de subterana amintind de adaposturile antiaeriene din vremea razboiului, cea mai mare biblioteca din Bucuresti, net superioara ca numar de volume Bibliotecii Academiei, care ar fi - dupa statistica Bibliotecii Congresului - a noua în lume. Imaginase un sistem propriu de fisare, clasificare, ordonare si cautare a volumelor, asa încât nu era niciodata pierdut în infernala lui baza de date. Era un spatiu aparte subsolul acela, cu ample ramificatii catre canalizare, iar fiecare cotlon era umplut cu dosare, volume fara coperti, fotocopii, editii uitate, toate semnate de multi, foarte multi autori obscuri de care nimeni nu auzise vreodata, ca si cum biblioteca lui s-ar fi format ca o alternativa plauzibila la întregul univers. Spatiul acela era laborator si sala de lectura (tu l-ai fi gasit prea putin confortabil, dar pentru el nu conta), lacas de meditatie si sala de rugaciune cu peretii acoperiti, acolo unde nu erau rafturi, de icoane. Teoria lui se baza în principal pe o consecinta de bun simt la una dintre ecuatiile lui Lorentz, o speculatie elementara mai degraba, un rationament de tipul: când v, viteza particulei, este mai mare decât c, viteza luminii, raportul v/c depaseste 1, obligând cantitatea de sub un anumit radical sa fie negativa, ceea ce i-a condus pe fizicieni de aproape un veac la concluzia ca nici o particula n-ar putea calatori cu o viteza superioara celei a luminii. Sfântul Petru credea altfel: ca acest termen negativ de sub radical era perfect acceptabil, iar numitorul complex care ar rezulta nu mai reprezinta materia asa cum o stim noi (nu e nici antimaterie, pentru ca nu da cu minus, spunea el) ci materie angelica. Observatia lui se baza pe o intuitie geniala, sustinuta de urmatoarea imagine: Închipuieste-ti ca ai calatori în spatiul cosmic cu viteza crescânda. La 1000 km/h se va pastra masa initiala, dupa cum si la 1000 km/sec masa va ramâne aceeasi. Pe masura ce viteza se apropie de viteza luminii, masa va începe sa creasca, urmând ca exact atunci când atingi viteza c corpul sa dispara din spatiul perceptibil (algebric asta însemna împartirea masei la un numar complex) si numaidecât ce treci la o viteza superioara lui c sa stralucesti în categoria angelicului. 
Aceste concluzii nu erau prea departe de unele observatii ale sfintilor parinti relativ la omniprezenta serafimilor. A calatori cu o uriasa viteza nu înseamna oare a fi omniprezent? Nu era deloc departe cu aceasta idee de teoria caderii lui Satan, careia i s-ar putea astfel genera modelul matematic complet: o coborâre de la o viteza superioara lui c la o viteza "materiala", urmata de urcarea la viteza initiala, mai mare decât c, de data asta pe baza unei altfel de surse de energie. Aici ar fi mai dificil de explicat. (Si oare nu rezida tocmai aici cea mai adânca taina a diavolului?) 
Pentru referinte, data viitoare când parcurgeti Piata Universitatii cautati atent pe zid, sub uriasul înscris Monarhia-Salveaza-România, si veti gasi o suita de inegalitati care, în notatiile clasice, demonstreaza riguros ceea ce am amintit mai înainte. Sub demonstratie se afla notat: Reciproca e adevarata? Dar nu stiu la ce se refera întrebarea aceasta. 
În seara zilei de 12 decembrie 1992, Sfântul Petru statea lipit de zidul blocului cu nr. 153 de pe Calea Victoriei, cel unde se afla sediul trustului Expres, cenusiii vânzatori ai celor mai fascinante minciuni ale zilelor noastre. Seara aceea avea sa inaugureze suita lui de experimente menite sa demonstreze existenta materiei angelice. Era de notorietate în întregul Bucuresti ca blocul cu pricina avea fundatiile serios avariate de cutremurele din ultimii ani. Asadar, cândva se va prabusi. Aceasta prabusire nu trebuie imaginata altfel decât ca o re-punere în miscare a unui obiect aflat în repaos (Sfântul Petru mi-a povestit asta), miscare precedata de un sir de vibratii de rezonanta mai degraba muzicala anticipând dezastrul final. În seara aceea mi-a marturisit ca, ascultând zidurile, nu aude nimic. Ulterior, se pare ca a gasit o modalitate mai buna de a realiza Captarea Vibratiilor, dar nu stiu sa îti povestesc nimic despre perioada misterioasa când a pus la cale filtrul de Captare absoluta a Vibratiilor, acel instrument miraculos care i-a permis sa faca progresele despre care am auzit cu totii. Bazat pe acea procedura secreta, a prezis ca pe 29 iunie 2005 imobilul respectiv se va prabusi dracului odata, nu datorita unui seism, ci pentru ca atunci muzica lui launtrica va ajunge la apogeu. 
Problema fundamentala în veacul al XVII-lea, Captarea Vibratiilor are o îndelungata istorie. Imaginati-va ca putem auzi doua tobe distincte, fara a le vedea. Problema: s-ar putea oare determina forma unei tobe recurgând doar la analiza sunetului ei? Poti tu auzi forma unei tobe? În fapt, materia lasa urme perceptibile în întregul spatiu, cum un hot natâng amprente clare, si tu vrei - citind aceste urme - sa ghicesti forma ce le-a lasat. Ce vibratii lasa oare materia angelica? Sfântul Petru, cautând îngerii pierduti, nu stia la ce sa se astepte. În corolar, imaginati-va cât de totala ar fi o asemenea informatie, pentru ca Citirea Vibratiilor ar aduce o mai buna descriere a Big Bang-ului initial, cel care mama ne-a fost atât noua cât si îngerilor. 
Batrânul a putut fi vazut saptamâni în sir în Piata Universitatii, purtând în brate un fel de patefon cu pâlnia membranata, alimentat la o baterie de masina pusa pe un carucior de butelie pe care îl tragea dupa el, aparat din care ieseau mii de fire, unul dintre ele catre castile uriase, ca de tanchist, pe care el le purta peste parul vâlvoi. Ochii albastri, mari, miopi, priveau în gol si nu auzeau ce îi spuneam noi, ceilalti, ca si cum ar fi uitat cuvintele în banda normala si s-ar fi mutat definitiv si improbabil pe alte imateriale frecvente. 
O prima aplicatie a fost anticiparea, cu precizie de nanosecunda, a miscarilor tramvaielor 40 de-a lungul Bulevardului Basarabia. Asta a fost înainte de accidentul de tramvai de la Piata Sudului, pe care Sfântul Petru l-a prevazut cu o buna aproximare, caci l-am auzit cu totii atunci când a spus: 
- Reteaua de tramvaie a întregului Bucuresti e ca un filigran pe-o uriasa toba, si a intrat în deplina rezonanta cu vibratia loessului din Câmpia Baraganului. Se aude câmpia. Vârtejurile sunt posibile oricând. 
Urmau cifrele. 
Anomaliile cosmice se pot recepta la nivelul vibratiilor în plin Bucuresti. Sfântul Petru regreta sincer înlaturarea de pe soclu a Lenin-ului atât de frumos vibrator din fata Casei Scânteii, care ar fi putut îngadui predictii spectaculoase la scara istoriei. Ceea ce ar fi putut spune el ar fi fost atât de clar încât, amplificat de filtrul Sfântului Petru, ar fi fost ca si cum Lenin însusi ar fi fost viu, urcat pe soclu, si ar fi strigat profetii. Fiecare dintre statuile din Herastrau îsi vibra forma si, cum chipul e oglinda spiritului, în amplificator el receptiona în vecinatatea busturilor versuri clasice soptite în germana, laolalta cu mârâieli cazone, savuroase înjuraturi în aromâna sau o îngrozitoare tuse tuberculoasa ce mergea foarte armonios cu poezia, tertine în italiana sau delicate graseieri cu accent normand. Totul îsi vibra forma. Casa Republicii vibra mormântul unui Bucuresti uitat si îngropata senzualitate a cartierului Uranus, dupa cum si Casa Vernescu, Hotelul Continental sau Domnita Balasa aveau fiecare vibratii aparte, de cele mai multe ori în total dezacord cu situatia prezenta a cladirii, ca si cum zidurile respective ar fi cazut din propria lor realitate. Singurele lucruri absolut tacute, gratie formei lor, erau crucile de pe morminte. Ca si cum nimic n-ar mai fi de spus, nimic de adaugat. Dar Sfântul Petru interpreta datele diferit: absenta oscilatiilor nu însemna pentru el altceva decât transgresarea materiei întru angelic. Cu totii devenim dupa moarte materie angelica, iar sufletul paraseste pamântul spre o destinatie necunoscuta cu o viteza superioara lui c. 
Altfel, totul este vibratie. Râdea batrânul ascultând, de la distanta, în marginasele cartiere ale Bucurestilor, vibratiile atât de distincte ale dragostei. Aparatul i se perfectionase si îsi sporise acuratetea atât de mult încât putea doar sa închida ochii, satir batrân, voyeur impenitent, si vedea cu limpezime de oglinda magica trupurile amantilor, mângâiere de mângâiere, apropiere de apropiere, murmur de murmur. Intimitatea ultima a semnelor materiei. 
În vara lui 1998 îsi luase obiceiul sa adoarma în Piata Universitatii, printre cei fara de adapost. Acolo, zicea el, vibreaza cel mai clar în linistea noptii uriasa toba pe nume Bucuresti. Nici urma pâna atunci de materie angelica. Începuse sa banuiasca faptul ca oscilatiile angelice ar putea cadea în registrul imperceptibilului si ca proba esentiala ar putea sa fie pentru totdeauna inaccesibila. 
Pe vremea aceea Circul de Stat tocmai antrenase marele elefant alb indian Jumbo sa cânte imnul national la tobe. Elefantul se urca pe patru tobe speciale, faurite la comanda din otel înalt aliat, si-si misca picioarele într-un ritm de dans dracesc, bizar woodoo adaptat situatiei - al carui rezultat final era totusi un cântec. Uneori, unii pasi de dans trebuiau mascati în plin balans, ca sa nu dea sunete în plus, si atunci Jumbo calca toba pe vârfuri, silentios. Partea aceasta îi fusese cel mai greu s-o învete. La fel de silentios a evadat în seara aceea fierbinte de iulie si, dansând în ritmul cu care interminabilele repetitii îl obisnuisera, a plecat prin oras în cautarea racoroasei jungle unde aerul vibreaza cântarea marilor elefanti albi. Sfântul Petru era treaz la acel ceas din noapte, si statea întins pe spate în mijlocul Pietei Universitatii, cu ochii la cerul înstelat, conectat la cele douasprezece pâlnii membranate care permiteau Captarea maximului de Vibratie din eter. Asculta de la simfonia astrelor pâna la ultimul tramvai ratacit în noapte, de la poemul murmurat la urechea iubitei în apt. 27, Calea Dorobanti nr.172, pâna la cântecul betivului dintr-o baraca din Militari, auzind totul în afara de pasii înveliti în pâsla ai celui mai urias pahiderm pe care l-a vazut vreodata Valahia, venind tot mai aproape. La locul strivirii sale a avut loc un scurt pelerinaj, medic legist, politisti, preot, echipajul morgii si, când în fine ultimele sale ramasite lumesti au fost strânse, moartea paru mai degraba o tintuire în lut, o fixare în tarâna, o pironire a trupului cu sufletul deopotriva de ceva static si inert decât o parasire a pamântului cu o viteza superioara lui c, cu atât mai mult cu cât exista fiinte vii, oricât de mici sau oricât de uriase care, antrenate pâna la nebunie, pot imita tacerea, tacerea ultima, cosmica, abisul, tacerea unui fund de lac înghetat într-o noapte de decembrie.