ION JURCA ROVINA OSPĂȚUL SOLEMN *************** I 1 Tu prima-mi vii în gândul dimineții, neînsorit mi se deschide anul! Din somn, de la fereastră, întâmpinându-te, cireșul în sânge-mi s-a mutat cu floare, -- ce zi, ce an începe din bucuria luminii, Doamne? 2 Semn de întrebare-i ziua, fără tine, afară, cerul e gri cu var, sufletu-mi -- batistă albă -- îl șterge, chiar de-l sparg, în cleștarul aerului clar să te vezi, când vii, de azi. 3 Din două numere, mereu... cu mine mă adun, din mine te scazi, cu eul rămas trec în înmulțire, tu mă împarți -- două operații, repetabile cuiva dăruite rezultate două, mereu fericitul rest rămânându-ne nouă. 4 Pe această strălucire de soare îți scriu cu dăruirea ce-mi curge din lumină, cu norii în baia cerului, albă, cu raza privirii care pe foaia ruptă din steaua singură aseară chipul îți desenează. Poartă-mi cu tine această zi atât de trează. 5 Când vii, sfidezi poezia, dar împacă-te cu această vie ființă neîntrupată care te aduce-n mine din orice depărtare și ne ține în cuvintele ei din brațe când gerul ne însingură singurătatea. 6 Azi parcă îmi șoptești primăveri, frunzele iernii sunt atât de verzi, fructele se nasc, sâmburii strigă în carne. 7 În timp ce noi mir de lumină trecem prin vămi, sfinții, surâzând, ne servesc libertate din prețul de taină. 8 Inelul iubirii nu-ți stă pe deget ci pe gândul din aer, și zăpada îți toarce melancolia cu degetul vântului în vaier. 9 Sărutul e miez din fruct, din noi : două fructe, iarna, se sărută pe buzele noastre, neîntrerupt. 10 Soare cald, neliniștea-mi trează, de ce dai cu fulare-n primăvară? știu, ai vrea să sângerezi cu pumnul un nor de zăpadă. 11 Ziua nu pleacă senină dacă nu-mi ucizi în palma ei bucurie. Acum, în stelele nopții ziua întârzie -- ai lăsat seara în marginea ei și ai fugit cu lumina la mine. 12 Ne căutăm în zori să ne sorbim prima licărire din priviri și stropul de neant din clipa de rouă. 13 Zilele fatale deschid răni pe care numai zile de învieri, când vin, ni le vindecă pentru alte zile cu săbii în mâini. 14 Fericirea abia gustată se pierde în neant, ci bine că ne plantăm în stele, împerecheate semințe de ierburi și durere. 15 Mijloc de lună, plin ca o cupă, amforă de clipe ți-e trupul -- o ridic trofeu deasupra aurei hrănitului din tine eu. 16 Singuri, heruvimii iernii, în flori de ger, stau retrași pe creanga acestei vineri, numai unul sabia-i de argint tainic o întinde poetului -- oare în palma îngereștii zile ce i-a dictat cu vârful sabiei de noi să scrie? 17 Am trăit o zi în plus, plecând prea înainte, în timp, e ca și cum am cădea în amintire, fără a ști acum ce ne aduce din azi, din ieri adevăratul mâine. 18 Zi a zăpezii, imensitatea lăcrimează alb, întind palma gânditoare spre tine -- ce blând o pătrunde viscolirea... 19 Poftim libertatea, precum o cupă prea plină, bea ! îți torn și libertatea mea, bea libertate, bea și îți îmbată sângele liber să mă ningă. 20 Nu mai plec, azi, lângă trupul tău, pe foaia iernii albă cu mâna mea închei un pact nici măcar un pas în Univers, fără brațul tău să nu mai fac. 21 Parcă mă înfășor cu un șal cald de călătorie -- sufletul tău pe care-l port când gerul viscolește fericit în oasele îndrăgostitului din mine. 22 Te-ai îndepărtat ori numai soarele s-a dus spre sud ? dacă albastrul coboară și mi se uită pe fereastră oare ceva din taină am să pierd ? 23 De nu ne-am ucide surâsul blândul surâs în care ursitoarele își scaldă ziua plânsul. 24 Ia un semn de întrebare și coboară spre noi o stea -- cu razele ei întâlnindu-ne oare își va crește lumina în slăvi sau neatinsă își va urma spirala rece nepăsătoare la îndoială și teamă și la flacăra emoției din coastele noastre ? 25 Mă mușcă astăzi cerul ca un câine -- și mușcătura ta... ce mult sânge ! 26 Iubirea fără speranță-i suferința orbului... noi orbim în noi în fiecare netrăită clipă un fir de lumină. 27 Așteptare tăcută, împarți cu mine umbra chiar pe jumătate, gândurile vin în vertebrele noastre să se mintă. 28 Ești fulguire de zăpadă trecută în mine să viscolească și alb să ardă. Ce iarnă întrupată ! Ninge cu voluptate -- azi am ieșit amândoi cu Dumnezeu pe stradă. 29 Întreține această ispită de sfințenie înfrigurată cu îngenunchieri fericite pe lacrimi de taină. 30 ,,Nu uita florile cerului, nu uita oasele noastre, în aceeași grădină, în aceeași noapte..." Nu înțeleg : parcă mi-ai șopti ca în viață, de dincolo de moarte. 31 Te-am lăsat să citești în mine ca într-o carte și ai plecat -- ai luat cu tine clipa care te întoarce ? II 32 Ziua în care gândesc în gândul tău, ziua în care intri în umbra mea și eu pășesc în pasul tău, androgin, împlinise-va-n iubire eul în eu dispărând. 33 Bucuria ne stă în îndoieli -- te-ai trezit în mine, și, azi, în răsărit de două ori îndoielii mă voi fi dăruit. 34 Nețărmurită lumină, parcă o gură de ceruri suntem noi și sufletele noastre stând în Univers de la amiază, la cină. 35 Sufletul ia de pe masă suflet, trupul de pe masă ia trup, cu o cupă bem din sânge prefăcutul vin, cu altă cupă din lumină bem sânge -- ne hrănim... 36 Dacă mi-ai fi cupă, dar cupă îmi ești, închin și te umplu cu tine de câte ori sorbindu-mă te verși. 37 Iartă-mă că ție mă închin -- vreau să mă căiesc și n-am iubire decât în fața ta pentru umilință. 38 Unul de celălalt ne ținem și când ființa ne cade în neant -- de-atâta unire și trupurile noastre de noi se despart. 39 Duminica ne prinde de mână și ne însoțește o zi sfântă a fugit din calendar, e nebună ! va fi băut în zori răsăritul din noi. 40 În amurg, chipul mi-ai spălat cu sărutul pe cer -- o noapte albă, cu soarele pe genunchii tăi, în noi s-a sfințit. 41 Dinspre ieri spre azi cineva din ființa ta m-a trecut -- oare eu sunt cel care ieri am fost întuneric și azi m-am înstelat ? 42 Zilele trăiesc din regăsirea luminii; Săgeată prin cerc de uitare iubirea e ziua luminii din noi cât timp i-o regăsim. 43 Astăzi, nefățarnic, am discutat cu mine, în contradicție cu dreptul moral, despre dreptul divin al iubirii și am înserat în hotelul stelar cu tine. 44 De câte ori ne regăsim în calendar se face vineri -- ziua care ne desferecă taina și ne cinstește păcatul divin. 45 Melancolia bătută ca un cui în osul nopții mă luminează, mâna ta pe frunte ar smulge gândul de pe cruce. 46 Iarăși călătorie spre tine mi se vestește ziua, heraldică duminică în șa rece de centaur. 47 Glasul tău vindecă vocale, dar vestea rea îmbolnăvește cuvântul -- vorbește-mi să-l pot vesti. 48 Suferim timpul ce ne desparte, în piețe, ceasul răstignește între iubiți distanțe. 49 Cea mai de preț bijuterie ? râd și între sâni îți las medalion un înger singur citindu-ți singur o lungă, nesfârșită rugăciune. 50 De atâta înger și rugă ți se învenină sânii -- învie șerpi în frunze și vine Dumnezeu, în cer ascuns, la noi pe buze. 51 Cred că pot mușca dintr-un măr de veșnicie numai când șarpe sunt -- îndurat de tine. 52 Ca o veste, primăvara intră dezgolită în iarnă, e atât de verde vântul, -- ai venit înflorind prin zăpadă. 53 Duminica lângă tine e duminică-n oglindă -- și lumii pe suprafața-i cenușie văd numai albul de veghe al nuferilor. ori el are filele albe ?! 54 E fals, iluzie, că zilele revin, dacă pierdem o zi, în noi un gol găsim -- e nerepetabilă clipa, dar ai alb așternutul zilnic s-o primești ? 55 Aștept ziua să se deschidă cu tine în mirări de rouă -- aceasta îmi este iluzia, cu ea străbat orele prin mine, cu ea mă strig nopții, care a pornit și vine, în prag. 56 Se întâmplă să nu regăsesc o zi -- dacă tu treci prin ea când lumina-și cerne știu că mi-o aduci în înviere. 57 Ce întrebare -- dacă și iubirea, obosită, adoarme ? iar mai departe : și cum ne visează ori ce coșmaruri are ? 58 și ce își notează iubirea în jurnal despre noi ? ori el are filele albe ? 59 Un strop de uitare cade astăzi din cer pe cerceaful unde trebuia să înflorim; 60 Cu această unică zi, pătrară, ne regăsim în corectarea orelor, timpului din noi ce ordonat se sfarmă. III 61 Nu e nici o iarnă, e numai o pătură de oboseală -- ne iubim într-un somn de iarbă. 62 Dorința, și ea visătoare, te dezbracă și te ninge albă la mine pe mâini -- sărut și mănânc zăpadă. 63 Iubirea ne poate mereu regăsi dacă uitarea nu-i prinde vreo strigare -- Dăinuire, ce prăpastie zidești lângă tine ? 64 Cel mai curat e gândul neprihănitul gând negândind c-ar putea fi și el convertit de gândul trădării zâmbind. 65 Păpușa -- poftim un dar pentru tine, să te joci de-a neuitarea, învaț-o să viseze în locul tău nemurirea. 66 Lumină în surâsul trupului să-ți fie eșarfa cu care îmi atingi umărul când cobori cu soare în brațe spre mine. 67 Întoarce-te din iluzie te apropie în miraj azi să ne spălăm în eter cu salivă și vin amar. 68 Dacă te-ai scălda în valul bucuriei ce se înalță din mine în mările cerului Afrodită te-ai vedea, înspumată, venind; 69 Parcă-mi ești un descânt pe care încep să-l rostesc seara, dimineața pretutindeni, oricând; 70 Nu pleca, iar să mă rog de întoarcerea ta -- uite, îți trimit un sol spre veșnicie în noaptea asta doamna Nemurire să nu mai stingă nici o stea. 71 Nu conteni să te încânți, nu conteni -- din harpa zeiței virgine răpit-am șoptirea și, curată, cântarea, din tine. 72 Am pornit să izbesc cu piciorul coșul vânzătorului de flori, dar m-am oprit în fața lacrimilor de pe trandafiri -- și brusc din vis m-am trezit -- parcă erau ochii tăi așteptând. 73 Am să-ți ies în cale alungat, chiar înaintea pașilor mei, lângă trandafirul îngenunchiat. 74 Să bem culoarea sângelui, acesta e vinul din paharul cerului singur. 75 Lângă genunchiul tău virgin Dumnezeu mă strânge de mână murmurând. 76 Mai ține, Doamne, această sfântă ispită sub pecetea tainei tale-n Univers iar noi, când ne înfiori păcatul, te iertăm. 77 Un sărut -- după ce cu dragoste ne-am răstignit în noi -- un sărut, semn că am revenit prin cer din infern. 78 În ziua de joi, apelul -- voi striga și iubirea în fiecare joi, cât timp strigării răspunde măcar ecoul ori firul de singurătate crescut din noi în iarbă. 79 Din icoană o fecioară se roagă -- pentru nu știu care acum ori pentru amândoi -- se înzăpezește și ne înalță ziua biserică albă. 80 În locul unde lumina săgetată prin noi ne sărută, îngenunchiată, calea răstigniți înviem. 81 Numai cât ne dorește, numai atât, steaua noastră cerul din noi ni-l iluminăm cu raza-i curată. 82 Stea ni se arată prin destin că noi prin legământ nu vom porni călătoria în care povară să ne fim. 83 Iată o zi fără sens, un creuzet înlăuntrul căruia gândesc și cad, mi-e teamă și divinitate pierdută în timpul gol, ce vine, bolnav te proiectez. 84 Plătim totuși în viață darul cu care ne naștem ori apoi ni se dă -- și eu plătesc acest tezaur prefăcut în iubire cu moneda făurită de fierarii durerii, în mine. 85 Ești catargul de speranță de care cu funii de zile mă leg să nu mă izbesc peste valuri de sirenica stâncă-a tinereții pe lângă care mi-e trecerea acum. 86 Din păcate, îngerii nu ne salvează, ci doar rămân lângă noi cuminți și albi de pază, până când ne facem scrum. 87 Poftim, îți fac o bucurie : astăzi inima mi-e floare -- stropește-o cu roua sângelui tău dimineața când se scutură fluturii de raze. 88 Babele citesc spre Paști psaltirea primăvara stă de vorbă cu învierea mă tem să nu se hotărască pentru păcatul din noi vreun blestem 89 Șoaptele ne sunt de ajuns să ne clădim credința, să-i aprindem o flacără iubirii în turle, mai sus, până când pe buze ne adorm cuminți. 90 Câtă dorință, atâta taină -- stupii din noi îndulcesc mierea cu spaimă. 91 Fiecare iubire duce cu ea un mister care, odată trădat, ucide -- nu te întoarce, s-ar putea să descoperi urme de sânge. IV 92 Coboară-mă, aprilie, din icoana altarului din mine, în floarea zilelor tale -- vinovat de primăvară -- să îngenunchez cireșilor din calea iubitei cerându-le o lună de iertare. 93 Îngerul cu sabia, îngerul care ne trece steaua prin vid ne sângeră inimile -- e timpul când trebuie să înflorim. 94 Ce a fost azi cu noi ? primăvară, desigur, înviem... un anotimp cu miere și flori buze dulci înviem în catedrale. 95 Parcă aș avea dreptul să te aștept până se întorc florile în grădini, eu, cel care, în ascuns, pândește fructul cu miros de paradă. 96 Ce făurim astăzi din albastru ? o oază, o insulă, o veșnicie sau o rochie transparentă, bleu-ciel ? știu : fragilul, inexistentul, precum un cer, unicul nostru inel. 97 Repetăm ziua de ieri -- luni -- o să ne înșelăm cuminți că de azi, marți, nu mai sfidăm cetatea și nu ne mai facem din nopțile ei umbre de nebuni. 98 Reumatism -- clipele de indiferență adunate în suflet și oase caută-mă în brațe și mă învie prin acest aprilie cu lacrimi fericite în mugurii cireșilor singuri. 99 Primăvara, sinucigașă, urcă soare de vară-n zenit și dintr-odată, ca într-un blestem, peste catedrală cadavre cad de ger -- iubire, la învierea ta, mă tem. 100 Există o zi în care trebuie să ne rugăm pentru durată, pentru taină; o zi în care din umilință să înflorim pentru norocul ce ne veghează -- e vineri și stăm în genunchi sub aceeași rază. 101 Printre cireșii acestei primăveri unul spre altul alergăm și nu ne întâlnim... E prea multă floare, și veșnicia care ni se scutură în sânge oarbă. 102 Din iluzie mă întorc bolnav, parcă aș traversa un spital; aștept să treci cu un cireș pe cerul alb. 103 O zi în care nu te-am adus în vers -- o filă albă după care pornește prin vânt cuvântul ce trebuia să-ți șoptească un sens, o silabă, înainte de a fi pe crucea poemului înscris. 104 O păpușă e bolnavă, o păpușă aduce mâncare și amândouă, triste, se leagănă în târg pe aceeași sfoară -- de care lumea trage, oarbă. 105 Evadare din bâlciul schilozilor cad să-ți regăsesc chemarea și pleoapa îngerului pe care a scăpat-o din cer când m-a fulgerat la sânul tău în Infern. 106 O zi de dragoste ne poate da un semn de amăgire fericită -- înainte de-a pleca, mai taie-mi o felie din această clipă. 107 Eule-înger, cui să mă rog ? Aripile tale nu mă mai înalță or ai obosit de atâtea vineri ? Cădem și ne târâm cu iubirea în noi, pe frânghii. 108 Un râu albastru, săgeată, curge prin soare, se revarsă în lumină, cascadă, -- se prăbușește în mine o speranță. 109 Uneori norocul te aduce târziu încât eu am ajuns cu mine mult prea departe. 110 Zilele senine în cer, din eter cineva fulgeră teama în mine și încet cu mâna ta curată mângâie neînțelesul etern. 111 De un semn are nevoie și în această zi prea tăinuită iubirea care ne cere din priviri ofrandă o rază chiar dacă lumina-i din noi sângerează. 112 Ploaia s-a dus suptă în sus, privește : cerul e plâns, nu are pentru noi curcubeu -- nu e scris, sub arcu-i multicolor, azi să ne săgetăm într-un zeu. 113 Ce sete de șarpe în gând ! scaldă-te cu flori în râul mângâiat de piatră însetarea să mi se prefacă, cu plânsul pietrei, în apă. 114 De dimineață, soarele călătorește cu mine senin spre amiază dă-mi ochii tăi să vezi, din mine, azi, ce limpede se vede singurătatea în lume. 115 Întinde mâna, înlătură vălul acestei zile anonime și coboară surâsul tău să lumineze în fereastra străinului din mine. 116 Zorii Învierii. Prin ploaie de îngeri gândul îmi pleacă spre tine. Îngenunchez în altarul dimineții și mă rog când lumea trece cu paște : Isuse, binecuvântează iubirea și iartă-i, în biserica noastră din fecioară zămislită, preacurata vină ! 117 Ne dorim... Apropierea oprită, fecioară are gust al ei, de fruct mustos și cină răstignită de Christos. 118 O stea, fericito, la noapte din arderea sufletelor noastre și lumina din oase, o stea, în oftatul cerului, se va naște. 119 În aprilie, parcă m-aș întâlni cu tine în decembrie -- e ca un gol imens prin care eu alerg să-ți pun în palmă o floare înghețată, de cireș. 120 Neliniștea începe când se stinge îndepărtat mirajul și nisipul ne mușcă de tălpi și ne mai vedem în oglinzi de deșert oaze-albastru sângerânde; 121 Nici măcar un înger nu are cum cuprinde nemăsurarea timpului și eu mai sper ca la tine pe genunchi, peste veșnicie, chiar astăzi sărutul înviere să-mi ajungă. V 122 Aș vrea să rămân, mai presus, senin, dar cum să-mi sculptez în lutul îndoielii un soare ? doar dacă te-ai preface în palma mea înrourată rază sub ploi de mângâiere 123 Un gând aruncat peste bord înoată prin aer și val înspre tine În larg o să ceară să-ți fie catarg. Ai grijă : când se va lepăda de mine, va cânta cocoșul dintr-al Afroditei val. 124 Ce se întrupează din șoaptele noastre : un fluture alb, o mare albastră, o stea, un fir de iarbă ? ori un somn adânc de cenușă din care Pasărea Phoenix absentează ? 125 Și ce ni se naște din bucuria trupului dacă e luna mai : o primăvară ? Îți spun : aici o să ne culegem, în fericita floare -- decolteul iubirii unde fructele înfometați ne visează. 126 Ne scăldăm în izvoare, ne ungem cu smirnă de stele, parcă am fi două lumânări. în mâinile noastre de rouă. 127 Fii prada mea în cuvânt, în biserica lui, icoană, să pot instaura rugăciunea literelor și îngenunchierea sfintei silabe. 128 Un înger, vineri, șapte mai, bea lapte de floare cu noi -- întreabă-l : de ce după fiecare înghițitură îi clănțăne gândul ? 129 Schimbă-te în cer și apă, mi te arată Afrodită sub văl de Fecioară -- Zeul păcatului din mine pe amândouă vă iartă. 130 În curând o să părăsim castelele de nisip, în curând o să ne trezim pe plaja sângelui cu scoicile din rană. 131 Nervii trag de noi și ne doare. Așteptăm. Ei de ce nu au un pahar de răbdare ? le vom da să bea libertate, dar să nu mai tragă de noi, ca de fiare. 132 Cer senin, stropit cu nori, pe plaja fierbinte din mine trupului tău întins, de zeiță, nepăsător și moale, i se coace sexul în căpșunile din soare mușcă, Doamne ! 133 Țipătul pescărușului scutură salcâmii în paharele ciocnite de valuri, Pe strada unde ne-am iubit în picioare ne mai latră o javră cu salivă și Lună bolnavă. 134 Parcă îmi faci din rană aripă... Frunză de cer, miez de buze, lacrimă de țâțe, aud cum zbor din palmele tale, tăciune. 135 Dezleagă-mă : când iubim, de ce ne întrebăm câtă dumnezeire e în noi, cât suntem noi în el, Dumnezeu, când în brațele lui sfâșiați ne strigăm ? 136 Un oftat din șoapte ne va rămâne pe pâine, pe inimă, pe mâini, pe ultima privire, chiar și pe cuvântul care va evada din noi, devastat, ca dintr-o răscitită carte. 137 Spune primăverii să nu-mi mai taie mieii și macii în sânge și lacrimii tale îi spune să nu-mi mai spânzure plecarea... cireșii înfloriți se vor stinge. 138 Gândurile mi s-au făcut garduri, mai am un șarpe care le sare -- o să-ți muște urmele... otrăvitoare cărare mi-e gândul care cu mersul tău mă împresoară. 139 Te aștept lângă stâlpul de nori, poate ai să treci prin cer sau prin ploi. Simt cum mă doare pământul, am obosit... trimite-mi măcar un fulger până în ziua de-apoi. 140 Astăzi florile de salcâm m-au întrebat, nu știu, le-am murmurat numele tău și s-au scuturat, știu cum, am căzut în genunchi lângă apă și m-am rugat la o icoană de abur și fum. 141 Flori de salcâm... pe albul lor de marmură, parcă, vreau să-ți transcriu testamentul pe care, pe când te mângâiam, mi l-am scris în palmă. 142 Îngerii bat toaca în cais ne vom întâlni să topim crucea dintre noi trup pe trup răstignindu-ne. 143 Paharul trebuie sorbit la beția cinei de azi -- îl vom plăti după crucificare. 144 În cameră, pe masă felia de pepene galben neatinsă mâna îmi coboară spre coapsa ta de mireasă pe cearceaful alb din grădini abia culeasă. 145 Azi am dejunat cu desfătare din fructul de tine întins sub cuvertura de raze și pleoapa lui Dumnezeu întredeschisă. 146 Pe farfuria de argint ce acum mi-o aduci se află și sufletul tău încarnat pentru hrană. 147 Sub încântarea privirilor te dezbrac de hainele de praf și minciună, dar când să încep sfințirea trupului tău cu lacrimă de veșnicie, o fiară pleacă din mine cu gura mea să te sfâșie. 148 Inelul logodnei sexului tău amână nunta brățării de sânge și îndulcește păcatul tăinuit pentru vestire. 149 Ca un născut la tine în sânge trăiesc fără nici un adevăr, șarpe lăsat de îngeri să spună rugăciuni în trupul tău. 150 Ziua de azi -- punte peste prăpastie, voi trece pe scândura ei de lumină cu umbra ta de mână. 151 Rămâi în miezul acestui mister ca să te atingă cu buza mea Divinul -- numai eu te înalț din cer în cer... 152 Lună mai, cu florile în fructe du-te, lună mai, lehuză precum încet petala sânului mușcat mi-o desprinzi de pe buză. VI 153 Destinul meu stă liniștit de vorbă cu tine -- ți-a spus că trebuie să-ți scoți din gându-mi cuțitul înaintea ultimului strop de sânge ? 154 În iunie, Calea Lactee se revarsă peste umerii tăi și strugurii sânilor; cascadă cu buzele mele. 155 Azi ți-am intrat lumină în lacrimă și ți-a răsărit pe pleoapă o stea. 156 Din zăpadă și spumă arătându-ți suav întruparea în altarul gurii mele cineva sfințește salivă. 157 Două păpuși care se leagănă, se întreabă, se prind în brațe, se dezmiardă, se zgârie, două păpuși care se le-a-gă-nă -- nu suntem noi, nu... ci, cumva, spaima noastră Ge-a... geamănă. 158 Duminică -- șarpe de așteptare, nu mai sunt sigur pe calendare... vai, ce rimă banală naște atâta iubire, dragă fecioară ! 159 Interpretez această notație fugară : ,,Zi fără început, când cerul cade în sânge" -- ca pe o funie îmbiată de mâna ta pentru spânzurare. 160 Treaptă, pas, ușă parcă bat stropi mărunți din lacrima ta. 161 Cineva, nebunul, bâlbâitul, în jocul nostru visează cum din noi își duce șoapta la gură Infinitul. 162 Verde, ca o mare verde, pământul, ca o pășune cerul, aiurea, doar undeva, într-un strop indecis de zenit, oglinda cu icoana ta -- mi-e teamă să nu se spargă sub visul unui fir ceresc de iarbă. 163 Exact în răscrucea dintre calea astrală ascunsă și sabia drumului ce ne desparte îngerul ne apăru scriind cu degetul în aer -- semn că e scris să ne scrie, totuși, în carte ? 164 Pașii tăi cuminți aburesc în tălpile mele oglinzi și numără fire de iarbă. 165 Închină, aceasta este ziua mea -- cu numărul norocului pe dos și-al fericirii fără sens, închină cu paharul cerului, întors. 166 Ne vom înălța pe oasele noastre și pe stâncile de jad din vise -- prinde-mă de mână să-ți citesc ce-am scris pe foaia cerului de-o săptămână. 167 Aș vrea să-mi culeg din singurătate spaima și să ți-o pun în palmă trandafir -- sângele meu eliberat de frig. 168 Să ne facem din durere imn de bucurie ? Numai când ne ducem lacrima în roua ierbilor din sânge. 169 Astăzi e joi, să ne tăiem fiecare o felie de dorință și să ni le dăruim ascultând cum ne hrănim unul din celălalt... și dacă mai cere vreunul 'napoi. 170. Doamne, dacă mai ai un înger trimite-mi-l cei de până acum s-au stins în cascadele ochilor ei. 171 Nu pleca, știi că odată cu tine plec și eu din sânge și mai rămân doar în oase și în singurătatea de pe masă. 172 Desenez cu tine icoane... Ziua-i biserica unde azi ne unim ca într-o lumânare. 173 Pomului vieții tulpina o sărut, simt pielea trupului tău cum se coace în fruct. 174 Să ne hrănim, iubito, cum ne-am hrănit din priviri, din sărut ori din sex, să ne hrănim din cuvinte -- aceste atât de utile trâmbițe la ospețele aducerii aminte. 175 Ci ne hrănim din noi flămânzi săraci din smirna noastră înviați. 176 Iartă-mă că exist și cad în fața ta să mă ridic din cenușă : am stea într-un os și aripă în scrumul din ușă. 177 Trimite-ți, Doamne, un eu să guști prin el buza cupei pe care mi-ai întins-o prea plină, poate mai punem o doză de durere și de mister și o sfințim cu nebunie. 179 Îmbătat de zori, un fluture sărută roua ucisă de talpa ta ieșită cu oftatul în grădină. 180 Uită-te cum te clatini îngemănată în ochii mei și te uzi trecând prin ploaia de lacrimi mergând cu tine. 181 Spui că sărutul meu pleacă într-o lungă călătorie prin celulele sângelui tău, dar simți cum mi se întoarce pe buze în săgeta pe care arcașul cu aripi moi o trece de mii de ori prin noi ? 182 Un câine prin toate aceste zile latră de parcă nu mai latră, ci cântă de n-ar mai fi câine, ci cântăreț la stele -- singurătatea mea, iubită, se topește în nebunie. VII 183 Un eu violator e vineri aștept cu nervii pe cruci ducând din floare sângele în fruct. 184 În a doua parte din an în a șaptea lună o rază coaptă în miezul zilei mușcăm ne dor dinții, dar râdem -- în coșul cu mere ne culege râsul un zeu. 185 E iulie și nu tot ce aștern pe hârtie, precum aroma ta în dulce fruct, învie, dar bate în Cuvânt o boare de vară ca o uitată nemurire. 186 Spune-mi : când soarele Mă balansez cu tine în cer și în genune, iulie, iulie mă pogoară în mările din sânge. 187 Statura ți-am spălat cu privirea în absență... Parcă stăteai pe un fir de nisip și mușcai dintr- un sâmbure de amintire cu un zâmbet afrodit. 188 Senzația aceasta că timpul fără tine sună, atingându-l, a gol mă ține treaz să aud trupul tău pe plajă murmurându-mă în oftatul valurilor izbindu-se de mal. 189 Poate astăzi vii să mă rog în tine pentru icoană sau pentru cea născută din spuma sângelui tău, -- poftim, primește-o, Doamne, zeule, pe mările tale, în zeită fecioară. 190 Desperechere, dă-mi îngemănare. Mă leagăn între două depărtate maluri cu trupul tău; Mă balansez cu tine în cer și în genune, iulie, iulie mă pogoară în mările de sânge. 191 Astăzi preschimbă-te în înger și-mi stai de veghe până mă prefac în rugăciune și te chem în biserica unei lacrimi de lumină. 192 Te-am eliberat din gând, din brațe, poartă-ți ochii peste lume poate mă zărești venind într-o viitoare amintire. 193 O zi cu orizonturi revărsate peste margini, nu te-am zărit nici într-un nor, nici într-un cer, nici în oglinda-ți din mine, dacă vii am să cred că te întorci din veșnicie. 194 Te scriu în semn, codific sinceritatea. Adevărul e că săgeata, azi, s-a întors săgetându-mă în cuvânt. Lacăt sfânt. 195 Zi sub a cărei cifră simbolic, nu se poate întâmpla decât o vânzare ; și între noi oare ? Isuse, parcă mă întreb de pe cruce ! 196 Plecăm din noi azi, întorcându-ne joi, adică mâine, cu o cupă de soare, tu și eu ; Razele luminii de se vor sfârși, vom arde noi până într-o joi când vom pleca după o supă de amândoi; 197 Fii liniștită, în iulie se coace mărul cu mușcătura ta și a mea după ce șarpele Domnului ni se va închina. 198 Sol, un papagal din amintire mi s-a așezat în palmă -- senzație rece, de parcă timpul se întoarce cu șoapta ta într-o pasăre de gheață. 199 Te caut unde n-am pus semn să-ți ating urma unde n-am lăsat cuvânt... Zădărnicie, ce tristețe de la flacăra ta s-a aprins ! 200 Seara, prin grădini vin cu noi amintiri și lumini ca niște învieri în catedrale murind. 201 Bucură-te, -- să nu ne întunece, cum trece vajnic, Timpului i-am pus candelă Cuvântul. 202 Sărut norul care călătorește dimineața spre mare -- poate până la amiază o să-ți atingă în nisip, trupul cu umbra buzei mele ca o ploaie din infinit. 203 Te văd cum vii aducându-mi în privire în lungă zi o lumină ce nu s-ar mai sfârși... vezi, câtă risipă divină ! 204 Înfășurată în nisip amforă veșnică ești încolțită de nimic. 205 Eu îți sunt îngerul serii, de ceară -- noapte, de noapte în somnul trupului tău mă topesc într-un vis de fiară. 206 Nu e nimic cerul e croit din aripi și așteptare; tocmai de aceea o să ne facem și noi zborul într-o zi când cerul arde. 207 Într-un pahar de amar, -- picătura-i dulce când cupa buzelor noastre se umple; 208 Mă rog umbrei tale să mă ierte dacă eu, îmbrățișându-te, cu umbra mea o împreun -- în iubire, ca și în lumină, umbra își urmează stăpânul. 209 Dacă brațele noastre, încercuindu-ne, nu s-ar mai desface, dar brațel;e cad de fiecare dată pe lângă npo, infinit și se întorc peste timp ca niște aripi cu miros de nisip. 210 Zile după noi, fără trup, zile a căror lumină n-am sărutat-o la tine pe genunchi. 211 Caută-mă în vocalele pietrelor lovite de ploi unde te aștept astăzi să ne dezbrăcăm de noi. 212 Coborâți dinspre genunchi spre umeri, în noi ne strigăm și ne proslăvim eului -- demon -- înger, parcă ne înălțăm să cădem din cer amândoi într-unul singur. 213 Mă rog lângă fereastra ce o deschizi în surâs, înviat în mine pentru cuvântul nescris. VIII 214 Simbolic august, plai edenic, crește în afrodite valuri, aisberg călătorind spre noi sirenic. 215 Ceas de speranță. Singuri în rugăciunea razelor de dimineață. 216 Fulger în noi, Ne lepădăm de pământ, Plouă viață. 217 Ne-am spălat pe dințI o lună să plecăm după o clipă de nebunie. 218 Cu înaltul din ochi visăm să ne atingem cerul, iluzie cu aripi, miroase a cenușă de după despărțire. 219 Galaxii lactee, ploi de ere, stânci de jad înmormântează sirene, leagă-mă, să trec senin, de catargul unei nopți adânci de vară. 220 Aseară, pe o pagină a cerului am semnat cererea noastră pentru aventură, dimineață, în răsărit, soarele avea chip de parafă. 221 Prin grinduri de zimți, printre suliți de stânci -- castele de sfinți, parcă am fi cu raiul din noi izgoniți pentru adamice suferinți. 222 De intruși și blasfemie ocrotește-ne altarul, piatră albă, într-un ochi de ceară o să-ți lăsăm o lacrimă de apă vie 223 Nu privi în urmă : prăpastia ne schimbă cerul în propria-i oglindă. 224 Ne uităm din pragul casei la o stâncă ; Luna coboară, ca într-un lac, în cascada lacrimii noastre peste noaptea vuind adâncă. 225 Ni se face dor de noi în piatră, parcă te-aș culca în veșnicia ei, sculptată. 226 Taină, atât de neatinsă taină -- suntem ascunși într-o cetate unde caii pasc lângă ape însingurați ca o carte. 227 Amintiri -- azi, ieri -- stele urcând din lacuri, zarurile noastre aruncate în cer. 228 În miez senin de zi mușcăm o felie de iluzie mustindu-ne amaru-i fruct pe buze. 229 Cum limpezesc privirea oamenii cu fânul, noi cosim singuri visul înnebunindu-l. 230 Se aude Universul descuindu-și poarta, cerul se deschide, eu mă înalț în tine până când numai Dumnezeu în brațe ne mai ține. 231 Dacă stâncile pot fi și invizibile, domnule magister, atunci dragostea poate fi o stâncă iar cine o urcă arare duce un Sisif în spinare ? 232 Și mai am o întrebare : de ce lângă flacăra pură hrănită în taină cu ceară din noi Diavolul așază discret, de rezervă, un cazan cu smoală ? 233 Ne iese îngerul în zare, dacă vrea să ne întoarcă acasă spune-i că mai avem o noapte albă să i-o dăruim cearceaf pentru fecioare. 234 Intră seara în piatră ca într-o fereastră cerul marmură stelată ielele dezbracă, privește, lângă noi aiurită a înviat o piatră și netăcând nebuna stâncilor ne povestește. 235 Trezește-te -- cineva ne-a luat izvorul de lumină și întunecându-ne pleacă 236 Prin unda lacului cu nea ireal prescris tu, icoana mea, treceai înzăpezită cu albastru de abis. 237 Nu cumva cascada vorbitoare ce rostogolește izvoarele din cer e sufletul nostru coborând lacrimile Domnului în Infern ? 238 De drum, după cum ne-a șoptit, stânca albă ne dă o rădăcină de stea când trecem imponderabili unul prin celălalt să ne ținem în Univers de ea. 239 Draga mea, mi-a șoptit, nebun, îngerul că un fir din energia iubirii noastre l-a conectat aseară la propria stea. 240 Un vis dacă te-aduce noaptea de mână eu te voi adormi pe pleoapa mea tremurândă într-o dimineață virgină. 241 Dă-mi suferința înapoi lângă trâmbița de argint s-o așez în cuvânt. 242 Noaptea în care dormeam împreunați în biserica albastră plecând s-a prefăcut în piatră. 243 Mă rog cum te rugai la un ciob de lună-n plai cu Dumnezeu sorbind din cupa pietrei noastre rai... 244 Iar singurătății prea romantic de mă dai te voi simți trecând din mine ca un rai iluzie în gândul care moare... Să te mai prind în șoaptă, fii crucea mea biserică de rouă și lacrimă de piatră ! IX 245 Septembrie blând ne absorbim în galben de fructe și frunze și mustim gust de sâmbure pe buze. 246 Ne culegem cu propriile palme din rugăciune, fructe ne scuturăm peste noi în icoane. 247 Primește această dăruire de trup și intră în argintăria toamnei cu melancolii de fruct. 248 O frunză de nisip, adă-mi și un val liniștit, ne înfășurăm cu vinul în vânt. 249 Marea o orchestră cu delfini poftim, bea cântec din această scoică, trupul să-ți pregătești pentru seară harpă. 250 Cu albastrul mării pe care l-au cules în priviri obosiți pescărușii te cuprind și cu strigătul lor în noi înviind. 251 Te aștept în lumină unui strugure, în castelul lui de frunze calcă încet, desculță scutură sânii în șoaptă, cu roua din vii mă stinge. 252 Ideea aceasta de fruct... Cum ți se pare : pentru a degusta din noi un dulce minut sau pentru restul din pahar ne-am născut ? 253 Este noapte când pentru noi se scutură singuri prunii, e noaptea după care dimineața, ca prin minune, nebunii se vindecă mâncând din palmele noastre prune. 254 Aș trimite un înger cu struguri la tine, dar cred că trecând prin vie direct un vers m-ar îngenunchia lângă buzele tale perfect. 255 E timpul nătâg -- marea s-a îmbătat de scoici viile plâng un recviem de frunze ne îmbrățișează prin târg castanele bat clopote pe caldarâm vinul învie izvorând, dă-mi-l acest septembrie prin scuturarea sânilor, blând. 256 Mușcă din mărul toamnei mușcă încolăcindu-mă -- ai în dinții mâinilor tale fructul căzut să răsădească în tine vânt. 257 Azi e ziua care va pleca în infinit să ne arunce la noapte printre para-îngeri cu tăvi de argint fructul oprit. 257 Azi e ziua care va pleca în infinit să ne arunce la noapte printre nori de îngeri cu tăvi de argint fructul oprit. 258 Ai văzut ? întreaga noastră noapte tropicală a ars -- a fost vreun nebun care mâncând sâmburi prin cer a aprins un chibrit și a dat foc frunzelor de eucalipt. 259 Trecutul ne-a hărăzit, prezentul ni-e hrană, din ziua ce ne mai vine mai avem de luat un prezent cu trecut de otravă. 260 E adevărat că atunci când trupurile noastre cântă, muzele în tăcere se desfată leneșe, nepăsătoare aruncându-ne oasele pe fereastră ? 261 Adevărat îți spun : tu ești mic daimonul-înger căruia mă rog să mă lase în iadul acesta blestemând. 262 Cum ți se ascunseră sânii în struguri și îi culeg în șoapte să îi aud cântând pe arcușul dinților la noapte ! 263 Te pierd cu fiecare mângâiere în septembrie precum dimineața în raze roua luminii blânde căzută de pe stele. 264 Lângă albă glezna ta înflorește un strop de sânge - să fie ultimul meu sol ucis de minciună ? 265 Te adulmecă un cerb de aer din plămânul meu -- miroase a tine atât de melancolic în preajmă mișcarea încât aștept să te întrupezi dintr-o cădere târzie de frunză. 266 Cum stăm îndelung îmbrățișați parcă am fi o cupă de veșnicie -- nu cumva pentru această prea-plină clipă de extaz însetatul timp în goană ne-a creat pentru ca apoi în cioburi să ne sfarme între dinții lui de durerea noastră înstelați ? 267 Gândul a rămas de genunchiul tău încolăcit, știe, șarpele, că voi reveni să mă închin sub mărul sfânt în lacrima buzei cu un cuțit. 268 Din trupul tău când mușc prea sfântul fruct ca un izvor prin șira spinării îmi curge prea curată rugăciunea. 269 Trăim din șoaptele noastre cum ele se întrupează din noi -- ca într-un ceaslov ce zi și noapte se scrie spre ultima pagină, albă... 270 Ce fructe minunate suntem pentru stră-îngerii acestui septembrie ! Când vor începe să cânte să le punem în struguri câte un sâmbure de cucută de mâna lor în sângele nostru semănată și crescută. 271 Ai brațele reci -- culege în palme rouă dar mângâie cerul când spre iarbă te apleci. 272 \îImi spune ceva toamna: că obosita noastră strajă taina ne va scoate răbdătoare într-o răscruce de unde și astrele de ieri ne stau în drum opuse. 273 Nu ne vom hrăni din noi până la epuizare -- lasă, în acest septembrie blând, strugurii sânilor să-mi atingă plămânii și respirația tristului gând. 274 Septembrie, de mâine, ultima cifră a anului mi se înmulțește cu ea însăși -- îți spun într-un strugure, nici iubita-mi nu știe cât mă însingură această îndepărtare de ea în înmulțire. \vskip 1cm \hskip 3cm Ș\bf Xș 275 De ziua venirii în Univers nici un semn -- ar fi de-ajuns umbra ta. 276 Statuia-ți fecioară într-un strugure târziu de toamnă însorită lăcrimează. 277 Privirea mea aniversându-ți atât de des genunchii luminii lor se roagă. 278 \îImpătimite, tremurânde, mâinile tale deschid ferestrele -- privește în noapte și ascultă cum eșarfele de brumă ne înfășoară și ne descântă-o amânată veste. 279 Așteptarea e puntea pe care vii și începe să cânte când o sărută pașii tăi. 280 Dacă nu mi s-ar face sete dacă n-aș dori să și sorb paharul pe care mi-l umpli -- stau într-un genunche și torn în mine dor. 281 Numai clipa poartă sabie, numai ea ca un fulger despică, iar cu sânge luminează, -- mi-e teamă de îmbrățișarea noastră în icoană. 282 \îIngerul cu noroc ne-a dat azi semn de veghe sărind să-mpiedice-o secundă timpul de zăvorul tainei -- cerul și-a dat sărutul pământului din noi. 283 Puteam ieși dintre paznici sfâșiați; a fost o oră sfântă -- oare un Dumnezeu să fi prânzit cu noi ? 284 Poate am învățat să trecem singuri pe margine de toanmă unde și zorii din lumânări sângerează. 285 și deodată iubirea nu ne mai ține de mână e nebună ne soarbe într-un vârtej și ne aruncă oasele la câinele Lunii flămândă. 286 Am căzut în genunchi într-un ochi de rouă și m-am ridicat ținând în palmă firul din părul tău prefăcut în iarbă. 287 Iarăși din mâna ta un fruct -- de parcă mi-ai răsări în miez de cuvânt. 288 De parcă te-ai fi rupt din veșnicie să murmurăm într-un sărut, de parcă unul altuia ne dăm împrumut. 289 Ce toamnă păgână ! hei, blând îngere, dă-ne un semn chiar dacă bucuros cu vestea de stei ceresc o să ne însângeri. 290 O întoarcere prin via culeasă ne aduce aminte: și noi vom bea din cupa cu vin -- otrava duhului divin din noi sfințită. 291 Laooconic, în timp și statuile mor și altarele-n noi -- roagă-te nu mai am un cer să te mint. 292 Calea Purgatoriului ne va trece prin singurătate ca printr-un cuțit. 293 Când mă vei elibera de speranță stropi de poveste ploile-mi vor picura pe un vis aruncat pe fereastră. 294 Nu doar despărțirea definitivă ori uitarea pe vecie ci pedeapsa sublimă : să fim decapitați de iubire în fiecare dimineață. 295 Există, prietenă dragă, o zi când ne ghilotinăm fericiți să ne iubim mai dureros iubirea. 296 Chiar și al nostru înger într-o bună vineri ne va trâmbița pedeapsa crucificându-ne în cer pe fiecare singur. 297 Spune după mine : ,,Ia-mi, Doamne, paharul iubirii sau mai amână-l până am tăria chiar eu să mă spăl pe mâini uitându-mă la spinii de pe mine." Spune, să ne facem blestemul rugăciune. 298 Cum pasărea în colivie și noi cu aripi ne izbim de gratiile noastre, de invizibile zboruri visate. 299 Ca într-un pustiu simt în tălpi nisip în creier necruțătoarea rază din Zenit și azi în priviri mi-apari oază -- curată lacrimă de infinit. 300 Poftim o floare să nu se ofilească așteptarea să fie vie ca lama de cuțit sub mângâiere în palma ta când vii prin ploaie. 301 Parcă pornesc spre tine -- gândul acesta trist e al meu sau e gândul acestui octombrie care plecând mă latră ? 302 \îIn luna mea de struguri storși în melancolie de ce nici șoapta ta nici duhul cerului nu mă îmbie ? 303 \îIngere -- chip al iubirii, nu cumva tristețea e tronul tău ? văd prin ceruri căutându-te mâna lui Dumnezeu. 304 Gând de șarpe îmi întinde sabie cu venin -- sărută-mi gândul chiar dacă pe mine mă ucide. 305 După acest octombrie divin azi aș bea din palma ta amfora trupului tău de strigăt plin. \vfill \vskip 1cm \hskip 3cm Ș\bf XIș 306 Două fire de iarbă se ceartă plouă rece te văd înflorind sub umbrela de ceață. 307 \îIn cuvinte făurite de ce nu te mai vând ? te înfășor în tăcerea din miezul durerii sculptând. 308 Pasăre ți-e sufletul cu aripile-i moi mă cuprind și când te înalți și când -- piatră -- în sângele meu cazi. 309 Precum peste o creastă corb deasupra de mine corbind rotindu-se prostește -- și tocmai când din visul tău te smulg abis în brațe corbul orbind vorbește. 310 E timpul, tu înger prefăcut în Ș\it eaș, să te arăți, să te știu, mi s-a făcut în sânge dor prin mâna Ș\it eiș de sabia ta. 311 Nu, în van nu e nimeni atât din el însuși cum e viscolul de ivit -- spre tine în noiembrie venind parcă aș fi un altar cu neant viscolit. 312 Azi bucuria magnific hrănindu-se din noi ne-a scăldat cu izvor de lacrimă din strigătul ei. 313 Nu ne mai încredem în mâine ci în necunoscutul de azi nepierdut -- umblă lumina prin noi după fulger fără ore și scut. 314 Iarăși timpul ne ceartă se aude până la cer -- tu înțelegi ? îmbrățișează-mă, o să fim serviți pe o felie de soartă. 315 \îImi fuge în tâmplă tăcerea și te vorbește; s-a ghiftuit și asta din taina noastră și acum vomită iubire, dumnezeiește. 316 Cumva și cuvintele au murit -- lângă icoana ta în genunchi gândul se îngândurează mut. 317 Zi de vineri obsesia mea cu îngeri atât de singur de parcă iubindu-mă tu mă spânzuri. 318 Ai văzut cum ziua aceasta fără nici o veste de la tine trece goală, hipnotică prin noapte ? te caută, până îmi dă pe buza zorilor rece sărutul de moarte. 319 Acum știu : așteptarea obosește valurile -- poți să te naști în vedenia mea unde marea scuipă din spumă zeița. 320 N-ai auzit că, excitată, marea azi dimineață a înghițit un pescăruș ? eu visam scufundându-te din mine mai adânc. 321 Iubire în taină ? anonimat fără amintiri, fără testament și fără un cuvânt la marele adio -- imposibil să te fi cunoscut. 322 De ce lași să se instaleze liniștea acum în noiembrie ? \îIn gând parcă mi-a intrat un virus care trage după el renunțarea, în sania lui călătoresc sinucigaș cu sângele pe chiciură și brumă. 323 \îIn sfârșit, mă bucur -- azi am reînviat lângă mărul buzei tale cu șarpele și cu Domnul la vânat. 324 Nici îngerul nu te va mai păzi ci demon va fugi când cu vintrele tale-mi vei procrea în brațe pustiire. \vskip 0.5cm 325 ,,Dumnezeule, se vor încheia zilele și n-am iubit îndeajuns !" am zis și mi-am legat gândul de trupul tău -- funia mea de proscris. 326 Te vei întoarce spre mine în răsărit, mă voi întoarce spre tine în apus, precum soarele și luna dou\u a păpuși din poveste -- care se urmăresc deasupra pământului nostru de insecte. 327 Puritatea ta zidit-am în cuvânt -- nisip fără sânge, carne, oase și cer îngenuncheat în cruce, vânt... vânt... 328 Ascult cuvintele ochilor tăi, muzicale tăceri, ascult și nu înțeleg acest albastru în mine infinit... 329 Ca două flori înflorim și ne scuturăm în floare, Doamne, nu ți-e frică nu te doare ? 330 Azi, cu prima zăpadă în noiembrie te înfășor, se topesc fulgii de râs, am nevoie de sânii tăi neaua cerului cu flori să o sărut. 331 Un an întreg am căutat în rază, în ger, în înger, în cuvânt... în străluminarea trupului tău am murit. 332 Nu, nu se stinge ci numai în somn cade iubirea obosește și preferă să ne viseze, adică să nu ne mai atingă. 333 Ninge, ninge, noiembrie nesuferit... Prea devreme la ferestre mirajul tău -- călătoresc spre tine singur între fulgi și cu albul lor mă mint. 334 \îIn cearceaful sângelui meu nu te mai înfășori, șoapta ta în umăr n-o mai aud, doar creierul într-un gând nătâng te paște din plânsul unui ochi visând. 335 Noiembrie indus, nu știu dacă tu ai fost cu mine cât te-am necuprins, poate că iubirea pentru însăși ea m-a spânzurat mai presus. \vskip 1cm \hskip 3cm Ș\bf XIIș 336 Căutam ziua aceea în decembrie, cum te așteptam să vii cu pecetea scoaterii ei din calendar ! 337 Cu pecetea mirajului tău în decembrie... Ningea prin mine pe cadavrul anului, alb. 338 Un zeu de zăpadă îmi stă pe pervaz -- zeița mea blândă, oștirile gerului vin, însetează-le de sânge cald și dă-mi puterea să mă predau cohortelor neantice cu har. 339 Chiar în decembrie ard iar tu, -- cu cenușa de ieri în palmele-ți reci de azi... 340 Ucigașă, iubirea cu sabia-i de-argint lucindă vine în umăr tăindu-mă și de lângă genunchiul meu cu trupul tău viu pe sabie pleacă... Crima îmi rămâne mie pe brațe. 341 Ne-am hrănit unul din celălalt, neiertat până la devastare, -- ne-au mai rămas peste an starea de înstelare a cărnii și oasele fericite, înviinde. 342 Dacă ți-aș vedea gândul cum îmi privește icoana în altarul bisericii din trupul tău aș putea crede că stau pe crucea vie, -- tu, -- însângeratul întru înviere eu. 343 \îImbrățișarea de azi ne pătrunde cu raza ființei fiecăruia din noi, îmbrățișarea de mâine ne va căuta cu fulger prin ploi. 344 O să te aud dezgropând cu palmele-ți mici, din întuneric, ziua și-am să șoptesc nopții eterne să asculte, înviindu-mă o clipă, cum din degetele-ți firave, -- fire de iarbă, -- mă strigă pe nume lumina. 345 Până și daimonul meu s-a ospătat îndeajuns cu icoana ta în biserica-i din mine -- e vremea să treci în vitraliu, cu răsărituri și apusuri sângerii, chipul tău apocaliptic, de virgină. 346 Te voi rostogoli, fecioară de zăpadă, în eu-mi unic din sânge -- am zis eu, celălalt, stăpân pe ceasul planetar, bărbatul, și am rămas într-o fereastră de sine-mi singur. 347 Unde mai ești în decembrie ? în vinul care mă învinge, în floarea de cireș în aprilie în fructul verii cu vină ori în oștirea gerului care mă cuprinde ? 348 Vezi, cu bucuria de azi eu clădesc pentru mâine piramida durerii... 349 Timpul ce vine ne va aduce din urmă singurătatea memoriei -- îmbrățișează-mi prezentul acela acum, în decembrie, în sania cu zăpezile trecerii în cer troienită ! 350 Fă un bulgăre de zăpadă și azvârle-l de azi mai departe -- când vom ajunge cu neaua acestui decembrie în brațe, el în undă de râu se va preface iar noi, într-o filă de carte. 351 Adevărat, noi ne iubim pe fața cealaltă a zilei -- întinde cearceaful, nevăzută ne este îmbrățișarea, doar dacă cineva, din unghi revers, complice ne-ar privi din Univers. 352 \îInchidem taina privind prin geamul vineri, ne suntem doar în noi văzuți -- de parcă printr-un mister iubirea, vorbind în vis, sufletele pentru ofrandă nouă ni le-a promis... 353 Atâta rugăciune-i de spus, în altar nici tu nu ești nici eu nu-s ne închinăm în biserica fiecărui sărut cu lumânări de șoapte pe buze cu bătăile inimii din același cuvânt . 354 Binecuvântării iubirii mă rog chiar dacă ție de azi genunchii îți ating închinându-mă de pe cruce. 355 Ci și acum în decembrie sunt vinovat de primăvară -- pășești pe covor de zăpadă țesut din flori de cireș culese de mâinile mele să-ți sărute moi tălpile iarnă de iarnă. 356 Teamă de moarte ? chiar și iubirea se teme -- poate de aceea azi a îngenuncheat lângă un fulg de nea venit lângă noi pe fereastră. 357 Celui ce-mi duce sângele în cuvânt te dăruiesc, să nu te pierd -- până când eu însumi dăruirii vin la rând. 358 Nu vezi că înșelător de dulce îmi ucizi -- sărutându-i -- fulgii din împăcata cu mine ninsoare ? mi-e ca o blândă înjunghiere cu buze și lacrimi de fiară. 359 Parcă n-aș ști că într- o bună zi se va sfârși între noi veșnicia -- cu un braț de cuvinte voi fugi pe o linie ferată într-o stea să-ți scriu din Univers cât de tristă, unde ne ținu, pe cealaltă față-i ziua. 360 Naște iubirea pruncul durerii -- ține-l în brațe, plecăm în pustie. 361 Clipă de clipă doi într-o funie de fericire, bate-n ceasuri anul -- poți petrece, iubirii altu-i este calendarul și ora pentru care ne leagă s-o iubim de moarte. 362 Dar cum trecură zilele ? fii liniștită, ziua noastră cu romboedrice cuarțuri prin clepsidră curge -- ia-mi palma și tristețea dintre ani îți spală cu rouă din amintiri. 363 Ne vom sacrifica și altarul, în șoaptele cerului nu ne vom mai întâlni, chiar dacă ne zidim cu ziua-n piramidă. 364 ,,Cum vă veți rupe din voi ?" Continuă spirală, ce vrea, de ce se rotește în vârtej ne tot întreabă întrebarea întrebărilor ? răspunsul răspunsurilor nu suntem sfâșiații de mâine noi ? 365 Decembrie, rogu-te, fă să ningă -- cineva scrie, are nevoie de hârtie albă, fii blând, minunată veste : cuvintele lui iubirea, și fără noi, din primăvară-n iarnă, și fără nimeni, vor să o cuprindă în altă taină, în altă cină. 366 Ce singur ne pleacă nouă anul ! Primește poemul acesta scris pe genunchi, retras în Univers, cu roua-i de pe sânge de nefericitul nostru poet. \hskip 2cm Ș\n \bf EPILOGș Azi am trecut prin cer cu farfuria noastră de argint ce ne visează în oglinda-i înviindu-ne-n icoane... nu știu : un înger, un daimon, un corb sau cine mi-o cere, oare s-o arunc într-o stea ori din cer s-o las în nefinit, în abis să ne deschidă cale de argint farfuria noastră din care cu noi ne-am hrănit ? poftim, iubire, dacă tu mă strigi, spânzur-o pe un perete în muzeul tău de neant, mărturie că și tu, din farfuria noastră, vie preacurat iubindu-ne, odat' ca la un prânz apocaliptic cu noi te-ai desfătat.