Ion Marin Almăjan Cuvântul autorului **************** Întâi fu semnul focului pe cer. În sfânta zi a Crăciunului curse sânge nevinovat. Fiara fu izgonită din palatele ei ferecate și răpusă, dar se sloboziră șerpii, năpârcile, toate jivinele blestemate ce trăiseră în jurul sau sub semnul Fiarei. Lăsate în voia lor, buiseră peste pământurile și apele țării, mușcând, înveninâd, turbând prostimea. Frate cu frate se urâră, mumă cu fiică, fiu cu tată. Nimica nu mai fu ca până atunci. Se trezi în pântecele omului lăcomia cea fără de margini. Rupseră, sfâșiară, hăpăiră. Ospățul și desfrâul părea să nu mai aibă sfârșit. Viclenia, hoția, nerușinarea, minciuna, pâra, vânzarea cureierau țara. Arginții trădării umpleau pungile celor fără de Dumnezeu. Pe tronul zidit cu morți și suferințe al Fiarei se aburcaseră cei ce aveau mâinile înroșite cu sângele încă proaspăt al acesteia. Proroci mincinoși, ei anunțară mulțimii sfârșitul domniei Fiarei și nașterea zorilor Paradisului. Credulă, prostimea îi aclamă ca pe trimișii Mielului. Începu încuscrirea celor fără de lege, puirea. Din împerechierea lor ieșiră pui mai flămânzi și mai setoși de sânge decât părinții lor. Cei ce nu apucară încă să găsească rana sângerândă a țării, pe care să pună gura și să sugă, stăteau la pândă, așteptând momentul în care cei umflați de atâta supt vor șovăi ori se vor prăbuși osteniți. Cele șapte vaci cu oarecare vlagă în ele fură înjunghiate și jertfite pe altarul lăcomiei, minciunii și trădării. Le-au urmat cele șapte vaci costelive, cu țâțele istovite. Dezmeticit din fumurile minciunii, norodul începu să strige cu glas mare: "Până când, Stăpâne sfinte și adevărate, nu vei judeca și nu vei răzbuna sângele nostru?". Atunci am auzit un glas înfricoșător: "Scrie, deci, cele ce ai văzut și cele ce sunt și cele ce au să fie după aceasta". Am început să scriu, în hula și ura celor ce călăresc țara. Poate nu destul de înțelept, poate nu cu suficientă furi, așa cum ar merita. Poate teama de represalii m-a făcut să estompez adevărul, să cobor glasul. Un singur lucru este sigur. Cinstea cu care am scris. Din străfundurile ființei mele, cu gândul la cei ce nu știu ce le va aduce ziua de mâine. Pentru ei și pentru soarta țării în care m-am născut am ridicat condeiul. Întâmple-se ceea ce îmi este scris în stele! Ion Marin Almăjan Mulțumesc doamnei Augusta Anca, directoarea editurii Augusta și criticului literar Adrian Dinu Rachieru pentru că au făcut posibilă apariția acestor opinii apărute săptămânal în ziarul "Renașterea bănățeană" din Timișoara. Război caracatiței! Scrisesem un alt material, dar apariția în presă a mesajului președintelui Emil Constantinescu m-a obligat să arunc la coș acea intervenție și să-mi revizuiesc, în mare parte, acel punct de vedere. Și aceasta fiindcă ideile cuprinse în apelul președintelui, dar și tonul vehement al său anunță, cu adevărat, cel puțin în faza de intenție - și sper din toată inima să nu rămână doar în această fază! - un război pe față, încrâncenat împotriva corupției, această caracatiță care a cuprins societatea românească de sus până jos. Cum să nu jubilezi când șeful Statului Român spune: "În combaterea acestui flagel nu vom ține seama nici de poziția socială, nici de avere, nici de apartenența politică, nici de grade de rudenie. Vom ține seama numai de lege". Dacă va fi așa și nu altfel, atunci curățenia trebuie să înceapă din ograda proprie. Mă refer la cazurile semnalate de presa centrală bucureșteană, de pildă cumnatul președintelui, numit prefect de Argeș, va trebui să-și regăsească locul său, indiferent de cât de valoros este, în altă parte, iar fiul doamnei Zoe Petre să nu beneficieze de influența mamei sale pe lângă domnul președinte. Cât despre avocatul Cerveni, acesta ori să-și dea demisia din șefia partidului său, ori să renunțe să apere pe cei mai mari mafioți ai României, printre care se află la loc de cinste.Sever Mureșan. De.asemenea, tot după informațiile aceleiași prese bucureștene (Evenimentul zilei, Academia Cațavencu), secretarul de stat Remus Opriș, însărcinat cu numirea prefecților, la cabinetul căruia se face coadă de candidați cu sacoșele doldora, trebuie luat la puricat și trimis la mama dracului. La rândul lor, prefecții abia numiți, despre care orașele știu că au avut scârbavnicul nărav să jupoaie oamenii, trebuie să fie lăpădați ca niște excrescențe periculoase pentru viața publică și pentru binele societății. Toți am știut sau am vorbit între noi că, începând de la punctele de intrare în țară, au fost mituiți funcționarii statului și au intrat în România mărfuri de mii de miliarde. Cazuri rare au fost semnalate și la televiziunile din țară, prin presă, dar nimeni nu s-a întrebat și nici nu a luat vreo măsură împotriva celor care le-au îngăduit să intre în interiorul României. În Timișoara sunt depozite de mărfuri fără acte asupra cărora nu s-a abătut mânia legii. Adevărata mânie, căci o amendă minoră și eventuala confiscare a mărfurilor are același efect ca o lumânare la căpătâiul mortului. Toată lumea cunoaște pe bișnițarii de valută, ce-și fac treaba sub ochii noștri și ai poliției. Până acu, și unii și alții s-au distrat, ocolindu-se reciproc. Exemple de acest fel pot fi date cu nemiluita. A venit vremea ca respectând legea să înceapă vânătoarea, nu de vrăjitoare, ci de caracatițe, de mafioți, de hoți și bandiți. Dacă nu este totul doar o înșiruire de vorbe goale din partea șefului statului, atunci suntem datori să ne alăturăm acestui război salutar și benefic pentru România și pentru noi toți! ( 11 ianuarie 1997 ) Suferințele tânărului Cozma Pe Miron Cozma îl cunosc până și copiii de țâță. Șeful mineriadelor avea în România postrevoluționară un statut special, ca cetățean și ca lider de sindicat. După ce a devastat Bucureștiul de câteva ori, distrugând bunuri ale unor cetățeni, clădiri ale statului, terorizând o capitală și pe cetățenii ei, Măria sa Cozma a bătut un ziarist și pe patronul unui bar, unde a făcut ravagii, a mai lovit niște chibiți ai unei echipe de fotbal și a sfidat legea, refuzând să se prezinte în fața organelor legale. Marea sa sfidare a constituit-o declarația de acum doi-trei ani, când a spus unui post de televiziune că poate oricând să fie el prim-ministru, ba chiar președintele țării. În acel moment, o asemenea enormitate m-a făcut să râd, dar acum, mai ales după ce am văzut vârful aisbergului, sunt convins că Miron Cozma nu exagera cu nimic. El putea, într-adevăr, să fie orice. Altfel, cum se poate explica că fostele guverne nu au putut sau nu au dorit să-l tragă la răspundere pe acest mic dictator, care are o luxoasă vilă la Snagov, cum numai Ceaușescu avea, cu personalul aferent, pe care îl plătea din fondurile sindicatelor. Chiria acestei "căsuțe" de odihnă pentru marele gânditor și om politic a rămas neplătită, ajungând acum la modesta sumă de 82 de milioane. Prins în sfârșit în chingile legii - să dea Dumnezeu ca tertipurile avocățești și influențele malefice să nu-l facă scăpat -, Miron Cozma cere clemența legii pe motive care l-ar face pe Caragiale să râdă în hohote. Vezi bine, excelența sa are un degețel în suferință și un ulceraș declanșat de îngurgitarea atâtor alcooluri de marcă. În cazul lui Cozma, dincolo de toate picanteriile dezvăluite, două lucruri mi se par simptomatice. În primul rând faptul că o parte a presei și a forțelor politice românești întreabă, cu mieroasă nevinovăție, de ce s-a pornit tocmai acum prigoana acestui Petrache Lupu, din Petroșani. Nu cumva este o răzbunare politică? În al doilea rând, neînțeleasă este mișcarea minerilor în apărarea sa. Este clar că fărâmituri de la masa lui Cozma au căzut și în poala lor. Dar să nu știe ei că acest Cozma a luat partea leului?! Sau, cei care-i agită sunt aceeași care vorbesc de prigoană politică, în fond temându-și pielea? Deasupra tuturor acestor chestiuni, cred că adâncirea investigațiilor în cazul Cozma va scoate la iveală fapte și persoane de mare importanță în viața socială, economică și politică a României adânc implicate în corupție. Aceasta doar în cazul în care suferințele lui Cozma nu-l vor înduioșa pe președintele Emil Constantinescu. ( 18 ianuarie 1997 ) Lume, lume, soro lume... Societatea românească pare un uriaș furuncul pe care mâna unui nepriceput a încercat să-l spargă. În șase ani de la spulberarea regimului comunist, năravuri, care probabil mocneau de zeci de ani, au izbucnit cu o furie fără precedent. În numele demolării vechilor structuri, al trecerii la organizarea socială capitalistă, s-a dat frâu liber instinctelor primare ale drojdiei nemului românesc. Muncitori, țărani, intelectuali au descoperit câștigul prin rapt, furând tot ce se putea fura din țară și văzând acestebunuri pe piețele țărilor vecine. Bunurile fostelor CAP au încăput, pe preț de nimic, pe mâna unor șnapani. Magazine, fabrici, hoteluri ridicate cu efprturi pe spinarea bietului român, au devenit bunul te miri cui, al escrocilor bântuiți de foamea câștigului. Cine a fost mai iute de mână și a beneficiat de ajutorul celor asemenea lui, a făcut milioane, miliarde. Băncile au oferit împrumuturi fabuloase, fără garanția că banii vor putea fi recuperați vreodată, numai fiindcă directorii acestora au beneficiat, la rândul lor, de cota parte din suma împrumutată. VIP-urile ultimilor șase ani, prezentate de televiziuni, de presă, marii sponsori ai unor emisiuni, ai unor manifestări sportive și, rar de tot, ai unor acțiuni culturale, erau aceiași escroci, aceiași hoți îmbogățiți din averea statului și pe spinarea naivilor, a proștilor. În tot acest timp, țara a sărăcit, cum au sărăcit cei mulți și onești. Guvernele ce s-au succedat la cârma țării, oamenii politici ne-au acoperit până la sufocare cu lozinci, cu minciuni, sau încercând s-o facă, sărăcia, tâlhăria. Mulți dintre ei sunt vârâți până în gât în marele rahat național, mânjiți cu afaceri necurate. Dar vorba avocatului Cerveni, nu există incompatibilitatea între hoț, escroc și omul politic sau guvernantul. Președintele României, domnul Emil Constantinescu, a lansat, nu prea demult, un program de luptă împotriva corupției. Vorbe frumoase și înălțătoare, cu efect imediat la inima celor naivi. N-au trecut însă decât câteva săptămâni de la acest eveniment și s-a hotărât crearea unor comisii la diverse niveluri de cmbatere a corupției. Asta îmi amintește de vremea răposatului când se fprmau comandamente împotriva inundațiilor, a tot felul de calamități naturale. De ce comisii are nevoie guvernul și președintele, când există un Minister de Interne, un Minister al Justiției, alte forțe îndrituite prin lege, obligate să purifice România și să aplice legea? Ori o luăm de la capăt cu minciuna și aparențele create să facă doar zgomot pentru a lăsa lucrurile să curgă în voia lor, ca și până acum? ( 25 ianuarie 1997 ) Obrajii guvernanților și fața hidoasă a sărăciei La aproape trei luni de la alegerea sa, Guvernul Victor Ciorbea nu face decât să poarte discuții sterile sau să descopere cu inocență grozăviile comise de predecesorii săi. Adevăratele măsuri promise în campania electorală întârzie să se arate. Ba, mai mult, se abdică, fără nici o jenă, de la asigurările date de președintele Emil Constantinescu, în numele noii conduceri a țării. După cum se știe, domnul Constantinescu declara, la confruntarea cu contracandidatul său Ion Iliescu, că nu va admite să facă parte din guvern acele persoane în jurul cărora s-au născut suspiciuni. Domnia sa a spus-o și tot Domnia sa a uitat-o. De asemenea, a fost asigurat electoratul că nu se va umbla la legea cu locuințele naționalizate și, după cum se știe, Guvernul Ciorbea a uitat sau a călcat cu bună știință această promisiune. A mai spus actualul președinte că nu se va porni o epurare a structurilor administrative, o cederizare, cum se zice și, deși unele personalități ale CDR neagă campania ce se duce de înlocuire a persoanelor puse în posturi de către PDSR, aceasta se manifestă în toate structurile, fie ele politice, fie administrative. Fără îndoială că și PDSR-ul a făcut același lucru, dar parcă cu oarecare sfială, cu oarecare decență. Cel mai grav lucru este campania iresponsabilă de înfometare a populației țării. Se aduc tot felul de justificări referitoare la această criză fără precedent, după război, în România. Ea lovește fără milă cele mai largi pături ale populației. Clasa muncitoare, de care regimul trecut a făcut atâta caz, este azvârlită pe drumuri, lăsată fără muncă, fără posibilitatea de câștig. Țărănimea va ajunge, după noul program de scumpiri, să nu mai poată să-și lucreze pământul. Doar dacă îl vor scurma cu unghiile, țăranii români vor mai putea să producă ceva. Pensionarii, după ce au muncit o viață de om, sunt supuși celor mai cumplite batjocuri. Cu nici 200 de mii de lei pe lună nu vor putea nici să trăiască, nici să moară. Dacă adulții, deci familiile, sunt atât de grav lovite în existența lor, valul de sărăcie se va năpusti cu o violență fără seamăn asupra copiilor lor. Analfabetismul, rahitismul, mortalitatea, iată ce îi așteaptă pe viitorii adulți ai țării. De intelectualitate nu mai vorbesc. Doctorii, de a căror muncă depinde viața și sănătatea noastră, sunt plătiți la fel de prost ca toți ceilalți. Medicamentele au prețuri astronomice. Profesorii au aceeași soartă, inginerii sunt pe cale de dispariție, fiindcă locurile lor de muncă țin de domeniul trecutului. Guvernul Ciorbea se laudă cu niște compensații care nu mai vin. Dar aceste compensații sunt vorbă goală. Sume derizorii, ce nu vor acoperi nici masa, pe o singură zi, a unei familii. Suntem înrobiți FMI-ului, ne plecăm capetele umile cererilor tuturor organismelor internaționale puse să ne aducă la ultimul stadiu de sărăcie și de umilință. Îmi aduc aminte că și Ceaușescu era în releții cu acest cămătar, care se numește FMI. Numai că relațiile sale nu erau atât de umile, atât de slugarnice. Eram săraci și atunci, dar nu era o sărăcie lucie, distrugătoare de neam. Nu știu cum se vor termina toate acestea. Să dea Dumnezeu să nu ducă la desființarea Statului Român și a celor care trăiesc în granițele sale! ( 1 februarie 1997 ) Dolarul, mila occidentalilor și românii Dolarul american crește precum voinicul din poveste, într-o zi cât altul într-un an. Mai acum câteva luni, dacă țin bine minte, Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naționale, asigura populația României că respectiva monedă, dătătoare de ton pe piața internațională și atât de râvnită de săracii din estul Europei, nu va depăși un anumit barem. Astăzi, după cum au anunțat aseară posturile românești de televiziune, dolarul a atins astronomica sumă de șase mii de lei. Bălăbăneala postdecembristă, inteligentele măsuri economice ale echipelor guvernamentale, începând cu cea a lui Petre Roman și sfârșind cu cea lui Văcăroiu, sunt responsabile de sluțenia vieții pe care o trăiește românul, după ani grei de privațiuni și după enormele speranțe pe care le-a nutrit la căderea lui Ceaușescu. M-ar cuprinde un râs homeric, dacă nu m-ar bântui tristețea și amărăciunea gândindu-mă la promisiunea electorală făcută de actuala Putere, după care venitul mediu al nostru se va situa în jurul cifrei de 400 de dolari pe lună. Sunt convins că insistențele mele asupra promisiunilor electorale sunt foarte deranjante pentru susținătorii celor care le-au făcut. Mai mult, s-a acreditat ideea că acestea n-ar fi trebuit luate în serios de nimeni, întrucât așa se obișnuiește în lumea întreagă, să se mintă din gros pentru a se pune mâna pe putere. Doar că noi românii suntem un popor credul și, deși avem o practică îndelungată în a fi mințiți de cei care ne conduc, nu reușim să ne învățăm minte. Ieșirea din tunel, sau, mai poetic, lumina de la capătul tunelului, se speră a fi aprinsă de organismele politice internaționale, cu mâna providențială a bancherilor. Președintele Emil Constantinescu s-a reîntors ieri dintr-un turneu încununat de glorie, spun presarii care l-au însoțit. Se prea poate ca minunea să se producă, deși este greu de crezut că cineva o să ne iubească atât de mult, încât să-și facă pomană cu noi. Într-un interviu publicat în ultimul număr al revistei Magazin istoric sociologul și istoricul american Immanuel Wallerstein, profesor la Universitatea statului New York, declară următoarele: "Optimismul a dispărut nu numai din România, ci de peste tot din Lumea a treia. Nimeni nu mai crede în posibilitatea unei reforme graduale, în faptul că dacă vom face cutare și cutare lucru, o să se schimbe ceva, o să trăim ca la Hollywood (...). Prin dispariția regimurilor comuniste, țările Europei de est au redevenit simple țări din Lumea a treia . Unele își vor îmbunătăți situația, altele o vor duce mai rău .(...) Problema dv. constă în faptul că încă vă mai considerați altceva decât restul țărilor din Lumea a treia. Credeți că nu puteți aparține acesteia pentru că sunteți europeni. Credeți că dacă îi veți copia pe danezi veți ajunge la fel ca ei. Dar ignorați faptul că în economia mondială nu este loc pentru mai multe Danemarce. Unii o duc mai bine, alții mai rău. Dacă intră cineva la masa bogăției, Danemarca trebuie să plece și nu sunt șanse să se întîmple acest lucru.(...) Tările din est s-au aflat între Rusia și Germania și au fost prinse la mijloc. Acum când au scăpat de îmbrățișarea ursului, vor să intre în NATO. Dar azi nu mai există problema geopolitică a Rusiei opusă Germaniei. Astăzi se pune problema prin prisma relațiilor S.U.A. cu Europa de Vest și Japonia.(...) Europa de Est nu contează. Doar Rusia contează. NATO constituie elementul cel mai puțin relevant. Europa de Est caută să trezească în Germania și Franța sentimente antirusești. Nu va reuși, pentru că occidentalii sunt prea realiști și cinici. Pentru ei nu contează faptul că românii afirmă că sunt antiruși, că iubesc libertatea. Ei vor să lupte împotriva puterii economice a S.U.A. Aceasta este geopolitica de astăzi.(...) Trebuie să înțelegeți ce determină politica mondială pe termen lung. În nici un caz nu este vorba despre cuvinte frumoase din predica de duminică, despre drepturile omului ori despre libertate". ( 8 februarie 1997) Socialismul, groparul capitalismului? Cei mai vechi își aduc aminte că la lecțiile de marxism-leninism ni se spunea că socialismul, respectiv comunismul, vor fi groparul capitalismului. Se făceau chiar glume, pe seama acestei situații, zicându-se că în timp ce capitalismul se află pe marginea prăpastiei, socialismul se situează cu un pas înaintea lui. La momentul '89, toată lumea a înclinat să creadă că, totuși, înainte de a fi groparul cuiva, socialismul a fost propriul său gropar. Așa-zisa societate multilateral dezvoltată, "cea mai înaintată și mai democrată din câte a cunoscut istoria omenirii", era bântuită de contradicții fundamentale, democrația era o poveste de luat ochii străinilor care erau socotiți atât de proști sau de naivi înât să nu deslușească sărăcia, prigoana la care era supusă mulăimea, legile draconice inventate de stâlpii regimului pentru a înăbuși orice manifestare a libertății umane. La scurtă vreme după euforia ce ne-a dominat în acele zile, noi, dar și ceilalți cetățeni din Estul Europei, am intrat într-un tranzit apocaliptic. Revenind la sintagma de gropar și urmărind comunicatele de presă referitoare la afluența de emigranți din fostele țări. socialiste spre cele occidentale, nu poți să nu te întrebi ce se va întâmpla, în câțiva ani cu aceste "bastioane" ale capitalismului. Dacă este adevărat că lunar migrează spre Occident 300 de mii de inși din Europa de Est, dar și din țătile asiatice, africane, este sigur că într-un deceniu, poate chiar mai puțin, țările cu pricina vor cunoaște fenomene agonice, poate asemănătoare celor pe care le simțim noi acum. Și nu se știe dacă socialismul nu își va exercita rolulu de gropar al capitalismului, utilizând ce-i drept alte mijloace decât cele prevestite de marxism. Un argument în plus, la o asemenea presupunere, îl oferă situația Germaniei Federale, cunoscută acum câțiva ani invidiată pentru nivelul ei de trai. După unirea cu fosta DDR, situația economică a început să cadă, șomajul să crească și bineînțeles nici în această țară nu mai curge lapte și miere. Semnele degradării sunt indubitabile. Recent, am văzut un reportaj transmis de Deutsche Welle despre un orășel din fosta DDR care, pe vremea când această șară era comunistă, trăia bine de pe urma exploatării zăcământului de turbă. După unire, mina a fost închisă ca nerentabilă și orașul a murit. După câte înțeleg, guvernul Ciorbea își propune să facă același lucru.Mă gândesc cu groază ce se vs întâmpla, de pildă, cu un orășel ca Anina, care trăiește de aproape două sute de ani prin exploatare de cărbune, cel puțin în ultimii trei zeci de ani o exploatare nerentabilă. În jurul orașului s-a creat un macroclimat specific, tradiții muncitorești, o istorie. Și, nu în ultimul rând, el a fost unica posibilitate a țăranilor din Caraș, lipsiți de pământ sau cu pământ neproductiv, de a câștiga un ban. Toate acestea vor fi aruncate în aer. Ce se va ăntâmpla cu locuitorii orașului cărora li se va lua singurul mijloc de trai? Iată întrebări la care astăzi nu putem da un răspuns. ( 15 februarie 1997 ) Măgarul lui Buridan Hotărât lucru, școala americană își spune tot mai mult cuvântul în politica românească. S-au dus vremurile când guvernul, capul statului, hotăra cu ușile închise soarta poporului. Acum se mediatizează orice hotărâre, i se spune neamului de este belit , de ce i se trag șapte piei de pe înconvoiata sa spinare. Iar el, ca un neam ales și înțelept, va nțelege, își va strânge ipotetica curea, încercând să înăbușe chirăitul mațelor. Trebuie să precizez din start că am înțeles foarte puțin din programul domnului Victor Ciorbea. Vina nu este probabil a dumnealui, ci a mea, fiind eu nepregătit în domeniu. Un lucru pare însă evident. Acest program vine foarte târziu, dacă nu prea târziu. El trebuia să fie declanșat în 1990, de Petrică Roman, atunci când țara avea încă resurse, când nu o luasem razna, obișnuindu-ne să umblăm hojma prin lume, să vindem tot ce ne-a picat sub mână, cănd mai eram obișnuiți să muncim șase zile pe săptămână, nu patru, ca acum, când structurile economiei românești nu fuseseră trecute prin foc și sabie etc. Numai că democratul nostru prim-ministru s-a temut atunci de mânia poporului încă ambetat de forța pa mcare și-odescoperise în zilele lui decembrie '89. Știa Petrică democratul vechiul dicton roman- pâine și circ pentru prostime, așa că s-a gândit că oferindu-i cele două condiții esențiale, va trăi mulți ani pe scaunul puterii sale. În ce privește programul propus de domnul Ciorbea, după priceperea mea, acestuia îi lipsesc liniile directoare. Nicăieri nu se spune ce urmărește acest guvern, caresunt domeniile ce vor impune România în răndul celorlalte națiuni. Este adevărat că se precizează în program necesitatea privatizării și a liberalizării prețurilor și toate măsurile de austeritate. Ca o condiție a relansării economice a țării. Nu-i suficientă această justificare? După câte cred eu, nu. Reamintesc ceea ce am mai scris cu un alt prilej. Prin anii șaptezeci, un ministru al RFG afirma într-un interviu, că dacă ar fi șeful guvernului român, el ar face din România o țară prosperă prin dezvoltarea a două sectoare. Agricultura, industria alimentară, aceasta din urmă bazată pe resursele proprii, și turismul. Auzita-ți dumneavoastră de la domnul Ciorbea pe ce se bazează, vorba lui Marin Preda, ca să salte România din neagra mizerie? După câte cred eu, măsurile domnului Ciorbea sunt dictate de forurile internaționale de finanțe și poate nu numai. Altfel nu se explicî prețurile aberante pe care le-a stabilit la combustibili și la alte produse. Sunt de acord să te aliniezi la piața internațională, să plătești 40 de cenți pe litrul de benzină, dar nu atunci când câștigul mediu în România este doar de 40 de dolari sau nici atât. Cine a avut curiozitatea să facă nu cu coșul mult mediatizat, ci sumă cheltuielilor pe lună ale unei familii, doar pentru întreținerea casei, a văzut că este imposibil să-ți plătești toate hangaralele și să-ți mai rămână și de mâncare. Și aceasta nu este totul. Guvernul a precizat că se vor face ajustări lunare, ceea ce înseamnă că prețurile vor sălta mereu, până vor transforma România într-o țară a absurdului. Vom supraviețui după terminarea guvernului Ciorbea, câți dintre noi vom supraviețui, tre, zece milioane sau mai mulți? Nu cumva guvernul Ciorbea se aseamănă ucenicului vrăjitor al lui Goethe care a slobozit duhurile și nu le va mai putea stăpâni? Generația mea, deci a celor născuți în timpul sau după război, se aseamănă măgarului lui Buridan. Ce a făcut acest Buridan? Avea el un măgar cam namâncat, cam costeliv și fără vlagă poate și cam leneș, s-a gândit că l-ar putea face să tragă căruța dacă îi atârnă în fața nasului o legătură de nutreț. Și bietul măgar, văzând mereu în fața ochilor visul vieții sale, s-a opintit la lucru. Noi avem de o viață înaintea ochilor legătura de nutreț și nu mai apucăm să ajungem la ea. Ni se promite, cum ni s-a promis în atâtea decenii, că generațiile care vin, copii și nepoții noștri, se vor îndestula. Să le fie de bine! ( 22 februarie 1997 ) Unde se va opri bila lui Lebed? Depășind surprizele zilnice pe care Guvernul Ciorbea ni le face, spre paguba buzunarului nostru tot mai nevolnic, trebuie să recunoaștem că viața politică românească produce evenimente spectaculoase. În timp ce "eroul" Tökés László acuză UDMR-ul că a abdicat de la programul său, cerând autonomie pe criterii etnice și regiuni autonome maghiare ( a fost bun la ceva și regimul comunist al dr. Petru Groza, nu?), PUNR și-a debarcat, în sfârșit, liderul, pe Ieremia cel cu oiștea în gard, vreau să zic pe Gh. Funar. Naționalismul declarativ al lui Funar, gafele politice pe care le-a făcut cu inconștiență, poate chiar și cu o undă de prostie, a costat acest partid nu numai aderența scăzută la alegeri a electoratului, dar și credibilitatea sa în rândurile românilor, ca să nu mai vorbesc de imaginea sa în opinia publică internațională. Este greu de crezut că la sfârșitul mileniului doi se mai poate opera cu mijloace și idei ce au aparținut secolului trecut, care au fost necesare atunci, având în vedere situația românilor din Transilvania, aflați sub dominație străină. Locul încrâncenărilor de tip memorandist trebuie să fie luat de pertractările, ca să folosesc un cuvânt atât de drag lui Iuliu Maniu, cu minoritatea maghiară, aceasta neînsemnând capitularea în fața pretențiilor aberante ale unor extremiști maghiari de tipul Tökés sau Katona Adam. Viața a dovedit că rațiunea și dialogul sunt mult mai eficiente pentru rezolvarea unor litigii, fie ele și istorice. Oricum, până.la proba contrară (și să dea Dumnezeu ca această probă să nu se ivească între noi, românii și ungurii!) nu trebuie să hotărască forța, nici glasul armelor, nici arbitrajul altora, ci rațiunea și dialogul. Revenirea în țară a fostului rege al României, Mihai I, a stârnit noi valuri de proteste, pasiuni politice ce vor culmina în momentul în care acest important personaj al istoriei moderne a țării va păși dincoace de graniță. Deși nu sunt un adept al monarhiei, considerând că ea ține de o perioadă istorică depășită, dacă nu ar fi așa ar fi trebuit ca însăși Franța, patrie a monarhiilor europene, să-și reînvie glorioșii săi regi, totuși cred că Mihai I are dreptul să locuiască în oricare țară își dorește, firește respectând ordinea contituțională, legile acelei țări. Cetățeanul român Mihai de Hohenzollern are obligația morală, dacă ține cu adevărat la poporul său, să nu se lase mânuit de anumite forțe politice, să nu tulbure liniștea țării, și așa destul de fragilă, datorită nemulțumirilor create de măsurile luate de Guvernul Ciorbea. În ce mă privește, cred că primirea sa în țară va potoli, după inerentele manifestări de simpatie sau de adversitate, spiritele, rămânând să ne luptăm cu ceea ce ne-a fost hărăzit la sfârșitul acestui mileniu. Într-o declarație făcută la Paris, generalul Lebed asemăna România cu o bilă ce se rostogolește. Recunosc, până acum îl credeam mai primitiv pe urmașul lui Stalin. Dar această metaforă mă pune gânduri. Având în vedere și ce se întâmplă acum și ce va urma, mă întreb cu tristețe și îngrijorare: unde se va opri bila lui Lebed ? ( 1 martie 1997.) Tactica de partid și nu binele țării Până mai ieri, credeam că programul de reformă al Guvernului Ciorbea va putea să scoată România din impas. Speranțele mi se bazau pe promisiunile electorale atât de euforice și pe decrarațiile liderilor de partid ce susțineau că sunt în posesia unor surse de finanțare misterioase, interne și externe. Dar timpul care a trecut a dovedit nu numai că toate aceste promisiuni au fost mincinoase, simple bluffuri electorale, ci și o dovadă a inconștienței unor inși care, pentru a-și atinge scopul, s-au jucat cu vorbele. Să fim bine înteleși, nu mă deranjează faptul că la putere se află această coaliție. Putea să fie oricine, chiar și partida romilor, atâta vreme cât situația țării, respectiv a noastră, ar fi mers spre bine, s-ar fi văzut oarecari semne de redresare. Degeaba se dă de ceasul morții fostul partid de guvernământ să arate că este preocupat de destinele românești, acum în ceasul al nu știu câtelea. S-o fi făcut atunci când avea pârghiile puterii în mână. Toate semnalele trimise acum spre Parlament rămân fără nici un rezultat căci principiul majorității , ce a funcționat și pe timpul lor, permite adoptarea unor legi și a unor hotărâri doar pentru că așa o cere tactica de partid, consensul, și nu binele țării. Cel mai grav semnal de alarmă pe care actualul prim-ministru l-a dat României a fost recenta declarație prin care ne anunța că dacă investitorii străini nu vor veni în România, reforma nu se va putea înfăptui. Lăsând la o parte declarațiile făcute înainte de a fi votați, asigurarea că investitorii stau la coadă la poarta guvernului ce urma să fie ales, mă întreb pentru ce este înfometat poporul dacă nu există siguranța că acest program se va putea realiza? Ce se va întâmpla cu noi în momentul în care ajunși în stadiul de muritori de foame, actuala putere își va ridica mâinile în sus a neputință și va zice că a dat greș? Vor pleca, cum au plecat și ceilalți, ca și cum nici usturoi n-au mâncat și nici gura nu le miroase ? Am scris de atâtea ori, în cadrul acestei rubrici,atenționând că dacă nu se vor lua o seamă de măsuri reale pentru ajutarea țăranului, acesta va ajunge în starea de neputință de a-și lucra pământul. Și iată că primăvara aceasta vine să acopere, cu un strat gros de marasm și cu un uriaș semn de întrebare, pâinea țării. Pus în fața unor situații imposibile, țăranul va renunța să se mai zbată să-și cultive ogorul sau îl va lucra doar atât cât să-i ajungă lui și familiei sale. Restul va rămâne pârloagă, cum se zice în părțile mele. În acest răstimp, partidele din arcul guvernamental pregătesc o nouă lege care să restituie pământul, până la 50 hectare, foștilor propietari. Măsura aceasta pare o batjocură, dacă n-ar ascunde în sine o intenție foarte clară. Legea, dacă va fi adoptată, va fi făcută pentru o așa-zisă reparație istorică. Deci, nu ne interesează starea tării, ci ducerea până la capăt, chiar de ar pieri lumea, a unor idei străvechi ale unui partid. Un partid care, în fulguranta lui apariție pe scena istoriei, nu s-ar putea spune că a adus mari servicii României. ( 8 martie 1997 ) Cu nădragii rupți în fund visăm la praznicul european Nu pot fi bucolic, deși e primăvară, fiindcă această primăvară cade greu peste agricultura românească. Venit din satul meu cărășean de munte, un consătean îmi spune că rămân pământurile nearate și nelucrate, că nici cei care mai luau "în parte " nu se mai încumetă s-o facă datorită creșterii aberante a prețului la combustibili. Doar cei care au vite la bătătură pot să se descurce. L-am întrebat pe consăteanul meu ce vor mânca țăranii și mi-a răspuns cu un cântec vechi: "primăvara-i mama noastră, cresc urzicile pe coastă". După urzici va urma dragaveiul și așa mai departe. Nu-i bai însă că, așa cum se exprima cu cinism unul din cei aflați la putere , tot nu am atins prețurile de pe piața iubitei noastre Europa. Sărăci, cu nădragii rupți în fund, dar fuduli. De ce să nu le arătăm noi europenilor că suntem bărăbari cu ei, adică egali, și dacă ne punem în cap îi și întrecem. NATO, dulcea noastră himeră, spre care se târăște în coate și genunchi toată suflarea politică și a inteligenței românești se îndepărtează cu fiecare genoflexiune a noastră. Câinii cu covrigi în coadă, care în viziunea noastră se află în curtea NATO, sunt câinii războiului. Nu mă refer la războiul propriu-zis, ci la cheltuielile enorme pe care o asemenea organizație le cere de la membrii ei. Și, vorba lui Alecsandri, tu râzi și spui, dar tu n-ai cămașă în spate... Apropo de război și de destinul confirmat de istorie al țării noastre , aberantă mi se pare concepția actualului ministru de război, Victor Babiuc, care crede că avem prea multă armată. Îmi amintesc de o mare aplicație ce a avut loc la Timișoara pe vremea Odiosului, când jumătate din vehiculele militare fie nu au pornit, fie au rămas pe drum, ba chiar de zilele de după 22 decembrie '89, când armata noastră s-a împușcat reciproc, datorită slabei pregătiri a militarilor și cadrelor de comandă. Să fie în atari condiții nevoie de reducerea armatei române sau de înzestrarea și pregătirea ei la standardele actuale? Cine cunoaște istoria românilor știe că cele două războaie mondiale au surprins armata română descoperită, neînzestrată și neantrenată datorită afaceriștilor și intrigilor politice din acel timp. Se mai propune, dacă nu cumva s-a și hotărât, privatizarea industriei românești de armament. Bietul Odios, cu ajutorul acestei industrii a plătit o mare parte din datoriile externe ale României! Și atunci nu trebuie să ne întrebăm: actualii guvernanți ori sunt proști, ori se fac?! Am văzut la televizor organizația studenților creștini din Cluj, care a lansat o serie de manifeste în legătură cu pactul dintre noi și Ucraina. Mărturisesc, și-mi cer scuze față de generația tânără, că am socotit că este lipsită de ideal național, că nu crede în nimic. Dar frumoșii tineri din Cluj mi-au încălzit inima. Poate că ei și alții ca ei nu vor lăsa să piară România și românii, împiedicând pe cei care se străduiesc, în numele lui Iuda, să ne distrugă. Dacă nu avem putere să ne luăm pământul strămoșesc înapoi, măcar să nu creăm un precedent istoric ce nu va mai putea fi reparat niciodată și pentru care ne vor blestema toate generațiile ce vor veni după noi. ( 15 martie 1997.) Vom intra în mileniul trei cu perspectiva unui nou război mondial? Omenirea privește cu îngrijorare, în aceste zile, spre Helsinki. Va intra, această capitală europeană, în istorie ca și Ialta sau Malta la vremea respectivă? Se vor întelege cei doi țari asupra zonelor de influență, ori totul va rămâne baltă, relațiile dintre cele două mari puteri se vor încorda în perspectiva sfârșitului de mileniu și vom intra în mileniul următor cu probabilitatea unui nou război mondial? Care va fi soarta țărilor din Estul Europei, majoritatea dintre ele, printre care și România, stând în lungul istoriei sub laba ori sub amenințarea ursului rusesc? Poate că Ungaria, Slovenia, Cehia vor primi încuviințarea să intre în NATO. în mod sigur însă, România, Slovacia și Polonia nu, judecând după interesele strategice ale Rusiei. De altfel, însuși Elțîn a declarat, personal sau prin reprezentanții săi, că nu va permite o amenințare la granițele rusești. Au fost voci autorizate care au susținut că popoarele au destinul lor istoric. S-ar putea ca destinul istoric al României să fie din nefericire legat de cel al Rusiei, trăind mereu cu spaima față de intențiile lacome și despotice ale acestui colos. Despre buna credință și bunele intenții ale principalelor țări occidentale față de noi s-a vorbit imens în ultima vreme. Asigurări ne-au fost date cu nemiluita de șefi de state, de alte persoane mai mult sau mai puțin abilitate s-o facă. Doar că în politică și în diplomație se pot spune multe și mărunte, fără ca să constituie vreo obligație pentru una din părțile declarante. Așadar, din acest punct de vedere, perspectivele românești sunt, după opinia mea, incerte. Ce ne rămâne de făcut? În primul rând să renunțăm definitiv la un dicton după care ne-am condus în aproape întreaga noastră istorie: fă-te frate cu dracu, până treci puntea. Căci, noi ne-am tot făcut frate cu Necuratul, dar puntea n-am trecut-o, ci cel mai adesea am căzut în cazanul cu smoală al Satanei. Poate că în mileniul trei vom întelege că a venit timpul să fim noi înșine, să ne bizuim pe forțele noastre în primul rând, prezentându-ne cu demnitate în fața lumii. Excesele de servilism, entuziasmul trucat pentru ideile politice și economice ale unei țări sau alteia au lăsat urme adânci asupra caracterului nostru. Nu vreau să spun prin aceasta că trebuie să ne izolăm de celelalte țări și neamuri. Ar fi o utopie din partea mea. Dar nici umilitoarea și păguboasa căciulire nu ne-a adus mari beneficii ca națiune. Nu tot ce-i străin este demn de stimă, după cum nici tot ce ne aparține intră în componența cărămizii cu care ne place să ne batem aprig în piept. Până una-alta, noi orbecăim într-un întuneric infernal. Toată foiala demnitarilor, oamenilor politici, toate declarațiile și asigurările, toate acuzele. Întreaga mare de palavre arată că suntem într-o fază de completă derută, că nu știm încotro să ne îndreptăm, ca să ieșim din impas. România se apropie de sfârșitul mileniului ca o corabie în derivă, fără cârmaci, la voia soartei, a hazardului. Speranța despre care s-a discutat în ultimele zile la Timișoara este doar Dumnezeu, singurul care ne va putea salva. și aceasta doar în cazul în care românii vor avea momentul lor de trezire. ( 22 martie 1997 ) Singurătatea alergătorului de cursă lungă Șocantă declarația președintelui Emil Constantinescu! Șocantă, dacă te gândești că a fost ales de o coaliție de partide de la care este absolut de înteles "să strângă rândurile în jurul iubitului conducător". De înțeles, având în vedere campania, fie și declarată, împotriva corupției, care atinge multe sensibilități și prea multe interese. Viesparul, după cum se știe, este suficient să îl zgândări pentru a trezi instinctul ucigaș. Risc chiar să avansez o posibilă ripostă, dacă declarațiile domnului Constantinescu vor depăși faza la care se află acum oamenii legii, ei însiși, unii cu musca pe căciulă, vor trece la "rânirea grajdurilor lui Augias". N-ar fi total imposibil ca forțele mafiotice românești să apeleze la mijloace mult mai dure, poate chiar la o încercare de atentat la viața președintelui. Căci ceea ce numim acum cu multă lejeritate corupție are rădăcini adânci în viața românească. De la găinăria măruntă de două parale a funcționărimii din toate sectoarele și până la marii profitori, marii escroci, totul stă, astăzi, sub același suprem semn, al profitului obținut prin evaziune, înșelăciune, prin japcă. Ca un fapt mărunt, îmi povestește unul dintre colegi că, recent întors din Germania, fiul său a fost oprit la vama Aeroportului Timișoara. Între bagaje , tânărul călător, altfel un bun specialist în computere, avea și câteva bucăți de ciocolată. Onorabilul vameș i-a propus să-i dea, pentru colega de serviciu, una sau două bucăți. Neobișnuit cu năravurile balcanice tânărul a refuzat. Din acel moment "vigilența" vameșului a crescut subit, scotocindu-i minute bune bagajul. Repet, acesta este un aspect aproape hilar prinmica sa dimensiune. Ce se întâmplă însă în cazurile când sunt la mijloc miliarde, averi fabuloase? Nu este gata el sau ei, profitorii acestor câștiguri subterane, să suprime oricând o viață sau mai multe pentru s-și apăra grămada de arginți? Ba bine că nu. Legat de singurătatea domnului Constantinescu, aproape m-a făcut să zâmbesc replica primarului nostru, care și el se simte singur. Automat mi-a venit în minte sintagma latină: quod licet Iovi non licet bovi. Una este să fii la înălțimea amețitoare a postului de președinte al țării și alta de primar al unui oraș, chiar dacă se cheamă Timișoara. Ceea ce nu înseamnă că domnul Ghe. Ciuhandu nu are problemele sale. Unele bag seama sunt create de partidul din care face parte sau de partidele ce se află la putere. Dacă ne amintim că cel mai frecvent cal de bătaie al PNȚCD-ului l-a constituit autonomia administrativă locală, pe care pedeseriștii n-o înțelegeau și n-o legiferau, nu se poate să nu ne întrebăm de ce respectiva autonomie a rămas la nivelul dezideratului? De ce continuă să se practice centralismul atât de hulit și nu se dau fondurile și mâna liberă pentru primăriile locale ca să-și dovedescă priceperea de buni gospodari? Prea multe sunt, după părerea mea ,inadvertențele între declarațiile pe care coaliția aflată la putere le-a făcut înainate de alegeri și starea de fapt actuală. Sau ritmul de melc al punerii în practică a acestora ascunde, în fond, neputința guvernanților, ceea ce ar trebui să determine partidele care i-au numit să ia măsurile de rigoare. În altă ordine de idei, mă grăbesc să-mi exprim admirația pentru poziția domnului Ștefan Drăgulescu, ministru al sănătății, în condițiile în care astăzi a fi membru de partid este mai al dracului ca pe vremea partidului unic. N-ai voie să miști în front. Medic fiind, domnul Drăgulescu a încălcat disciplina de partid și s-a opus bugetului alocat de caricatura de ministru care este Ciumara, cerând mărirea sumei alocate pentru un sector vital. Și așa românii sunt pe ultimul loc în Europa, din punct de vedere al asistenței sanitare. și așa sărăcia, foametea, lipsa de medicamente fac ravagii în rândurile cetățenilor acestei țări. Așa că măcar pentru cerbicia și verticalitatea dovedite în acest caz, felicitări domnule ministru! (29 martie 1997 ) P.S. Din păcate, evoluția fostului ministru a dezamăgit toată suflarea românească, inclusiv pe autorul acestor însemnări. Nici car, nici boi, doar sărăcie... Un cunoscut ziarist de la Adevărul scria, acum câteva săptămâni, că țăranul român va intra în mileniul III cu carul cu boi. Imaginea este frumoasă, amintindu-ne de celebra pânză a lui Grigorescu, numai că, după opinia mea, este falsă. Țăranul român va intra în mileniul III cu palmele goale, descumpănit de soarta ce i-a fost hărăzită de conducătorii țării. Dacă procesul de colectivizare l-a lăsat fără pământ și fără uneltele de muncă, retrocedarea pământului ce s-a realizat după cum se știe, adică prin voia primarilor și a celorlalte autorități locale, l-a adus pe țăranul nostru în situația de a nu avea cu ce să-și lucreze ogorul. Ultimele măsuri ale Guvernului Ciorbea desăvârșesc paragina și pustiul țărănimii noastre. Nu mai vorbim de scumpirea aberantă a carburanților - cerută, după s-a spus, de alinierea la standardele europene - ci de împrumuturile stabilite recent de guvern, un fel de joc na-ți-o ție, dă-mi-o mie, din care așa-zisul beneficiar nu se alege cu nimic, decât, eventual, cu recolta pe anul respectiv datoare la bancă. Sumele pe care țăranul ar putea să la împrumute, fără a-și periclita puținul avut pe care îl are, nu pot fi decât infime. Cu acestea nu se vor putea cumpăra nici ițe de tracțiune, căci la prețul actual al mașinilor agricole achiziționarea lor este practic imposibilă. Și ce s-a rezolvat cu aceasta? Se pune un petic peste un alt petic, iar cine a apucat să facă o asemenea operațiune știe că rezultatul este nul. Dacă guvernul ar fi dorit să ajute cu adevărat agricultura românească, ar fi trebuit să acorde împrumuturi pe termen de câțiva ani buni, cu dobânzi mici și doar atunci rezultatele ar fi fost spectaculoase. Pentru că guvernul este neputincios în găsirea fondurilor necesare unor asemenea împrumuturi sau pur și simplu fiindcă nu se pricepe sau nu vrea s-o facă, a luat măsura scăderii taxelor pentru importurile alimentare. Să zicem că se vor asigura, în acest fel, nevoile populației care va putea cumpăra mai ieftin. Dar nici acest lucru nu este sigur. Sigur este că vom fi la mâna importatorilor, ce-și vor rotunji veniturile și, în perspectivă, la mâna exportatoare, care oricând vor fi în măsură să înțarce bălaia. Pe linia aberațiilor propuse de membrii cabinetului Ciorbea se înscrie și acordarea de pământ minerilor, dar și apelul făcut pentru întoarecerea germanilo în țară, cu obligația guvernului de a-i repune în posesia averilor proprii răscumpărate (după stilul propriu!) de statul comunist, la plecarea acestora. Este adevărat că plecarea germanilor a constituit pentru România o pierdere. Gospodari buni, având o frumoasă tradiție alături și de celelalte minorități naționale, germanii au lăsat în satele noastre gospodării mari, bine puse la punct. Politica nenorocită a regimului comunist, de colonizare a acestor gospodării cu familii aduse din zone mai sărace ale țării, oameni fără simț gospodăresc, a dus -alături de acțiunea vandalică a unor localnici- la pustiirea gospodăriilor germane. La toate acestea ar trebui să adăugăm și faptul că Legea 18 de bine de rău s-a aplicat, iar sătenii au intrat în posesia pământurilor și ne mai putem face o imagine despre debandada ce se va produce din nou în localităâile rurale românești. În acest răstimp, armata română se va acoperi de glorie pe tărâmurile Albaniei și după cum anunță răsculații albanezi, nu vor lipsi jertfele din rândul soldaților forței de intervenție. fespre costul acestei inutile prezențe nici n-ar trebut să mai amintim. Cele apriximativ 100 de miliarde de lei nu par puține, dacă le raportăm la situația actuală a țării. Dacă armatei nu-i sunt necesare, dacă hrana soldaților români este îndestulătoare, dacă echipamentul este bun, atunci acești bani ar fi putut șă ia drumul agriculturii, care a fost azvârlită în cea mai nenorocită fundătură din câte se pot imagina. ( 5 aprilie 1997 ) "Fâșia Gaza" a României... Așa-zisul vid de putere de după '89, clamat de domnul Ion Iliescu, a creat nu numai politicieni de două parale, ci și bogătași de mai multe parale decât ne-am fi imaginat noi vreodată. Căile prin care acești parveniți și-au făcut averea sunt tot atât de necunoscute și de misterioase precum... căile Domnului. G.C.Păunescu, Cataramă, Gigi Kent și alții ca ei au știut, spre admirația prostimii, să profite de coruptibilitatea funcționarilor băncilor statului, ai altor instituții, sfidând cu obrăznicia specifică și legi și opinia publică. Firește că fenomenul nu ar fi putut să se manifeste dacă el nu ar fi fost favorizat și de guvernanții celor șapte ani, din 90 încoace, de noua clasă politică. Cât de tare li s-a urcat la cap acestor nababi o dovedește atitudinea pe care o au acum când sunt, în sfârșit, măcar o parte din ei, strânși cu ușa. Mă uit la televizor și urmăresc declarațiile lui G.Păunescu, insolența sa și mă tot mir cum a putut un asemenea ipochimen să fie considerat, la un moment dat, reprezentantul oamenilor de afaceri români, cum s-ar zice cel mai deștept dintre toți afaceriștii români. Timișoara este cunoscută în țară prin două nume: Iskandarani și Mujea. Dacă ultimul este autohton, deci, vorba lui Caragiale, falit de al nostru, Iskandarani face parte din ceea ce timișorenii au numit cu multă fantezie și umor "Fâșia Gaza". Ce vrea să fie această fâșie, mi-a spus un cunoscut. Denumirea se referă la străzile Porumbescu și Brâncoveanu, acolo unde s-au aciuat arabii, unde, casă lângă casă, mișună învârtind afacerile lor dubioase. M-am gândit, așa în joacă, ce ar fi dacă o mână uriașă ar ridica, dacă ar fi posibil s-o facă, acoperișurile acelor case. Ce imagine colosală s-ar dezvălui privitorului și oamenilor legii! Numai că mâna aceea nu există, iar forțele tenebroase continuă să acționeze sub nasul și adesea cu complicitatea noastră. Mai mari sau mai mici, escrocii și-au găsit în lumea în care trăim climatul propice de manifestare. Dar ei nu sunt caracteristici doar societății românești, ci tuturor țărilor lumii. Sau poate majorității acestor țări. Dacă banul e ochiul dracului, după care aleargă foarte multă lume, atunci când este vorba de spirit, de escrocheria în domeniul creației spirituale, lucrurile devin mai grave și mai de neînțeles. Așa cum se știe, după '90 au apărut o seamă de instituții de învățământ și de cultură create de inși fără o pregătire adecvată și, implicit, fără acoperirea morală necesară. Actele lor culturale nu sunt decât o monstruozitate ce va crea, în timp, mari pagube configurației spirituale a românilor. Ce se seamănă strâmb acum va crește strâmb mai târziu, buruiana rea de astăzi va prolifera peste timp. ( 19 aprilie 1997 ) Cu moartea pre moarte călcând... Și, iată, suntem în pragul Paștelui. Răstignit și coborât în mormânt pentru a noastră izbăvire, Hristos aruncă peste lume lumina speranței înviind din morți cu moartea pre moarte călcând. Lumina speranței! Ce cuvânt dumnezeiesc, singurul care a ținut omul în viață în lungul șir al caznelor sale. În anii deceniului ultim al domniei lui Mamona, când frigul și foamea ne erau compatrioți nedespărțiți, de zilele sfinte ale Crăciunului și Paștilor făcea ce făcea bietul român și-și găsea o sursă, mai pe față, mai pe ascuns, să-și cumpere bucățica de miel, ouă de roșit, cașul și ceapa, paharul de vin și de tărie, iar în noaptea cea mai misterioasă și cea mai dătătoare de speranță, Noaptea Învierii, sa aduna cu neamurile , cu prietenii dar și cu necunoscuții, într-o unică bucurie și fraternitate, cântând din tot sufletul și cu toate puterile "Hristoa a învia". E drept, printre noi se aflau ascunși oamenii Iadului, mai băgau de seamă cine este prezent, cine cântă mai cu foc dar, mai ales în ultimii ani ai Ceaușescului, nici măcar ei nu mai erau atât de zeloși, și chiar dăcă erau nimeni nu se mai sinchisea de amenințările subînțelese sau fățișe. Acum, Paștele nu ne mai aduc nici frica și nici teroarea de acest soi. Acum suntem liberi să vociferăm, ba chiar să strigăm lozinci în Noaptea Învierii, tulburând sfânta slujbă, acum, mireni sau oameni ai Bisericii, putem murdări momentul divin cu otrava politicii, cu măruntele și neroadele noastre patimi politice. Dar, mult mai gravă este, pentru milioane de români, neputința de a-și cumpara bucățica de miel, cele necesare pentru o masă ca de sărbătorile Paștelui. Pe străzi, în piețe, la colțurile bisericilor, vor fi mulți cu mâna intinsă, cerând milă. Și nu doar cerșetorii de miserie, nu doar țiganii, ci oameni care până mai ieri își respectau statutul de om, demnitatea de ființă gânditoare și cuvântătoare. Pentru unii, Paștele va fi cernit de grija zilei de mâine, de pierderea locului de muncă, pentru alții, acoperișul de deasupra capului va fi în nesiguranță gândindu-se că fostul proprietar al apartamentului, pe care l-a și plătit zeci de ani, pe care l-au întreținut cu bani mulți ca să nu se prăbușească, îi va arunca în stradă sub acoperirea unei legi aberante. Ei, bine, de Paști trebuie să ne iertăm cu aproapele nostru, să-i sărutăm obrajii creștinește. Victima să-și sărute ucigașul, violatorul să-și sărute obiectul violului său, escrocul să-l sărute pe cel escrocat, marii delapidatori și călcătorii de lege să sărute obrajii polițiștilor, ai judecătorilor și procurorilor. Miniștrii, parlamentarii să se sărute între ei și să sărute tălpile poporului român pe care l-au condamnat la foame și mizerie, la neantizare. Doar Europa și America, ce nu au acum sărbătorile de Paște nu trebuie să sărute pe nimeni. Ele pot să monitorizeze, să ne însemneze în catastif fiecare îngenunchiere, fiecare nod în gât, fiacre oftat, dar și fiecare scrâșnet din măsele. Oameni buni, compatrioți ai mei, dreptcredincioși ai Bisericii Ortodoxe Române, bucurați-vă căci la noapte va învia Hristos, dătătorul de Lumină șs Speranță! Fie-vă Paștele cu bine! ( 26 aprilie 1997 ) Mărturisesc a fi un nostalgic... Unde sunt primăverile de altădată ? Unde 1-iul Mai de acum patruzeci de ani, când defilam prin fața tribunelor oficiale, strigând: "Ana Pauker - Gheorghiu Dej, bagă spaima în burgheji" sau "Stalin și poporul rus libertate ne-au adus" Clasa muncitoare, clasa conducătoare în R.P.R. era fericită în prima zi de Mai, după ce-și exersa dreptul ei la sărbătoare, se așternea la iarbă verde, cu mici și bere (și ce mici erau pe vremea aceea!), tovarășii de muncă și de viață mai schimbau câte o impresie despre putreziciunea imperialismului anglo-american, nu se bea Coca-Cola, Doamne ferește, băutura aceasta era socotită infestată de o ideologie dăunătoare, capitalistă. Nici unuia dintre tovarășii cu munci de răspundere nu i-ar fi trecut prin cap perspectiva reîntoarcerii, după câteva decenii, la odiosul capitalism, prea era veselie în țară și prea victorios de arăta regimul de democrație populară și comunismul din marea prietenă de la Răsărit. Acum de 1 Mai, câteva rămășițe jalnice de clasă muncitoare au ieșit la câte un marș, cântând compromisul Marș al primăverii de Ciprian Porumbescu. Televiziunile, întreaga mass-media ne-a anunțat că aceștia sunt nostalgicii, la noi și la ruși, la japonezi și la alții sunt doar muncitori care protestează și sărbătoresc Ziua Muncii. Desigur, noi suntem nostalgici, pentru că la noi munca este un lux, o raritate, ar trebui trimisă la muzeu, printe celelalte relicve. Uite, așa arată munca la români, ar trebui să scrie cineva. Nefiind muncă nu mai există clasă muncitoare, deși există partidele de stânga, ba chiar și o coaliție, ce se cheamă USD. Numai că după opinia domnului Petre Roman, ilustrul lider al PD-ului, această coaliție, și mai cu seamă partidul Domniei Sale, acum este preocupată de crearea imaginii ideale a muncitorului trăitor în societățile cele mai fericite din Vest și până atunci muncitorimea română ar trebui pusă la conservare, la uscat, ca pastrama. Mai susține domnul Roman că în societățile cu pricina muncitorimea constituie clasa mijlocie, e drept că s-a corectat când a fost vorba de termenul odios, perimat, de clasă. Din profundele mele studii de marxism-leninism am reținut că în societatea capitalistă clasa de mijloc este mica burghezie și nu muncitorimea, cum zice maestrul Petrică, dar, cine știe? poate că teoriile cu pricina s-or fi schimbat și n-am băgat de seamă. Revenind la sărbătorirea zilei de 1 Mai, îmi aduc aminte de un banc ce se spunea, cu peste douăzeci de ani în urmă. Doi tovarăși își dădeau mâna și, după schimbul de cuvinte de început, unul dintre ei ofta, zicând: "Ce bine era pe vremea lui Stalin". Celălalt îl apostrofa indignat: "Să-ți fie rușine, măi tovarășe, că gândești așa, când partidul nostru a stabilit cu clarviziune ce s-a întâmplat pe vremea aceea". "O fi, răspundea celălalt, dar pe vremea lui Stalin aveam douăzeci de ani". Iată de ce mă consider eu însumi nostalgic, stimații mei cititori. În rest, cu tranziția, cu măsurile aberante ale Guvernului Ciorbea de scumpire (iarăși!) a gazului metan, a gigacaloriei, de creștere a taxelor pentru drumuri, a prețului biletelor pe calea ferată, până la Dumnezeu și înapoi... Și îmi vin în minte celebrele cuvinte ale romanului Cicero: Până când vei abuza de răbdarea noastră, Catilina? ( 3 mai 1997) Dacă voi nu ne vreți, noi vă vrem Erau vorbele lui Alexandru Lăpușneanu rostite la singularul puterii sale de domn atotputernic și subînțelegeau voința Domnului de a stăpâni peste Moldova. În cazul nostru, al românilor de astăzi, sau mai exact al guvernanților de acum ai României, celebrele cuvinte ale lui Lăpușneanu sunt valabile doar pe o singură parte. Noi ținem morțiș să intrăm în NATO, pe când alții nu ne vor deocamdată. și, ca în cazul unor copii răi, ni se promite că dacă nu vom intra acum, nu-i trecută vremea și va veni și rândul nostru să primim mai târziu jucărica. Excesul de zel românesc este, după opinia mea, ridicol. (Nu întâmplător ziare mari din Occident vorbesc despre isteria de la București). El dovedește o lipsă de maturitate și de demnitate receptate ca atare de țările mari ce diriguiesc sus-numitul tratat sau pact militar a cărui justificare strategică îmi vine peste mână, dacă nu chiar imposibil s-o înțeleg. În timpul războiului rece, al confruntării dintre Tratatul de la Varșovia și NATO, deci dintre forțele militare ale țărilor socialiste și cele capitaliste, existența NATO era pe deplin justificată. Astăzi, în condițiile dispariției "lagărului" socialist (chiar dacă Rusia mai există!) ființarea unui asemenea organism (împovărător pentru o țară săracă) n-are nici un chichirez. Sau el tinde să devină un fel de bici al lui Atila, capabil să admonesteze, ba chiar să pedepsească, atunci când cineva iese din rând. Depinde ce înțeles are acest ieșit din rând 'și cât de largi vor fi atribuțiile în viitor ale NATO, cât i se va permite să se amestece în existența unui popor, a unei țări. Căci postura de judecător suprem poate naște uriașe anomalii. Cine și ce garantează că nu se va ajunge la un moment dat la un litigiu teritorial, să zicem, între țara Păpușilor și cea a Urșilor și nu se va lua hotărârea ca o parte din teritoriul păpușeresc să revină urșilor?! Soarta României a fost și va fi probabil de a sta la marginea interesului marilor puteri occidentale, în pofida declarațiilor de bunăvoință pe care ni le fac acestea. Nu este o noutate pentru nimeni că cel mai adesea în diplomație una se declară, alta se fumează. Recent, am avut o asemenea mostră în cazul Poloniei care, prin reprezentantul ei la Consiliul Europei, ne-a tras-o în freză, cum se zice în limbaj argotic. La fel se întâmplă cu investitorii străini anunțați de Ciorbea că au dărâmat ușa României datorită mulțimii și nerăbdării lor de a-și aduce banii aici. Deosebit de plastică mi s-a părut comparația președintelui Emil Constantinescu, ce asemuia România cu o felie fierbinte de pâine pe care investitorii occidentali și-o trec unii altora, ca să se răcească, doar că într-un asemenea caz există două posibilități: s-o scape pe jos, pe unde-i noroiul mai mare și să se uite apoi la ea cu scârbă, sau s-o înfulece pe nemestecate și să se frigă ori să li se oprească în gât. Rămâne să vedem, dacă om trăi până atunci! ( 10 mai 1997) România, țară înlăcrimată! Scriind despre negurile ce au cuorins România după '89, despre mulțimea adusă în pragul sărăciei, despre nesiguranța zilei de mâine, am simțit dându-mi târcoale întrebarea:sunt eu neînțelegător față de ceea ceea ce se întâmplă acum în țară? N u dibuiesc mecanismele perioadei de tranziție, justificarea jertfelor pe care aceasta le impune? Scutur din cap, la fiecare întrebare, și-mi răspund: nu, nu eu sunt cel neînțelegător, ci de neînțeles sunt toate aceste sacrificii, venite după decenii de alte sacrificii multe și grele făcute în numele unui viitor mincinos. După părerea mea este inuman să-i ceri unui popor să se târască, să moară de foame, să îndure lipsuri de tot felul, doar promițându-i că, peste câțiva ani, ani incerți, va trăi mai bine. Măsurile draconice luate de coaliția aflată la putere nu-și găsesc nici o justificare. Nici măcar ceea ce dorește acum tot mai insistent, intrarea în Uniunea Europeană și în NATO, nu îndreptățește anomaliile legilor criminale luate împotriva interesului nostru național și al poporului. Este drept că pentru partidele din Convenția Democrată, poporul nu constituie o problemă, el este privit ca și cum n-ar exista, ca un termen abstract, ba unii îi neagă (termenului) chiar dreptul la existență. A vorbi despre interesele poporului român este ne-european, după opinia acestor partide,deși campania lor electorală a fost împănată de promisiuni populiste,mai bine zis de minciuni sfruntate. Mai presus de toate însă, și mai gravă,mi se apre tendința principalelor forțe politice aflate la cârma țării de a dicta mersul societății romănești după voia și priceperea lor. Am scris a dicta și verbul este încă prea cuminte. Căci, în pofida stării de fapt, a pagubelor pe care politica lor le provoacă, ei merg orbește, creând adevărate seisme sociale, deschizând hăuri incomensurabile în care ne prăbușim cu fiecare zi ce trece. Dacă tenta aceasta va continua, sunt aproape sigur că ne îndreptăm spre o nouă dictatură, dar nu dictatura unei persoane sau aunei clase, ci a unor forțe politice. Posibilitatea nașterii unui asemenea fenomen apare cu atât mai evidentă, cu cât opoziția este ca și inexistentă, practic vocea ei nu contează. în asemenea condiții se lucrează cu cinism, legile și măsurile ce sunt impuse au caracterul unor edicte pur și simplu. și ca batjocura să fie și mai mare,aceste măsuri sunt mediatizate, umblându-se la manipularea prin intermediul mass-media, a opiniei publice, metodă mult utilizată de regimurile ceaușist și iliescist. în special programele televiziunii naționale sunt la edecul coaliției guvernamentale. Fiecare lege, fiecare hotărâre de guvern capătă prin acest post de televiziune aprobarea unor " cetățeni cinstiți" și larga aderare a unor specialiști de răsunet mondial. Spre ce merge acum România, nimeni nu știe, căci în realitate actualul guvern și cei ce-l susțin invocă crerile sau pretențiile organismelor internaționale: Consiliul Europei,FMI,NATO etc. Dacă România a ajuns o colonie a acestora sau dacă urmează să devinăeste cazul să ni se spună răspicat, pentru a ne apuca să cultivăm banane. ( 24 mai.1997) Moțul premierului Victor Ciorbea... Premierul Victor Ciorbea este sincer și cinstit. Despre dumnealui nu se poate spune că nu cunoaște situația țării, ceea ce înseamnă că este bine informat. Doar că, în pofida acestor calități rarisime, Domnia sa are un mandat de îndeplinit, o sarcină, cumar veni, din partea coaliției care l-a suit în vârful guvernului. Și pentru a-și ăndeplini mandatul-scopul scuză mijloacele, ca să-l citez pe Niccolo Machiavelli. Deci, nu contează starea națiunii, ci aducerea la îndeplinire a programului și a ideilor în numele cărora guvernează. În fața unui asemenea comandament, toate celelalte criterii subiective, sentimentale, cum ar putea fi considerată mizeria în care a fost azvârlit poporul român, nu mai contează. Cam acestea au fost concluziile ce s-au putut desprinde din întâlnirea lui Ciorbea, de joi noaptea, de la PRO-TV, cu trei ziariști socotiți capete de afiș ale presei românești. Întrebat dacă realizează dimensiunea și urmările noilor creșteri de prețuri la energie electrică, gaz etc. și dacă știe că în urma lor calitatea vieții va scădea și mai drastic, Ciorbea, fostul lider de sindicat, a evocat experiența sa în acest domeniu, subînțelegând luptele sale cu guvernanții de atunci, deci permanenta sa legătură cu oamenii, precizând că sunt ultimele măsuri de liberalizare a prețurilor. I-au fost reamintite domnului Ciorbea prevederile Contractului cu România, cu care Convenția Democrată a câștigat alegerile și primul-ministru s-a lepădat de contract ca de Satana, spunând că el este al Convenție (ca și cum guvernular fi al altcuiva!), singura în măsură să dea socoteală pentru prevederile sale. Cu acest prilej am aflat, ceea ce nu știam, că ilustrul contract a fost semnat de liderii partidelor din Convenție și mi se pare chiar de către deputații și senatorii acesteia, pe Câmpia Libertății de la Blaj. Bieții tribuni ardeleni, cred că s-au răsucit în mormânt în fața acestui sacrilegiu! Și fiindcă veni vorba de Bărnuțiu, Avram Iancu și ceilalți, consider oportun să aduc în discuție întrebarea care i s-a pus domnului Ciorbea, prim-ministrului și moțului, în legătură cu legea învățământului și cu legea privind introducerea în administrație a limbii maghiare, după care geografia și istoria României vor fi învățate la școală în această limbă Răspunsul domnului Ciorbea merită să figureze în toate enciclopediile lumii Dânsul spune, cu un rânjet pe care mă sfiesc să-l cataloghez, că numele domnitorilor, al unor locuri precum Valea Prahovei vor fi pronunțate în românește, în interiorul frazei maghiare. Despre recentele incidente de la Odorheiul Secuiesc, unde cetățeni maghiari au maltratat călugărițe greco-catolice, domnul prim-ministru Ciorbea își mărturisea neștiința. Și ca să pună capac la toate, Ciorbea a dat-o pe șagă, căci altfel nu înțeleg răspunsul său. El ne-a atras atenția că va cere autorităților din Ungaria să ne urmeze exemplul, adică să nu mai precizeze în lege că limba maghiară trebuie însușită, ci doar studiată, așa cum am hotărât noi s-o facem, cu înțelepciune. Semnificația pe care o are în toată lumea participarea la guvernare a UDMR, ca și felicitările adresate de Bill Clinton lui Emil Constantinescu sunt suficiente, pentru Victor Ciorbea, ca să ne reîntoarcem cu o sută de ani în urmă, inainte de unire, într-un timp în care românii din Transilvania și Banat se luptau să câștige drepturi egale cu ale celorlalte neamuri trăitoare în fostul imperiu austro-ungar. Este adevărat că pe domnul Ciorbea îl îngrijorează, după cum declara, situația românilor din Bulgaria, din alte țări vecine, însă a românilor din propia lor țară, nu.Vorbim atât de insistent despre toleranță, despre europenism, numai că semenea nobile idei nu trebuie sș le profesăm doar noi, ci toși cei care trăiesc împreună cu noi, indiferent de ce neam sunt ei. Se cuvine să acordăm egalitate tuturor, dar nu să fie o egalitate în care unii sunt mai egali decât alții. Și, în nici un caz, nu trebuie să admitem ca legile statului român să fie făcute în interesul minorității și dezavantajul majorității sau să fie călcate în picioare, luîndu-le locul arbitrariul și samavolnicia. Un ultim aspect ce mi s-a părut demn de a fi discutat, acum, din lungul dialog al domnului Ciorbea cu ziariștii se referă la promisiunile electorale ale Convenției referitoare la Legea caselor naționalizate și la legea pământului. De data aceasta, Victor Ciorbea a fost pus într-o situație din cele mai jenante, fiindcă minciuna era prea vizibilă și prea gogonată. A încercat dumnealui să treacă peste întrebare, să se justifice cu Rezoluția 1823 a Adunării Europei. Numai că ziariștii i-au citit această rezoluție care spune că Adunarea Europei încurajează aplicarea principiului restitutio in integrum și nu ordonă aplicarea lui, devoalând servilismul ,excesul de zel, al guvernanților de la București, indiferent dacă.ele aduc mari suferințe societății civile din România. ( 31 mai 1997) Cu îngăduința și prostia noastră... A reapărut pe piață marmelada, element de bază în subzistența generației noastre, de fapt a tuturor românilor, în perioada de după război. În vremuri de sărăcie lucie, ea, marmelada, ne-a fost hrana de căpătâi, în familie, în inernatele școlare, la cantinele studențești, în armată, constituindu-se în simbol al privațiunilor la care am fost supuși. Cine și-ar fi imaginat că acum, la sfârșitul acestui secol și mileniu, România se va întoarce la marmeladă?! Este drept că, spre deosebire de anii '50 astăzi piața românească nu mai este la fel de uniformă în sărăcia ei. Cine are bani poate să-și cumpere tot ce-i dorește sufletul, numai că banii aceștia sunt tot mai puțini, prețurile tot mai mari, astfel că dacă o ținem așa nici măcar marmelada nu va mai fi la îndemâna oricui. În fond societatea românească a fost azvârlită înapoi cu șaizeci de ani. Fenomene necunoscutenouă, despre care am citit doar în cărți, au înviat. Șomajul, diferențierile sociale extrem de mari, acumularea de bogății la o mână de oameni și sărăcirea majorității populației sunt rezultatul unei schimbări de optică politică, a unei strategii economice a guvernelor de după decembrie'89. România nu a ales calea unei democrații socialiste, ca India, de pildă, nici a unei social-democrații, ca în țîrile nordice, ci se îndreaptă cu pași alergători spre un capitalism sălbatic, după voia și ambițiile dreptei românești. Chiar și faptul că partidele ce fac parte din Convenția Democrată (cu participarea inexplicabilă a PD, partid social democrat) insistă să refacă marea proprietate, în dauna micii propietăți, este un argument în plus la această politică. Într-o recentă discuție televizată, Radu Vasile, personalitate proeminentă a PNȚCD-ului, susține că înainte de război țăranii mijlocași au avut până la 50 de hectare de pământ. Nu știu cât au avut țăranii din câmpia Bărăganului, dar este limpede că în România puțini agricultori au avut atâta pământ și acolo unde cele 50 de hectare au existat au aparținut micii moșierimi și nu țăranului mijlociu. Dar întindarea aceasta de pământ nu este periculoasă prin ea însăși, ci prin fenomenele pe care le naște. Acumularea de pământ vaa duce, inerent, la sărăcirea unei mase mari de săteni care va trebui să lucreze, să stea la cheremul noului moșier, al mosierilor roșii, cum inspirat li se spune. Chiar dacă lozincile fostului regim comunist ne repugnă, trebui să admitem că se nasc premisele unei noi exploatări a unei clase sociale de către alta și toate palavrele privitoare la egalitatea dintre oameni devin ridicole. Inegalitatea socială nu coboară cu hârzobul din cer, ci este legiferată de actualul guvern, în numele alinierii la o Europă și la o economie de piață năucitoare. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem, în numele unei raționalități elementare este de ce am dărâmat un regim opresiv, ce păstra totuși un minim de aparență, un minim de egalitate, ca să ne azvârlim cu capul înainte într-o lume sălbatică,a inechității și abuzului? Sunt uluit că sociologii, politicienii, filozofii și psihologii rămân cu brațele încrucișate, în fața căderii libere a României, în acest hău din care n-o va mai putea scoate nimeni și nimic.Conform psihologiei noastre, suntem mulțumiți câtă vreme tăvălugul pornit de guvern nu ne va strivi pe noi înșine, fără să ne gândimcă peste un timp ne va veni și nouă rândul sau că le va veni copiilor și nepoților noștri. Că ei vor trebui să trăiască într-o lume bazată pe inechitate, pe putere celor ce astăzi acumulează prin furt și înșelăciune averile colosale cu care îi vor strivi mai tărziu. Fabricile, întreaga zestre materială, atâta câtă s-a creat în anii comunismului este cumpărată pe nimic de marii profitori, de noii îmbogățiți de revoluția din decembrie '89, sub acoperirea legilor făcute de guvernele care s-au succedat până acum și mai abitir de actualul guvern. Că îngăduim acest lucru este numai vina noastră, a românilor, și vom plăti mult și bine pentru îngăduința noastră. ( 7 iunie 1997 ) Peștele se împute și de la cap și de la coadă Mare hahaleră acest Victor Ciorbea! problema este dacă el exprimă doar propria-i mentalitate sau toți cei ce sunt în formula politică respectivă au același gen de parșivenie. Căci, motive pentru nerealizarea Contractului cu România au fost aduse până acum destule. Ba, că PDSR-ul a lăsat o moștenire mult mai grea decât și-ar fi imaginat dumnealor, ba că situația economică mondială este în cădere liberă, ba că Ceaușescu se învârtește în mormânt și face valuri. Basme!Ultima scuză a lui Ciorbea depășește însă, prin hilaritatea ei, pe toate celelalte. Vezi, Doamne, electorarul nu i-a votat,cu mic cu mare, pe CDR-iști, ci a mai dat cu plaivazul și prin partea PD-ului, a UDMR-ului, astfel că PNȚCD-ul n-a ajuns partid unic, iar mărețele sale hotărîri sunt boicotate de ceilalți. Să nu-mi spună cineva că atunci când au "semnat" Contractul cu România, liderii PNȚCD au fost convinși că vor fi aleși de toată suflarea țării! Numai că și în acest caz s-a adeverit proverbul că minciuna are picioare scurte. O minciună ce nu privește lucruri minore, ci starea unei națiuni, mai pe șleau spus, aducerea ei la sapă de lemn. Să reamintim cititorilor că una dintre promisiuni a fost nivelul de trai al românilor va ajunge, către anul două mii, la 300 de dolari. Dintr-o recentă statistică privitoare la țările estice foste comuniste, reiese că pe primul loc din acest punct de vedere se situează Slovenia, cu peste 800 de dolari, iar pe locul 11, din totalul de 12 țări, este țara unde curge lapte și fiere, România. Mașinațiile machiavelice ale guvernanților și ideologilor sunt, pentru cineva care nu este chiar de tot tâmpit, cusute cu ață albă. Toată zarva NATO dincolo de faptul real este concepută de aceste forțe nu atât de dragul demersului în sine, ci pentru a deturna atenția naivilor de români de la starea lor nenorocită. Pasionali cum suntem, ne-am ambalat în cestiune, ca și cum fără NATo s-ar sfârși lumea pentru noi. În același context revin asupra manipulării mass-media, adică a presei și televiziunii. Din când în când, posturile de televiziune dau sondaje realizate pe Calea Victoriei sau pe Magheru și ne prezintă figuri dromaderice ce jubilează vizavi de Guvernul Ciorbea sau sunt plini de încredere că acesta va face minuni. Parcă noi n-am ști că asmenea indivizi sunt selectați cu grijă, după lecția învățată de sus. Nu neg că și printre oamenii de rând sunt persoane care au luat porumbelul în gură fără să știe de ce și nu-i mai dau drumul. Recent, am asistat, la un bar, la o discuție între trei reprezentanți ai fostei clase muncitoare, adică trei ciocănari, cum se zice. Era ora nouă, deci dumnealor se aflau în plin program de lucru. Și zice unul, cu glas aspru, neînduplecat, că profesorii și medicii dați afară de Guvernul Ciorbea să pună mâna pe lopată, că-z doar nu s-au născut gata învățați, să mai muncească și ei să vadă cum e, că așa e în economia de piață, că peștele de la cap se împute, și multe asemenea perle. L-am întrebat pe domnul muncitor unde ar fi trebuit să fie la ora aceea, având în vedere că lucra la o regie și era plătit de stat? I-am mai amintit că deși sunt plătiți să-și facă datoria, atunci când ți se întâmplă o avarie, ești nevoit să scoți din buzunar sume considerabile, ca să-i pui capăt. Deci,după acest om al muncii, democrația era doar pentru alții, peștele se împute doar de la ,nu și de la coadă. Asemenea cazuri nu sunt din păcate izolate. Ele sau perpeuat din '90 încoace, picătură cu picătură, și nu este de mirare că fabricile au ajuns la faliment,spre bucuri echipei Ciorbea, care atât a așteptat ca să dărâme industria românească și s-o "privatizeze" pe nimica. M-a stupefiat declarația recentă a unui domn ministru că România nu are nevoie de întreprinderi mari, ci doar de cele mijlocii și mici. Ceea ce înseamnă că industria constructoare de mașini, industria siderurgică, industria chimică etc. vor dispărea cu totul, lăsându-le pe seama altora mai deștepți, iar noi ne vom mulțumi cu industria minoră, la edecul altora, devenind un fel de colonie care execută comenzile primite, asigură materia primă și mâna de lucru, ieftină ca braga de pe vremea când și aceasta era ieftină. Ne vindem sau nu țara (deși după părerea mea mai mult am distrus-o sau amdat-o pe mâna escrocilor), situația României este dezastruoasă, ea ajungând-și nenorocitul proces nu s-a terminat-să fie exemplu jalnic pentru fostele țări comuniste. ( 14 iunie 1997 ) Un dolar pentru România Nu-mi trece prin cap să jubilez, cum am auzit că au făcut-o alții, și să zic: v-am spus eu demult că nu vom intra în NATO, v-am precizat chiar țările ce vor fi nominalizate, de ce nu m-ați crezut? Socotelile americanilor sunt prea stăvezii pentru a ne îmbăta cu apă rece. Și nici nu înțeleg zarva pe care noi am făcut-o, umilințele la care am supus țara, tocmai ca să ne alegem cu un refuz acoperit, ce-i drept cu diplomație, de noi promisiuni. Americanii ne tratează ca pe niște copii slabi mde minte. După ce ne-au arătat bomboana aurită au vârât-o înapoi în buzunar, spunîndu-ne:dacă veți fi cuminți o veți primi cândva, ce-i al vostru e pus deoparte. Iar noi, în loc să ne deșteptăm, măcar acum, șisă ne îndreptăm spinarea, facem sluj în continuare, ba chiar mai mult, dacă e să ne luăm după cei de la ProTv ar trebui să mergem, cu cățel,cu purcel, la Madrid, să arătăm lumii că suntem deciși să și murim, numai să fim primiți în NATO. Întrebarea care mă obsedează la acest ceas este de ce nu vrem, ori nu putem, noi, românii, să învățăm din lecțiile istoriei? De ce nu băgăm la cap ceea ce spunea cu atîta dreptate Ion Antonescu, prin 1941 :" Noi să nu cerșim prin umilință, bunăvoința altora, fiindcă pățim ca sluga care, cu cât este mai umilă, cu atât este mai umilită... Actele de slugărnicie, în loc să servească cauza mare, românească, o deservesc, fiindcă cine face concesii de slugărnicie este tratat ca o slugă și este maltratat în toate ocaziile. Trebuie să punem mândrie românească în toate". Numai că demnitatea românească (nu îngâmfarea prostească!) ne-a părăsit cu totul în acești ani postdecembriști. Un fapt ce pare mărunt, dar care mie mi se pare simbolic pentru lipsa noastră de mândrie și pentru starea țării, a fost relatat recent, de un ziar. La Cluj,un funcționar al Consulatului american a fost surprins de către un polițai trecând cu mașina pe culoarea roșie a semaforului. Zelos în a-și face datoria, polițaiul l-a amendat pe american cu 5000 lei. Nici măcar prețul unui pachet de țigări! În replică, americanul a scos din buzunar un dolar, ce depășea, evident, valoarea respectivei amenzi. La el în america, cu un dolar, domnul funcționar nu s-ar fi putut duce nici la budă, dară-mi-te să mai plătească o amendă de circulație. Aici însă, la gurile Dunării, mai rău decât în țările africane, totul este posibil.Și aceasta fiindcă guvernele care s-au succedat după decembrie '89, au făcut dintr-o Românie demnă (căci nu se poate nega în pofida regimului ei comunist, totalitar, România a avut demnitatea ei!), o țară la îndemâna oricărui hoț și escroc, o țară pe care o poate călca în picioare, după bunul plac, orice depozitar de parale. N-am să ostenesc a spune că dintru ănceput a existat interesul ca țara noastră să fie adusă la sapă de lemn și vândută sau, dacă nu vă place acest cuvânt, demolată, apoi oferită pe tavă profitorilor. Era necesar doar să se găsească slugile, trădătorii, care s-o facă. Și s-au găsit atâția de mulți,încât s-au călcat pe picioare în zelul lor netrebnic. Ce a mai rămas din România anului 1989? Doar numele. Am aruncat din copaie, nu doar monstrul, ci și copilul, adică am pulverizat structurile stabile ale țării(industrie, agricultură, turism, relații internaționale) și n-am pus nimic în loc, decât vânt și vorbe goale oferite de parteneri mincinoși sau, în cel mai bun caz prezumtivi. Unde sunt proiectele de redresare a României, vehiculate cu atâta larmă de foști și actuali guvernanți; unde sunt asigurările pe care aceștia le-au dat naivului popor român? Minciuni goale, minciuni nerușinate, la umbra cărora s-au îmbogățit miniștri, parlamentari, "oameni de afaceri". Mii de miliarde, sute de milioane de dolari au intrat în punga acestora de pe spinarea Statului Român și a neamului nostru. În America, dacă ai un milion de dolari ești cineva. Aici, în România , se fură sute de milioane, cu nonșalanță, în batjocura legii. Și nimeni nu este vinovat și nimeni nu este tras la răspundere Cele câteva procese care tărăgănează de ani, fără ca vinovații să-și primească pedeapsa, sunt simptomatice pentru democrația românească sua pentru ceea ce se cheamă astfel. Cum tunelul în care se tot vorbește că am intrat noi, românii, pare fără capăt, cum țara cade fără ca cineva s-o poată opri, teamă mi-e că în viitorul apropiat sau mai îndepărtat, doar o mână energică o va mai putea readuce la linia de plutire. Și în felul acesta istoria se va repeta, închizându-și ciclul. ( 21 iunie 1997 ) La curtea Miracolelor... Acalmia în care a căzut viața politică românească, după dușul rece oferit de Administrația Americană, mai este înviorată doar de lovitura de partid a lui Teodor Meleșcanu et company. Ion Iliescu a plătit, în sfârșit, rigiditatea și credulitatea de care a dat dovadă în toată aceasta perioadă de după decembrie '89. Poate că în forul său intim, domnul Ion Iliescu consideră fixația pe care a făcut-o față de anumite persoane din conducerea PDSR-ului dovadă de caracter, loialitate, numai că într-o formațiune politică de asemenea anvergură păstrarea persoanelor, discutate și discutabile, care aduc prejudicii imaginii partidului, este o mare gafă politică. Era clar, după anii de guvernare, că șansele PDSR-ului sunt extrem de mici în a reveni la putere, fără sacrificarea unor nume ca Adrian Năstase, Nicolae Văcăroiu, Miron Mitrea și alți câțiva. În schimb, Teodor Meleșcanu venea în fruntea diplomației românești cu o aură, înconjurat de simpatie și fascinație, datorate neimplicării sale în conducerea internă a țării, charismei pe care știa să și-o afișeze la fiecare apariție publică. Risc o afirmație care s-ar putea să-i irite pe susținătorii domnului Ion Iliescu. Din acest moment, PDSR-ul și-a pierdut șansele ce părea să le mai aibă iar Ion Iliescu și-a pregătit cu propia-i mână funeraliile politice. În ceea ce îl privește pe Teodor Meleșcanu, deși se bucură de atâtea simpatii în rțndul unei anumite categorii sociale, tare mi-e teamă că partidul pe care urmează să-l înființeze nu va depăși în viitor statutul de partid minor, având în vedere programul hibrid pe care îl anunță dar și câteva persoane cu care pleacă la drum, nici ele nu foarte curate. Aceste speculații nu sunt însă de natură să încălzească masa nare a păgubașilor români. Cu toate milioanele împrumutate, ce fac fericirea lui Victor Ciorbea, declarat spre adormirea noastră personalitatea cea mai reprezentativă a Europie Centrale și de Est, ca și cum Havel nici n-ar exista!- economia noastră, nivelul de trai, scad în continuare. Soluțiile anunțate, cu un aer superior și oarecum misterios, de coaliția aflată acum la putere, în perioada alegerilor, s-au dovedit doar vise sau pur și simplu minciuni, cum tot mincinoase au fast asigurările că la ușa guvernului așteaptă cu nerăbdare un șir de investitori străini. În fond, tot Contractul cu România este un basm uriaș, pe care Convenția la spus românilor și ar fi nedrept ca, acum, la împlinirea termenului stabilit, să nu plătească pentru gogoșile pe care ni le-au vândut. Mai grav decât toate, după opinia mea, sunt legile adoptate, prin puterea majorității voturilor, de către Parlamentul României. Strâmbe, aducând mari prejudicii națiunii, având o bătaie atât de lungă, încât ar trebui să ne îngrozească, aceste legi și tratate(legea învățământului, legea funciară, va urma, sunt sigur, legea caselor naționalizate, apoi Tratatul cu Ucraina și altele) hotărăsc cadrul unor daune ce nu vor putea fi reparate în zeci și zeci de ani. În ce mă privește, eu aș pune la îndoială chiar sănătatea mentală a unora dintre actualii parlamentari și miniștri. Nu cred că este un neadevăr în ceea ce au scris unii specialiști că fizionomia trădează orizontul psihic al omului. Priviți cu atenție înfățișarea celor ce-și fac veacul prin Parlament și prin Guvern și vă veți da seama de dezechilibrul lor interior. Astfel că la Curtea Miracolelor, cum ar trebui să fie numit Parlamentul românesc, coexistă, ca și la Curtea Miracolelor din Franța secolelor trecute, hoți și nebuni, într-o dulce armonie. ( 28 iunie 1997) Șobolanii părăsesc corabia ce se scufundă Există un proverb care spune că atunci când corabia se scufundă, șobolanii o părăsesc. Pare-mi-se că el se potrivește și situației actuale a PSDR-ului, cu toate că acest partid nu este în situația corabiei cu pricina și nu toți care îl părăsesc sunt șobolani. Dar, cel puțin câțiva, pe care îi cunosc bine, fripturiști de clasă,zeloși activiști și susținători ai PSDR-ului, pe vremea când acesta se afla la cârma țării, acum se grăbesc să treacă în tabăra lui Meleșcanu, bineînțeles cu speranța că bucățica de cașcaval nu le va lipsi. Așa cum scriam într-o altă cronică, va fi vai de partidul lui Meleșcanu dacă nu va deschide bine ochii și nu va opri intrarea unor asemenea ipochimene ariviste, acoperite de jeg. Câteva ziare centrale avansează ipoteza că despărțirea lui Meleșcanu de ceilalți nu s-ar fi făcut pe criterii politice și nici morale, ci ca urmare a unei comezi venite de la Direcția informații externe, sugerându-ne faptul, deloc improbabil, că Meleșcanu, care a activat atâția ani la Ministerul de Externe, a fost automat și ofițer al acestei direcții de spionaj. dacă este așa, lucrurile se complică tot mai mult decât ne-am fi gândit. La vremea când scriam că intrarea noastră în NATO este prematură pentru România, întrucât costurile pe care ar trebui să le suporte ar fi o povară mult prea grea pentru puterile noastre, nu știam exact suma. Iată că presa ne oferă o cifră, și aceasta aproximativă, dar grăitoare pentru inconștiența celor ce au făcut atâta zarvă, s-au dat de ceasul morții, lingând mâinile și picioarele statelor europene și ale Americii, numai ca să ne procopsim cu NATO. Deci, costul intrării s-ar ridica la 35 de miliarde de dolari, din care America ar plăti 2 miliarde, restul revenind statelor Alianței. O economie cum este a noastră, muribundă, și-ar fi dat obștescul sfârșit, cu asemenea obligații. Dar, problema ce se ridică la aflarea acestor sume este una să-i zicem de dentologie profesională a guvernanților, forțând nota și zicând că a fi ministru și parlamentar este sau ar trebui să fie tot o profesie. Asemenea hotărâri, de maximă importanță pentru țară, nu se iau fără consultarea națiunii, a societății românești. Nu este suficient să anunți că fără NATO rămânem sub influența rusească, ceea ce este o minciună, și că nu suntem apărați de o eventuală agresiune de la Răsărit, ceea ce ar fi posibil cum posibilă este și din Vest. Deci, nu se anunță doar eventuale avantaje, ci și dezavantajele, riscurile, obligațiile. Mai trebuie precizat încă un aspect legat de această discuție. Intrarea noastră și a altor țări din fostul lagăr socialist în NATO ține de interesele sau lipsa acestora din partea unor companii de producere a armamentului sau de crearea unor coridoare care să apere granițele unor țări mari. germania, de pildă, s-a zbătut ca să intre în primul val Polonia, Cehia și Ungaria, prin aceasta interpunând forța NATO Rusiei, la fruntariile sale, putând deci dormi liniștită. Industriașii americani, ce ne-au sărit în ajutor nouă erau interesați, după declarația ambasadorului Mircea Gioană ( de aici și presiunea ce se face de a fi schimbat din funcție) de noi piețe de desfacere a armelor sofisticate pe care NATO le posedă și pe care noi, românii, nu le avem. De unde se vede că drumul spre Iad este pavat cu interese din cele mai diverse și mai ascunse. (5 iulie 1997 ) Suntem masochiști sau doar slugarnici? Primul bărbat al lumii, primul om al lumii, nu vă amintesc nimic aceste sintagme, stimați compatrioți? Eram convins că, preț de câteva secole, românii nu vor mai admite să se inventeze în țara lor asemenea formule lingușitoare, degradante pentru un popor. Că prin ele i-am lins tălpile lui Nicolae Ceaușescu, mai treacă meargă, deși dezmățatul cult al personalității, umilința la care ne-am pretat, nu au nici o scuză. Dar, iată că o facem în fața unui străin, la abia șapte ani după ce l-am îngropat pe geniul din Carpați. Am privit cu rușine declarațiile unor compatrioți făcute la televiziune. Aceștia asociau pe Clinton cu visul celor bătrâni, din lungul anilor de după război, de a veni americanii. Ei bine, este o adevărată profanare a memoriei celor ce nu mai sunt să spui acest lucru. Ei nu l-au așteptat cu căciula în mâini pe Clinton, ei au așteptat armata americană eliberatoare, așa cum a promis la posturile de radio Churchill, bătrânii noștri neștiind de ticălosul târg făcut de ameriani și englezi cu rușii. N-am fost un fanatic al aderării noastre la NATO, cum nu am fost un potrivnic al acestui demers isterizat și isterizant. Am socotit că e dreptul românilor, nu al guvernanților și cu atât mai puțin al unor formațiuni politice, să hotărască dacă este momentul unor cheltuieli, de-a dreptul robitoare, pe care le presupunea apartenența la acest pact.Dar dacă Clinton a fost cel care a avut dreptul de veto, dacă, în pofida multelor presiuni ca s-au făcut asupra lui a rămas consecvent ideii de refuz,nu înțeleg de ce ne dăm poalele peste cap să-i facem o primire cum nu a avut-o nici sultanii fostului imperiu otoman, nici capii imperiului roșu, nimeni de pe fața pământului. Actualii guvernanți, lipsiți de minte și de rușine, au pus țara la picioarele lui Clinton și ale celor ce îl păzesc. Unde s-a mai văzut ca serviciul de securitate american să facă ordine la București, ca la el acasă? De ce se teme Clinton în România, care nu este nici Cambodgia, nici altă țară africană? Suntem europeni sau nu suntem, suntem o țară stabilă, civilizată, ori abia așteptăm să mâncăm carne de președinte american? De ce în Polonia Clinton a stat 24 de ore și de ce la București vine pentru câteva ore, într-un gest de bunăvoință, caracteristic marelui stăpân ce binevoiește să se coboare spre umilii săi supuși. Îmi aduc aminte ce se spunea despre Napoleon, că acorda doar cinci minute femeilor ce doreau să intre în patul împăratului. Să fim noi asemenea acestor femei tratate cu dispreț de către Măria Sa împăratul lumii, Bill Clinton? Nu sunt absurd, să nu admit protocolul ce se cuvine unui șef de stat. Numai că un asemenea protocol are limitele lui, decența lui. La București a fost, în vremuri foarte grele, Charles De Gaulle, Ceaușescu, cât era el de ocoș, l-a primit cu fast, ca pe una din marile personalități ale lumii. Și Charles De Gaulle era cu adevărat o personalitate istorică a lumii, nu ca taragotistul Clinton, mare doar pentru că are în spatele său pe singura putere a pământului. La București a fost și președintele R.Nixon. Și el a fost primit cu fast, cu prietenie, dar cu decență. Ce-l îndeamnă pe un om bătrân ca domnul Ion Diaconescu să ceară mass-media mobilizarea românilor la primirea lui Clinton? Înteleg că Pro TV este un post cu interese americănești în România și de aici campania sa dezmățată pentru tot ce ține de americani. Dacă Ceaușescuar fi avut la îndemână un asemenea post și dacă s-ar fi gândit să părăsească Tratatul de la Varșovia, imtram în NATO încă pe timpul său, iar lumea ar fi fost convinsă că nu există țară mai democrată decât România. Revin, așadar,obsesiv cu întrebarea: suntem masochiști sau doar slugarnici, plăcându-ne să ligem tălpile celor ce ne umilesc? ( 12 iulie.1997 ) Restaurația, ultima soluție? După palma pe care actualii guvernanți au luat-o din partea Alianței Nord-Atlantice a venit, iată, și comunicarea făcută de Uniunea Europeană, care preferă Ciprul, României. Ca și la îceperea ccampaniei pro NATO, premierul Victor Ciorbea declară cu seninătatea-i proverbială, vecină cu inconștiența, că șansele României n-au fost anulate și că până în decembrie mai e. Mă aștept ca să înceapă o nouă hămăială la fel de dezmățată ca și cealaltă, ceea ce ar face România de râsul lumii. Suntem asemenea unui ins zdrențuros și famelic, ce dorește cu orice preț să intre în palatul în care luma bună se pregătește de bal. N-avem invitație, nimeni nu ne dorește, dar noi facem larmă, ne batem cu pumnul în piept că cine suntem noi, cum adică să nu fim acceptați șa așa o sindrofie? Dacă vom continua să presăm, cum am mai făcut-o, riscăm să fim azvârliți pe scări, de-a berbeleacul, iar cei dinlăuntru să-ți râdă de noi până la a doua venire. Nu-i oare simptomatic ce se întâmplă în cadrul acestei mișcări de regrupare a lumii, nu-i oare destul de clar pentru cei ce conduc destinele țării? N-ar fi oare timpul să se înțeleagă că, oricâtă larmă facem, nu vom fi admiși la masa bucatelor îmbelșugate, că nu ne rămâne decât să ne găsim drumul propriu pentru a ne salva? Câtă vreme înlăuntrul țării continuă zarva dementă, caruselul legilor strâmbe propuse de indivizi de genul Vasile Lupu -legi cu care, culmea stupizeniei, V. Ciorbea se laudă!-, România nu are nici o șansă să se redreseze. Câtă vreme Legea investitorilor interni zace pe masa Guvernului, pusă la dospit din motive obscure, nu vom avea cine să ne scoată țara din letargia în care se află. Câtă vreme una spunem, altă fumăm, adică promitem poporului că de la 1 iulie vom reduce impozitele pe venituri, apoi ne ascundem în spatele FMI-ului, noi cei mulți și slabi, poate și proști, vom plânge la apa Iordanului, lin gându-ne rănile sărăciei. Este din ce în ce mai clar că actualii guvernanți sunt nepricepuți șe nechemați să conducă șara. Și atunci. care e soluția?, se va pune întrebarea. Gurile rele spun că, mai spre toamnă, barza ne va aduce și această soluție. Dacă guvernele Roaman, Stolojan, Văcăroiu și Ciorbea n-au fost capabile sî conducă România, singura soluție este readucerea pe tron a regelui Mihai. Cu condiția ca Emil Constantinescu să fie de acord să părăsească puterea. Vor vrea românii să se reinstaureze monarhia în țară? Aproape sigur nu-i va întreba nimeni și, chiar dacă vor fi întrebați,deruta care domnește în țară, marasmul și indiferența vor duce și la o asemenea soluție. Dar eu mei degrabă aș crede că după regula pe care actuala putere a statutat-o, o asemenea hotărâre gravă va fi luată prin votul majorității parlamentare, în pofida oricăror alte considerente. Atâtea legi potrivnice intereselor românești au fost aprobate de acest Parlament -și gândul meu se îndreaptă, în primul rând, spre legea Învățământului-, încât încă una nu va mai fi o problemă. ( 19 iulie 1997 ) Politica pașilor mărunți Un cunoscut de-al meu, intelectual cu nume bun, cu vederi liberale, își petrecea, de multă vreme, concediul de odihnă într-una din stațunile din județul Covasna. După atâta timp, cum era și firesc, își făcuse prieteni printre localnici, apropiindu-se mau cu seamă de o familie de unguri, ajungându-se până la stadiul de vizite reciproce. Anul trecut, după terminarea sejurrului, și-a luat rămas bun de la prietenii covăsneni zicându-le după tipic: "la revedere, să ne vedem și la anul". Nu mică i-a fost mirarea, când amicii săi i-au răspuns: "nu se știe dacă la anul nu veți avea nevoie de pașaport". Dacă acest răspuns ar fi fost dat de un om simplu, poate că n-ar fi avut atâta relevanță, Dar el a avenit din partea unui intelectual, a unui medic, ceea ce vorbește de la sine despre o mentalitate adânc înrădăcinată în ființa ungurilor din Transilvania. Nostalgia după Ungaria Mare s-a transmis din tată în fiu, prin educație și prin literatura adusă din afara României, în toți acești ani de după 1918. Cine își imaginează că "buna conviețuire româno-maghiară" a fost o dulce horă a unirii este fie miop, fie lipsit de minte. Ceea ce nu înseamnă că nu au existat și mai există și unguri ce sunt oameni de înțeles, care au părăsit visul de mărire și reîntregire al Ungariei. În aceste condiții, postura Statului Român este bineînțeles foarte dificilă și delicată. El trebuie să fie mereu atent la cerințele minorității ungare, ale tuturor minorităților ce trăiesc în România, în deplină egalitate, fără discriminare, fără părtinire. În nici un caz însă statul nostru nu trebuie să cedeze presiunilor și să abdice de la rolulu său de garant al independențeiși integrității teritoriale, favorizând o minoritate în dauna altora sau a majorității. Ceea ce a făcut și face Convenția Democrată în aceste luni de când se ține la cârma țării nu se înscrie însă nici în spiritul Constituției României, nici în al unei reale democrații. Fiindcă au ca partener de guvernare UDMR-ul, actualilor guvernanți li se pare de la sine înțeles să ofere cât mai multe și mai gustoase feliuțe din tortul nupțial. După o îndelungată experiență istorică se poate afirma că pe măsură ce autoritățile românești vor ceda, pretențiile ungare vor crește, liderii acestora socotind bunăvoința Satului Român drept o slăbiciune. După cum se știe, România a fost obligată de hotărârea NATO și de UE să stea la periferia Europei, alături de țările ortodoxe slave. Că aceste măsuri discriminatorii sunt rezultatul politicii Vaticavului în lupta sa împotriva ortodoxismului sau al unor strategii ale SUA sau ale marilor țări occidentale, nu are nici o importanță. Mai important este faptul că, după ce se vor îndeplini toate formalitățile impuse de intrarea în Uniunea Europeană a Ungariei. Cehiei și Poloniei, românii vor avea nevoie de vize ca să viziteze aceste țări, ceea ce va crea un complex se superioritate ungurilor, cehilor și polonezilor și unul de inferioritate românilor. Doar naivii, și din aceștia sunt mulți la noi, cred că vom putea călători cu aceste pașapoarte în fără vize în celelalte țări comunitare. Nu va fi așa, ci vom fi tratați ca și până acum sau și mai rău. Oricum, dacă în Ungaria vom intra cu viză, să sperăm că acest lucru nu se va întâmpla niciodată în Transilvania și că calor ce conduc acum țara le va veni mintea românilor a de pe urmă. ( 26 iulie 1997 ) Minciuna are picioare lungi Se spune că minciuna are picioare scurte. Zicătoarea o fi fost valabilă în alte vremuri atunci când morala, dreptatea și adevărul încă mai biruiau până la urmă. În lumea noastră însă, posibilitatea ca aceasta să învingî este utopică. Societatea românească este așezată temeinic pe minciună, pe hoție și pe interesul personal. Binele general, binele obștei, binele țării sunt considerate fie lozinci comuniste fie texte populiste bune de spus în momente speciale când cei urcați pe scaunele puterii se adresează "boborului". În rest, goana aprigă după avere, după câștig, viermuiala pentru a prinde un post cât mai gras, porcescul tăvălit în toate bunătățile vieții. După ei și înaintea lor potopul. Ce contează sute de mii de oameni care nu au după ce bea apă! Ce contează intelectualii de valoare care sunt ținuți cu salarii de mizerie, la marginea societății, în timp ce proștii, învârtiții, carieriștii sunt promovați doar pentru că așa dictează interesele unui partid sau nemeșagul, această stăveche racilă a vieții românești, ce actionează mai viclean și mai abitir ca niciodată. "Este o problemă de solidarizare a întregii societăți românești, care nu-și poate permite să abandoneze pe nici unul dintre membrii săi aflați în dificultate", spunea recent domnul Emil Constantinescu, referindu-se la câțiva marinari sechestrați te miri unde în lume. Las de o parte că sechestrările acestea au devenit o regulă și că domnul Președinte ar trebui să-i ceară socoteală pentru aceasta, ministrului său Băsescu. Mai importantă este sărăcirea zecilor de mii, a milioanelor de români. Societatea românească nu-și poate permite să abandoneze câțiva inși și bine face. Dar își permite să abandoneze milioane, să-i condamne la foame, la sărăcie și umilință. Căci la acest ceas, sărăcirea românilor nu mai este o falsă problemă vânturată de partidele de stănga și de câțiva gazetari nostalgici după regimul comunist, cum s-a incriminat mereu. Sărăcia este o cruntă realitate, o recunosc până și cei care ieri-alaltăieri o negau. O recunosc dar recunoașterea ei nu-i oprește nici pe parlamentari, nici pe miniștri să se bucure de toate avantajele pe care li le oferă postura, postul. Și, cum nimic nu-i mai satură, ei vor tot mai mult. Vor hoteluri luxoase, mașini așișderea, bani mulți cu care să-și construiască vilele, piscinele, să-și întrețină amantele, să se bucure de vacanțe în Spania, Italia, Franța, pe cele mai luxoase plaje ale Europei. Opulența este visul lor, nu prosperitatea societății românești. Am traversat un timp al tranziției, fără ca cineva să știe spre ce am tranzitat. Abia acum am aflat că tranziția noastră a fost spre sărăcie spre mizerie. Suntem, zice domnul Constantinescu, într-o fază a post-tranziției. După câte înțeleg, suntem în postura unui călător care a traversat o lume pârjolită și se află la răscruce. Total nedumerit. În față negură. în dreapta potop și în stânga la fel. Nici o lumină de nicăieri. Doar o surdă orbecăială. ( 6 septembrie 1997 ) Noi turma, ei orbii și dinozaurii Din Canada, medicul și publicistul Corneliu Florea îmi scrie:"A sosit momentul să ieșiți din ceața (tunel!) pe care v-au adus-o «democrații» lumii libere, să percepeți realitatea capitalistă-liberă, pentru că -o tot spun și scriu- arătați ca în tabloul lui Goya, Procesiunea, în care o turmă de oameni este condusă de un orb(orbi) și este ajunsă pe marginea prăpastiei". Iată cum percepe un român din afara țării realitatea noastră. În fond, C. Florea nu exagerează deloc când scrie că suntem o turmă condusă de orbi. Ceea ce s-a întâmplat după alegerile de anul trecut, când puterea a fost luată de formațiuni politice ce au promis revirimentul economiei românești,schimbarea în bine arată că nu am ajuns doar pe marginea prăpastiei, ci că am pășit deja în ea. Orbii despre care scrie fostul meu coleg de liceu sunt de fapt dinozauri, încremeniți de timpul care a trecut peste ei, osificați, lipsiți de perspectiva zilei de mâine.Pentru ei, există dar astăzi, un prezent de care se agață cu disperare. Încăpățânarea lor este înăpățânarea omului aflat(cer scuze cititorului pentru această afirmație) la o vârstă înaintată, care greu mai poate admite că și alții au dreptate. Când, la o asemenea țară, ce ține de involuția biologică a omului, se adaugă și parșivenia, interesele politice, rezultatul este dezastruos, După cum ați putut vedea la televizor, preledintele Comisiei de Apărare a Senatului, dl. Nicolae Alexadru, justifica demiterea generalului Abraham și pretenția îndreptățită de a fi ascultat de respectiva comisie cam în felul următor:"Ce-ar fi dacă fiecare soldat neinstruit ar cere socoteală comandantului său pentru hotărârea luată", uitând că nu este vorba de un soldat neinstruit, ci de ungeneral demis fără nici o explicație din funcția de comandant al IGP, deci al poliției române. Dacă în România este posibil să fii dat afară dintr-un post atât de important numai fiindcă nu i-a convenit cuiva de ochii tăi sau fiindcă ai călcat o înțelegere între partide, atunci democrația, dreptatea și adevărul sunt doar vorbe în vânt. Grav este că prea multe asemenea măsuri au fost luate de coaliția de guvernământ în disprețul legii, al dreptății. Dinozaurii de care vorbeam tratează cu cinism destinele altora și ale țării. Proastele inițiative legislative, dar și politice întreprinse de ei, chiar și atunci când își arată imediat obrazul hâd, sunt fie trecute sub tăcere, fie justificate în continuare. Așa s-a întâmplat cu tratatele semnate, tratate monstruoase pentru istoria românilor, ce ne-au fost băgate pe gât cu motivația că în felul acesta vom cucerii inimile NATO, ale Uniunii Europene, așa s-a întâmplat în cazul restructurării economiei, în fond o susținută și iresponsabilă acțiune de distrugere a mecanismelor care susțin baza existenței unei țări. Deși nimeni nu o recunoaște, plutim ca frunza pe apă. Va fi suficient un vânt mai puternic ca să ne scufundăm definitiv. ( 13 septembrie 1997 ) Corida românească Stranie atmosferă a cuprins societatea românească! Privită de la oarecare distanță, dulcea noastră țărișoară arată ca un viespar. În fruntea ei, domnul președinte pare o icoană ce are întipărit pe față un zâmbet malițios, alții zic că este doar un rânjet. Dinspre Președenție vin, după incheierea unor vizite prin cele țări ale lumii (ultima în China, cea atât de mult hulită în vremea când actualii guvernanți erau în opoziție), semnale de foc. Capetele corupților trebuie să cadă alături de cele ale corupătorilor, ci numai de cele ale adversarilor puterii. În Arenele Romane, am numit Parlamentul țării, corida sau luptele de gladiatori sunt crâncene. Taurul sau fiara ce trebuie răpusă sau măcar îngenunchiată(PNȚCD-ul!) izbește cu furie în dreapta și.n stânga potrivit mesajelor transmise de la înaintași. Câteva idei sunt dominatoare: recăpătarea averilor pe care le-au luat cu forța comuniștii(moșii, palate și alte hangarale de acest fel), trecerea țării prin foc și sabie pentru a se reîntoarce la structura socială, economică de dinainte de război. Nu modernizarea prin reformă a României, atingerea unor parametri și nivelului de trai se urmărește, ci doar schema vetustă a perioadei interbelice. Carul cu boi, sapa lustruită, zdrențele și mămăliga cu ceapă, acesta este cardul adevărat al României de atunci. Toreadorul principal este PD-ul, îmbrăcat în costumul strălucitor, plin de zorzoane, al europenismului, fluturând lozincile protecției sociale, o fantomă ce bântuie România. Când ciocnirile dintre cei doi iau pauză urmează cel mai adesea îmbelșugatele mese ale împăcării provizorii. Cel dde-al treilea participant al coridei românești este UDMR-ul, întruchipare greu de descris:cap de leu, trup de șoarece și coadă de șarpe. Când cei doi își trag sufletul istoviți de zăngănitul armelor, de șuierul cuvintelor, UDMR-ul își face auzit răgetul de leu sau sâsâitul de șarpe. Ghiarele sale arată mereu spre Înalta Poartă a Europei. Cine nu înțelege și nu cedează pretențiilor sale va avea de furcă cu mai marii, bătrânului continent. În fond, depășind oarecum imaginea pe care am propus-o, UDMR-ul este apa care sapă, încet și cu admirabilă răbdare, malul. Perseverari diabolicum! Până când se va surpa. Până când nici o proptă nu va mai fi utilă! Pe marginea uriașelor arene care este România pândesc sperietorile. Sau cel puțin așa cred cei ce se află în arenă. Vadim Tudor, Păunescu, Funar și Iliescu. Vedeți, spun plebeii cei angrenați în coridă, dacă noi nu mai suntem ăștia vă papă. Fripți la foc mărunt, dar mai întâi jupuiți și tăvăliți prin sare. Iar plebea răpciugoasă, încovrigată de foame se retrage cu pași împleticiți din calea tuturor, măcinându-și umilința, durerea și neputința. Mai există în jurul arenei păzitorii taurului,hrănitorii săi, ca să nu zic grăjdarii, căci nu se poartă la așa o casă mare măscăricii, cronicarii zeloși și o categorie specială de șacali. Pe aceștia nu-i interesează nici rezultatul luptei, nici lozincile, nici sperietorile,ci doar ciosvârtele, grămezile de aur ce cresc și cresc în vizuina proprie. Ei privesc cu dispreț la orice nu atinge buricul propriu, hăhăind în batjocură spre ceea ce ei spun că sunt doar vorbe de mântuială: țară, popor,destin românesc. ( 20 septembrie 1997 ) Năravuri vechi, moravuri noi În ultimele săptămâni, coaliția guvernamentală pare să se clatine. Mai vechilor contradicții ce o zgâlțâiau din temelii li s-au adăugat încă două: conflictul senatorului George Pruteanu cu UDMR-ul și declarația ministrului de externe Adrian Severin. Toate acestea, pe fondul accentuării sărăciei, al nemulțumirile ce au cuprins o mare parte a societății românești. Despre declarația lui Adrian Severin s-a scris și s-a discutat mult și se va mai discuta. Opinia mea este că Severin are ținte precise, că dezvăluirile sale urmăresc nu "demascarea" spionilor, ci înlăturarea unor adversari politici, indiferent că aceștia sunt din alte partide sau din propriul său partid, în acest ultim caz fiind vorba de lupta pentru putere. Sunt gata să pun pariu cu oricine că până în final, toată această tevatură se va sfârși așa cum a început și că nu vom afla cine sunt spionii. Vorba domnului Valeriu Stoica, ministrul justiției, "dacă nu ni se aduc probe, noi nu ne vom sesiza din oficiu". Sau cum s-ar zice, de ce să mă leg la cap, dacă nu mă doare, practică pe care justiția românească o aplică, cu mult folos, de șapte ani încoace. În ceea ce privește cearta p.n.c.ț.d.-istului Pruteanu cu ungurii, ea este aprobată și admirată de mai toți românii. Cărturar de rasă, cunoscut populației din emisiunile sale de la televizor. Pruteanu se împotivește, pe bună dreptate, încercărilor UDMR-ului de a despărți populația maghiară din România de restul locuitorilor, prin introducerea în școli a învățământului în limba maghiară. Predarea istoriei și geografiei în limba maghiară înseamnă, mai cu seamă pentru zona Transilvaniei, reactualizarea acelor denumiri de orașe și sate, de ape, munți, de evenimente istorice, dintr-un timp după care se oftează din greu, timpul Ungariei Mari, când Ardealul și Banatul au fost parte a acestei alcătuiri statale. Ceea ce se întâmplă în zonele din Transilvania, unde ungurii sunt majoritari este greu de admis și din nefericire greu de crezut pentru locuitorii din Moldova, Muntenia, poate chiar și pentru cei din Banat. Doar ardelenii își trăiesc acut amintirile istoriei, dramele prezentului ce se asamănă tot mai mult cu cele din trecut. Abuzurile comise de unguri din județele Covasna, Harghita, Cluj etc. împotriva românilor nu mai sunt basme scornite de Funar și Vadim Tudor. Presa din București, ca și cea din zonele cu pricina, înfățișează asemenea silnicii. Iată, de pildă, că într-unul din numerele sale recente, Naționalul bucureștean își informează cititorii că la Facultatea de Drept din Cluj, în timp ca la secția română s-a intrat cu 8.80(cea mai mică notă), la secția maghiară ultima admisă a obținut media de 4,80. Acest tip de discriminări(și exemplul este minor) sunt inadmisibile într-o țară ce se chiamă România și nu Ungaria. Una este ca ungurii să aibă drepturi egale cu romănii și cu toți cei ce trăiesc în acest spațiu și alta să li se creeze avantaje în dauna celorlalți. Reîntorcându-ne la situația coaliției guvernamentale din acest moment, nu putem trece peste recenta ieșire la rampă a domnului Emil Constantinescu, președintele României. După luni de tăcere, Domnia sa a ales bine momentul să se adreseze, prin intermediul presei românilor. Senzaționalele sale dezvăluiri sunt făcute tocmai pentru a liniști spiritele. Nu neg că am fost indignat de marile escrocherii, de tâlhăriile ce s-au petrecut pe vremea guvernului Văcăroiu. Vânzarea navelor românești a început însă pe timpul când era ministru domnul Băsescu, actualul ministru al transporturilor. Dacă se dorește ca dreptatea să fie dreptate deplină, atunci cercetările trebuie să înceapă din acel timp. Diversiunea încercată de domnul președinte(yic diversiune, întrucât critica dlui Constantinescu era îndreptată doar spre guvernul precedent) este, cred eu, grăitoare pentru ceea ce se întâmplă în jurul Domniei sale. Faptul că nemeșul este la mare cinste la Președenție dă semne rele pentru țară. Oare nu tot ața a început ascensiunea Elenei Ceaușescu, a Bărbuleștilor, a fraților Ceaușescu? Doamna Nadia Constantinescu reprezintă mai nou România la diverse organisme internaționale, secondată de doamna Ciorbea. Or fi ele, așa cum scrie presa, modeste, dar aceasta nu ne garantează în nici un fel că în timp nu vor lăpăda voalul modestiei și nu vor avea pretenții să alcătuiască, separat sau împreună, un cabinet numărul doi. În același spirit, al renașterii unor năravuri de care abia am scăpat, se înscrie și declarația Patriarhului României la vizita pe care domnul Emil Constantinescu a făcut-o în satul natal, conform căreia doamna mamă a Domniei sale ar fi asemeni mamelor lui Stefan cel Mare și Mircea cel Bătrân. O dată admisă și strecurată în ființa românilor, lingușeala poate duce la pierderea minților, iar dacă românul este în vârful piramidei, dictatura adulmecă pe aproape. ( 27 septembrie 1997 ) Face mămăliga explozie? O recentă statistică a Dierecției Generale de Statistică informa națiunea română că, în comparație cu luna august a anului trecut,nivelul salariilor a crescut cu 80 la sută iar cel al inflației cu 135 la sută. Se dădeau indicatori din care reieșea că economia noastră a ajuns la cota de avarie. Bineînțeles că nu era nevoie ca să se comunice asemenea indicatori ca să ne dăm seama că suntem sub cota de avarie. Chiar și domnul Emil Constantinescu, aflat la Bruxelles ne plângea de milă și ne asigura că acesta este doar un stadiu al sărăciei noastre și că ne așteaptă vremuri și mai grele, după cum l-au anunțat, probabil, noii sultani ai Europei. Ar fi derizoriu să mai amintesc promisiunile domnului Constantinescu din campania electorală, căci, se știe, tot ce a promis Domnia sa și partidul care l-a propulsat în fruntea țării au fost minciuni sfruntate. Eu știu, de mic, că cel prins cu minciuna nu mai are dreptul să-și ridice nasul și nici să-ți arate obrazul semenilor săi. Numai că mincinoșii aflați acum la cârma României, mai corect spus pe spinarea ei, nu numai că nu se rușinează, ci continuă să afideze un neam adus la sapă de lemn. Să fiu sincer,nu mă mai miră și nu mă mai șochează nimic din ceea ce fac actualii guvernanți. Marea întrebare care mă domină este ce se întâmplă cu românii, de unde această pasivitate în fața catastrofei, a umilințelor la care sunt supuși? Sociologii, psihologii și cu atât mai abitir politicienii susțin că lipsa noastră de demnitate și de minte se datorează regimului comunist, celor aproape cincizeci de ani de nivelare și de vidare a conștiințelor noastre. Nimic mai neadevărat. Apariția dezmățului românesc datează din momentul în care s-au născut partidele politice. Că este așa o confirmă unul dintre marii dascăli pe care Banatul i-a avut, profesorul Mihai Petricoane Drugărin în cartea sa "Însemnările unui director de liceu ", referindu-se la spațiul transilvănean și bănățean. Jocul blestemat al intereselor de partid, corupția, nepotismul, demagogia și toate celelalte sunt racile pe care noile provincii alipite ale României le-au resimțit, în întreaga lor amploare și nocivitate, după Unirea din 1918. Eu nu susțin că în aceste provincii, în timpul dominării lor de către unguri, a fost raiul pe pământ, sunt fixate de istorie nedreptățile la care au fost supuși românii în acea vreme, dar miticismul,căci acest termen conține ăn sine toată mizeria balcanică de la București, ne-a venit o dată cu soarele ce începuse să...răsară de acolo. Dumnezeiescul act al Unirii, al realizării României Mari, a avut și o asemenea nenorocită fațetă. Cu timpul, năravurile și moravurile au luat amploare căci ce este rău se prinde repede! Mașinăria politică, murdăria în care se complac politicienii, profitorii dintotdeauna, au contaminat neamul românesc, în perioada dintre cele două războaie. Cei cincizeci de ani de comunism nu au făcut decât să șlefuiască această nefericită operă, amplificând caracterul nostru duplicitar. Așa se explică de ce românii nu au crezut în ideile comuniste, de ce la cel mai mic brânci acesta s-a prăbușit ca un castel de nisip. Nepăsarea în fața urgiilor ce vin peste țară este moștenirea pe care ne-a lăsat-o acest secol. Sunt puțini cei care văd mai mult de lungul nasului, cei care se gândesc la viitorul nostru ca neam. Panglicile patriotarde pe care le scot pe nas politicienii sunt întâmpinate cu indiferență, jaful și nerușinarea cu ridicări din umeri. Mămăliga românească nu face explozie, s.a zis nu fără temei, fiindcă prea suntem răbdători și prea indiferenți cu ceea ce ni se întâmplă. Dacă nu ar fi așa nu am admite să se clatine pământul sub noi, nu am tolera tăvălugul pe care marile hahalere ce stăpânesc România îl trec, la comanda cuiva din afară, sau din propria inițiativă, peste societatea românească aflată în mare cumpănă. ( 4 octombrie 1997 ) Stupid people Când Silviu Brucan ne făcea stupizi ca popor știa el ce spune. Și nu atât pentru candoarea pe care am avea-o noi ca popor, nici măcar pentru prostia noastră, ci mai cu seamă pentru credulitatea cu care marele Demiurg ne-a înzestrat. Căci, eu cred că sunt puține neamuri atât de lesne de înșelat ca românii. Dovezi, din acest punct de vedere, multe și zdrobitoare în cursul istoriei noastre. Îmi vin ăn minte promisiunile pe care împăratul le-a făcut lui Horia și mai târziu lui Avram Iancu, sau zvonurile care au circulat în rândul țăranilor în vremea lui 1907, precum că este ordin de la rege ca să se ridice împotriva moșierimii și arendașilor, apoi credința cu care bătrânii noștri au tot așteptat să vină americanii, așa cum promisese Churchill, ca să-i elibereze de ruși, și, ca să ajungem, în zilele noastre, fervoarea cu care am luat drept bune promisiunile electorale ale partidelor din Convenția Democratică și anume că vom trăi mai bine, că într-un răstimp de 200 de zile viața noastră va lua alt curs, că nu vom mai suferi nici de foame, nici de frig, că vom avea un venit în jurul a 300 de dolari etc. Disponibilitatea românilor de a se lăsa înșelați este infinită. Executivul aruncă drept nadă minerilor, până acum cea mai periculoasă forță socială(dovadă incursiunile pe care le-au făcut în București schimbând guvernul Roman ), un câștig facil și derizoriu în fond, și câteva zeci de mii de mineri acceptă să-și părăsească locurile de muncă, negândindu-se că la valoarea de acum a leului acești bani se vor duce pe apa sâmbetei, iar ei vor ajunge muritori de foame, cerșetori. Când s-a pornit campania pro NATO, româniiau dat pe dinafară de fericire. Nici măcar acum, după ce am fost trimiși în banca noastră, nu ne-am ânvățat minte. La momentul în care gvernanții ne-au făcut acționari la diverse întreprinderi și instituții, dându-ne niște hârtii fără valoare, ne-am socotit vecini cu capitaliștii din Occident, gata să ne gatem pe burtă cu ei. Când domnul Constantinescu a declarat mai abitir decât Robespierre că va stârpi corupția și hoția din România ne-am înflăcărat gata să-l urmăm până la unul. Am zis că vom trăi într-o țară civilizată, în care va domni legea și ordinea. Pe cei pe care i-am ales să ne reprezinte în Parlament fără să-i cunoaștem la chip și la fire, nu-i întrebăm cum au apărat interesele țării și ale noastre, nu le cerem socoteală pentru destrăbălarea lor, ci ne mulțumim cu minciunile pe care ni le toarnă. Dacă ministrul de externe Severin ne vorbește de spioni, de agenți ai unor puteri străine, suntem gata să-l credem pe cuvânt, fără dovezi și tot atât de grabnic îl vom uita, dacă adversarii lui politici îl vor ierta. Mai presus de toate rămâne, însă, viața noastră mizeră, tot mai mizeră, de la o lună la alta, datorită nepriceperii, neputinței celor ce conduc țara. Amenințându-ne cu lozincile tranziției, a necesității de a trece prin iad, guvernul Ciorbea și cei ce-l susțin ne aruncă în cea mai neagră sărăcie din câte a cunoscut acest pământ. Dar noi, stupid people, ne mai lăsăm încă prostiți de explicațiile mincinoase, de justificările cu care încearcă să ne convingă că iadul este în fond un rai mai deteriorat, mai mizer. Am auzit chiar voci care susțin că apocalipsul nostru este fictiv, că este doar o imagine propagandistică a unor forțe politice potrivnice celor din actuala coaliție aflată la putere, Mă întreb, în ce ceas al durerii noastre, ne vom trezi, dacă v-a veni acel ceas și dacă se va mai putea repara ceva sau totul va fi pierdut pentru o lungă perioadă de timp? ( 11 octombrie 1997 ) How do you do, bade Ioane! Cititorii rubricii mele se vor întreba cu stupefacție ce am pățit dând un asemenea titlu. Nu cumva m-am dat și eu cu noul curent al anglicizării limbii române, uitând din snibism graiul de acasă? Îi asigur că n-am dat în patima americănismului. Titlul cu pricina mi-a fost sugerat de un discurs recent al domnului prim-ministru, Victor Ciorbea, rostit la întrunirea de la București a Adunării NATO. Printre multe inepții, caracteristice firii și actelor ministeriale ale domnului Ciorbea, una mi s-a părut de proporții planetare. Spunea domnul Ciorbea că a făcut și a dres în direcția înaintării noastre pe drumul glorios al capitalizării țării și ca o măsură specială a fost acordarea de wauchere țăranilor români. Ce au înțeles și cât s-au mirat și s-au bucurat reprezentanții țărilor membre ale NATO aflând că badea Ion, badea Gheorghe, badea Vasile sunt beneficiarii unor wauchere?! La rândul lor, badea Ion și ceilalți au jubilat pentru waucherele în valoare de trei sute și ceva de mii de lei tot atât de utile marilor lor nevoi ca și lumânarea la căpătâiul mortului, având în vedere prețul lucrărilor agricole. În fond, gogomănia înaripată a Guvernului Ciorbea și mai ales a primului-ministru poate fi contestată în fiecare hotărâre, în fiecare ordonanță lansată spre țară. Desprinși de realitate, apicând ziua ce visează noaptea, membrii acesrtui guvern produc valuri, distorsiuni în societatea românească. Așa s-a întâmplat cu bacalaureatul din acest an, când cel mai penibil ministru, cel al învățământului, și-a pus în gând să facă peste noapte din absolvenții de licee übermenschi capabili să rivalizeze cu absolvenții de la Oxforc. La fel s-a întâmplat cu modificarea Legii 42, cea care crease avantaje, cu asupra de măsură, mai substanțiale decât ale foștilor ilegaliști revoluționarilor din decembrie '89. Sub presiunea celor ce fac greva foamei, președintele Emil Constantinescu a promis că se va renunța la modificarea legii, ca după numai câteva ore guvernul să declare că nu a promis nimic, decât o eventuală discutare a ei în regim normal. Amestecul președintelui a stârnit un val de furie în biroul de conducere al PNȚCD, ai cărui membri l-au acuzat pe Emil Constantinescu că l-a lăsat de izbeliște pe Victor Ciorbea. Bâjbâiala, lansarea unor legi sub imperiul orgoliilor, al intereselor de partid sau de grup sau chiar personale supun societatea românească unor seisme distrugătoare, o determină să meargă în pas de bețiv. Rezultatele sunt cele ce se văd, adică dezastruoase. Cum se poate explica altfel aruncarea pe drumuri a zeci de mii de mineri, dar și a unor sume extraordinare din bugetul statului, ca, la nici o lună, aceleași mine să angajeze noi lucrători, mai puțin calificați decât cei ce au plecat? Cum este posibil ca legea privind accesul la dosarele securității, în jurul căreia s-a făcut și se face atâta caz, să fie amendată și răsamenată( în funcție de spaima unora că li se va descoperi adevărata față!), încât până în final ea vu va fi decât o formalitate, ca atâtea altele. De unde atâta fățărnicie a celor ce guvernează România? Căci doar fățărnicie se poate numi, dacă nu cumva este vorba de mai mult, ca după ce ai vândut Ucrainei Bucovina de Nord și Ținutul Herței să-ți ridici glasul și să condamni federalizarea Republicii Moldova! Degeaba face apel președintele Constantinescu la armonie și înțelegere națională, când toate actele, toate măsurile luate de Convenția Democratică generează haos, învrăjbire și suferințe. Domnul Constantinescu ar trebui să curme gâlceava pentru ciolan, să pună în scaune nu protejați ai Domniei sale sau ai altora, ci inși capabili, de bună credință față de România și mai apoi față de cutare sau cutare partid și abia după aceea armonia socială se va împlini de la sine. Nu ziariștii sunt cei mai vinovați pentru ceea ce se petrece în România. Să zicem că sunt și printre noi răuvoitori, poate chiar agenți ai unor servicii străine, cu misiunea de a tulbura țara, așa cum spunea Adrian Severin. Sperăm că aceștia vor fi dați în vileag și nu vor fi cocoloșit, cum s-au cocoloșit alte "mistere" precum teroriștii din timpul revoluției din decembrie'89, vinovații de mineriade, marii corupți etc. ( 18 octombrie 1997 ) Sătulul nu crede flămândului M-am întrebat de multe ori cum este posibil ca cei care acced la conducerea țării să fie loviți brusc de orbire, să nu mai simtă și să nu mai înțeleagă nevoile și suferințele celorlalți? Să existe o maladie ce-i cuprinde pe toți ce se aburcă pe scaunele puterii, o abureală ce le întunecă mințile sau, pur și simplu, omul se transformă în neom și nu-i mai pasă decît de burtihanul propriu, de interesele personale tot mai nesățioase? Am încercat să găsesc în istoria românească din ultima sută de ani exemple de conducători care au înțeles suferințele poporului dar, spre regretul meu, cele pe care am crezut că le-am găsit stau sub semnul îndoielii. Prostimea, ca să zic așa, a fost mereu o masă de manevră, o mare mută, bună să fie mințită și înșelată. Puțini au fost cei ce s-au gândit și mai cu seamă cei care au făcut ceva pentru binele ei. Marii capi ai partidelor istorice din perioada intrebelică au fost din neam avut, unii boieri, alții din marea finanță, dintre comercianții de primă mână. Înțelegerea pe care o aveau ei față de țărani, față de orășenii cu stare modestă era filtrată de apartenența lor la un anume mod de viață, la un anume standard de existență. Sătulul nu crede flămândului sau, ca să mă exprim cu vorbele devenite celebre ale uneia din reginele Franței,dacă nu au pâine să mănânce cozonac. Pe lângă ideile fixe care i-au bântuit pe liderii comuniști de după război, pe lângă cercul de foc în care Romînia era strânsă de către marea vecină de la Răsărit, mai trebuie avut în vedere și faptul că acești lideri fuseseră cizmari, turnători, fochiști etc. și că ajunși să se dedulcească la trai bun uitaseră de unde plecaseră. Asfel se și explică faptul că una vorbeau, alta fumau, vorba lui Arghezi. Parlamentarii români de după decembrie '89 știu că mandatul lor durează patru ani, ani în care ei trebuie să adune pentru tot restul vieții, pe căi legale sau mai puțin legale Mărturisesc a fi fost șocat când am aflat că în Parlament sunt salarii de opt milioane lei, la care se adaugă ața-zisele cheltuielile de reprezentare. Cu asemenea câștiguri, cum să se mai sinchisească ei de cei rămași fără nici un venit, de cei aruncați pe drumuri, de amărâții cu pensii de batjocură. Cămașa este mai aproape de trup decât haina, spune un proverb românesc, deplin adeverit și în momentul în care Parlamentul nostru a trebuit să-și voteze propriile salarii. Rivalii politici neîmpăcați și-au dat cu această ocazie mâna și au votat legea în două minute. Un record absolut! Sunt aceiași oameni ce se înfruntă pentru fiecare leu pe care trebuie să-l acorde omului sărman. Cu asemenea venituri este firesc să nu-ți pui problema zilei de mâine, a iernii ce se apropie. Bine căptușiți cu sume îndestulătoare, guvernanții, demnitarii români nu au de ce să se îngrijoreze de nevoile altora. Orice măsură propusă de Banca Mondială, de FMI, de alți supraveghetori ai României este primită cu slugărnicie. Ba, mai facem exces de zel, că așa îi stă bine slugii. Ca să dăm bine în afară, dar și pentru a vârâ în buzunarul propriu comisioane uriașe în dolari, frângem gâtul întreprinderilor românești, atâtea câte au mai rămas nepustiite de furia demolatoare a Guvernului Ciorbea. Nu-i place domnului Radu Vasile termenul de distrugere utilizat de Opoziție. Dar, cum se poate numi ceea ce s-a făcut cu fabricile de ciment, de industrie alimentară, constructoare de mașini etc., pe care guvernul le-a adus la faliment ca să le vândă, ieftin, te miri cui? Pardon, nu te miri cui, ci pe te miri ce. Turbinele de la Porțile de Fier, de pildă au fost făcute la Reșița și au rezistat treizeci de ani. Acum Reșița trage să moară, mă refer la Combinat, iar nouă nu ne mai sunt de folos turbinele ei, ci le preferăm pe cele elvețiene. Produsele agriculturii noastre sunt puse la index de către conducătorii țării, pentru că sunt scumpite artificial de o economie așezată pe criterii false, și dăm prioritate celor străine, subvenționate de statele respective. Cum știu că printre partidele aflate la guvernare este și PNL-ul, al cărui program "istoric" l-a constituit tocmai protejarea industriei și a economiei românești, mă întreb dacă Brătienii nu se răsucesc în mormânt. De altfel, toate partidele istorice au aruncat peste bord programul lor tradițional. PNȚCD-ul, partidul lui Iuliu Maniu, putător de cuvânt al naționalismului românesc, face casă europeană cu UDMR-ul și a vândut Bucovina de Nord și Tinutul Herței Ucrainei, PD-ul al cărui program se referea în principal la pritecția socială cum îi stă bine oricărui partid social-democrat, este complice la sărăcirea românilor, chiar dacă din cănd în când își mai face auzit glăsciorul. Și toate acestea sub blestemata deviză: sătulul nu crede flămândului! ( 25 octombrie 1997 ) A sosit momentul adevărului? Se pare că a sosit momentul adevărului. După un an de declarații din cele mai fanteziste, după ce au fost lansate proiecte în urma cărora România trebuia să ajungă, ba chiar și să depășească Germania, iată că a început săse arate momentul adevărului. Coaliția aflată la putere a trebuit, chiar dacă o face cu jumătate de gură, să-și recunoască neputința. Nu neputința de a guverna, căci o atare recunoaștere ar fi dus automat la căderea ei, ci neputința,sau, mai bine zis, incompetența unor miniștri de a realiza programul de reformă anunțat în Contractul cu România al Convenției Democrate. Plecarea unui ministru sau a mai multora nu este nici o nenorocire. În locul lor stau pe linia de așteptare, vorba domnului Ion Diaconescu, alți flămânzi dornici să-și rotunjească veniturile, să guste mierea din borcanul fără stăpân al țării. Ceea ce mi se pare însă mie nedrept este faptul că cei ce vor fi demiși pleacă după ce au produs pagube incalculabile,prin hotărârile pe care le-au luat, economiei, vieții cetățeanului. Ulm Spineanu, Popescu Tăriceanu, Virgil Petrescu, ilustrul Ciumara etc. sunt nume ce evocă dezastre naționale, după cum conducerea FPS, indiferent de competența ei, ar trebui acuzată de complicitate la vânzarea României. Se pare că nici timișoreanul nostru, Țuchi Drăgulescu nu va fi ferit de tăvălug deși, după opinia mea, este singurul care a strigat în gura mare că, în pofida tuturor presiunilor pe care le-a făcut, guvernul a refuzat să-i acorde fondurile trebuincioase. În realitate remaniarea guvernamentală este un alt prilej de circ. Trebuie să vă amintesc ce țigănie a fost la momentul în care partidele aflate în Convenția Democrată se luptau să-și smulgă unul altuia posturile de miniștri. Aproape jumătate de an, dacă nu exagerez cumva, bătăliile pentru posturi, la toate nivelurile, s-au dat în văzul populației,obligată să asiste la acest nerușinat târg, din care nevoile ei erau totalmente excluse. Că place cuiva sau nu, acesta este adevărul. Nu așezarea României pe un făgaș bun, alegerea unui drum care să ne scoată din mizerie și sărăcie i-a preocupat pe guvernanții și pe oamenii politici, ci împărțirea fotoliilor, goana după jilțurile din care se poate dicta dar și profita. Revenind la răspunderea ministerială îmi reamintesc promisiunea domnului Ciorbea că dacă programul guvernului nu va fi realizat, își asumă întreaga răspundere. Numai că acum domnul Ciorbea tace mâlc lăsând ca răspunderea să cadă doar asupra unor membri ai cabinetului său. În fond remanierea este doar o jumătate de măsură și ea nu are alt rezultat decât acela de a oferi coaliției posibilitatea de-a mai trage o vreme mâța de coadă cu efecte dezastruoase pentru societatea românească. În secțiile pe care le face în țară domnul Poul Thomson, urechind guvernul, sunt nu doar umilitoare (cine a urmărit la televiziune expresia lui Ciorbea și a miniștrilor săi a putut vedea zâmbetele slugarnice de pe fețele acestora), ci și elocvente pentru neputința celor ce conduc țara. Găsindu-i cu lecția nepregătită, Thompson s-a reîntors de unde a venit , fără să-și desfacă baierele pungii. Obișnuiți cu minciuna, guvernanții au negat urecheala pe care au primit-o, încercând să atenueze refuzul lui Thompson, ca și părerea acestuia despre mersul reformei. Remanierea guvernamentală accentuează discordia dintre PNȚCD și PD, singurul partid din coaliție care creează dureri de cap țărăniștilor, cu excepția UDMR-ului, formațiunea ce a găsit "cheia" cu care obține tot ce-și dorește. Democrații sunt de acord să fie sacrificați alți miniștri decât cei propuși de ei, considerând că pisica este moartă doar în ograda altora. Nici în problema greviștilor Petre Roman nu s-a aliniat atitudinii guvernului, vizita sa în cortul înfometaților fiind clar o delimitare de poziția lui Ciorbea și a tărăniștilor în general. Nu mă ra