Mircea Vulcanescu SCOALA SOCIOLOGICA A LUI DIMITRIE GUSTI ************* Editie îngrijita de dl. Marin Diaconu Editura Eminescu 1998 Qu'est ce qu'une grande vie? Une pensée de jeunesse accomplie dans l'âge mur . A. de VIGNY I. Misiunea sociala a profesorului în genere. Creatia si transmiterea valorilor. Formele universitare si extrauniversitare. II. Originile vocatiei didactice a Profesorului Gusti. Studiile universitare. Influentele. Formatia si dezvoltarea orientarii personale. III. Locul carierei profesorale în ansamblul activitatii sociale a Profesorului Gusti. Lectia inaugurala. Ideile ei fundamentale si realizarea lor succesiva în viata Profesorului. Cugetare si militare. IV. Fundamentele teoretice ale învatamântului gustian. Sistemul stiintelor sociale. Stiinte sociale particulare, sociologie, etica si politica. Relatiile lor. Natura voluntara a vietii sociale. Dubla ei modalitate de existenta. Circuitul social. Realitate, stiinta si reforma sociala. V. Conceptia sociologica. Critica teoriilor unilaterale. Elementele societatii. Cadre asociale si sociale. Manifestari constitutive si regulative. Unitati, relatii si procese. Caracterizarea sociala. Metode. VI. Conceptia etica. Lumea valorilor. Idealul. Problema criteriului. Antinomiile. Structura motivarii actiunilor umane. Scop si mijloc. Lungimea vointei. Evolutia ei. Personalitatea. Elementele ei. Iubirea de sine. Simpatia. Religiozitatea. Cooperarea personalitatilor. Dreptatea sociala. Personalitatea sociala. Natiunea. Umanitatea. VII. Conceptia politica. Îndoita radacina a reformei sociale. Norma si posibilitate. Ideal, tendinte si motive sociale. Cauzalitatea teleologica. Rolul actiunii. Rolul cunoasterii în actiunea sociala. Personalismul. Democratia elitelor. VIII. Lucrarile. Biografii si expuneri de sisteme. Recenzii de carti si probleme. Expuneri sistematice si de metoda. Monografii despre unitati, relatii si procese sociale. Lucrari despre organizarea culturii în genere, a vietii universitare si a culturii populare. Lucrarile fundamentale. Conceptia natiunii. IX. Formele învatamântului. Cursul. Transmiterea orala a sistemului. Tipologie didactica. Substanta, actiune si metoda. Fizionomia generala a învatamântului gustian. Dinamismul organizator. X. Seminarul. Misiunea lui. Formarea personalitatii cercetatorilor. Originea aplicatiilor sistemului. Monografiile sociologice si etice. Spiritul seminarului. Munca de echipa. XI. Aplicatiile sociale ale sistemului. Organizarea vietii universitare. Fisiere, biblioteci si centre de documentare. Programul studentesc. Opera de Ajutorare. Oficiul Universitar. Cooperativa Studentilor în Litere. Calauza studentului. Ancheta asupra vietii universitare. XII. Organizarea cercetarilor sociale. Ofensiva contra empirismului politic si legislativ. Institutul Social. Campaniile monografice. Facultatea de Stiinte Sociale. XIII. Organizarea vietii culturale. Cultura superioara. Cultura poporului. XIV. Semnificatia generala a învatamântului gustian. Contributia profesorului Gusti în cultura româneasca. Inventar si idei esentiale. Universitatea - generatoare de elite sociale. Misiunea elitelor. Colaborarea pentru ridicarea maselor. Idealul învatamântului gustian. Specificitatea si universalitatea lui. Locul lui în cultura româneasca. I. MISIUNEA SOCIALA A PROFESORULUI ÎN GENERE Creatia si transmiterea valorilor Formele universitare si extrauniversitare Încercarea de a privi izolat un singur aspect din activitatea proteica a unui om care toata viata lui a luptat împotriva marginirii pe care o implica unilateralitatea seamana prea mult cu o tradare, pentru ca un discipol constiincios sa o îndrazneasca fata de figura maestrului sau, fara a avea convingerea ca aspectul a carui izolare o urmareste nu închide-n el trasaturile esentiale ale chipului pe care-si propune sa-l reconstituie. Într-adevar, daca Dimitrie Gusti a fost, rând pe rând, publicist, conferentiar, presedinte al Institutului Social Român, director al "Arhivei pentru stiinta si reforma sociala", director al Casei Culturii Poporului, academician si vicepresedinte al Academiei, presedinte al Casei Autonome a Monopolurilor, presedinte al Oficiului National al Cooperatiei, presedinte al Societatii de Radiodifuziune, decan al Facultatii de Litere, ministru de Instructie, director general al Fundatiei Culturale Regale "Principele Carol" si autor de carti didactice, nu numai ca a fost înainte de orice - si a ramas mai presus de orice - profesor; dar toate celelalte activitati ale lui îsi gasesc rost si temei în exigentele carierei lui profesorale. Daca în rândurile ce urmeaza, consacrate acestei activitati, voi izbuti sa lamuresc acest lucru, sunt sigur nu numai ca nu voi fi tradat învatatura, dar voi fi si ilustrat, printr-un exemplu viu, relatia ce trebuie sa existe, dupa aceasta învatatura, între practica si teorie, între acele "sociologia cogitans" si "sociologia militans" de care vorbeste maestrul. Activitatea profesorala a lui Dimitrie Gusti apare astfel ca o cheie de bolta ce leaga planul activitatii sale filosofice cu acela al activitatii lui sociale si politice. Functia sociala a "profesorului" e o functie dubla, simultan conservatoare si creatoare. Pe de o parte, el e menit sa predea stiinta, adica sa transmita generatiilor urmatoare, nealterat, ansamblul de cunostinte si valori care-i constituie disciplina, aparând-o de intruziunea falselor valori si a perspectivelor interesat înselatoare ce se tes în jurul ei. Pe de alta parte, el este dator sa sporeasca acest patrimoniu cultural, fie creând direct stiinta prin cercetari originale, fie contribuind indirect la dezvoltarea ei: prin pregatirea elementelor capabile s-o retransmita si sa creeze, la rândul lor; prin înmultirea si îmbunatatirea mijloacelor de lucru; ori prin constituirea si dezvoltarea unui mediu intelectual în stare sa sustina, prin preocuparile lui, interesul pentru activitatea stiintifica si sa încurajeze eforturile cercetatorilor. Pentru îndeplinirea acestei duble misiuni, universitatea pune la dispozitia profesorului doua forme principale de activitate: cursul si seminarul. Functiunea amândorura e precumpanitor informativa. Totusi, de cele mai multe ori, cursul îndeplineste si o functiune creatoare, dând prilej profesorului sa expuna rezultatele cercetarilor lui originale, sau cel putin sa îmbrace materia disciplinei într-o forma care-i tradeaza propria orientare stiintifica. Într-adevar, chiar atunci când profesorul nu expune rezultatele unor cercetari proprii, functiunea creatoare a cursului nu e cu totul înlaturata. Coordonarea informatiei, critica ei, înmanuncherea dupa criterii definite dezvaluie articulatiile gândirii personale a profesorului. Prin simplul fapt ca acesta e nevoit sa expuna sistematic materia disciplinei, orisice curs tinde sa devina schita unui sistem. Caracterul creator al cursurilor e cu atât mai important, încât în unele tari universitatile impun profesorului - ca o conditie a mentinerii sale la catedra - originalitatea cursurilor si regulata publicare a lor, lasând astfel pe seama manualelor transmiterea propriu-zisa a bagajului de cunostinte. Fata de curs, seminarul nu exercita decât o functiune creatoare indirecta. Participarea activa a studentilor la lucrari, deprinderea lor cu folosirea tehnicilor stiintifice, confruntarea publica a tezelor exprimate în sedinte contribuie, fireste, la dezvoltarea indirecta a disciplinei, în felul care s-a aratat mai sus. În afara acestor doua aspecte, curat universitare, ale activitatii profesorale, aceasta activitate îmbraca si alte forme, extrauniversitare, în strânsa legatura cu cele dintâi, pe care nu fac decât sa le dezvolte. Unele din aceste activitati au drept scop documentarea indispensabila ambelor teluri ale activitatii profesorale. Ele urmaresc: înfiintarea si dezvoltarea bibliotecilor de specialitate, a salilor de lectura, a muzeelor, expozitiilor si în genere a oricaror centre de informatie stiintifica. Altele au ca obiect principal cercetarea propriu-zisa. În rândul lor, întâlnim: lucrarile practice, campaniile de cercetari, înfiintarea si dezvoltarea institutelor stiintifice, a laboratoriilor si a centrelor de investigatie, în genere. Alte activitati tind catre publicarea si raspândirea rezultatelor cercetarii si a informatiei documentare. În acest grup se cuprind: comunicarile facute în sectiile asociatiilor stiintifice, conferintele publice, publicatiile proprii, înfiintarea si îndrumarea revistelor de specialitate, editurile de publicatii stiintifice si, în general, centrele de publicatii. În sfârsit, uneori activitatea profesorala e încoronata de o serie de întreprinderi si institutii în care se urmareste aplicarea rezultatelor cercetarilor stiintifice pe un plan mai mult sau mai putin întins, constituind deci centre de aplicatie a rezultatelor activitatii profesorale, care stau practic sub autoritatea si controlul acesteia. Toate aceste activitati si institutii nu fac decât sa multiplice, sa dezvolte si sa potenteze în viata culturala activitatea ce radiaza de la catedra. Coordonarea unui ansamblu atât de impresionant de activitati ce deriva din activitatea profesorala si o sustin nu ar fi posibila, daca toate acestea nu ar avea un principiu comun de unificare spirituala. Acest principiu nu e numai curiozitatea dezinteresata. Oricât ar fi de adevarat ca întregul învatamânt, ca traditie de cunostinte, ca si întreaga creatie culturala sunt subordonate adevarului, nu trebuie uitat ca nici un învatamânt si nici o creatie de valori nu sunt organizate în afara anumitor chipuri sociale de a-si înfatisa binele si frumosul. De aceea, nu exista nici o activitate profesorala care sa transmita numai cunostinte si sa nu participe sau sa nu încerce sa împartaseasca si un anumit ideal etic-social. Pretinsa "dezinteresare" si "obiectivitate" stiintifica nu sunt decât tot asemenea "tinute etice", propuse spiritelor ca îndreptar în munca stiintifica. Idealul etic social este principiul dinamic prin care se unifica, la urma urmelor, activitatea profesorala si capata sens si configuratie proprie. Prin aceasta, învatamântul unui profesor ramâne ca o pecetie spirituala asupra tuturor celor care s-au împartasit din el. Si, în afara lui, vocatia profesorala ramâne fara înteles. II. ORIGINILE VOCATIEI DIDACTICE A PROFESORULUI GUSTI Studiile universitare Influentele Formatia si dezvoltarea orientarii personale Vocatia profesorala a lui Dimitrie Gusti îsi afla radacinile în formatia lui universitara. E si firesc, adolescenta fiind perioada vietii cea mai prielnica înrâuririlor adânci, avânturilor îndraznete si sintezelor fecunde. Cu toate ca aceasta perioada a activitatii nu face parte din cariera lui didactica, ea nu poate fi lasata la o parte de cel care urmareste întelegerea acesteia. Cariera universitara a lui Dimitrie Gusti fiind puntea de legatura dintre activitatea lui intelectuala consacrata elaborarii sistemului si activitatea lui practica organizatoare, consacrata înfaptuirei reformelor sociale derivate din acesta, cunoasterea genezei sistemului sau de gândire sociologica este tot atât de necesara pentru întelegerea rolului activitatii profesorale, ca si cunoasterea desfasurarii ulterioare a realizarilor sale culturale. Profesorul a atras atentia destul de des asupra acestui lucru spre a putea fi trecut cu vederea. "Când am plecat în strainatate, în preajma vârstei de 19 ani - scrie el în Cuvântul înainte al Sociologiei militans -, îmi aveam planul de lucru destul de precis tras. Întelesesem înca de atunci, cu o intuitie care s-a verificat exacta, ca, daca dezvoltarea stiintifica a ultimilor ani facuse sa creasca puterea omului asupra naturii (...), stiinta nu facuse însa progrese corespunzatoare în puterea ei asupra oamenilor si a societatii. (...) Cu avântul tineretii si cu o pornire de iluminat, mi-am închinat întreaga munca cercetarii stiintelor care se ocupau cu socialul". Dimitrie Gusti si-a facut studiile universitare în Germania si Franta, în perioada anilor 1900-1909, mai întâi ca student în filosofie la Lipsca si apoi ca student în stiinte juridice la Berlin. Dupa terminarea studiilor în Germania a lucrat un timp la Paris, cu Durkheim, sociologie. Perioada studiilor sale de la Lipsca (1900-1904) e orientata mai ales spre filosofia morala. Perioada studiilor sale la Berlin (1904-1909) e plina de preocupari propriu-zis sociologice. Studiile sale sociologice au îmbratisat întregul câmp al stiintelor sociale si au fost îndrumate de stralucita pleiada de dascali cari au împodobit învatamântul universitar german de la sfârsitul veacului al XIX-lea. În filosofia generala, etica si psihologia sociala l-au initiat succesiv W. Wundt la Lipsca si Fr. Paulsen la Berlin. Ucenicia economica si statistica a facut-o la Lipsca cu K. Bücher si cu Schmoller la Berlin. Orientarea juridica, în criminologie, în drept international si în politica externa si-a facut-o la Berlin, cu Franz von Liszt. În sociologia propriu-zisa, l-au initiat mai întâi F. Tönnies si P. Barth; mai târziu, la Paris, francezul Durkheim. A studiat istoria universala cu K. Lamprecht; cu Ratzel, antropogeografia. Germania era, pe vremea aceea, înca plina de rasunetul marilor încrucisari de idei din a doua jumatate a secolului trecut. În filosofie, idealismul absolut al hegelianismului, atacat cu brutalitate de realismul materialist, cedase pasul unui idealism moderat, epistemologic, pe care neokantienii îl aparau, cu sârguinta, împotriva realismului, mai spiritual si mai subtil, al pozitivismului. Reactia noologica, spiritualista, iscata cu Dilthey, spre sfârsitul veacului, nu-si dobândise înca semnificatia general-metodica, pe care avea s-o dobândeasca dupa publicarea Ideilor... lui Husserl. În câmpul stiintelor sociale, se trageau ultimele focuri, în faimoasa "batalie a metodelor", care învrajbise, timp de aproape un veac, pe partizanii stiintei teoretice cu aceia ai metodelor istorice; în vreme ce pe tarâmul doctrinal se ascuteau armele pentru o noua rafuiala - aceasta a veacului al XX-lea -, între partizanii individualismului si ai socialismului. Într-un câmp, ca si într-altul, plutea însa în atmosfera spirituala a epocii o cerinta de sinteza. Între deosebitele curente se iscau patrunderi subtile. Pozitiile unilaterale, pâna atunci opuse intransigent, tindeau sa se apropie. Sub impresia acestei situatii, Dimitrie Gusti a putut scrie mai târziu: "Progresul filosofic se face (...) printr-o oscilatie ale carei amplitudini se micsoreaza fara încetare si ai carei termeni tind a se apropia". Si, acest spirit l-a calauzit în întreaga lui opera. În filosofie, nazuintele de sinteza se grupau în jurul psihologismului; în stiintele sociale, în jurul doctrinei personaliste. De unul, ca si de alta, se apropie Dimitrie Gusti prin învatamântul lui W. Wundt. În perioada în care Dimitrie Gusti lua contact cu el, Wundt depasise faza cercetarilor lui de psihologie experimentala si îsi largise câmpul de activitate în directia filosofiei morale si psihologiei popoarelor. Idealist voluntarist, situat în prelungirea curentului kantian, Wundt încercase o sinteza a filosofiei spiritului cu stiintele naturale, a hegelianismului cu pozitivismul. Împotriva lui Hegel, însa, care cautase cheia relatiilor dintre cele doua lumi: a naturii si a spiritului, în logica, inventând, pentru explicarea lor, dialectica, Wundt credea ca gaseste aceasta cheie în psihologie, viata sufleteasca fiind asezata chiar pe muchia care desparte cele doua lumi. Trecerea de la natura la spirit se înfaptuieste, pentru el, prin "persoana", în clipa în care fiinta naturala, devenita constienta de menirea ei, substituie cauzalitatii oarbe si echivalentei mecanice a energiei motivarea si sinteza creatoare. Prin aceasta prefacere, fiinta naturala devine fiinta spirituala, creatoare a propriei sale sorti. Colaborând la lucrarile seminarului lui Wundt, interesul lui Dimitrie Gusti n-a mers catre psihologia experimentala, ca acela al d-lui [Radulescu-] Motru cu câtiva ani mai înainte. Din activitatea dascalului, l-au atras vadit preocuparile lui etice concrete, asa cum se înfatisau dupa publicarea primei editii a Psihologiei popoarelor. În lumina învataturii lui Wundt se lamuresc unele din pozitiile fundamentale ale gândirii lui Dimitrie Gusti: 1) situatia sa filosofica, realist critica, neokantiana; 2) ideea opozitiei lumii naturale si a lumii spirituale, a naturii si culturii - si necesitatea de a-si explica aceasta opozitie. Felul în care D. Gusti lamureste acest punct se deosebeste însa de al lui Wundt. Caci, pentru el, cheia relatiilor dintre cele doua lumi nu este viata sufleteasca individuala, ci societatea ca forma de viata sui-generis; 3) desi originala, ideea cu ajutorul careia D. Gusti explica aceasta relatie e totusi înrudita cu ideile lui Wundt. Vointa, din care ultimul facea substratul esential al tuturor manifestarilor fenomenale, e la Gusti substratul manifestarilor sociale; 4) în sfârsit, tot de filosofia lui Wundt este legata ideea fundamentala a eticei gustiene: ridicarea omului prin propria lui fapta, idee care sta la temelia personalismului: "Werde was du bist". În 1904, D. Gusti îsi trece doctoratul în filosofie. Teza lui, pregatita cu Wundt, intitulata Egoismus und Altruismus, cu subtitlul Zur soziologischen Motivation des praktischen Wollens, cuprinde un program si o metoda. Pornind de la expunerea critica a filosofiilor morale ale lui Comte si Spencer, Dimitrie Gusti arata artificialitatea opozitiei dintre egoism si altruism si felul în care aceasta opozitie, teoretic ireductibila, se rezolva de la sine prin considerarea structurii motivarii actiunilor umane. Datele etnografiei vin sa ilustreze schema evolutiva a gradului de lungime a vointei, care de la constiinta primitiva, incapabila sa selectioneze scopurile si mijloacele, se dezvolta treptat pâna la constiinta personala, care prin iubire de sine, simpatie si religiozitate ajunge sa integreze constient pe om în universul natural si social. Aceasta teza a fost bine primita de critica de specialitate si apreciata mai ales pentru unghiul nou de atac al problemelor de etica, egal departat de discutia teoretica sterila si de empirismul etnografic lipsit de orizont, pe care cauta sa le îmbine într-o sinteza concreta menita sa le înlature defectele si sa le completeze reciproc calitatile metodice. Îndata dupa teza, Dimitrie Gusti e solicitat de P. Barth sa colaboreze la "Vierteljahrsschrift für wissenschaftliche Philosophie und Sociologie". Solicitarea va izbuti si, vreme de peste un deceniu, Dimitrie Gusti va fi un colaborator pretuit al revistei acestuia, pe care o va cinsti cu studii si recenzii, dintre care unele vor fi citate ca modele ale genului - de pilda, studiul asupra Tendintelor sociologice în etica mai noua sau recenziile mult apreciate ale lucrarilor lui Fr. v. Liszt si G. Schmoller, pe care V. Pârvan le caracterizeaza: "sistematizari originale sociologice ale teoriilor strict economice ori juridice, înca neformulate sau necomplet formulate filosofic de cei doi învatati". În acest timp, Dimitrie Gusti trece la Berlin, unde studiile sale iau, sub influenta celor doi dascali: Schmoller si Liszt, o orientare mai concreta si mai apropiata de actualitatea sociala. Preocupat în acel moment cu initierea în tainele diferitelor stiinte sociale particulare (politica, drept, economie), pe care le deprinde în seminariile de economie si de statistica ale celui dintâi, si de criminalistica, drept international, politica externa si ziaristica, ale celui din urma, impresionat de caracterul dinamic si actual al unui învatamânt îndreptat spre cercetarea tuturor problemelor sociale contimporane, Dimitrie Gusti face la Berlin o ucenicie care avea sa lase asupra viitoarelor lui îndeletniciri didactice o pecete nestearsa. "Daca avem vreo ambitie - va scrie el mai târziu, în lectia inaugurala a cursului sau din 1910 -, e sa putem întemeia un seminar de sociologie si etica asa cum le-am cunoscut în studiile noastre îndelungate în Germania! În Germania, profesorul si studentii discuta si cerceteaza nu numai toate problemele stiintelor speciale, sub specie aeternitatis, dar mai ales si (...) probleme de însemnatate sociala imediata". Si mai departe: "Îmi amintesc de activitatea membrilor din seminariile de stiinte de stat din Berlin si Lipsca, precum si de activitatea seminarului criminalistic din Berlin. (...). În aceste seminarii se facea, fireste, mai înainte de toate stiinta, dar în afara de stiinta pura, se mai cerceta, ca într-un fel de parlamente consultative ad-hoc, în mod monografic minutios si strict stiintific, materialul legislativ, de care apoi, în buna parte, se servea parlamentul în actiunea lui de legiferare". Amintirea acestor seminarii va calauzi toata activitatea didactica a lui Dimitrie Gusti, odata ajuns profesor. Si spiritul lor va genera mai târziu si publicarea "Studiilor sociologice si etice" ale Seminarului sau de la Iasi (1915), si întemeierea Institutului Social în 1918, si întocmirea Programului studentesc... din 1923, si organizarea campaniilor monografice, dupa 1925 - cu toate institutiile si operele care s-au dezvoltat dintr-însele. Rod al unui singur gând, ele nu vor fi decât reactualizarea, pe alte planuri, a acestei experiente stiintifice fundamentale. În timp ce studiile lui iau aceasta orientare sociologica concreta, Dimitrie Gusti desfasoara o intensa activitate publicistica, colaborând simultan la patru, cinci reviste germane de specialitate. Pe lânga "Caietele trimestriale" ale lui Barth, de care am vorbit, D. Gusti colaboreaza la "Anuarul legislativ" al lui Schmoller, la publicatiile seminarului criminologic al lui von Liszt, la "Anuarul prusian" al lui H. Delbrück si la "Foile pentru stiinta dreptului comparat si economia sociala". Schimbarea de orientare se rasfrânge asupra operei lui. Caci daca D. Gusti publica, înca în "Caietele trimestriale" ale lui Barth si în "Anuarul" lui Schmoller, studii si recenzii teoretice asupra operelor sociologilor francezi, printre care trebuie pomenit studiul despre Tarde, socotit de Spann ca una din putinele lucrari vrednice de luat în seama, consacrate acestui gânditor, studiile teoretice cedeaza pasul câtorva monografii privitoare la probleme sociale de imediata actualitate. Astfel, înca din 1904, cu prilejul publicarii colectiei de documente franceze a lui D. Sturdza, privitoare la libertatea de navigatie pe Dunare, D. Gusti publica în "Preussische Jahrbücher" ale lui H. Delbrück stralucita monografie asupra chestiunii dunarene, intitulata Die Donaufrage. Iar patru ani mai târziu, în 1908, apare în "Abhandlungen des kriminalistischen Seminars" ale lui von Liszt, lucrarea lui despre fundamentele organizarii juridice a presei Die Grundbegriffe des Pressrechts. Si una si alta din aceste lucrari inaugureaza preocupari care vor deveni mai târziu probleme de predilectie ale activitatii profesorului: chestiunile de politica externa si institutul de presa. Preocuparile teoretice nu numai ca nu-l parasesc în aceasta perioada, dar, mai mult ca oricând, D. Gusti simte nevoia unei sinteze. În fata bogatului material de fapte, perspective si metode pe care le aduce cercetatorului cunoasterea stiintelor sociale particulare, care uneori se întrepatrund, alteori se contesta reciproc si foarte des revendica o suprematie exclusivista, gânditorul încearca sa-si organizeze experienta stiintifica, s-o ordoneze conform unui principiu unificator. Cu o larga întelegere, dar nu lipsita de migala, Dimitrie Gusti urzeste o viziune de ansamblu a vietii sociale si a stiintelor care se ocupa cu lamurirea ei. Astfel, ajunge treptat sa constituie sistemul sau de stiinte sociale, menit sa lege pe de o parte sociologia de stiintele sociale particulare, de etica si politica pe de alta. Lucrarea sa din 1909, Sozialwissenschaften, Soziologie, Politik und Ethik, in ihrem einheitlichen Zusammenhang, Prolegomena zu einem System, e rodul acestor preocupari. Cu precizarea acestor conceptii, faza pregatirii stiintifice a vietii lui Dimitrie Gusti ia sfârsit. El e acum în stapânirea unei metode si a unui sistem propriu de întelegere a vietii sociale, pe care va cauta sa le fructifice, divulgând mai întâi, prin cursuri, conferinte si lucrari, conceptiile sale stiintifice, pregatind apoi, prin seminarii si institute, elementele necesare pentru înfaptuirea reformelor derivate din aceste conceptii. Ca si cum împrejurarile ar presimti ca orientarea lui teoretica e de acum ispravita, ca ciclul formatiei lui intelectuale s-a încheiat, faza uceniciei lui stiintifice se curma. În 1910, Dimitrie Gusti e numit profesor la catedra de Istoria filosofiei antice si Morala a Facultatii de Litere la Universitatea din Iasi. III. LOCUL CARIEREI PROFESORALE ÎN ANSAMBLUL ACTIVITATII SOCIALE A PROFESORULUI GUSTI Lectia inaugurala Ideile ei fundamentale si realizarea lor succesiva în viata Profesorului Cugetare si militare Catedra la care se urca Dimitrie Gusti era desigur o catedra ilustra. Fusese ocupata cândva de Simion Barnutiu si mai târziu de Titu Maiorescu. Totusi, ca si pentru înaintasii sai, ea nu corespundea decât în parte aspiratiilor sale. Amestecul accidental al moralei cu istoria filosofiei dadea catedrei un caracter hibrid. Fara a astepta schimbarea oficiala a titulaturei, spre a o face mai adecvata tendintelor învatamântului predat în curs, Dimitrie Gusti anunta ca obiectul preocuparilor lui nu va fi istoria filosofiei, nici morala, ci filosofia practica, etica si sociologia. Într-adevar, dupa cuvenita reverenta catre înaintasi, lectia inaugurala a cursului sau se deschide printr-un adevarat manifest intelectual, în care-si expune succesiv sistemul, metoda si ambitiile universitare, angajând, printr-o puternica anticipare si solicitare, viitorul acestui neam în functie de progresul culturii sociale. Lectia aceasta, care, din fericire, ni s-a pastrat integral, intereseaza în cel mai înalt grad studiul de fata, caci în cursul ei Dimitrie Gusti expune, pentru întâia oara în public, felul în care întelege sa-si exercite activitatea academica ex professo. Urmarind deci ideile expuse în aceasta lectie, se pot stabili intentiile activitatii lui didactice, pe care, comparându-le apoi cu realizarile lui culturale, se poate verifica în ce masura învatamântul Profesorului Gusti si-a atins obiectivele stiintifice si etice si ce rol a avut acest învatamânt în ansamblul activitatii sale culturale. Justificând metoda învatamântului sau, Profesorul lamureste ca ea deriva din conceptia sa generala asupra societatii si a stiintelor care se ocupa cu ea, pe care o desfasoara în liniile ei generale, întocmai cum va fi dezvoltata ulterior în cursurile de etica si sociologie, precum si în lucrarile lui. Desi înca nepublicata în întregul ei, aceasta conceptie a fost raspândita oral, prin curs, mai multor generatii de studenti, precum si prin diferite lucrari în care se face aplicarea principiilor ei, iar acum în urma prin lucrarile scoalei române de sociologie. Trecând la materia învatamântului, noul profesor arata ca va da toata atentia rezultatelor stiintelor sociale particulare, cu al caror material se constituie sociologia. El deplânge faptul ca aceste stiinte nu sunt mai bine organizate în învatamântul universitar, fagaduind totodata ca va lupta pentru organizarea lor. E aci prima formulare, înca necompleta, a ideei sale de capetenie, ramasa pâna astazi nerealizata, a Facultatii de Stiinte Sociale, în care urmeaza sa se concentreze integral învatamântul acestor stiinte, astazi împartit între Facultatile de Litere, Drept si Academiile Comerciale. Vorbind apoi de menirea cursului, Profesorul arata ca însemnatatea acestuia nu sta pentru el în transmiterea rezultatelor stiintei gata facute, ci în transmiterea metodelor de cercetare folosite de aceste stiinte. "Cursul - zice el - n-are însemnatate atât prin numarul cunostintelor care se dau, ori prin frumusetea expunerii acestor cunostinte, cât si prin contribuirea la formarea gândirii ascultatorilor. (...) Cursul are importanta prin familiarizarea cu metoda de cercetare pe care apoi, dupa curs, ascultatorii sa o aplice în cercetarile lor". De aci, marea însemnatate a seminariilor. Într-adevar, acesta va fi principalul obiect de interes al noului profesor. "Daca avem vreo ambitiune - scrie el, cum am mai amintit -, este sa putem întemeia un seminar de sociologie si etica pe care sa-l punem în legatura cu institutiile de cercetare stiintifica similare din strainatatea apuseana (...). Acest seminar va deveni obiectul celei mai încordate atentiuni a noastre". Activitatea acestui seminar are un îndoit scop: 1) sa formeze personalitatile creatoare de valori stiintifice, prin deprinderea studentilor cu problemele, instrumentele si metodele de lucru obisnuite în specialitate; 2) sa cerceteze metodic problemele sociale ale actualitatii, alcatuind monografii stiintifice asupra acestor probleme, constituind astfel arhiva documentara indispensabila pentru înfapatuirea judicioasa a reformelor legislative. "În Germania - continua el - profesorii si studentii discuta si cerceteaza nu numai toate problemele stiintelor sociale sub specie aeternitatis, dar mai ales si probleme de legislatie actuala ori probleme de însemnatate sociala imediata". Evitând deci orice "generalizari si analogii pripite" -urmeaza Dimitrie Gusti -, "vom inaugura în cercetarile noastre monografiile sociologice si etice". Si mai departe: "Este timpul, cred, ca studiul problemelor sociale românesti sa se stramute (...) din comisiunile parlamentare si din ministere la universitati". N-ai decât sa consulti Studiile sociologice si etice, publicate în 1915 de elevii seminarului sau de la Iasi, Programul studentesc de organizare a vietii universitare, lucrat în 1923, în timpul grevelor studentesti, de elevii seminarului sau din Bucuresti, sau fragmentele publicate în 1932, în "Arhiva...", din lucrarile "campaniilor de cercetari monografice" asupra satelor românesti - pentru a nu vorbi de institutiile create pe urma acestora: Oficiul universitar, Cooperativa studenteasca, Cetatea Universitara, Caminele culturale, activitatea Echipelor regale studentesti, Muzeul Satului-, ca sa-ti dai seama ca, din acest punct de vedere, fagaduielile lectiei inaugurale au fost pe deplin realizate. Daca, în ce priveste ultimul deziderat, studiul problemelor sociale n-a trecut din comisiile parlamentului si din ministere la universitate, totusi cadre de specialisti formate în seminariile universitatii au patruns la Consiliul Legislativ si în oficiile de studii, create pe lânga diferitele departamente. În acest fel, învatamântul stiintelor sociale a contribuit, fara îndoiala, în oarecare masura, la înlaturarea empirismului legislativ. Misiunea stiintifica si etica a seminarului nu se încheie însa cu sfârsitul studiilor. Ea trebuie prelungita mai departe prin crearea asociatiilor de specialisti. "Seminariilor - scrie Dimitrie Gusti - le corespunde în Germania organizarea tuturor specialistilor în asociatiuni, care se întâlnesc anual si care au organele lor periodice. Asa, seminariilor de stiinte de stat le corespunde în afara de Universitate vestitul Verein für Sozialpolitik, întemeiat de profesorii universitari de economie si de barbatii de stat germani, care Verein... a influentat si influenteaza înca, de un sfert de veac, politica sociala a imperiului german". Ideea care avea sa genereze mai târziu, în 1918, Institutul Social Român si "Arhiva pentru stiinta si reforma sociala" este, înca de pe acum, perfect definita. Recapitulând, ideile principale cuprinse în lectia inaugurala asupra misiunii si organizarii învatamântului stiintelor sociale sunt urmatoarele: 1) derivarea metodei cursului din conceptia originala a Profesorului asupra societatii, a stiintelor sociale si a misiunii reformatoare a acestora; 2) atentia deosebita data stiintelor sociale particulare; 3) organizarea unitara a învatamântului stiintelor sociale în universitati; 4) caracterul precumpanitor metodic al cursurilor; 5) functia creatoare de personalitati stiintifice a seminarului; 6) lucrarile cu caracter monografic si actual al acestor seminarii, menite sa contribuie la reforma vietii sociale; 7) prelungirea activitatii seminariilor prin institute sociale, reunind asociatiile specialistilor din diferitele ramuri ale stiintei. Din examinarea acestor puncte expuse în lectia inaugurala rezulta ca: în mometul în care Dimitrie Gusti urca treptele catedrei de la Iasi el are bine definita, nu numai conceptia sa filosofica asupra realitatii sociale si a sistemului de stiinte care o cerceteaza, dar si ideea fundamentala a activitatii sale practice: constiinta misiunii reformatoare a învatamântului stiintelor sociale. Lunga desfasurare ulterioara a carierei culturale a Profesorului nu va face decât sa ilustreze, printr-o succesiune necontenita de creatii proprii si colective, ideea dupa care cunoasterea stiintifica a realitatii sociale este singura temelie serioasa a politicii sociale, si dupa care rodnica dezvoltare sociala a unei tari nu poate fi asigurata fara crearea unor cadre de specialisti, adevarati tehnicieni ai devenirii sociale, meniti sa înlature din viata politica nepriceperea, empirismul si incoerenta, mai daunatoare de multe ori decât necinstea. Aceste cadre sunt menite sa constituie o falanga, creatoare si reformatoare a unei noi Românii, menita sa dobândeasca un loc de frunte printre natiunile universale, creatoare de cultura. Se lamureste, astfel, înca o data, rolul central pe care îl ocupa cariera profesorala în ansamblul activitatii culturale a lui Dimitrie Gusti. În rândurile ce urmeaza nu vom putea urmari cronologic întreaga activitate a Profesorului. Scopul nostru nu e sa povestim o viata, ci sa întelegem un învatamânt. De aceea, vom încerca sa consideram, mai întîi analitic, fiecare latura a activitatii lui, în masura în care are legatura cu activitatea profesorala, si apoi vom cauta sa sistematizam aceste aspecte în lumina idealului etic-cultural pe care se întemeiaza. Ajunge sa spunem aici, pentru situarea celor ce vor urma, ca Dimitrie Gusti profeseaza la Iasi pâna în 1920, când trece la catedra de sociologie, etica si politica de la Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti, unde profeseaza pâna astazi. Fapt vrednic de retinut: spre deosebire de atâtia altii care-si facusera studiile în Germania si care fusesera într-atât de mult înrâuriti de cultura acestei tari încât nu s-au mai putut desprinde de ea, D. Gusti n-a sovait, ca si prietenul sau V. Pârvan, sa-si sacrifice toate relatiile intelectuale, întrerupând orice colaborare stiintifica cu aceasta tara, din clipa izbucnirii razboiului. Când, îndata dupa razboi, guvernul român se hotaraste sa nationalizeze universitatea maghiara de la Cluj, Dimitrie Gusti este însarcinat, împreuna cu prietenul sau Vasile Pârvan, sa organizeze noua "Universitate a Daciei Superioare". Cei doi prieteni au astfel prilejul sa-si aplice conceptiile comune asupra rostului învatamântului universitar, asupra programului de studii, asupra organizarii cursurilor, seminariilor, laboratoarelor si clinicilor, precum si programul privitor la extensiunea universitara, menita sa îndeplineasca în viata Universitatii clujene rolul împlinit în Bucuresti de Institutul Social. Impus dupa razboi atentiei societatii culte bucurestene, prin campaniile de cercetari monografice ale vietii sociale românesti, întreprinse cu studentii seminarului de sociologie, precum si prin opera întreprinsa de Institutul Social Român si de "Arhiva pentru stiinta si reforma sociala", înfiintate în 1918 - scoala politica si tribuna a unei întregi generatii sociale, prin care încearca sa adune cadrele de specialisti, la colaborarea pe care o preconizase în lectia inaugurala -, D. Gusti e ales în 1923 membru al Academiei si apoi vicepresedinte al ei. Între timp, din îndemnul A. S. R. Principelui Carol, proiecteaza sa organizeze Casa Culturii Poporului, dar proiectul sau este zadarnicit de vitregia împrejurarilor. Faptul nu va descuraja pe Profesor, care va continua sa militeze pentru înfaptuirea ei, convins ca idealul acesta trebuie sa se împlineasca. În momentul în care prima generatie crescuta de el politiceste devine capabila sa preia conducerea statului român, Dimitrie Gusti, care-i îndrumase formatia politica, e chemat sa participe, împreuna cu ea, la organizarea activitatii sale culturale. Renuntând la pozitia sa de arbitru al culturii, pentru aceea de creator cultural, Dimitrie Gusti începe sa militeze în viata politica. Astfel, când, în 1929, strainatatea cere un nume cu destula autoritate ca sa fie chezasie a îndeplinirii obligatiilor statului român, Dimitrie Gusti întruneste, prin prestigiul lui necontestat si prin neutralitatea lui politica, toate sufragiile cerute pentru numirea sa ca presedinte al Casei Autonome a Monopolurilor Statului. Peste putin, D. Gusti e chemat sa îndrumeze pe rând, ca decan al Facultatii de Litere, viata studenteasca, cooperatia, ca presedinte al Oficiului National, radiodifuziunea ca presedinte al Societatii, cultura de toate gradele ca ministru de Instructie. În clipa în care M. S. Regele se hotaraste sa puna soarta organizatiei culturale a natiunii sub privegherea obladuitoare a monarhiei, el îsi aduce aminte de vechiul sau colaborator si-l însarcineaza sa redea fiinta vechiului proiect al Casei Culturii Poporului prin Fundatiile Regale. Când, în 1932, elevii din ultima generatie îi vor pune înainte problema lipsei de lucru a intelectualilor, ca o anticipare a interesului pentru problema pe care nu avea timp sa o rezolve ca ministru, D. Gusti va înfiinta premiile autorilor tineri needitati, trecute azi pe seama Fundatiilor Regale. Patru ani mai târziu, prin planul organizarii educatiei tineretului, în jurul muncii studentesti la sate, pe care îl realizeaza la chemarea M. S. Regelui Carol al II-lea, D. Gusti înlocuieste imaginea apasatoare a lagarelor de munca prin ideea creatoare a muncii constructive a elitelor intelectuale românesti pentru ridicarea satelor, de care vorbea cu zece ani mai devreme, în raspunsul sau la discursul de receptie la Academie, al profesorului [Radulescu-] Motru. În tot acest timp - exemplu rar, nemaiîntâlnit la noi decât la d-l Nicolae Iorga -, Dimitrie Gusti nu-si paraseste nici o clipa catedra de sociologie. Rupând cu traditia, ministru în functie fiind, îsi face cursurile regulat si, mai mult decât atât, îsi face regulat seminariile, care sunt, în tot acest timp, un izvor nesecat de sugestii pentru reformele înfaptuite în cursul prodigioasei activitati savârsite ca ministru, expusa pe larg în volumul consacrat ministeriatului sau. Catedra ramâne astfel sufletul activitatii lui întregi si legatura dintre conceptia lui teoretica si activitatea lui practica. IV. FUNDAMENTELE TEORETICE ALE ÎNVATAMÂNTULUI GUSTIAN. SISTEMUL STIINTELOR SOCIALE Stiinte sociale particulare, sociologie, etica si politica Relatiile lor Natura voluntara a vietii sociale Dubla ei modalitate de existenta Circuitul social Realitate, stiinta si reforma sociala Întreaga activitate profesorala a lui D. Gusti derivând, dupa cum ne-o spune singur, din conceptiile lui generale teoretice asupra filosofiei si societatii, cercetarea acestora este indispensabila pentru întelegerea învatamântului sau. Fara a încerca sa refacem deci, aici, lucrul întreprins de altii înaintea noastra, socotim ca o prezentare a acestor conceptii în liniile lor generale, fara alte referinte la sistemele sociologice contimporane de cât este strict necesar pentru întelegerea lor, nu poate fi lasata la o parte. Fapt vrednic de însemnat, în momentul în care Dimitrie Gusti devine titularul catedrei de Istoria filosofiei antice si morala la Universitatea din Iasi, toate aceste conceptii sunt gata precizate în mintea lui. Într-adevar, liniile generale ale sistemului sau filosofic, sociologic si etic-politic sunt expuse în lectia inaugurala a cursului, asa cum se înfatiseaza si astazi, cu o claritate si o vigoare cu nimic mai prejos de formularile mai noi. În expunerea acestor conceptii am folosit, de altfel, paralel, textul lectiei inaugurale, cu acela al scrierilor sale ulterioare. Încercarea de a constitui un sistem de stiinte sociale se lovea de mai multe dificultati. În primul rând, sociologia pretindea sa-si anexeze întregul câmp al disciplinelor normative, care, împreuna, alcatuiesc filosofia practica, constituindu-se ca stiinta întemeietoare si coordonatoare a acestora. În al doilea rând, ea trebuia sa faca fata pretentiei stiintelor sociale particulare, care-i contestau, o data cu existenta, si orice drept de a se constitui deosebit de ele. Pretentia ei de a întemeia, principial, stiintele normative, se lovea de neputinta de a gasi o punte solida de trecere de la obiectul disciplinelor care se ocupa normativ, cu idealul, la obiectul ei explicativ, real. Fata de stiintele sociale particulare, greutatea era de a distinge daca sociologia are într-adevar un obiect propriu, sau daca nu e decât o sinteza abstracta a stiintelor sociale particulare. Pentru rezolvarea acestor probleme, D. Gusti avea de ales între mai multe solutii: 1) o conceptie monista, naturalista, comuna evolutionismului spencerian si sociologismului lui Durkheim, facea din orice fapt social un lucru natural si reducea stiintele sociale particulare la sociologie; 2) alta conceptie, pluralist-spiritualista, considera, cu Dilthey si urmasii lui, orice fapt social ca forma spirituala si desfiinta sociologia în favoarea stiintelor sociale particulare, având fiecare ca obiect una din aceste forme; 3) o a treia conceptie, mixta, dualista, cauta sa tie cumpana, cu unii neokantieni, între celelalte doua, încercând sa descopere un amestec de forma spirituala si de materie existentiala, de real si de idealitate în orice existenta sociala. Pentru a-si realiza conceptia, naturalismul era însa silit sa sacrifice ideea de stiinta normativa si sa transforme disciplinele particulare în sociologii fragmentare. Spiritualismul trebuia, dimpotriva, sa înlature din câmpul stiintelor sociale ideea de explicatie, obisnuita în stiintele inductive, înlocuind-o cu o întelegere tipologica, descriptiva, a realitatii. Singura, conceptia dualista reusea sa înlature aceste dificultati. În schimb, aceasta conceptie, odata facuta separatia între domenii, nu izbutea sa mai gaseasca o unitate reala care sa asigure trecerea între ele. Dimitrie Gusti rezolva problema cu ajutorul conceptiei sale voluntariste, asa cum si-o formase pe vremea uceniciei la Wundt, dezvoltând-o într-o conceptie filosofica, metafizica si epistemologica originala, a realitatii sociale si a mijloacelor de cunoastere a ei. Întreaga conceptie e centrata pe ideea de vointa si pe îndoita modalitate de existenta a acesteia ca fenomen si ca proces, ca fapta gata facuta si ca putere faptuitoare. Viata sociala fiind o manifestare complexa de vointa, întelegerea ei poate fi cunoastere mijlocita, constatare obiectiva si explicatie a fenomenului social; dar poate fi si traire imediata a procesului de înfaptuire, atitudine, apreciere, valorificare ideala, norma. De unde si deosebirea dintre sociologie si stiintele sociale de o parte, dintre ea si etica si politica de cealalta; primele având un caracter realist explicativ, ultimele un caracter idealist si normativ. Vointa e realitatea ultima a întregii vieti sociale. Ea nu este o constructie a mintii, ci o realitate. Ca atare, unitatea celor doua aspecte nu este o abstractie, ci un fapt. De asemenea, dualitatea ei nu este o distinctie analitica, ci un fapt de configuratie reala a vointei, o structura, în care momentul "cunoasterii" este indisolubil legat de acela al "militarii", al faptuirii. Aceasta legatura constituie ceea ce numeste D. Gusti "circuitul social". Cât despre relatia dintre sociologie si stiintele sociale particulare, tot unitatea vointei o lamureste. Viata sociala constituind în realitate un singur tot concret, din care stiintele particulare izoleaza numai fragmente, considerarea unui asemenea fragment, necesara analizei, nu poate duce niciodata, singura, la descoperirea ratiunilor suficiente. Pentru a le gasi, orice fapt social trebuie privit sintetic, în complexul împrejurarilor în care se produce, si cercetat paralel cu aceste împrejurari si cu manifestarile ce-l însotesc. Toate stiintele sociale au, mai mult sau mai putin vag, constiinta acestui lucru, de vreme ce toate legile pe care le stabilesc sunt legi conditionate, pure constatari descriptive, valabile în împrejurarile în care au fost stabilite. Dar nu toate trag concluziile acestui fapt. Stiintele sociale particulare constatatoare alcatuiesc astfel materia prima a sociologiei, singura stiinta cu adevarat si complet explicativa a realitatii sociale. Si, pentru ca viata sociala este, în esenta ei, vointa, si orisice vointa genereaza o tendinta, o atitudine fata de lucrul explicat, concluziile sociologiei sunt, la rândul lor, obiect de judecata pentru o stiinta supraordonata a valorificarii: etica si politica, prima stabilind scopurile, a doua mijloacele prin care viata sociala se modifica în sensul idealurilor ei, se reformeaza. Reforma sociala odata realizata, rezultatul ei devine din nou obiect de constatare pentru stiintele sociale particulare, care ofera un nou material de explicatie sociologiei; iar concluziile acesteia ofera, la rândul lor, eticei un nou material de apreciere. Realitate, stiinta si reforma sociala se conditioneaza reciproc, formând o triada dialectica a trairei actului social, corelata "circuitului social" pomenit mai sus. Un proces de explicatie generala asigura trecerea de la stiintele sociale particulare la sociologie si altul, de apreciere, asigura judecarea realitatii din punct de vedere ideal si alegerea mijloacelor de înfaptuire, adica trecerea de la sociologie la etica si politica. Traducerea idealului în fapta, realizarea vointei înnoada firul, dând din nou pas stiintelor sociale particulare. V. CONCEPTIA SOCIOLOGICA Critica teoriilor unilaterale Elementele societatii Cadre asociale si sociale Manifestari constitutive si regulative Unitati, relatii si procese Caracterizarea sociala Metode O data cu aceasta conceptie generala a raporturilor dintre stiintele sociale particulare, sociologie, etica si politica, se precizeaza treptat în mintea lui Dimitrie Gusti si conceptiile sale speciale asupra fiecareia din aceste discipline. Ca si sistemul de stiinte sociale, sistemul de sociologie porneste tot de la încercarea organizarii experientei stiintifice existente, adica de la sistematizarea curentelor si orientarilor care circula în stiintele sociale. Cercetatorul care vrea sa-si dea seama de natura si limitele sociologiei se gaseste într-adevar, si el, în fata unei competitii tulburatoare, caci fiecare stiinta care are de obiect un fapt social, sau e în legatura cu societatea (antropogeografia, antropologia, demografia, biopolitica, istoria si psihologia sociala), precum si fiecare disciplina sociala particulara (filosofia culturii, stiintele economice, dreptul si politica), revendica pretentia de a-i servi drept unic fundament constitutiv. Cum sa operezi o alegere între atâtea puncte de vedere? Profesorul Gusti este adus sa reflecteze asupra relatiilor ce exista între fiecare punct de vedere unilateral, chiar de nevoia determinarii limitelor înauntrul carora e îndreptatit fiecare dintre ele. Sistematizarea lui nu e o juxtapunere dogmatica a rezultatelor acestor curente, ci o sistematizare critica a lor. Fiecare punct de vedere particular este îndreptatit în masura în care se margineste a lamuri o latura definitiva a vietii sociale; dar e respins în masura în care pretinde sa explice singur toata aceasta realitate. Rezultatul este definirea unei întelegeri originale a vietii sociale, sinteza a tuturor sociologiilor particulare, în cadrul careia fiecare îsi afla, în acelasi timp, sens real si limite. Firul calauzitor al acestei sinteze îl constituie conceptia sa despre structura societatii, înteleasa ca manifestare colectiva de vointa. Am aratat ca societatea este pentru Dimitrie Gusti un complex de manifestari colective. Nici una din aceste manifestari nu este întâmplatoare. Totusi, nici una nu poate fi explicata de sine statator. Toate manifestarile sociale, producându-se într-o totalitate, cercetarea acestui tot, ca unitate, este prima conditie necesara întelegerii fiecarei manifestari în parte. Orice manifestare sociala, pentru a putea fi înteleasa, trebuie deci raportata la totul în care se naste si privita paralel cu celelalte parti ale acestui tot. Elementele întregului social nu sunt însa omogene. 1. O prima parte e constituita chiar de formele de activitate. Sunt manifestarile: culturale, economice, etico-juridice si politice. Unele dintre aceste manifestari, cum sunt cele culturale (scopuri) si cele economice (mijloace) constituiesc viata sociala. Altele, cum sunt manifestarile juridice (norme) si politice (realizari de norme) reguleaza aceasta viata. 2. Un al doilea grup e constituit din factorii cari conditioneaza aceste activitati. Acesti factori se pot grupa împreuna în planuri, sau ansambluri conditionate, cadrele: cosmologic, biologic, psihologic si istoric. Fiecare cadru e o dimensiune speciala a determinismului social: spatiu, timp, viata, activitate sufleteasca. Fiecare conditioneaza viata sociala în alt fel. Dar toate lucreaza împreuna. Unele din aceste cadre conditioneaza viata sociala din afara ei. Sunt cadrele asociale (cosmologic si biologic). Altele reprezinta influenta faptelor sociale asupra societatii. Sunt cadrele sociale. Influenta faptelor trecute asupra celor de azi constituie cadrul istoric. Presiunea manifestarilor sociale concomitente constituie cadrul psihologic. 3. Formele de activitate pomenite mai sus sunt manifestate de anumite grupuri. Subiectele acestea ale vietii sociale sunt unitatile sociale, mari sau mici, organizate sau neorganizate: masa, public, grupuri simpatetice, comunitati, societati, întreprinderi, familie, stat, natiune, umanitate etc. Între ele, aceste unitati stabilesc relatii si în interiorul lor se petrec prefaceri structurale ale manifestarilor lor caracteristice: procesele sociale. Cadre, manifestari, unitati, relatii si procese sunt elementele vietii sociale. Cum se îmbina între ele aceste elemente? Caracterul esential al vietii sociale sta în faptul ca formele de manifestare, desi nu pot fi întelese decât în cadrul factorilor cari le conditioneaza, nu sufera totusi niciodata pasiv influenta cauzalitatii lor. Caci, spre deosebire de lumea fizica, sau, mai exact, spre deosebire de un anumit nivel de aproximatie al masuratorilor lumei fizice, cadrele nu determina societatea în mod mecanic. Societatile reactioneaza asupra cadrelor, cu ajutorul propriilor sale manifestari, putându-se sustrage influentei lor, prin interferenta acestor reactii. Asa ca manifestarile oricarei societati sunt, în acelasi timp, elemente determinate si determinante ale devenirei ei. Societatea se determina deci singura, printr-un fel de autodeterminism care nu exclude cauzalitatea, ci numai o circumscrie, utilizând-o într-un anumit fel. Societatea putând reactiona prin manifestarile vietii sociale, cadrele apar mai curând ca niste motive ale unei vointe colective, decât ca niste cauze propriu-zise. Totul se petrece ca si cum societatea ar fi suportul unei vointe autonome, având, cu alte cuvinte, o personalitate proprie. procesul subtil prin care societatea capata personalitate e lamurit prin operatia socializarii vointelor individuale. Aceasta socializare se înfaptuieste prin subordonarea indivizilor unei finalitati comune. Caracterul teleologic al vointei devine astfel cheia de bolta a întelegerii sociale a profesorului Gusti. Si radacinile ei sunt, de netagaduit, aristotelice. Aceasta vointa sociala, esenta ultima a realitatii sociale, aceasta existenta teleologica sui-generis, nu este un lucru inaccesibil. Sarcina concreta a stiintei sociologice este sa ajunga s-o determine, în fiecare caz. Metoda folosita în acest scop este dubla. O prima metoda, indirecta, inductiva, va cauta sa formuleze legi, sa stabileasca corelatiile esentiale, paralelismele caracteristice dintre manifestari între ele si dintre manifestari si cadre. A doua metoda, pregatita de cea dintâi, e directa, intuitiva. Ea va cauta sa determine tipuri de societate, în cadrul carora valoreaza legile stabilite. Când cercetarea inductiva a observat un numar suficient de corelatii si când tendinta acestora s-a precizat, ca orientare si intensitate, cercetatorul trebuie s-o verifice prin participatia directa la viata unitatii respective. În sens invers, tipul stabilit prin intuitie directa poate servi de punct de plecare pentru verificari de corelatii, în locul încercarilor succesive, migaloase si adesea imposibile. VI. CONCEPTIA ETICA Lumea valorilor Idealul Problema criteriului Antinomiile Structura motivarii actiunilor umane Scop si mijloc Lungimea vointei. Evolutia ei Personalitatea. Elementele ei Iubirea de sine Simpatia Religiozitatea Cooperarea personalitatilor Dreptatea sociala Personalitatea sociala Natiunea Umanitatea Ca si sistemul sau de sociologie, sistemul de etica al profesorului Gusti porneste de la o critica serioasa a doctrinelor care-si disputa câmpul de speculatie al acestei discipline. Si, la fel ca în sociologie, Profesorul încearca o sinteza a pozitiilor opuse, prin cautarea unui fir calauzitor de clasificare a problemelor si sistemelor, care sa situeze fiecare doctrina particulara la locul ei adevarat. Activitatea omeneasca fiind în esenta ei vointa, care urmareste scopuri si foloseste mijloace, cum se poate stabili, în aparenta incoerenta a activitatii sociale, un criteriu sigur de alegere între fapte? Criteriul de alegere - spune D. Gusti - este idealul. Viata neavând un scop în sine, care este continutul acestui ideal? Pentru a raspunde, D. Gusti examineza, pe rând, solutiile date acestei probleme, înlaturând succesiv: autoritarismul, care nu e decât un sistem de morala practica, si scepticismul, care neaga existenta unui criteriu absolut, si cu el posibilitatea eticei, întemeiat pe observatii superficiale si pe contradictii construite în mod fictiv. El înlatura apoi rigorismul formalist, care neglijeaza realitatea psihica inerenta operatiei de motivare, cautând criteriul actului moral în conformitatea, imposibila, a vointei cu legea morala, precum si eudemonismul, hedonist si utilitarist, care, în neputinta determinarii calitative a bunului suprem, aritmetizeaza un bun social relativ si maxim. Pentru a stabili un criteriu temeinic de valorificare a faptelor omenesti, D. Gusti adopta un punct de vedere original, precedând la o analiza functionala a structurii procesului motivarii. El constata astfel, împotriva intelectualismului, ca vointa omeneasca e întemeiata pe afectiuni tipice: iubire de sine, simpatie si religiozitate, stabilind totusi, si împotriva sentimentalismului, ca ratiunea suficienta a actului moral nu sta în aceste afecte, ci în elementul intelectual al actului de vointa: reprezentarea anticipata a efectului, care genereaza scopul si mijlocul, prin combinare cu fundamentul afectiv. Cu ajutorul acestei conceptii, D. Gusti înlatura antinomia libertate-determinism, aratând cum în actul motivarii finalitatea nu exclude cauzalitatea, ci dimpotriva o presupune, fara ca totusi acesta presupunere sa compromita libertatea rationala, motivata, a agentului moral. Cercetând relatiile dintre scopuri si mijloace, Dimitrie Gusti deosebeste trei tipuri, reprezentând si trei stadii evolutive ale acestor relatii: vointa primitiva, incapabila sa aleaga, traind sub impresia imediata a prezentului; vointa tehnica, evoluata, capabila sa-si aleaga mijloacele, si vointa personala, în stare sa aleaga deopotriva, scopuri si mijloace. Termenul acestei sinteze este personalitatea: unitatea de scopuri si mijloace constiente si liber alese, îmbinând, deopotriva, motive afective si intelectuale, în hotarârile ei. Ridicata, prin lungirea treptata a vointei, de la starea primitiva, în care scopurile si mijloacele i se impun, la starea superioara, în care-si alege scopurile si-si creeaza mijloacele în chip autonom, dezvoltata prin cunoasterea si iubirea de sine, largita prin simpatia pentru altii, pâna la solidaritatea omului cu lumea întreaga, în actul religiozitatii, personalitatea autonoma, asa cum o concepe D. Gusti, e un vesnic efort de autorealizare. Ea se depaseste necontenit, tinzând sa creeze valori universal valabile, prin care-si asuma tot mai multa umanitate. Personalitatea maxima, creatoare de cultura este, dupa Gusti, idealul suprem al indivizilor ca si al colectivitatilor, caruia trebuie sa i se subordoneze toate activitatile acestora. Ideea de personalitate rezolva, dupa D. Gusti, pe lânga antinomiile înlaturate în cursul demonstratiei, si alte antinomii: aceea a individului si a societatii, a egoismului si a altruismului, precum si aceea a optimismului si a pesimismului. "Afirmarea vointei de putere a acestor personalitati este limitata, în exercitiul ei, de solidaritatea interpersonala, care o supune dreptatii sociale, virtutea ei nefiind decât exercitiul ei în aceste limite, adica împlinirea datoriei. Întelepciunea suprema spre care tinde personalitatea apare, la limita, ca sinteza armonioasa a scopurilor si a mijloacelor, cu întregul univers material si social." VII. CONCEPTIA POLITICA Îndoita radacina a reformei sociale Norma si posibilitate Ideal, tendinte si motive sociale Cauzalitatea teleologica Rolul actiunii Rolul cunoasterii în actiunea sociala Personalismul Democratia elitelor Acesta fiind cuprinsul întelegerii gustiene a disciplinelor sociologica si etica, legatura dintre ele urmeaza sa fie realizata de o a treia disciplina, politica. Cercetarea sociologica si etica a realitatii sociale sfârseste totdeauna cu situarea rezultatelor pe doua planuri diferite: 1) planul posibilitatilor, pe care le descopera cercetarea stiintifica în realitatea sociala a cadrelor, si 2) planul imperativelor, rezultate din valorificarea manifestarilor actuale ale acestei realitati, în raport cu idealul, pe care îl impune etica. Idealul constând în dezvoltarea maxima a tuturor posibilitatilor oferite de cadrele vietii sociale, într-o unitate vie, creatoare de valori, constienta de sine, simpatizanta cu altii si încadrata în universul material si spiritual în care traieste - cum se realizeaza înfaptuirea acestuia? Raspunsul Profesorului e simplu: prin reforma sociala. Am mai atins în treacat aceasta problema, atunci când am vorbit de teoria gustiana a circuitului social si de triada dialectica: realitate, stiinta si reforma sociala. S-o cercetam aci, mai de aproape. Realitatea sociala existenta e obiect de cunoastere indicativa. Idealul etic e obiect de dorinta optativa, sau de prescriptie imperativa. Cum se transforma imperativul idealurilor în realitate prezenta? Cum trece în act idealul? Raspunsul îl da considerarea actiunii constiente a omului în timp. Privit sub raportul existential, idealul nu exista azi, la timpul cugetarii, decât virtual, ca termen al unui proces sufletesc, ca obiect de vointa. Ca reprezentare anticipata, pe alt plan, a exigentelor constiintei. Dar pentru ca, în procesul actiunii voluntare, reprezentarea anticipata a efectului e causa movens a procesului de înfaptuire, acest obiect ideal devine anticipare a existentei viitoare, prin transpunerea lui în planul realitatii. Cum se face aceasta transpunere? Cercetarea realitatii sociale arata ca vointa sociala fiind totdeauna motivata, idealul nu e niciodata arbitrar, ci temeiurile lui exista în realitatea actuala, ca motive de a-l voi. În realitatea sociala exista, deci, ceva care corespunde idealului, dar care, asemenea acestuia, nu are existenta în fapt, ci numai ca virtualitate. Acest ceva este constituit de tendintele sociale care se contureaza totdeauna prin comparatia posibilitatilor pe care le ofera cadrele vietii sociale cu gradul în care manifestarile actuale realizeaza aceste posibilitati. Idealul exista deci în actualitatea sociala, în doua feluri. Mai întâi, ca fapt sui-generis, în planul propriu de existenta ideal-obiectiva, si în al doilea rând, în planul de existenta al cadrelor vietii sociale, ca exigenta a vointei, si aici, sub dublul aspect: de motiv al acesteia si de posibilitate a unei existente viitoare. Privit în timp, si sub raportul devenirii, idealul este deci anticipare a ceea ce va fi. Dar acesta anticipare este libera, nu necesara. Realizarea a ce va fi nu este în functie de conditii obiective, date mai dinainte, ci de o activitate umana, contingenta, care poate fi, sau poate lipsi. Exercitarea acestei actiuni este singurul principiu specificativ al diferitelor viitoruri conditionale, deopotriva posibile. Numai prin ea posibilul devine actual, conditionalul existenta concreta. Cum se insereaza aceasta activitate, între ideal si realitate? Prin actiunea omului real asupra cadrelor vietii asociale. Idealul se realizeaza, imperativul sau optativul devin viitor indicativ, prin actiunea omului asupra conditiilor care fac împlinirea lui posibila. Existenta fiind conditionata de cadre, vointa îsi realizeaza scopurile prin modificarea lor. Reforma sociala are prin urmare doua radacini. Una în idealul social, pe care îl anticipeaza temporal, ca închipuire; alta în realitatea cadrelor pe care urmeaza sa le modifice prin fapta. Legatura dintre cele doua radacini e ceea ce am putea numi: "desfasurarea temporala a actiunii", circuitul social. Prin mijlocirea actiunii reformatoare, ceea ce trebuie sa fie, intemporal, coboara în vreme si devine, în perspectiva timpului, ceea ce va fi, daca actiunea reformatoare izbuteste. De ce atârna însa succesul acestei actiuni? Mai întâi, de cunoasterea exacta a cauzelor realitatii sociale prezente ce trebuie reformata si apoi, de putinta mânuirii acestor cauze în sensul dorit. Rezulta ca prefacerea idealului în realitate nu e posibila fara cunoasterea stiintifica a acesteia si fara o tehnica speciala întemeiata pe aceasta cunoastere. Numai acesta poate genera programul actiunii sociale. Înca o data, D. Gusti îsi defineste pozitia lui originala, reformist-criticista, între realismul social conservator, care reduce toata actiunea sociala la încadrarea manifestarilor existente, tagaduind vointei orice eficacitate si confundând astfel idealul cu realitatea; si romantismul social revolutionar, care nu considera decât idealul, ca si cum ar fi gata realizat, fara o idee clara a mijloacelor de înfaptuire, confundând adica, invers, realitatea cu idealul. Caracterul propriu al conceptiei gustiene sta în rolul preponderent acordat cunoasterii sociologice, ca îndreptar pentru actiunea sociala. Numai cunoscând cauzalitatea adevarata a realitatii actuale se pot cauta mijloace eficace pentru înfaptuirea idealului social, înlocuindu-se dibuirile risipitoare de energii, ale nestiutorilor, sau imitatiile servile ale semidoctilor, sterile în masura în care nu coincid exact cu împrejurarile în care se aplica, printr-o actiune logica, întemeiata pe realitatea concreta si constienta de scopurile si mijloacele ei. Institutul Social va deveni, astfel, principalul instrument de realizare a conceptiei sale politice. Conceptia politica a lui Dimitrie Gusti rezolva în chip sintetic antinomiile clasice ale stiintei politice. Între individualismul contractualist, care face din individ scop si din societate mijloc, si socialismul care subordoneaza pe individ societatii, D. Gusti defineste o pozitie personalista, intermediara. Nu exista individ fara societate, nici societate fara individ. Nici unul, nici altul nu sunt scopuri în sine, ci coordonarea lor în fapt atârna de gradul în care fiecare realizeaza în sine idealul etic al personalitatii. Personalizarea elimina orice antagonism posibil între ele, prin instaurarea dreptatii. Între democratie, care recomanda conducerea poporului prin popor, cazând în pacatele nestabilitatii si incompetentei, si aristocratie, care recunoaste nevoia elitelor sociale, stabile si competente, dar nu asigura reprezentativitatea intereselor generale ale colectivitatii, D. Gusti defineste de asemeni o pozitie sintetica, prin recunoasterea rolului personalitatii, ca organ de realizare a reformei sociale. Rezulta de aci ca în organizarea constienta a devenirii sociale sunt necesare doua categorii de personalitati: 1) specialistii si tehnicienii, care arata în ce masura idealurile propuse îsi afla în realitatea sociala posibilitati de înfaptuire, si ce mijloace trebuiesc întrebuintate pentru modificarea acestei realitati, în asa fel încât realizarea lor sa devina posibila. Adevarati tacticieni ai devenirii sociale, fauritori de mijloace si cenzori de utopii, menirea lor este sa gaseasca cele mai potrivite cai pentru realizarea celor mai nimerite reforme, stabilind ierarhia si oportunitatea lor; 2) mai presus de acesti tacticieni, naruitori de utopii si topitori de aripi de ceara, stau însa strategii reformelor, "pedagogii vointei sociale", acei oameni deosebiti care creeaza semenilor lor idealuri, îndrumând vointa sociala sa se manifeste în directia destinului sau. Fie ca acestia impun semenilor lor nazuinte, fie ca le descopera numai, motive de a voi; misiunea acestor "profeti sociali" este cea mai înalta dintre toate misiunile politice, caci nu e numai regulativa ca legislatia, sau administrarea, ci efectiv creatoare de valori. Actiunea acestor îndrumatori, lipsita de cunoasterea realitatii sociale, este amenintata de aceeasi primejdie a nalucirii idealurilor false, a smintirii oamenilor, a irosirii în zadar, si a deceptiilor de dupa desteptare, caracteristica tuturor utopiilor. Idealul sau este aristodemocratia, organizatia sociala în care actiunea competentei organizate (corporatiile) frâneaza asupra utopismului demagogic care poate ispiti manifestarea momentana a vointei generale; dar în care actiunea acesteia nu se substituie reprezentarii tendintelor etice generale ale comunitatii nationale. Democratia fiind "activitatea si responsabilitatea maselor în domeniul cultural, economic si social", din aceasta conceptie politica rezulta clar limitele ei. Conditia de existenta a democratiei este ca jocul fortelor politice sa nu primejduiasca unitatea etica a natiunii, înlocuind-o cu scopurile coteriilor politice. Când acest lucru e periclitat, unitatea etica a natiunii îsi poate cauta altfel de organe de reprezentare. Astfel, desi adânc democratica, conceptia profesorului Gusti nu exclude posibilitatea ca, în anume împrejurari, unitatea etica a natiunii sa ajunga a fi reprezentata altfel decât prin mecanismul regimului parlamentar. Desi Profesorul nu spune acest lucru nicaieri în mod categoric, parând a nu pune la îndoiala posibilitatile regimului parlamentar de a reprezenta întotdeauna interesele general-etice ale natiunii, el rezulta limpede din conceptia sa, care cuprinde astfel, potential, si o explicatie a guvernarilor de mase, reprezentative în chip plebiscitar, adica neparlamentare. Ceea ce este esential, si acesta este argumentul sau principal împotriva corporatismului pur, este ca reprezentarea intereselor corporative si sindicale nu se poate niciodata substitui functiei unificatoare a organului politic care reprezinta interesele general-etice ale natiunii, fie acesta parlament, sau partid unic. Astfel, profesorul Gusti e adus, prin distinctia facuta între competenta tehnica si competenta etico-morala, sa adopte, între corporatismul pur, întemeiat pe interesele speciale reprezentate de competenta tehnica organizata, si parlamentarismul întemeiat pe interesele generale aparate de organele reprezentative ale vointei nationale permanente, o pozitie intermediara. În sfârsit, ultima antinomie rezolvata, între nationalismul particularist si internationalismul cosmopolit, D. Gusti adopta de asemeni o pozitie intermediara, aceea a natiunii universal creatoare de cultura, ale carei idealuri sunt în chip firesc integrate în acelea ale umanitatii, dar care, sub sanctiunea desfiintarii, trebuie sa-si mentina si sa-si dezvolte specificitatea stilului de manifestare, izvorât din specificitatea stilului conditionarii lor. În rezumat, din comparatia planului ideal cu acela al posibilitatilor izvorâte din realitate, rezulta un al treilea plan, intermediar, al actiunii: planul mijloacelor necesare pentru înfaptuirea idealului, prin mânuirea inteligenta a posibilitatilor oferite de realitate. Disciplina care se ocupa cu acest plan e disciplina politica. Politica este, deci, în conceptia profesorului Gusti, stiinta mijloacelor de înfaptuire a reformelor recunoscute necesare, prin aprecierea manifestarilor actuale ale realitatii sociale în lumina idealului si devenite posibile prin cercetarea stiintifica a cadrelor acestei realitati. Ea încheie ciclul cercetarilor care au de obiect viata sociala, îndreptându-se spre fapta. Politica fiind stiinta mijloacelor prin care se înfaptuieste în realitate idealul, caracterul suprem al acestei discipline apare limpede orisicui. Din cele expuse mai sus se vede clar ca sistemul profesorului Gusti nu este atât o expunere de fapte, cât un mod nou, original, de întelegere "totalitara" a vietii sociale si un motiv nou de actiune sociala. Prin aceasta, sistemul Profesorului devine un instrument creator, perspectiva pe care o introduce în stiinta fiind, simultan, instrument de cercetare si ipoteza de lucru. Fara a intra în discutia amanuntita a acestui element creator, si judecând, asa cum se obisnuieste în stiinta, valoarea unui instrument de lucru dupa fecunditatea lui, nu ne putem împiedica sa nu semnalam, aci, pe de o parte, numeroasele solutii ale problemelor ramase mult timp nelamurite, pe care le-a prilejuit aceasta întelegere a vietii sociale, si pe de alta, numeroasele cercetari si aplicatii concrete ale acestei metode la studiul realitatilor sociale românesti, de care vom vorbi mai jos. Solutiile problemelor pe care le înlesneste sistemul profesorului Gusti, ca si aplicatiile concrete ale sistemului sau, se gasesc înfatisate în diferitele lucrari ale acestuia. VIII. LUCRARILE Biografii si expuneri de sisteme Recenzii de carti si probleme Expuneri sistematice si de metoda Monografii despre unitati, relatii si procese sociale Lucrari despre organizarea culturii în genere, a vietii universitare si a culturii populare Lucrarile fundamentale Conceptia natiunii Lucrarile profesorului Gusti se pot împarti în mai multe cicluri: A) studii si recenzii în care expune teorii si fapte ale altor cercetatori; B) expuneri teoretice de ansamblu, sau fragmentare, consacrate sistemului si metodei sale de cercetare; C) cercetari stiintifice concrete, consacrate câtorva unitati si probleme, în care aplica realitatii sociale metodele lui de cercetare; D) lucrari consacrate studiului politic al realitatii sociale, si îndeosebi a vietii culturale, în care cerceteaza critic aceasta realitate, propunând reforme pentru îndreptarea ei; sau lucrari în care expune rezultatele activitatii reformatoare întreprinse sub îndrumarea lui. Între lucrarile lui Dimitrie Gusti si activitatea lui creatoare la institutii întrepatrunderea este atât de mare, încât numai cu greu se poate trage o linie de despartire între ele. Caci fiecare lucrare a lui cuprinde, manifestat sau virtual, fie un program de actiune, fie o dare de seama asupra unei actiuni. Acest lucru îl subliniaza de altfel si titlul revistei al carei ctitor este. Sa cercetam pe scurt studiile cuprinse în fiecare grup. A. Studii si recenzii în care expune critic teorii si fapte ale altor cercetatori a) Despre personalitati si sisteme 5 Kant, un centenar de la moartea lui, 1904. 8 Gabriel Tarde - Eine Skizze zur Wiederkehr seines Todestages, 1906. 29 In Memoriam: A. D. Xenopol, 1921; S. M., 545. 34 C. Radulescu-Motru, 1924; S. M., 557. 36. Thomas Garrigue Masaryk. O caracterizare, 1926; S. M., 567. 38 Personalitatea lui Vasile Pârvan. Un model academic, 1928; S. M., 551. 41 Ion Bianu, 1928. - Dionisie Roman, în "Boabe de grâu", 1933. Studiul despre A. D. Xenopol analizeaza teoriile acestui gânditor si expune functia lui creatoare culturala, precum si însemnatatea ei pentru natiunea româneasca. Studiul consacrat d-lui Radulescu-Motru, raspuns la discursul de receptie al acestuia, da prilej profesorului Gusti sa opuna conceptia sa dinamica a natiunii, conceptiei realiste a d-lui Radulescu-Motru si sa expuna conceptia sa despre misiunea reformatoare a culturii nationale. Studiul privitor la Masaryk ilustreaza viata unuia din acei "pedagogi sociali" ai natiunilor al caror rol a fost aratat mai sus, când am expus conceptia politica a Profesorului. Studiul închinat lui Vasile Pârvan - unuia din prietenii cei mai apropiati ai Profesorului, unit cu el prin tovarasia de nazuinte nationalist-culturale - evoca viata spirituala a acestuia, conturându-i fizionomia culturala. b) Despre carti si articole Recenzia unei carti asupra lui V. Conta de I. A. Radulescu-Pogoneanu, 1902. 4 Recenzie sistematica a cartilor lui: G. Schmoller, Grundriss der allgemeinen Volkswirtschaftslehre; W. Sombart, Der moderne Kapitalismus; W. Oncken, Geschichte der Nationalökonomie; G. Tarde, Psychologie economique, 1904. 7 Recenzia cartii lui: Fr. von Liszt, Strafrechtliche Aufsätze und Vorträge, 1905. 9 Recenzia cartii lui: Frank Alengry, Condorcet; Leon Pontet, D'ou nous venons, 1906; 10 Recenzia cartii lui: B. Torsch, Die Einzelne und die Gesellschaft; Acille Loria, La morphologie sociale, 1906; 11 Die soziologischen Bestrebungen in der neueren Ethik, 1908. 12 Nota asupra tendintelor psihologiste în miscarea de reforma a dreptului penal si a procedurii penale în Germania, 1908. 14 Recenzia cartii lui: L. Duguit, Le droit social, le droit individuel et les transformations de l'Etat, 1909. 16 Recenzia câtorva carti privitoare la Aristotel si la Platon: B. Loenig, Geschichte der Strafrechtlichen Zurechnungslehre, vol. I, Die Zurechnungslehre Aristoteles; C. Piat, Aristoteles; H. Reader, Platons philosophische Entwiscklung, 1909. 27 Arta de a conduce si de a se conduce în societate de V. Conta, 1920. Recenziile sale cuprind domeniul vast al eticei, al economiei, al dreptului penal, al politicei externe si sociale, al istoriei filosofiei antice. Recenziile sunt lucrari serioase, care au fost în chip deosebit pretuite, fiind utilizate ca baze de discutie de catre criticii autorilor recenzati. Cercetând aceste recenzii putem reconstitui firul calauzitor al gândului Profesorului în faza lui de formatie, evolutia preocuparilor lui, inventarul influentelor suferite. Nu fara însemnatate este întâlnirea printre recenzii a unor lucrari despre Aristotel, tocmai în momentul în care D. Gusti îsi lamurea ultimele temeiuri ale doctrinei sale despre vointa sociala. Aceata coincidenta este mai însemnata, desigur, decât cea rezultând din adiacenta acestor recenzii cu catedra de Istoria filosofiei antice a Facultatii de la Iasi, ce i s-a oferit în urma acestor studii. B. Expuneri teoretice de ansamblu, sau fragmentare, consacrate sistemului si metodei sale de cercetare a) Despre sistem 2 Egoismus und Altruismus. Zur soziologischen Motivation des praktischen Wollens, 1904. 15 Sozialwissenschaften, Soziologie, Politik und Ethik, in ihrem einheitlichen Zusammenhang - Prolegomena zu einem System, 1909. 17 Introducere la cursul de Istoria filosofiei grecesti, etica si sociologie, 1910; S. M., 24. 18 Despre natura vietii sociale, 1910. 25 Realitate, stiinta si reforma sociala, 1919; S. M., 3. 28 Comunism, socialism, anarhism, sindicalism si bolsevism, 1920; S. M., 469. 47 Sociologia - schita unui sistem de sociologie, 1932. 52 Sociologia militans - Introducere în sociologia politica, 1935. 54 Elemente de sociologie, 1935. 64 Sociologie româneasca, 1936. 67 Cunoasterea sociologica si actiunea culturala, 1936. 69 Sociologia unitatilor sociale, 1936. - Cercetari partiale si cercetari integrale sociale, [în] "Soc[iologie] româneasca", nr. 10, 1936 (40). b) Despre metoda 49 Sociologia monografica, stiinta a realitatii sociale, 1934; S. M., 42. 53 La monographie et l'action monographique en Roumanie, 1935. 61 Temeiul muncii echipelor studentesti: monografia, 1935. Temeiurile teoretice ale cercetarilor monografice, în "Soc[iologie] româneasca", nr. 7-9, 1936 (44). Materia acestor studii a fost cercetata cu prilejul expunerii conceptiilor Profesorului, asa ca nu mai e cazul sa revenim aici. C. Cercetari stiintifice concrete, consacrate câtorva unitati si probleme, în care aplica realitatii sociale metodele lui de cercetare a) Despre unitatile sociale 26 Problema natiunii, 1919; S. M., 160. 30 Individ, societate si stat în Constitutie, 1922; S. M., 99. 31 Partidul politic, 1922; S. M., 121. 35 Societatea Natiunilor. Originea si fiinta ei, 1924; S. M., 206. 45 Problema federatiei statelor europene, 1930; S. M., 255. Aceste studii cuprind, într-o desfasurare larga, care merge de la individ pâna la umanitate, sistemul sociologic si etic al unitatilor sociale. Profesorul arata cum fiecare unitate mai larga este, simultan, cadru spiritual de activitate si ideal, pentru cea subordonata, si în ce fel se realizeaza ierarhizarea justa a scopurilor fiecareia. Individul izolat este pentru el o abstractie; statul, o functie organizatoare; partidul, un instrument de realizare a a idealului social. Singura realitate integrala este natiunea, unitate vie, înradacinata în realitatea sociala a cadrelor, dar orientata spiritual catre lumea idealurilor umanitatii, formata din societatea de fapt a natiunilor, organizatie autonoma, de natiuni autonome, cu indivizi autonomi. Dintre toate aceste studii, cel mai de seama este desigur acela consacrat Problemei natiunii. Conceptia sa asupra natiunii este, în linii mari, urmatoarea. Ca de obicei, D. Gusti arata mai întâi insuficienta încercarilor unilaterale de a explica natiunea prin elementele unui singur cadru. Substituind apoi explicatiilor unilaterale, explicatia prin sinteza dinamica a cadrelor, D. Gusti arata, împotriva doctrinei realiste, conservatoare, a natiunii, care o confunda cu poporul, ca natiunea nu e un lucru facut, ci un lucru în curs de a se face, un proces, o existenta dinamica. Natura unitatilor ei este voluntara, dupa D. Gusti, fapt care-l apropie de teoreticienii voluntaristi, care-i gasesc temeiul în faptul autodeterminarii. Spre deosebire de acestia, însa, D. Gusti înlatura arbitrarul aderentei individuale, contractul unilateral, înlocuindu-l cu aderenta colectiva, motivata de comunitatea cadrelor. Masura natiunii nu o gaseste însa în ea însasi, ci în actiunea ei culturala, prin care participa la creatia si îmbogatirea umanitatii cu valori universale. b) Despre relatii si procese sociale 3 Die Donaufrage, 1904. 6 Die Grundbegriffe des Pressrechts. Eine Skizze, 1905. 13 Die Grundbegriffe des Pressrechts. Eine Studie zur Einführung in die pressrechtlichen Probleme, 1908. 22 Sociologia razboiului, 1915; S. M., 314. 42 Cu prilejul aniversarii de zece ani de la unirea Ardealului, Banatului si a partilor locuite de Românii din Ungaria la Vechiul Regat, 1928; S. M., 200. 57 8 Iunie, ziua Regelui, ziua Tarii, 1935. Dintre aceste studii, cel mai de seama e cel consacrat sociologiei razboiului. Studiul sau este construit pe acelasi plan vast, ca si cel consacrat natiunei. La fel, D. Gusti înlatura mai întâi explicatiile unilaterale, printr-un singur cadru, spre a pune în relief principiul unificator al fenomenului: conflictul de vointe sociale, fiecare cu temeiurile ei particulare. Vointa de a învinge si de a-si impune idealul sau este factorul dinamic esential care genereaza acest proces si care îsi subordoneaza toate manifestarile. De asemeni, însemnat e stadiul închinat unirii Provinciilor Românesti, în care dezvolta ideea misiunii culturale a României, dupa realizarea unitatii politice a natiunii românesti. D. Lucrari consacrate studiului politic al realitatii sociale si îndeosebi a vietii culturale, în care cerceteaza critic aceasta realitate, propunând reforme pentru îndreptarea ei; sau în care expune rezultatele activitatii reformatoare întreprinse sub îndrumarea lui: a) Despre organizarea culturii în ansamblu 24 Asociatia pentru studiul si reforma sociala în România. Câteva lamuriri, 1918; S. M., 21. 32 Fiinta si menirea Academiilor, 1923; S. M., 395. - Anteproiect de organizare a culturii, 1927; S. M., 447. 40 Politica culturii si statul cultural, 1928; S. M., 428. 43 Problema organizarii muncii culturale, 1929; S. M., 450. 44 Institutul Social Român. Dupa zece ani de lucru, 1929; S. M., 418. - Spiritul cooperatist si cooperatia, 1930; S. M., 464. - Menirea Radiofoniei Românesti si Universitatea Radio, 1930; S. M., 456. - Radiofonia si scoala, 1930; S. M., 461. 48 Politica scolara în cadrul statului cultural, 1933. 50 Un an de activitate la Ministerul Instructiei, Cultelor si Artelor, 1934. 55 Les Fondations Culturelles Royales de Roumanie, 1935. 56 Die königlichen Stiftungen Rumäniens, 1935. b) Despre organizarea vietii universitare 19 Ein Seminar für Soziologie, Politik und Ethik an der Universität Iassy, 1912. 20 Necesitatea reorganizarii Bibliotecii Centrale de pe lânga Universitatea din Iasi, 1913. 21 Întemeierea Bibliotecii si Seminariilor de pe lânga Universitatea din Iasi. Un sistem de propuneri cu numeroase documente si planuri anexe, 1914. 23 Studii sociologice si etice, 1915. 37 Universitatea sociala, 1925. 39 Universitatea sociala (Prefata la Calauza studentului), 1928; S. M., 365. 46 Îndreptar pentru studentul de la Facultatea de Filosofie si Litere din Bucuresti,1931. 66 Consideratii în legatura cu un concurs universitar, 1936. c) Despre organizarea culturii populare - Cultura poporului, 1922; S. M., 442. 51 Idei calauzitoare pentru munca culturala la sate, 1934. 58 Chezasia unei munci rodnice: caminul cultural, 1935. 59 Fundatia Culturala Regala "Principele Carol" si învatatorii, 1935. 60 Catre echipe. Despre "Curier", 1935. 62 Un scop al muncii noastre: Muzeul Satelor Românesti, 1935. 63 La încheierea muncii, 1935. 65 Învataminte si perspective din munca echipelor studentesti, 1936. 68 Muzeul Satului Românesc, 1936. 70 Scolile taranesti, 1936. 71 Scoala primara si cultura poporului, 1936. 72 Tot despre scolile taranesti, 1936. Aceste studii dezvolta ideile fundamentale care stau la temelia activitatii sale practice. Cele care au vreo legatura cu activitatea lui didactica vor fi cercetate o data cu expunerea chestiunilor respective. Dupa cum se vede, cea mai mare parte a lucrarilor publicate ale profesorului Gusti nu sunt carti, ci studii. Întocmite fie pentru conferintele Institutului Social Român, fie pentru "Arhiva...", sau pentru alte prilejuri, aceste studii sunt însa întotdeauna expuneri de cel mai mare pret asupra problemelor cercetate de ele. Metoda lui de expunere îmbratiseaza succesiv: 1) cercetarea sistematica a literaturii chestiunii si critica ei; 2) desprinderea faptelor esentiale prezentate în aceasta literatura; 3) stabilirea raporturilor reale dintre ele si construirea sistemului acestor raporturi. În sfârsit, 4) stabilirea implicatiilor practice ale acestui sistem. Stilul Profesorului e vioi si elegant, alternând fraza rapida, incisiva a stilului natural, cu fraza bogata, dezvoltata în perioade echilibrate, a stilului nobil. Cea mai mare parte a acestor studii au fost adunate în Sociologia militans, carte care, în conceptia Profesorului, e destinata sa reprezinte aspectul dinamic, activ al gândirii lui; materia cursurilor trebuind sa constituie a doua parte, cea stiintifica, a sistemului: "sociologia cogitans". Cum am vazut, cele doua planuri se întrepatrund însa atât de strâns în gândirea Profesorului, încât cele mai multe lucrari se pot situa pe amândoua planurile cugetarii sale. Dintre lucrarile publicate pâna astazi de Dimitrie Gusti sunt indispensabile pentru precizarea fizionomiei sale culturale, în afara de lectia inaugurala, urmatoarele lucrari: 1. cele doua studii consacrate teoriei si metodei de cercetare a vietii sociale: a) Realitate, stiinta si reforma sociala; b) Sociologia monografica; 2. cele cinci studii consacrate unitatilor sociale: a) Individ, societate si stat în Constitutie; b) Partidul politic; c) Problema natiunii; d) Originea si fiinta Societatii Natiunilor; e) Problema federatiei statelor europene; 3. studiul consacrat unui proces social, intitulat: a) Sociologia razboiului; 4. studiul consacrat doctrinelor sociale: a) Individualism, anarhism, socialism, sindicalism si comunism. Acestea constituiesc, la un loc, un fel de rezumat substantial, teoretic si aplicat, al gândirii Profesorului. Dintre toate studiile, cel mai de seama, în care se poate afla concentrata întreaga lui învatatura într-un exemplu viu si care, la nevoie, ar putea servi drept unica ilustrare a sistemului sau, este studiul consacrat Problemei natiunii. Nicaieri gândirea Profesorului nu s-a construit mai arhitectonic, argumentarea lui nu s-a dezvoltat mai riguros, doctrina lui nu s-a formulat mai articulat si mai pregnant, ca în acest studiu. Poate numai în unele pasagii din raspunsul sau la discursul de receptie al d-lui [Radulescu-] Motru la Academie, fata de a carui doctrina a natiunii Profesorul avea sa încerce una din rarele precizari în care gândirea lui se articuleaza direct pe aceea a preopinentului. IX. FORMELE ÎNVATAMÂNTULUI Cursul Transmiterea orala a sistemului Tipologia didactica Substanta, actiune si metoda Fizionomia generala a învatamântului gustian Dinamismul organizator Instrumentele de lucru pe cari universitatea le pune la dispozitia profesorului pentru a-si îndeplini misiunea didactica sunt: cursul si seminarul. Am vazut cum concepe profesorul Gusti functiunea cursului si a seminarului sau. Sa vedem cum le realizeaza. N-am asistat personal la cursurile profesorului Gusti decât cu începere din anul 1921. Despre cursurile sale de la Iasi nu stim astfel decât din descrieri. Totusi, judecând dupa ideile dezvoltate în lectia inaugurala de care am vorbit si dupa un plan al cursului sau publicat înainte de razboi, ideile lui din aceasta perioada nu par a se deosebi de cele împartasite mai târziu, la Bucuresti. Cursurile de sociologie si etica ale profesorului Gusti s-au dezvoltat an cu an. În primii ani, toata materia fiecarei discipline era expusa în cadrul câte unui curs de un singur an. Profesorul alterna cursul de sociologie (1921-1922 si 1923-1924), cu acel de etica (1922-1923 si 1924-1925). Cursul de estetica se facea de d-l Tudor Vianu. Mai târziu, dupa 1925, cursul de sociologie a fost dezvoltat pe o perioada de doi ani, din care unul consacrat teoriei generale a cadrelor vietii sociale (1926-1927) si celalalt teoriei generale a manifestarilor sociale (1927-1928). În rastimp, Profesorul facea, separat, cursul de etica. În ultima vreme, cu sporirea timpului de scolaritate impusa studentilor, cursul de sociologie al profesorului Gusti tinde sa se dezvolte pe o perioada de trei ani: primii doi consacrati teoriei cadrelor si manifestarilor, al treilea, unitatilor, relatiilor, proceselor si tendintelor sociale care, din pricina lipsei timpului, erau oarecum neglijate în ciclurile precedente. Cursul de etica pare a se desdoi si el, Profesorul expunând un an etica sistematica, iar în celalalt, paralel cu tendintele sociologice, etica politica. De asemenea, d-l Vianu face, pe lânga cursul de estetica, un curs introductiv de filosofie a culturii cu studentii anului preparator. Din cursurile facute, au fost editate mai cu îngrijire si pot fi folosite înca: cursurile de sociologie din 1925-1926, 1926-1927 (Stahl) si 1931 (Amzar); mai putin, cursul de etica din 1928 (A. Ionescu), si mai mult, cel din 1931 (Amzar). Am expus mai sus conceptia generala a profesorului Gusti asupra sistemului de stiinte sociale, asa cum o gasim formulata înca de la începutul carierei lui didactice. Am expus de asemeni si conceptiile sale speciale asupra societatii si asupra purtarii omenesti, asa cum au fost dezvoltate în cursurile sale de sociologie si etica ori în studiile sale publicate în rastimp. Sa încercam sa precizam aci fizionomia cursurilor sale în genere, precum si a activitatii sale seminariale. Învatamântul universitar în genere, si cel românesc în special, cunoaste mai multe tipuri de profesori. 1. Întâlnim astfel, la catedra, un prim tip de profesor, subiectiv si dinamic. De obicei, naturi puternice si personale, framântate de problemele lor proprii, fara întelegere pentru munca altora si incapabili sa se orienteze în realitate altfel decât prin daruiri totale, profesorii din aceasta categorie dispretuiesc bibliografia, dibuirile si informatia exacta. Ei îsi stapânesc materia intuitiv, în sinteze mari de fapte, pe care le însufletesc prin raportarea lor necontenita la actualitatea vie. Ideile lor sunt idei-forte; lectiile, aluzii la evenimentele din jur; lucrarile lor, polemici împotriva altor pozitii, construite uneori numai din nevoia rafuielii. Lirici si temperamentali, exclusivisti, darâmatori de idoli si rasturnatori de perspective, rascolitori de suflete, semanatori de idei si creatori de curente, acesti profesori covârsesc prin activitatea lor proprie, dar strivesc pe a celor din jur. Glasul lor se aude afara din universitate. Ei pot dinamiza, în anumite împrejurari, masele, concentrând în jurul lor, în clipele esentiale, toata atentia multimii. Atunci, profesorul devine "profet" si glasul lui hotaraste o clipa destinele obstii. Dar odata "ceasul lui" trecut, nu ramâne decât amintirea unei flacari, ori a unei scântei de sus. Risipita vraja, ascultatorul trebuie sa-si adune sufletul din cenusa. 2. Totdeauna în opozitie cu acest tip, întâlnim, în viata universitara, pe un altul, substantial si obiectiv. Contemplativ, preocupat mai mult de adevar decât de bine, si mai mult de ce trebuie sa stie, decât de ce are de facut, potolit, dezinteresat, dispretuind agitatia actualitatii spre a pluti, olimpian, în sfera valorilor pure, profesorul din aceasta categorie prefera, în locul atractiei capricioase a masei, tovarasia sigura a elitelor, societatea cartilor si a egalilor sai. El nu se adreseaza deci, de obicei, multimilor, si când o face, uneori, e numai pentru a o preveni sa nu se lase ispitita de vraja subiectiva a individualistilor. Si glasul lui, de obicei, nu e ascultat. Sintezele nu îi displac; dar nu le încearca niciodata, pâna ce n-a verificat, în amanunt, temeinicia fiecarui element. Totdeauna riguros, documentat, migalos, atent la amanunte, preocupat ca expresia sa nu-i depaseasca gândul, întelegator critic, retezator de avânt si îndreptator de greseli, ideile lui sunt, de cele mai multe ori, puneri la punct. Lectiile lui sunt predanie de adevar, expuneri concrete a ceea ce s-a facut si a ceea ce a mai ramas de facut într-un domeniu definit. Lucrarile lui, în sfârsit, sunt contributii cinstite la progresul stiintelor, si confrunta, de obicei, rezultatele experientei si reflectiilor proprii cu cercetarile mai vechi. Transmitând numai cunostinte verificate, învatamântul lor, daca nu entuziasmeaza, instruieste. Explicatia existentei acestor doua tipuri tine în parte de deosebirea psihologica dintre tipul subiectiv si [cel] obiectiv, în parte de îndoita modalitate de existenta a actiunii sociale. Învatamântul fiind si el o actiune sociala, ca orice actiune de acest fel, poate fi orientata spre lucrurile gata facute, sau spre cele în curs de a se face. Substanta fiind corelata obiectivitatii si subiectivitatea actiunii, existenta celor doua tipuri nu e greu de lamurit. 3. Între tipul profesorului "substantial", care preda materia completa a manualului sau tratatului de specialitate, fara sa-i pese de participarea studentilor la curs, si tipul de profesor "dinamic", care se multumeste sa entuziasmeze pe studenti pentru materia predata, prin perspectivele pe cari le deschide cursul sau asupra ei, dar care lasa exclusiv pe seama lecturii acestora cunoasterea ei efectiva, Dimitrie Gusti reprezinta un al treilea tip, "metodic", de profesor a carui principala atentie nu e nici sa predea materia stiintei în mod impersonal, ca pentru carte, sub specie aeternitatis, si nici numai sa entuziasmeze o clipa pentru ea; ci sa deprinda pe studenti cu mânuirea instrumentelor de lucru, a tehnicilor, a literaturii, în asa fel încât acesti studenti, deveniti la rândul lor independenti, sa poata crea stiinta ei însisi. Tipul acesta al profesorului "metodic", pe care îl întruchipeaza Dimitrie Gusti, reprezinta o sinteza a celorlalte doua tipuri. (Una din sinteze.) Ceea ce uneste aceasta sinteza e dinamismul, cu obiectivitatea. Ceea ce exclude, e contemplatia si subiectivitatea. Ca si tipul dinamic, tipul metodic e un tip activ. El nu contempla ideile în eternitate, ci lucreaza pentru timp. Dar, spre deosebire de tipul activ propriu-zis, el nu se daruieste niciodata clipei, sub impresia subiectivitatii. Preocupat sa cunoasca tot ce s-a facut, ca si tipul substantial, el e preocupat, ca tipul dinamic, si de tot ce urmeaza sa se faca! Dar pentru a se hotarî, el nu procedeaza intuitiv, ca cel din urma, ci reflexiv, ca cel dintâi. Experienta stiintifica acumulata, în loc sa fie însa transmisa de el dogmatic, ca substanta de asimilat, gata facuta, în felul în care procedeaza tipul substantial, e transmisa de el în mod critic si activ, ca instrument de lucru, ca metoda. Organizarea nu e însa posibila fara plan, fara mijloace de lucru, fara cadre. Functiunea care uneste dinamica cu obiectivitatea e spiritul de organizare. De aceea, Dimitrie Gusti e în vesnica framântare pentru aflarea acestuia.Curios, activ, întreprinzator, nascocitor de probleme, descoperitor de oameni si fauritor de mijloace, experimentator, fara preget, de idei, stimulator de energii si ordonator de eforturi, Dimitrie Gusti n-a abordat odata o problema fara ca de pe urma lui sa nu apara, mai întâi un plan, apoi o echipa de lucru si la sfârsit o institutie. Aceeasi pozitie sintetica determina orientarea sociala a învatamântului sau. Dornic de a se gasi între egali, ca si profesorii de al doilea tip, Dimitrie Gusti nu ramâne totusi surd ca ei, la chemarea masei. Colaborarea lui cu egalii se savârseste pentru masa, misiunea elitelor fiind subordonata, dupa el, destinului colectivitatii. Daca el intra prin urmare în arena, alaturi de profesorii obiectivi, în primul rând pentru a denunta maselor primejdia înselaciunilor subiectivitatii; el nu se retrage îndata dupa aceea, ca acestia, iarasi în turnul de fildes; ci cheama elitele sa coopereze pentru ridicarea maselor. "La treaba buna, cei buni s-aduna: mult pot, putini buni, împreuna" pare a fi, pentru el, un cuvânt de ordine. Daca deci, în primul moment, actiunea lui nu va fi niciodata alaturi de aceea a razvratitorilor de mase, actiunea lui nici nu se va risipi, ca a acestora, cu trecerea clipei de elan! Ceea ce s-a închipuit odata, într-o clipa de avânt, trebuie înfaptuit dupa aceea, metodic. Continuitatea efortului organizat stimuleaza actiunea în chip mult mai eficace decât biciuirea trecatoare a entuziasmului. Astfel, ideile lui sunt, toate, metode de folosire organizata a mijloacelor de lucru existente si îndemnuri la cooperarea metodica a specialistilor în folosul maselor. Cursurile lui sunt predarea unui instrument de lucru; seminariile, deprinderea mânuirii lui. Cât despre lucrari, ele sunt, toate, viziuni de santier: buletine de analiza a mijloacelor tehnice de care dispune stiinta, la un moment dat, pentru cercetarea unei anumite probleme, planuri de lucru pentru un proiect si un sector determinat, sau expunerea rezultatelor provizorii obtinute prin aplicarea metodelor, într-un anumit domeniu. Tipul acesta de profesor, foarte frecvent în Apus, e destul de rar în Universitatea româneasca, în care predomina tipul substantial sau cel dinamic. Paralela precedenta contureaza un prim cadru pentru definirea activitatii didactice a profesorului Gusti. Nediscutabil pare faptul ca Profesorul este în primul rând un mare organizator al stiintelor si al actiunii sociale românesti. Profesorul e însa mai mult decât atât. El e si un mare animator al vietii noastre culturale. Un duh neastâmparat, iscoditor, vesnic mobil, îl îndeamna sa nascoceasca necontenit lucruri noi, mereu altele, programe noi, institutii noi, activitati noi. Alaturi de el, oamenii cei mai tenaci se uzeaza repede, si ideile cele mai fecunde, la fel. Caci oamenii, ca si ideile, nu se maturizeaza la el, deosebit de activitatea lor faptuitoare, ci chiar în cursul faptuirii lor. Îndata ce s-au maturizat, fiecare devine autonom, integrându-se, de bunavoie, mai departe în lucrarea comuna. Chiar institutiile pe care Dimitrie Gusti le întemeiaza, de îndata ce devin viabile, îsi dobândesc autonomia. Câte creatii de ale lui n-au ajuns astfel sa faca faima altora? Dar ce importa? Vin îndata altele la rând. De aceea, profesorul Gusti nu e niciodata singur. În jurul lui roiesc totdeauna tot soiul de cercetatori, vizionari, oameni practici. Orice intentie de înfaptuire i s-ar sugera e imediat cântarita si, daca e judecata temeinica si ofera posibilitati de realizare, e imediat sprijinita. Propunatorul primeste sugestii, sprijin material si moral, mijloace de lucru. E pus în legatura cu cei pe care ideea lui e chemata sa-i intereseze. Si, dupa el, vine altul, si altul. Si fiecare e primit la fel. Fara sa vrem, gândul comparatiei ne duce la ceilalti doi mari dascali ai Universitatii românesti contimporane, vorbesc de d-nii Iorga si [Radulescu-]Motru. Între linistea celui din urma si nestâmparul celui dintâi, Dimitrie Gusti e grabit sa creeze, ca si primul. Pentru el, timpul nu iarta. Creatia este pentru timp. Nu pentru eternitate. Ce poti sa faci, fa îndata! Dar neastâmparul sau creator nu se margineste numai sa scrie carti si sa antreneze oameni dupa sine. Firea lui e setoasa de ordine si realitate. Ce s-a închipuit trebuie imediat concretizat în fapta. Trebuie institutionalizat. Nazuinta nestabila trebuie sa se fixeze, prin munca unui corp social definit, printr-o echipa. Aci, Profesorul se apropie mai mult de d-l [Radulescu-]Motru. Omul acesta care uneste în chip atât de neasteptat neastâmparul creatiei si spiritul organizator, verva si luciditatea; omul acesta atât de bine informat întotdeauna, atât de exigent si de ironic când critica falsele valori, neinformatia, superficialitatea, necorectitudinea, prostia - este în fond un entuziast, gata sa vibreze la cel dintâi gest de elan ori de bunavointa, dezinteresate. E în el un duh de tinerete nebiruita, care biruie pe toti, care cucereste, stimuleaza, scoate oamenii din fire si-i îndeamna sa-si încordeze puterile la maximum. Grija lui de capetenie se îndreapta totdeauna spre ce mai e de facut. Recunostinta lui, catre cei care la chemarea lui raspund: gata! Dojana lui întâmpina mai ales pe lenesii care se codesc sa-si iasa din ale lor; si mustrarea lui pe siretii care simuleaza osteneli, fara sa se urneasca. Mai curând sau mai târziu, toti, fara exceptie, sfârsesc prin a fi "deceptii". Ceea ce nu împiedica pe Profesor ca, la prima ocazie, sa reînceapa! Ceea ce-l fereste de deziluzii mai grave este faptul ca entuziasmul sau e totdeauna activ, orientat spre fapta. Niciodata nu l-am vazut multumit de ce a facut, dar întotdeauna încântat de ce va face. Necontenit deceptionat de oameni, dar necontenit iluzionat asupra omului si posibilitatilor lui; asa l-am cunoscut pe profesorul Gusti, de-a lungul carierei lui didactice, de când am început a lucra cu el. Stai câteodata si te miri, cum - în tara aceasta rasariteana, coplesita de lene si tembelism, în care toate entuziasmele sfârsesc prin a se irosi în scepticismul si indiferenta generala, înmormântând, mai curând sau mai târziu, orice avânt - energia acestui om a ramas tot atât de proaspata si de neistovita, ca la începutul carierei! Daca te gândesti ca activitatea lui organizatoare se înfaptuieste în domeniul cel mai complex si nestabil, care e acela al relatiilor sociale; daca te gândesti ca, în savârsirea ei, Profesorul se loveste, la fiece pas, de inertiile si nesigurantele temperamentale ale colaboratorilor, de ineptiile si rutina birocratica a autoritatilor, de opozitia surda, ba chiar si de sabotarea directa a cercurilor interesate; si ca, pentru a le birui, trebuie sa le ciocaneasca necontenit, sa le scoata din fire, sa sparga tiparele vechi, calapoadele dupa care lucrurile merg anapoda, dar merg; îti dai seama de prodigioasa activitate de adaptari si de nuante, de insistente si rezerve, dar si de intransigenta, uneori, pe care trebuie sa le foloseasca omul hotarât sa biruiasca. Sa nu se creada însa ca aceasta extrema elasticitate spirituala a efortului gustian nu-si are limitele ei. Fara anumite neputinte si refuzuri, plasticitatea ar putea dovedi existenta unui spirit amorf. Nu e cazul. Lucrurile pe care profesorul Gusti nu le poate suferi sunt categorice si pot fi precis enumerate. Inventarul lor va servi la conturarea definitiva a profilului profesoral. Lucrurile pe care Dimitrie Gusti nu le poate suporta, cele cu care nu se împaca, cu nici un pret, sunt: 1) empirismul, nepriceperea, amestecul, necompetentii; 2) munca nesistematica, impresionismul; 3) lipsa de informatie, nestiinta, incultura; 4) necorectitudinea; 5) necuviinta, lipsa de tinuta stiintifica; 6) dezorganizarea; 7) izolarea, interiorizarea contemplativa, solipsismul, refuzul de a coopera; 8) interesarea, lipsa de generozitate si tendinta de a specula oamenii si situatiile. Cu aceste precizari deslusim mai exact chipul profesorului Gusti. Figura lui nu e nici "profetica", cum e a lui Nicolae Iorga, nici "olimpiana", ca a elevilor lui Maiorescu. Proteica si sociala, în cel mai înalt grad, ea îmbina, deopotriva, sinceritatea marilor momente cu politetea necesara convenientelor marunte. Calitatea esentiala a personalitatii lui este dinamismul ei obiectiv si organizator, "animatia" pe care o imprima oricarui lucru de care se apuca. Un mare organizator si animator cultural! Un exemplar modern din rasa care a dat altadata omenirii pe colonizatorii, fauritori de civilizatii. Unul din acei "pedagogi ai vointei sociale" care au de realizat cea mai înalta misiune sociala din câte se pot închipui, aceea de a crea vietii forme si temeiuri noi si de a dezvolta constiinta contimporanilor asupra lor însisi si asupra telurilor actiunii lor. X. SEMINARUL Misiunea lui. Formarea personalitatii cercetatorilor Originea aplicatiilor sistemului Monografiile sociologice si etice Spiritul seminarului Munca de echipa Daca cursurile profesorului Gusti alcatuiesc forul în care se transmite instrumentul de cercetare ce-l constituie sistemul sau, seminariile lui reprezinta atelierul în care se deprinde mânuirea acestui instrument. Principalul obiectiv al lucrarilor de seminar îl constituie, deci, formarea personalitatii cercetatorilor sociali. Nu o data Dimitrie Gusti nu se sfieste sa învete pe studenti "secretele profesionale" ale mestesugului carturaresc. La cursurile si seminariile lui insista totdeauna asupra bibliografiei, cu o migala pretioasa si cu o pasiune admirativa pentru informatia corecta si complexa asupra problemelor puse în discutie. Învata pe studentii sai cum se citeste o carte, cum se adnoteaza, cum se extrag pasagiile de utilizat si cum se folosesc. Cum se citeaza, cum se redacteaza textul provizor si cel definitiv si cum se tipareste un articol de ziar, de revista sau o carte. Preocuparea aceasta de initiere tehnica si de progresele stiintifice ale studentilor sai e aproape unica în Universitatea româneasca în care profesorii sunt preocupati mai mult de ideile lor decât de formarea elevilor. Astfel, în vreme ce unii profesori, mai mult sau mai putin straluciti, gelosi de informatia lor - obicei specific culturilor înapoiate, în cari stiinta mai poate fi monopolizata -, ascund studentilor cu grija propriile lor izvoare de informatie, pentru a-si pastra, macar astfel, superioritatea si distanta fata de acestia, Dimitrie Gusti te întâmpina întotdeauna cu ultima informatie, îti pune la dispozitie cartile lui proprii, cauta mijloacele sa te puna în contact cu cercetatorii competenti de îndata ce te vede preocupat de o chestiune. La fel, în vreme ce alti profesori, gelosi de renumele câstigat de elevii lor, se întorc ca Saturn împotriva acestora ca sa-i distruga de îndata ce cuteaza sa emita vreo parere originala deosebita de a lor - Dimitrie Gusti îsi sprijina studentii cu toate puterile lui si se bucura de izbânzile lor ca de niste izbânzi proprii. Nu e, deci, de mirare ca, în aceste conditii, Dimitrie Gusti a facut scoala în Universitatea româneasca si ca, mai mult decât oricine, a creat si a impus valori. Seminariile conduse de profesorul Gusti au suferit, de-a lungul timpului, numeroase prefaceri, dezvoltându-se paralel cu problemele iscate la cursurile sau în lucrarile lui. Despre ce au fost seminariile de la Iasi nu avem informatii decât indirect, din ceea ce a scris D. Gusti în revistele straine asupra acestui seminar, precum si din lucrarile tiparite ale acestuia. Si una si celelalte arata ca între seminarul de la Iasi si primele seminarii din Bucuresti ale profesorului Gusti n-au existat deosebiri esentiale. Amândoua aveau ca obiect o tema generala, desfasurata în mai multe probleme. Tema era astfel aleasa, încât problemele sa aiba un aspect stiintific general si un caracter de aplicatie concreta. Fiecare student alegea câte o problema, iar dintre toti studentii care preparau acelasi subiect, se desemna unul ca referent, ceilalti, coreferenti, trebuind sa participe la colocviul care urma totdeauna dupa citirea lucrarii. Un an, seminarul se ocupa cu cercetarea desfasurarii istorice a doctrinelor; alt an, cu cercetarea sistematica a problemelor. Îmi amintesc desigur de acele vremi în care seminarul, condus direct de Profesor, se tinea în sala a V-a a vechei Universitati si studia doctrinele politice ale lui Machiavelli (Radu Budisteanu), Hobbes (Al. Claudian) sau Jean-Jacques Rousseau (Gabrea), ca si de seminariile în care se studia problema cadrelor: biologic (Facaoaru), istoric (Pasa), sau problema unitatilor sociale, clasele (I. C. Petrescu). Studentii erau obligati sa cerceteze un anumit numar de carti fundamentale recomandate de Profesor, apoi sa-si completeze bibliografia singuri, cu ultimele lucrari aparute asupra subiectului. Profesorul aducea totdeauna în sala cartile despre care se discuta si le facea sa circule, pentru ca studentii sa le cunoasca; dadea indicatii asupra felului în care trebuiesc citite si folosite. Evoc în gând amintirea acelor seminarii! Discutia se isca totdeauna, aprinsa. Tineretul punea patima si problemele erau pasionante. Cu blândete uneori, alteori cu ironie si câteodata chiar taios, Profesorul deprindea pe studenti sa fie corecti în tinuta si continutul comunicarilor, înlaturând taria invectivelor menite sa ascunda slabiciunea argumentelor si parada de eruditie când nu era decât de suprafata. Orice idee era primita, cu conditia sa aiba valoare de argument, discutata si lamurita. Profesorul nu admitea însa improvizatiile studentilor, chiar destepti, care nu urmareau decât "sa faca efect" asupra colegilor. Când preopinentul era îndraznet, Profesorul nu se sfia sa ironizeze crunt pe delincvent, cu un ton autoritar, restabilind ordinea îndata. Mi-aduc aminte de indignarea Profesorului fata de un student al lui, dintre cei mai buni, dar tare intransigent în vorba, care a îndraznit sa califice, în cursul discutiei, drept "canalie" pe Machiavelli. Zadarnic a sarit Alexandru Vianu, pe atunci student, sa arate ca, fata de ideile vremii, "Principele" lui nu e un monstru, ci "omul politic" obisnuit. Preopinentul s-a încapatânat, ridicând tonul, pâna a rostit epitetul injurios la adresa florentinului. Era desigur o copilarie! Dar Profesorul nu a admis-o. A raspuns tare de tot, si nu stiu daca n-a poftit pe preopinent afara! Ne-am mirat atunci de aceasta vehementa. Astazi o înteleg mult mai bine. Caci ceea ce cauta sa impuna Profesorul prin seminar nu erau numai idei, dar si o tinuta intelectuala si etica fata de idei, un anumit respect fata de demnitatea cugetarii, care-ti impune curtenie si stapânirea de tine, chiar atunci când combati pe adversar. Tot atât de rau primite, ca si invectivele, erau "cliseele retorice", conceptele gata facute, adunate de pe ulita. Amândoua, apanagiul stilului asa-zis "gazetaresc". Profesorul, care toata viata a visat înfiintarea unui institut de presa, avea groaza de asemenea "gazetarie". Avea, de asemeni, oarecare temere de "geniile" pustii, de "sfertodocti" cum îi placea sa-i numeasca cu o vorba a lui Pârvan; cu toate ca personalitatile puternice îl interesau pâna într-atâta, încât studentii cârteau ca ar fi având "superstitia valorilor". În anul 1923, când izbucneste greva studenteasca, Dimitrie Gusti gasese cel dintâi prilej, în Bucuresti, sa foloseasca lucrarile seminarului la rezolvarea problemelor sociale de imediata actualitate. Aci se vadeste, în chip minunat, caracterul metodic al învatamântului sau. În vreme ce Universitatea sta închisa pentru marea masa a studentilor, cari risipiti pe ulita îsi striga sentimentul vag al unei nevoi de actiune fara ideal precis, Dimitrie Gusti îsi aduna studentii în fostul local al Bibliotecii Pedagogice a Casei Scoalelor. Acolo, la mesele din salile Casei Macca, pusa la dispozitie de d-l Biber, bibliotecarul, adunati în jurul Profesorului, studentii în sociologie îsi împart munca. Unii desfrunzesc fisierele bibliotecii spre a gasi literatura explicativa a miscarii studentesti. Altii cerceteaza situatia comparativa. Aplecati asupra Nationalitatii în arta a d-lui A. C. Cuza, ei se caznesc sa înteleaga adevaratul concept al nationalismului. Între doctrina realista, care confunda natiunea cu poporul, si doctrina pur autodeterminista, care aseaza natiunea în arbitrar, îsi face loc în mintea lor adevarata idee a natiunii, întemeiata pe vointa trairii în comun, motivata de comunitatea de soarta, impusa de identitatea cadrelor si de asemanarea manifestarilor, precum si de nadejdea viitorului comun, inspirata de comunitatea idealurilor etice. Studentii se pun pe lucru si dupa câteva luni, sub îndrumarea de fiecare clipa a Profesorului, Programul studentesc e gata de tiparit. Mai departe, vorbim de cuprinsul lui. Aci îi lamurim numai geneza. Comunitatea de lucru a echipei din 1923 nu ramâne fara roade. Furtuna trecuta si lucrarile intrate în fagasul lor normal, Profesorul trece la înfaptuirea dezideratelor programului, împreuna cu studentii. Rezultatul e Oficiul Universitar, care dainuieste pâna azi, trecut la Rectorat, si Cooperativa studenteasca , care, de asemeni, exista înca. În curând, Profesorul avea sa dea studentilor o noua sarcina: alcatuirea "planului de cercetari monografice" si pregatirea acestor cercetari pe teren. De la începutul anului scolar 1924-1925 studentii se pun pe lucru. Ce li se cere este sa faca o aplicatie a sistemului de cercetare la realitate. Metoda de lucru e aceeasi. Confruntarea planurilor si metodelor preexistente si critica lor. Însemnarea problemelor esentiale care revin în fiecare sistem si apoi rânduirea lor logica. Rând pe rând, sunt cercetati: Le Play, Tourville, Roux, Vignes, Bureau si alti cercetatori monografisti si etnografi. Nomenclaturile lor sunt comparate cu planul cursului din 1910 al profesorului Gusti. Si cam pe aproape de Pastele anului 1925, planul cercetarilor e gata. Îndata dupa Duminica Tomii, profesorul D. Gusti, d-l Vladescu-Racoasa, asistent, si studentii: C. Constantinescu-Mircesti, D. Prejbeanu, D. Georgescu, Gh. Popescu-Goicea, Ioan Costin, Gh. Dumitrescu, P. Ionescu, Ion Belcin, I. Decusara, V. Cârlogea si cu mine, ajunsi curând de pe urma de Alex. Popescu, pornesc catre Goicea-Mare din judetul Dolj, în cea dintâi cercetare monografica. Aceasta expeditie de zece zile a "Argonautilor" monografiei în cautarea "lânei de aur" a realitatii românesti deschidea o epoca. Cercetarile echipelor arheologice ale lui Pârvan, care luptau sa reconstituie, dupa ramasitele pastrate în pamântul adânc si neprefacut al vechei Dacii, chipul vietii sociale si sufletesti a stramosilor nostri, vor fi întovarasite, de acum, de cercetarile echipelor monografice ale prietenului sau, luptând sa reconstituie, dupa observatiile facute direct asupra asezarilor, portului, credintelor, obiceiurilor, îndeletnicirilor, nadejdilor si ostenelilor oamenilor de la tara, chipul autentic al românului de astazi! Cercetatori singuratici ai acestor lucruri mai fusesera desigur, dupa cum mai fusesera si cercetatori singuratici ai trecutului istoric. Pentru întâia oara însa, în stiinta sociala româneasca, se înjgheba aici o munca de echipa. O munca în colaborare, zi de zi, între cercetatori specializati în ramuri deosebite, care-si propuneau sa înteleaga împreuna, ceea ce în fapt traia ca un tot, dar nu fusese pâna atunci înteles decât în fragmente... Convins ca o cercetare sociologica nu este posibila decât prin colaborarea specialistilor, din nefericire la noi înca nedeprinsi cu munca în comun, Dimitrie Gusti pornea cu studentii sai ca sa-i formeze la aceasta munca. Împartind rolurile strict: cosmologia: Prejbeanu; biologia: Georgescu; psihologia: Costin; istoria: Popescu-Goicea; economia: Dumitrescu; manifestarile spirituale, limba si obiceiurile: Constantinescu; literatura si arta: P. Ionescu; religia si moralitatea: eu; manifestarile administrative: Belcin; economia si manifestarile politice: Vladescu-Racoasa - si rezervându-si siesi cercetarea "socialului" ca aspect special, si conducerea generala a echipei -, D. Gusti a izbutit, în zece zile de munca, daca nu sa înfaptuiasca cea dintâi monografie sociologica (pâna acolo va mai fi drum), cel putin sa masoare greutatile si sa jaloneze calea înlaturarii lor. Mi-aduc aminte, ca acum, de seara în care, în vagonul-restaurant al trenului care ne aducea înapoi în Bucuresti, Profesorul a multumit echipierilor pentru munca înfaptuita. Multumirea lui, ca totdeauna, era sobra. Dar în ochii lui era o bucurie greu de asternut în scris. A vorbit masurat, recunoscând greutatile drumului de strabatut, dar a vorbit cu caldura si entuziasm launtric. Vedea crescând frageda întreprindere stiintifica si multiplicându-se în zarea satelor numeroase pe care le strabateam din fuga. Si harta pe care studia devenea vie, aratatoare a unui viitor pe care l-as închipui în vis, daca nu l-as fi vazut aievea. Întorsi în Bucuresti, munca a a urmat fara preget. Eu am plecat apoi în Franta, pentru studii. În timpul verii, primeam vesti. În 1926, din Rusetul Brailei; în 1927, din Nerejul Vrancei. În vara anului1928, am a gasit echipa la Fundul Moldovei în Bucovina. Eram acum peste patruzeci de insi. Si, printre noi erau specialisti încercati în disciplinele necesare ansamblului cercetarilor monografice, care consimtisera- prin ce minune? - sa iasa din turnul de fildes al preocuparilor lor, spre a lucra laolalta. Fireste, se muncea înca mai mult paralel decât împreuna, si destule greutati întâmpina colaborarea la tot pasul. Dar voia buna a tineretii biruia. Era acolo d-l profesor Rainer, cu asistentii sai de la Institutul de Anatomie si Embriologie din Bucuresti, pasionatul cercetator al "omului" si al "formei lui vii", om de vasta cultura, adânc gânditor, ingenios nascacitor de metode. Era profesorul Brailoiu, secretarul general al Societatii Compozitorilor Români, minunatul cunoscator al ariilor de raspândire ale cântecului românesc, pe atunci la începuturile "Arhivei" sale. Era profesorul Georgescu Breazul, muzicologul erudit, cu aparatele lui perfectionate de înregistrare. Era - eu îl întâlneam la lucru întâia oara, caci întâlnirea în treacat în curtea Bibliotecii Nationale din Paris nu-mi lasase nici o amintire clara - H. H. Stahl, arheologul trecutului nostru nescris, pastrat numai în obiceiuri, zicatori, masuratori si curele de mosie, pe atunci îndragostit de Vrancea, care stia sa faca sa vorbeasca muntii, apele, vaile, codrii si casele, dezvaluind întelesuri nebanuite lucrurilor celor mai obisnuite. Era Traian Herseni, constiincios, neobosit, putin timid, pe atunci proaspat licentiat în filosofie. Si, pentru întâia oara, întâlneam la lucru, alaturi de cei ramasi din vechiul grup al "Sociologilor din dreapta Dâmbovitei", Xenia Costa-Foru bunaoara, si pe studentele si studentii mai tineri: Domnica Paun, Elisabeta Constante, Marcela Focsa, Paula Gusti, Maria Darmanescu, Maria Negreanu, Elvira Georgescu, Nicolae Argintescu, Ion Costin, Ion Zamfirescu, C. Cront, G. Burdun, Marin Popescu-Spineni, arhitectul Armasel si atâti altii. Erau, în sfârsit -last not least -, Alexandru Claudian, cu sotia, proaspat cuceriti pentru cercetarile monografice. Deasupra tuturor era însa Dimitrie Gusti, vesnic atent sa surprinda un fapt nou, vesnic preocupat sa organizeze totul, iscoditor, îndraznet, cercetând totul,vazând totul, îndrumând totul, cu o vorba, cu un sfat, cu un îndemn, când trebuia, sau, tot când trebuia, cu o mustrare. Campania aceasta a întrecut în amploare tot ce se lucrase pâna atunci. Fapt mai însemnat, pe lânga cercetarile propriu-zise, pe teren, o echipa formata din Prejbeanu, Costin, Stahl si cu mine a lucrat pe îndelete, cu Profesorul, la întocmirea noului plan de cercetare, pe care l-am întins pe pereti în nenumarate tablouri sinoptice în ziua "expozitiei" si a serbarii de sfârsit! Din tot timpul cât am lucrat cu profesorul Gusti, aceasta este perioada în care am stat cel mai aproape de gândul lui. Pe baza acestui plan, cercetarile au continuat, dezvoltându-se mereu si interesând tot mai multi studenti si cercetatori, în 1929, la Dragus; în 1930, la Runc; în 1931, la Cornova; în 1932, iar la Dragus, ca si în 1933; iar în 1935 si 1936, la Sant. Felul în care s-a precizat mai târziu tehnica cercetarilor monografice a fost descris în chip amanuntit de d-nii Herseni si Stahl în volumele consacrate acestei probleme. Nu e locul sa insist aici. Ajunge sa spun ca, întorsi de la Fundul Moldovei, Profesorul m-a însarcinat sa conduc primul meu seminar, consacrându-l formarii elementelor necesare echipelor monografice. Seminarul meu a fost cel dintâi în care s-a studiat planul de lucru, cu toti studentii, divulgându-se tuturor metoda Profesorului. Mai târziu, acest seminar a fost preluat de H. H. Stahl, care îl face, tot mai adâncit, pâna astazi; iar eu am trecut la "Sociologia generala", pâna la venirea lui Traian Herseni din Germania, când acest seminar i-a trecut lui, eu ramânând numai la cel de etica. În tot acest interval de timp, în care studentii mai rasariti ne ocupam sa înjghebam "monografiile", seminarul general era facut de Profesor, iar proseminarul obligator pentru studentii anului I era dat în seama d-lui conferentiar N. Petrescu, si mai târziu d-lui Al. Claudian. Tema proseminarului era comentarul textelor lui Tarde si Durkheim, de curând traduse în editura "Cultura Nationala", aflata sub îngrijirea Profesorului. Pe masura ce cursul se dezvolta, lua si seminarul o dezvoltare tot mai mare, asa încât în curând va fi împartit pe materii, în cicluri succesive, pe ani si pe sectii. De la 1933, seminarul pentru anul I, cu studentii de la toate specialitatile, e facut de Traian Herseni. Tema acestui seminar este enciclopedia stiintelor sociale si înfatisarea lor, cu problemele respective, în prezentarea sistematica a profesorului Gusti. Seminarul pentru anul II e bifurcat. Studentii specializati în filosofie faceau cu d-l Vladescu-Racoasa, pâna în ultimul timp, seminar de sociologie si etica, studiind, cu toata amanuntimea bibliografica, o problema speciala: Individ si societate. În ultimul timp, d-l Vladescu-Racoasa face seminar de sociologie politica. Studentii de la istorie, geografie si folclor fac seminar de sociologie monografica cu H. H. Stahl, cercetând metoda de lucru în monografie si aplicatiile ei. Semnatarul acestor rânduri face cu studentii din toti anii de la specialitatea filosofie care dau examen de etica, seminar pentru aceasta stiinta, alternând, câte un an, studiul istoric al doctrinelor cu acela sistematic al problemelor acestei stiinte. Pentru studentii cari prepara licenta în sociologie sau etica, precum si pentru cei care se prepara pentru doctorat, profesorul Gusti face un seminar deosebit, de specializare. Acest seminar este închis. Nu sunt admisi decât studentii care se disting la seminariile preparatorii. În fiecare an, acest seminar cerceteaza o problema anumita, în toate amanuntele ei, comentând toata literatura respectiva. În ultimul an s-au studiat Manifestarile spirituale. În afara de aceste seminarii, tot pe lânga aceeasi catedra e socotit si seminarul de estetica al d-lui Tudor Vianu. În fapt, însa, cursurile si seminariile d-sale sunt independente de celelalte. Cum vedem, seminariile profesorului Gusti sunt azi o vasta întreprindere stiintifica , în care studentii sunt pusi sa-si încerce puterile în cercetari concrete tot mai grele, sub îndrumarea directa a titularului, sau a asistentilor, pâna ce ajung sa poata lucra singuri. Atunci sunt trecuti din seminar în una din numeroasele întreprinderi care întregesc activitatea acestuia conduse de profesorul Gusti. Seminariile profesorului Gusti sunt deci institutii deschise în afara. Trecerea din ele, în sectiile diferitelor institutii sociale organizate de Profesor, se face pe nesimtite. Exista deci o penetratie continua între activitatea seminariala si activitatea institutelor prin care studentii îsi întregesc pregatirea intelectuala! Lucrul acesta împlineste dezideratul exprimat în lectia inaugurala a cursului sau din 1910. N-as putea încheia aceste rânduri consacrate seminarului profesorului Gusti fara a vorbi nimic de atmosfera care domnea în el si de relatiile acestuia cu studentii sai. Prietenia ce leaga oamenii care întreprind un lucru împreuna nu e rara. Amintirea experientelor comune, constiinta împartasirii aceluiasi ideal, nevoia ajutorului reciproc, pentru învingerea obstacolelor întâlnite-n drum, solidaritatea împotriva atacurilor pornite din afara, creeaza, pe nesimtite, între colaboratorii oricarei întreprinderi omenesti, o comunitate de sentimente greu de destramat. Dar, foarte rar, aceasta comunitate ajunge sa cuprinda laolalta pe conducatori si condusi. Timiditatea fireasca a celor multi, sentimentul distantelor sociale, deosebirea de vârsta si de formatie creeaza de obicei între unii si altii o prapastie, chiar atunci când lucreaza împreuna. Unul din marile daruri ale lui Dimitrie Gusti, ca profesor, a fost sa stearga aceasta deosebire. În relatiile lui cu studentii, niciodata nu i-a privit autoritar, de sus: ci totdeauna ca persoana fata de persoana. Astfel, în jurul seminarului s-a constituit cu vremea o adevarata familie spirituala. Ani de zile, profesorul Gusti i-a purtat de grija, parinteste. Nu numai când era vorba sa-i dea sprijin în munca ei intelectuala, dar si când era vorba sa o sprijine în viata ei de toate zilele. Casa lui, biblioteca lui, recomandarile lui, relatiile lui au fost totdeauna la dispozitia studentilor. Staruinta lui nu si-a preocupetit-o niciodata pentru ei, când a fost nevoie de un cuvânt pentru ca sa li se deschida o poarta. Dar a facut-o totdeauna camaradereste, cu acel sentiment degajat, care nu creeaza nici un sentiment de jena celui obligat. Daca, uneori, a putut trece pe lânga unii oameni fara sa se intereseze de ce e în sufletul lor, ci mai mult de ce au de gând sa faca, nu i s-a atras o data atentia asupra cuiva, fara sa nu-l fi luat numaidecât în seama. Exigent, fireste, ca orice îndrumator, pâna a ajunge "piatra de încercare" pentru unii; dar în fond generos si bun, Dimitrie Gusti n-a sovait niciodata sa-si puna obrazul pentru altii, atunci când un lucru i s-a parut drept. Singurul lucru ce i s-ar putea reprosa este aceasta bunatate excesiva, care-l face slab, ori de câte ori e silit sa spuna cuiva o vorba de descurajare si timid, în fata oricarei dezaprobari, asa cum sunt naturile cu adevarat sociabile. Astfel, în pustiul însingurarii la care se izoleaza majoritatea intelectualilor români, Dimitrie Gusti reprezinta un liman, un centru de atractie si de putere. Bunatatea aceasta nu i-a adus întotdeauna recunostinta ce i se cuvenea; stiut fiind ca aceasta floare rara e apanajul sufletelor alese. Ci multi din cei pe care i-a îndrumat, sau carora le-a deschis o cale în viata, ori i-a impus, sau poate chiar i-a salvat de la moarte, hranindu-i cu lingurita, nu s-au sfiit ca, odata ajunsi, sa se întoarca împotriva dascalului lor spre a-si realiza ambitiile sau socotelile proprii. De toate aceste neajunsuri, Profesorul nu a scapat, pentru ca întotdeauna, mai mult decât individualitatea oamenilor, l-a preocupat personalitatea lor, adica ceea ce puteau face; iar oamenii sunt asa alcatuiti încât prefera sa fie pretuiti pentru ei însisi mai mult decât pentru misiunea lor. Fireste ca eticianul cunoasterii si iubirii de sine i-a înteles, si a surâs, nu fara oarecare amaraciune; dar constiinta misiunii lui si larga lui simpatie "iubitoare de viata si oameni" l-au facut sa-si reverse asupra altora grija parinteasca a formatiei lor intelectuale. XI. APLICATIILE SOCIALE ALE SISTEMULUI. ORGANIZAREA VIETII UNIVERSITARE Fisiere, biblioteci si centre de documentare Programul studentesc Opera de Ajutorare Oficiul Universitar Cooperativa Studentilor în Litere Calauza studentului Ancheta asupra vietii universitare În afara activitatii universitare propriu-zise, profesorul Dimitrie Gusti a desfasurat, în universitate, ca si în afara de ea, o intensa activitatea culturala si politica. În ce masura aceasta activitate are legatura cu învatamântul sau universitar, ne propunem sa cercetam în paginile urmatoare: Vom urmari aceasta activitate în trei directii, care privesc: 1. organizarea vietii universitare, 2. organizarea cercetarilor sociale, 3. organizarea vietii culturale. Reforma vietii universitare nu putea sa nu ispiteasca, în primul rând, pe Profesorul de curând întors din strainatate, cu ideile pe care le-am vazut în primele pagini ale acestui studiu. Pentru el, universitatea era prima unitate sociala cu care se întâlnea direct. Activitatea ei îl interesa deci prea de aproape, pentru a nu o judeca în raport cu idealurile sale etice si pentru a nu-si propune imediat s-o reformeze. Am vazut, cercetând lectia lui inaugurala, care sunt ideile sale asupra învatamântului social, asa cum era predat în scolile superioare românesti, si asupra misiunii pe care o atribuie el acestui învatamânt. Am vazut, de asemeni, ce caracter întelege Profesorul sa dea cursurilor si seminariilor sale. Am vazut, în sfârsit, ce a realizat din aceste idei. Nu putea însa ramâne neîndreptat cadrul însusi în care urma sa se desfasoare învatamântul social, universitatea. Principiile reorganizarii universitatii sunt cuprinse într-o lectie, azi greu de gasit, consacrata acestui subiect. Ideile din aceasta lectie au fost reluate mai târziu, în Planul de organizare a vietii studentesti, alcatuit cu studentii în 1923, precum si în alte doua studii, intitulate Universitatea sociala, din 1927-1928. Ele vor fi realizate mai întâi în proiectul de organizare a Universitatii Daciei Superioare si apoi în institutiile create de pe urma programului studentesc. Ca întotdeauna, sensul reformei universitatii trebuie cautat în functiunea ei sociala, care este aceea de a pregati elitele creatoare de cultura si conducatoare ale natiunilor. Ca atare, organizarea învatamântului universitar nu trebuie sa tinda la înmagazinarea de cunostinte, ci la formarea personalitatilor creatoare de valori folositoare societatii. Pentru aceasta, universitatea nu trebuie sa fie o fabrica de diplome, ci pregatirea universitara trebuie sa devina o adevarata misiune etica, misiune care sa cuprinda întreaga viata a comunitatii studentilor cu profesorii, a acelei Alma mater pusa în slujba creatiei, a natiunii si a omenirii, care este Universitatea în sensul ei esential. Lectura fiind principalul instrument de formatie a cercetatorilor si baza materiala a oricarei cercetari, D. Gusti va da o atentie desavârsita institutiilor menite sa înlesneasca aceasta lectura. Prima concretizare a preocuparilor lui de organizare universitara este acel proiect de organizare a bibliotecii seminariilor Facultatii de Litere din Iasi, studiu amanuntit, cu planuri si anexe asupra felului în care sunt organizate aceleasi institutii în strainatate. Din acel moment, gândirea lui Dimitrie Gusti va fi necontenit preocupata de problema aceasta a bibliotecilor, care va culmina în proiectul iesit din lucrarile sectiei bibliologice a Institutului Social, pentru organizarea unei biblioteci de stat. Astfel, în 1923, îl vom vedea organizând, cu studentii seminarului de sociologie si etica, un fisier centralizator al tutulor cartilor de sociologie, etica si politica aflatoare în bibliotecile publice din Bucuresti. Mai târziu, în timpul decanatului sau, proiecteaza, prin Oficiul Universitar, înfiintarea unei sali de lectura, cuprinzând toate ziarele si revistele periodice, puse la dispozitia studentilor. Ceea ce nu poate înfaptui în universitate organizeaza însa, în curând, la Institutul Social, unde creeaza o sala de lectura, care cuprinde toate periodicele importante din domeniul stiintelor sociale particulare, sociologiei, politicei, eticei. Ideea bibliotecii nu-l satisface însa pe deplin. Ceea ce urmareste necontenit este înfiintarea unui vast centru de documentare sociala, a unor vaste arhive sociologice, care sa centralizeze întreg materialul documentar, intern si comparativ, necesar pentru pregatirea legislatiei. Daca ideea acestui centru de documentare e, în mintea Profesorului, perfect definita, realizarea ei nu si-a gasit înca o formula definitiva. A încercat-o totusi, cu ajutorul colaborarii dintre Institutul Social si Fundatia Rockefeller, sau Fundatia Carnegie, dornice sa înfiinteze în Bucuresti centre de documentare sud-est-europeana. Organizarea bibliotecilor si a izvoarelor de informatie stiintifica nu e singura preocupare reformatoare a profesorului Gusti. Când, în 1923, izbucnirea grevei studentesti descopera criza adânca, de la baza învatamântului universitar românesc, Dimitrie Gusti gaseste un prilej neasteptat sa aplice principiul sau de cercetare directa a actualitatii sociale cu studentii seminarului sau. Programul rezultat din aceste studii cuprinde, în germene, ideile tutulor reformelor universitare si tutul