






MIHAI NOVAC

AN DIN PATRU PRIMĂVERI

Ediţie apărută sub îngrijirea 
prof. GHEORGHE DORAN








„Cine crede gândului
       Are-odihna vântului..."





H U L U B I I   A M I N T I R I I





TINEREŢE



tinereţe - crâng în floare, joc de vreri,
An din patru primăveri ;
Tinereţe - cărăruie de lumină,
Zumzet harnic de albină -
Ce altceva mai de preţ e,
Tinereţe, Tinereţe?!

Tinereţe - mii dorinţi fără de rang 
Ce se-ntorc la tine iarăşi - bumerang.
- Gând ce calcă fără punte
Paşii lui din munte-n munte;
Cui nu vreai să dai bineţe,
Tinereţe, tinereţe?!

Storci din piatră-n pumni de oţel,
Apa clară-a unui ţel.
Ca să treci tot drept şi mai departe,
Dai Ceahlăul la o parte! -
Şi nu-i nimeni să te-nveţe,
Tinereţe, tinereţe!


Tot ţi-e drag, frumos e tot, şi-n ochi ce-aduni
E cât şaptele minuni
Ale lumii, tinereţe - foc de sânge
Ce nu-l poate apa stânge . . .
Dar din cer cu multe feţe,
Tinereţe ,tinereţe . . .



 m





SFÂRŞIT DE VARĂ


in după amiaza asta fără şoapte de vânt,
Cu nori călători pe pământ,
Aşa, fără veste,
Ca în poveste:
Pasărea raiului şi-a schimbat penele,
Poamele au coborât de pe crengi în toate dughenele,
Colo pe colină
Oi fără lână
Au uitat iarba s-o rumege.
Nera de mult nu mai ştie la iaz apa să-şi spumege.
Prin cerul cu porţi de senin,
Călare pe aer, lin,
Ca zâmbetul la colţul gurii,
Sboară condurii.
Grangori galbeni, poate betegi de tusă,
Singuri mai cântă primăvara dusă.
Pestriţă, o gaiţă
Pe creangă urcată ca pe-o laiţă
Se sfădeşte cu alta,
Care, răcnind, a şi trecut balta.
Piţigoii au uitat glumele
Cucul de mult nu-şi mai spune numele.

La râu s-au ascuns sub pietre somnii.
Grădinile dorm după amiaza, ca domnii . . .

Dealul de la amurg, bună oară,
Trage prea repede soarele cu-o sfoară
De lumină,
Par-că mai plină.
Din nebăgare de seamă sau aşa, într-o doară,
Salcâmii au înflorit a doua oară.
Dar umbra pe pământ e mai lungă,
Fuge, răcoarea să n-o ajungă.
În amurg se aude zângănit de-aramă:
E frunza pădurii - coaptă - bag seamă
Toate s-au copt.
Începe să însereze de la opt.

Noaptea somnul e plin ca luna,
Văzduhul de argint tace într-una.
Şi moara din vale tace,
A băut toată apa şi nu mai are ce face.
Lângă mine e cineva. L-aud. E plop sau ulm e ?
Iar colo pe culme,
Negru, este şi un iaz -
Brazi -
Pentru lumina de lună.
Aici sau departe, un greer ţârăie par'că nu-i a bună.

În bătaia lunii văd casa 
Care mi-a adunat acum toate gândurile, ca plasa.
Plopul îmi face umbră sub raza de lună
Şi o creangă s-a aplecat la ureche să-mi spună
Că are o frunză care se zbate
Acuma când vântul nu bate.
Şi eu ştiu la casa cu flori :
Nu de mai multe ori,
O floare înfloare
Noaptea pe răcoare. -
O noapte ca asta şi o casă cu flori,
Gândule tânăr, să nu mai mori.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .  
Acolo în satul de munte,
Cu raze de lună pe frunte,
Madonă, cu ochii albaştri,
N-ai rămas sora tihniţilor jugastri,
Ci poamă coaptă pe creanga visului,
Te-am luat cu mine în ţara caisului
Să te păstrez în suflet - iatacul călduţ,
Ferită de iarna anilor duruţi.
Din el să răsari mai dulce, mai senină,
În primăvara care o să vină . . .



m






DIMINEAŢĂ


căsuţele cu blând acoperiş,
Umile şi sărmane se adună
La poalele bisericii. Străbună,
De ani le ocroteşte-ntr-un pietriş.

În turn când straja dimineţii sună
Cu limpezimi de zvon, prin luminiş
Vin zori de rouă - alb păienjeniş -
Se-aşează peste sat ca o cunună.

Şi caldele ogeaguri de tămâie
Cădelniţează cerul larg deschis;
La munte ceaţa vrea să mai rămâie.

Iar luna atârnată de abis
Stă galbenă şi stoarsă - o lămâie . . .
Un fir de iarbă s-a trezit din vis.


m






STÂLPUL DE LA POARTĂ


eram odată un frasin, mă ştii,
Un frasin mare în colţul grădinii,
Cu trunchiu de biserică, frunzele vii,
Creşteau sub mine sânzâiene şi spinii ;
          Fraţi de-o potrivă
     La umbra mea milostivă.

Iar strămb, alături - şi-acum, un altoi e.
Mai ştii şi altoiul ? De mere-l mai scuturi ?. .
Azi colţul grădinii nu ştiu încotro e
E mult de când, vânt, alergai după fluturi,
          Mic, fără vină,
     Prin florile mari de grădină.

Când a venit, primăvara, un cuc.
Cântase fără pereche un număr ;
De-atunci începui eu să mă usuc
Iar tu mai crescuseşi cu-n umăr.
          Chinul să treacă ?
     Simţiam cum măduva-mi seacă.

Pătrunse într-o zi ferestrăul,
Durerea viu mă strângea în cercuri.
Un rău mai mare mi-a curmat răul
Şi când m-au tăiat era într-o Miercuri.
          Drag ţi-a fost ţie
     Să vezi cum cad, vijelie.

Desprins-au scoarţa. Alb şi rotund
Stau gol şi drept. Rădăcina moartă.
De ploi nu pot să m-aplec, să m-ascund
Şi sunt de-atunci tot stâlpul din poartă,
          Stâlpul tău drag,
     Copil pe-al vieţii meleag.

De min' legai primăvara toaca,
Din min'ţi-ai făcut la căruţ roata
Şi tot la mine veneai în joaca -
Sub seară, cu alţii - de-a pitulata.
          Scrisu-ţi-ai nume 
     Pe min', să-l vadă o lume.

De-oriunde-apoi sosiai obosit
Acas', să dai unor suflete azimi,
În preajma mea tu ai poposit
Ca altădată, de min'să te razimi.
          Vino! Tot sunt,
     Dar ploi, de ani, mă pătrund.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .  . . . . . . . .
De ieri tot treci grăbit. Nu mai stărui -
Un domn înalt, straiu negru de noapte -
Şi nici caldă privire nu-mi dărui
Când port în trunchi tărâţele coapte -
          Mai joacă-te-un joc:
     Mă ia şi m-aruncă în foc . . .



 m





    






NIMICNICIE . . .
	

de-ar fi pe cum aş vrea :

S-aud tăcut cavalul,
Să ţin în mână valul,
Să-mi razim fruntea-n vânt,
Să-mi cânt viaţa - sumbra -
S-o simt în braţe umbra,
Să spun fără cuvânt.

Uşor de ţărna grea,
De-ar fi pe cum aş vrea.

Caval, cu glasul ud,

Răsune lin, departe,
Prin vrerile deşarte,
În bunget de păduri;
Pierdut în reci desişuri,
Hăt dincolo de Crişuri,
Să tacă-n mii de guri.
Şi eu să-l mai aud,
Caval, cu glasul ud,

Unduitorul val

Venind din largul mării
Pe clipele-aşteptării
Să-l prind în mână viu, -
Că-n amintiri înghiaţă
Fărâma de viaţă -
Şi singur eu să-l ştiu

Când stă vorbind la mal
Unduitorul val.

O, nestatornic vânt !

Mă-ncred în vis şi-n tine ;
Cu toamna care vine
Să colindăm pribegi
Văzduhuri rânduri-rânduri
Mânând nori grei de gânduri
De-alungul lumii-ntregi -

Pân'mai avem avânt,
O, nestatornic vânt !

Viaţa să mi-o cânt :
De-i nor, să cred că-i soare,
Să-mi placă de mă doare 
Şi să-i zâmbesc mereu.
Când drag e pe tot locul,
Ştiindu-mi nenorocul
Să cred că-l am şi eu.

În zbatere şi-avânt
Viaţa să mi-o cânt.

Şi umbra s-o cuprind . . .

Ce-a fost să mai revină,
Să n-aflu-n înger vină,
Pe buze moi, minciuni.
Viaţa să re-nceapă
Ca ne-ncepută apă
În lumi cu oameni buni.

Din alte zări venind
Şi umbra s-o cuprind.

Să spun fără cuvânt :

Tot ce frământ în minte,
Tot ce e gând fierbinte,
Tot ce-i frumos şi bun,
Tot ce simt cald, pornire,
Tot ce-i a toate iubire,
Al totului tot să-l spun . . .

Nepământean avânt,
Să spuni, fără cuvânt !

De-ar fi pe cum aş vrea
Uşor de ţărna grea :
Să spun fără cuvânt,
S-o simt în braţe umbra,
Să-mi cânt viaţa - sumbra -
Să-mi razim fruntea-n vânt,
Să ţin în mână valul,
S-aud tăcut cavalul -

De-ar fi pe cum aş vrea . . 


m














FLORI DE TĂMÂIOARĂ


voi răsăriţi întâia oară
În haina blândei modestii
La margini de pietrişuri mii,
Plăpânde flori de tămâioară.

Suav miros răsbate iară
Din prospeţimea caldei glii.
Voi răsăriţi întâia oară
În haina blândei modestii.

Dar gândul trist zadarnic sboară
Din ţara zilelor pustii
Spre ostrovul de-odinioară
Al unei dragi copilării . . .
Voi răsăriţi întâia oară.


m








    






TOARCE GÂNDUL FIR DE AUR


toarce gândul fir de aur 
Primăverii care vine;
Când voiu fi iar lângă tine,
Pui vor creşte-n cuib de graur.

Vremea asta, lung balaur,
Doarme greu şi rece-n vine,
Dar în gând torc fir de aur
Primăverii care vine.

Pe simţire-ngheţ de Faur . . .
Unde-i gura ta, s-aline
Jar albastru de tezaur,
Vraja dorului de tine,
Când torc gândul fir de aur.


m









CÂNTEC PENTRU ANII TINERI


mâzga primăverii a mijit muguri în grădina vieţii,
Albă năpadă de fluturi în poiană cu sânzâiene.
Toţi păşesc cald pe potecile tinereţii,
Cu zori de lumină pe buze, cântă drumeţii.
Polen de vise pe gene,
Zilele toate: cosânzene.

Colţ de lume, cu hotar roz de piersici în floare,
Cine-a lărgit bolta cerului tău, spre vis şi zbateri ?
Cerbii tăi rumeni adulmecă dumbrăvi cu răcoare,
În împărăţia ta frunza nu cade, omul nu moare.
Iubire de viaţă - frământul din crateri,
Acelaş e astăzi, în mâine-i schimbat ieri.

Vino îndemn, să beai putere din apa vie !
Clocot de gânduri izvoarele poartă.
Simţire de lujer. Curpen trunchiul nu ştie.
Raiul slovei deschis spre vecinicie
Pururi poartă paşii prin paşnica poartă.
Anilor tineri : popas în soartă.

Dăruie tot ce umple plinul vrerii,
Soarbe Dumineca vieţii trainică-n vreme.
Vor ştii mai târziu în chinga durerii
Să plângă betegi anii primăverii.
Azi stol, bucuriile vin să te cheme
Pe marea vieţii - stăpâne trireme.


m










DE ZIUA ÎNVIERII


flori de vişin, flori de vişin, floare albă de cireşi,
Zâmbet roz pe crengi de piersic, liliac de peste vale,
Vioriu scăldată-n soare, coastă, verde când te ţeşi,
Înfloreşti în gânduri anii, vremea-mpărăţiei tale
Ca atunci albeşti grădina cu plăpânde păşticele
Şi ca ele-mi simt curate astăzi gândurile mele.

Se înşiruie gătite îmbrăcate-n haina lor,
Ferestruici clipind în soare, case albe şi mărunte,
Şi din zare, din departe, văd când vin purtat de dor
Casa noastră străjuită de răcoarea de la munte.
Mamă bună, mamă dragă, haina cerului albastră,
Cheamă Paştile de-atuncea, sărbătoare-n casa noastră . . .

Toaca bate miez de noapte şi-n văzduhul alb şi-nalt
Ne-auzit se-aude-n licăr şoapta stelelor puzderii,
Şi de sus, de sus, din-nalturi, din tărâmul celălalt,
Vine glas adânc de trâmbiţi, preamărirea Învierii.
Noapte mare, pe ogorul negru, fără de hotare,
În tării de cer acolo înfloresc mărgăritare.

Zvon de-aramă-n patru glasuri face slujbă-n patru zări,
Săbii mari de foc pe dealuri întunericul îl taie,
Cu lumini în mâni mulţimea umple noaptea de cântări,
Mişcătoare, pare-o pânză frământată de văpaie.
Lumânările-n ferestre ard la fiecare casă,
Şirul torţelor pe culme tac cu vorba luminoasă.

Cerul limpede, albastru, e ca laptele senin
Şi-n răcoarea dimineţii un buratic nu adie.
Doi copii, de mănuşiţă, de la slujba mare vin,
Cu evlavie-n năframă poartă-anafura cea vie.
Strămoşeasca-ne credinţă din bătrâni ne pildueşte:
Tot creştinul azi din trupul Domnului se-mpărtăşeşte.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 
Clopotele şi cântarea şi curatul glas ştiut
Tot mai în adânc de vreme şi de pace se cufundă,
Tot mai rar se-aude zvonul, se învăluie-n trecut,
Vremea-nchide zarea albă, vremea trece undă-undă -
Mamă dragă, mamă bună, colo la iconostaşi
Să aprinzi, când e furtună, lumânarea de la Paşti . . .


m




GHIOCEII


curaţi ca lacrima căinţii
Ivesc copşorul alb şi crud,
Şi bucuria li-o aud
Din clopoţeii biruinţii.

În neastâmpărul dorinţii
Puteri sug din pietrişul ud ;
Curaţi ca lacrima căinţii
Ivesc căpşorul alb şi crud,

Departe-n codru stau - cuminţii -
Luptând cu-al vremurilor chiud,
Dar vine barza de la sud
Şi râd sub soarele credinţii
Curaţi ca lacrima căinţii . . .


m









DOI CIREŞI SE FRÂNG DE FLOARE 


in poiană-ngemănaţi
Doi cireşi se frâng de floare -
Du-mă, minte călătoare,
Că sunt bunii mei fărtaţi.

Să fii cald şi dulce, ia-ţi
Norii de pe faţă, soare,
În poiană-ngemănaţi
Doi cireşi se frâng de floare.

Şi să nu vi-o scuturaţi
Până vin şi eu, că doare
Albul florilor când moare
Fără veste de la fraţi
În poiană-ngemănaţi . . .


m







PASTEL


sipot de clape
   Tremurătoare
Plâng peste ape,
   Printre răzoare.

Tainic suspină
   Roasele maluri,
Cântă-n surdină
   Spuma pe valuri.

Lină s-adună
   Apa la iazuri,
De o-ncunună
   Negre zăgazuri.

Peştii dorm somnul
   Apei tăcute,
Cântă doar somnul
   Cântece mute.

Apa la moară 
   Geme sub roate,
Când se coboară 
  Vâlva să-noate.

Fierbe-n vâltoare,
   Colo sub stâncă
Gâlgăitoare
   Apa adâncă.

Luna răsare 
   De pe cornet ;
Apele clare 
   Curg mai încet.


m














ÎN UMBRA VREMII


când pe fuiorul amintirii-adun
Bumbacul alb al gândurilor mele,
Aş vrea să-mi spun tot gândul bun
Din vremurile-acele . . .

E cerul lac albastru de lumini,
Mă duc pe culme să-l ajung cu-o mână -
De ce nu vini cu ochi senini,
Lalea, căpşor de zână ?

Cu tine singur stau în vârf de munţi
Şi tac înalt cu fiecare stâncă ;
Trec nori cărunţi pe lângă frunţi,
Prin liniştea adâncă.

Păduri - tăcere verde subt umbrari,
Pe zimţi de ferigi pete mari de soare,
Miresme tari şi sub stejari
O pânză de răcoare.

În vale veşnic murmur de izvor
Doinind mereu povestea tinereţii
Prin vadul ei sub şir de tei
Cresc florile vieţii.

Cel drum urcând pe coasta unui deal,
Pieziş, întortochiat şi greu - viaţă !
Îl urc pe cal de vreri şi-n val
Îmi pare neted - aţă.

Grădină, flori nepuse, flori în fân,
Cireşi crescuţi întinsul să-l desmierde
Cu tine-ngân şi gânduri mân,-
Talaz de iarbă verde.

Fereastra mea, deschisă-n patru zări,
Te văd, cu ochii duşi în amintire,
Purtatu-m-ai pe mări şi ţări
Hoinar în larga fire.

Tu prag din care-am slobozit semeţ
Avântul şi dorinţa de mai bine,
Celui drumeţ i-ai dat un preţ
Puterile-n ciorchine . . .

Acuma, râu, cu apele oglinzi,
Acolo jos strălucitor în soare,
În vad mi-aprinzi şi mi-o cuprinzi
Viaţa mea - vâltoare.


m











SFÂRŞIT DE SEPTEMVRIE


mai stăruie-n aier seninul de vară
Desprins din azurul aceluiaş cer,
Înflor prin grădini crizantemele iară
Şi soarele-i dulce - un soare stingher . . .
Mai arde în inima tânără focul,
Năvalnica vrere, hai-hui să pornim,
Dar tainic ne leagă tristeţea pe locul
Cu florile - aceleaşi - colo-n ţintirim.

Cu gândul, în toamna uitată şi calmă,
Alunecă veşnic pribegi funigei :
Captiv, unul plânge şi tremură-n palmă
Că ceilalţi trec slobozi pe lung de alei . . .
Ne-am duce şi noi uliţarnici ca dânşii,
Drumeţi fără ţărm spre un magic tărâm,
Dar lung ne priveşte cu ochii lui - plânşii, -
În faţa ferestrei, un palid salcâm.

Sfârşit de Septemvrie, cu drumuri ce-apucă
Uscate şi triste pe mii cărărui,
Îşi coace pe dealuri dor aprig de ducă
Şi plâng frunze moarte pe urmele lui . . .
Ne poartă iar visul pe freamătul orii
Dincolo de tainicul vremii hotar,
Se-nşiruie dorul pe culmi cu cocorii
Şi picură-n suflet nădejdi în zadar.

De mult au pornit rândunelele-n stoluri
Şi cerul e singur, cu zarea prea grea,
O pasăre doar rătăceşte prin goluri,
Doar una - ca mâine, porneşte şi ea . . .
Aşteaptă-mă-n ciasul vecerniei sfinte
Când umbra se-ncuibă prin văi, pelerin,
Voi sta răzimat iar la pieptu-ţi, cuminte
Ca-n toamnele blânde ce nu mai revin.


m











ACOLO-N SAT LA NOI


acolo-n sat la noi ades mă poartă
Gândirea mea pe vânt de nostalgie,
Cum s-a lăsat o toamnă cenuşie,
Sărmane sat, vei fi icoană moartă.

Îngăduie-mi, în seri de duioşie,
Să-mi amăgesc prea pânditoarea soartă
Şi dintr-odată-aşa la noi în poartă
Să mă opresc trudit de pribegie.

Trecuţii ani vor şti să nu cuvinte
Şi mută le va fi nedumerirea
Când dornici paşii-aducerii aminte

Spre mine îşi vor îndrepta pornirea.
Nu voiu trezi pe-ai mei din somn, Părinte,
Voi tăinui tăcut ca Amintirea.


m







TOAMNĂ-N SUFLET


sleită e şi-a gândului putere,
Nici mie însumi nu-mi mai pot vorbi
Şi iată că veni şi-aceea zi
Când nu mai am nici vis, nici dor, nici vrere.

Am încercat să pot a-mi aminti
Din viaţă cea mai mare-a mea durere
Ca-ntrânsa azi să-mi aflu mângăiere,
Dar n-am putut-o, din noian, găsi . . .

Ce nebăgaţi în seamă s-au scurs anii !
E toamnă, şi sunt trist şi m-a prins teama,
Că e târziu, că-s goi acum castanii,

Că cerul şi-a cernit de mult năframa,
Că-n satul meu mor rând pe rând montanii . . .
Departe, singur, mă gândesc la mama.


m





CINE SE TÂNGUIE . . .


cine se tânguie nemângâiat ?
Cumpăna tristă-a fântânii din sat ?
Buciumul îndepărtat ? . .
- "M-ai uitat, m-ai uitat" . . .
Seara când licăre galbena stea,
Seara când tăinuie-naltul cu ea,
Cui i te jelui aşa,
Cucuvea, cucuvea ?

Cui i se-aude lacrima-n stropi ?
Psalmii de ce plâng pe buze de popi ?
Câţi călători mai îngropi,
Şir de plopi, şir de plopi ?
Cândva cu ochii spre magica stea
Singurătăţilor buha cânta ;
Astăzi ţi-e jalea prea grea
Cucuvea, cucuvea !

- Singură, noaptea, dau iarăşi glas
Golului negru, pustiului ceas.
Singură, frate, am rămas,
De pripas, de pripas.
Negura-n scorburi când mă născu,
Jalea mi-o ştii numai tu,
Soare pe lume nu fu,
Uhuhu, uhuhu !

Când i se-ntunecă lui Dumnezeu
Lumea pe care-a iubit-o mereu,
Las prin văzduhuri şi eu
Zborul greu, zborul greu . . .
Cumpăna veacului frântă căzu,
Peste pământuri plâng şi eu cu
Clipa cea care trecu,
Uhuhu, uhuhu !


m





CU ANII ÎNAPOI


din câte flori în suflet mi-ai răsădit cu drag,
Iubirea ta de mamă e floare albă-n prag.
În clipa când îţi dăruiu tot gândul meu cel bun -
O, de-aş putea în vorbe iubirea să ţi-o spun ! . . 
Din valul altor vremuri, din vremi ce nu mai vin,
Desprinde amintirea prin crengi de rozmarin
Iluminări din chipul ce mi-a zâmbit deschis
În dup-amiaza caldă, la poarta unui vis,
Când grija păzitoare asupra mea apleci
Ca boarea primăvara buchet de lilieci. -
Îmi cânţi, s-adorm, un cântec cu limpezimi de ceri
Şi cântecul îmi pare că l-ai cântat ca ieri.
Mă-nveţi să-ţi zic pe nume, adânc ca apa-n iaz,
Şi numai "mamă-dragă" mai ştiu să-ţi zic şi azi.

În umbra suferinţii, durere fără glas,
Icoană sfântă-n suflet de-apururi mi-ai rămas.
Ci-acum, îmbătrânită şi singură, din prag,
Spre dincolo de zare le-nşirui, lung şirag,
Şi cum în ochi s-aprinde împurpurat amurg,
El singur vede lacrimi pe-obrajii tăi cum curg . . .
Aşa te văd, prea sfânto, în prag acas-la noi
Şi ascuţit mă doare tăişul de nevoi.
Aşa te văd, martiră în satul meu umil,
Străjeră-n casa unde am fost cândva copil.
Şi, de-aş putea, o, Doamne, de prin străini s-alerg
La tine, de pe faţă o lacrimă să şterg !
Acolo iar, acasă, şi iar la noi în sat
Să pot să-ţi dau iubirea pe care tu mi-ai dat.


m











BELŞUG


arzând din ţigla roşie - comoară,
Şi-ndoaie grinda, sub povară, casa,
În pod porumbul galben ca mătasa
Păstrează-n bobi căldura de-astă vară.

De plină ce-i, stă să pornească masa
Şi dintr-un colţ închină - a treia oară
Un moş cu barba lână de mioară,
Că anul ăsta-n plin tăiase coasa.

Cu clăi e îngrădită bătătura,
Belşugul umple pivniţa şi şura
Iar de la sfântul pomenit Ignat e

Mânjită clanţa uşii cu unsoare ;
Avem şi lemne pentru foc, fărtate,
De-acuma cadă cât o vrea ninsoare.


m









ULIŢA COPILĂRIEI


revăd frânturi din vremuri de-altădată ;
În şir ţin umbră drumului castanii,
Din crengi cu frunze grele fac metanii,
Stârnind răcoarea lor catifelată.

Şi par-că tot mai repede trec anii . . .
Copilăria, cuib de griji odată,
Azi n-o mai ştiu atât de zbuciumată
În satul unde suferă montanii.

Hei, uliţa copilăriei ! . . Ieri
Şi-a ros făgaşul sub povara vremii
Şi-o caut de ani şi nu e nicăieri :

Nici forfota copiiilor : bohemii,
Nici răsăritul multelor dureri.
Dar mama unde-i, să mă-ntrebe ce mi-i ?


m













ÎN MAREA TRECERE


candelabre, braţe mici de pară
În spre bolta cerului ridică, -
Rodul tainicului plâns îşi pică
Arzătoarea lacrimă de ceară.

Împrejur, cu lumânări în mână,
Tace-adânc îndoliat poporul ;
Trece, lanţ, din gând în gând fiorul
Morţii. Cu prohodul plâns se-ngână.

Încărcat cu flori de primăvară
Stă în naos adâncit în gânduri
Chip de om ce-nchide-n şase scânduri
Năruitul dor să fii afară.

"Unde sunteţi neamuri dragi într-una,
Cunoscuţi, pe unde mi-a mers pasul,
Iată vine - şi-acum este - ciasul
Despărţirii pentru totdeauna.

Plângeţi, fraţi şi prieteni, după mine,
Ieri vorbeam cu voi în umbra porţii,
Azi înfricoşatul suflu-al morţii
Mi-a-ngheţat tot caldul viu din vine.

Ci veniţi acum, când gândul doare
Şi-amintiri din trupul vremii scurmă,
Daţi-mi sărutarea de pe urmă
Şi priviri în groapă mă coboare.

Rogu-vă, din prag de noi hotare,
Şi-mi aplec dorinţa mea sfielnic :
Numele-mi crestaţi într-un pomelnic,
Mi-ardă-n sărbători o lumânare . . ."

Cum sunt toate-n urmă-ne rămase !
Toate decât visurile-n soare,
Decât vraja mai înşelătoare,
Decât umbra mai neputincioase.

O, cum toate sunt deşertăciune !
Şi ce taină să n-o ştim niciunii ?!. .
Cum ne dăm cu toţii stricăciunii,
Groaznică şi fără chip minune.

Nu rămân de griji ne-mpreunate
Desfătările lumeşti nici una ;
La limanul tău cel lin, furtuna
Ne îndeamnă Neagră Majestate.


m











DECLIN


nu va mai fi de-acuma dimineaţă,
Trec anii suri peste viaţă,
Cum trec grauri
Pe coclauri
Prin văzduhul greu de ceaţă.

Nu va mai fi de-acum senin,
Vin ani şi pentru alţii vin,
Cum de sub ierni
De buruieni
Cresc lujerii de crin.

Nu va mai fi de-acuma frământare,
Trec anii albi cum trece-o lumânare ;
Pâlpâie stinsă
Flacăra-nvinsă,
Când, spre amurg, viaţa e-n zare . . .


m













TÂRZIU


luceafărul de seară stă să moară
Şi după zarea altor lumi s-ascunde -
Un greier cântă rar şi nu ştiu unde . . .
S-aude apa vâjăind la moară.

Dorm oamenii de munte-n case scunde,
O bufniţă spre stâncă se strecoară,
În poeniţă joacă o comoară
Şi-n vale Nera tremură sub unde.

Târziu de tot crescu-ntr-atât tăcerea,
Că vorbăreaţă tăinuia cu mine . . .
Arcuş pe struna liniştii, durerea,

Mă agrăeşte-n limba ei - suspine :
De ce aştepţi zadarnic mângăierea ?
De ce nu intri-n casa ta, streine ?


m













LERUI, LER


lerui, ler ! Din nori de-argint,
Din îngheţul cerului,
Fulgii albi de mărgărint
Vin pe cântul lerului,
Vin cu barba sfântului
Pe faţa pământului.

Lerui, ler ! Cât poţi să vezi
Logorul şi-ntinsul lui,
Toiul marilor zăpezi
E stăpân cuprinsului . . .
Sub troieni se reazimă
Glia - caldă azimă.

Lerui, ler ! De strajă ard
Vineţi toţi luceferii.
Şi săracii au un gard,
De îngheţ a se feri.
Banii n-au preţ - maşterii -
Doar în noaptea naşterii.

Lerui, ler ! Şi-n casa lor
Din multul puţinului
A crescut un brad, şi mor
Şoaptele suspinului.
În popasul magilor
Numai ei sunt dragii lor.

Lerui, ler ! La noi în sat,
Cuibul sărbătorilor,
Moşule, ţi-am aşteptat
Galbenii comorilor -
Azi mă-nchin doar Unului
În noaptea Crăciunului . . .


m








MIEZ DE IARNĂ


in miez de iarnă lungă, învăluit în zeghe
Pământul piroteşte, călduţ, sub reci cojoace,
Străjeri, în verde, brazii îi stau la cap de veghe
Încremeniţi pe culme sub grele promoroace.

Pe peşteri, în pădure, căscând le prinde somnul,
O creangă mai plăpândă stă gata să se rupă ;
În larg, cât vezi cu ochiul, a pus războiul Domnul
Şi ţese valuri albe de pânze mari de stupă.

Iar pusta, ţărmurită de zarea cenuşie,
Sălăşluieşte-n sânu-i sămânţa-n zămislire ;
A supt, setoasă, vlaga din bulgări uzi de glie
Şi se visează holdă în largă unduire.

Neputincioase pluguri zac triste sub şoproane,
Viaţa curge mulcom cu nopţi în leneş treacăt,
Pâlpâietoare candeli se roagă la icoane,
Pe suflet cade rece şi ruginit un lacăt.

Bătrân şi singur târâiu paşi rari de osteneală
Iar în bordei cu mine tac adânciţi păreţii,
În minte gândul sprinten de mult nu se mai scoală.
Şi număr rămăşiţe din clipele vieţii.

Prin pleoapa de fereastră văd cerul de cenuşe
Şi împletesc la vatră un vis din jorzi de sânger,
Nu mai aştept să-mi intre picior de om pe uşe -
La noapte din icoană se va desprinde-un înger . . .


m













PROLOG DE-APOCALIPS


pe bolta cerului e soare, senin şi cald în toi -
Nici razele, nici caldul n-ajung până la noi.

Prin cuib de brazdă trece răcoritoarea ploaie,
Dar glia-nţelenită nici suge, nici se moaie.

Ciocanul greu, cu trudă, loveşte cremenea -
Nimic nu se desprinde, ca un blestem e-n ea.

În lanuri, peste holde, poieni şi pretutindeni
Atâtea nopţi de-arândul cad fulgere şi grindeni.

Iar unde stau hambare cu bunătăţi cât vor,
Săracii de mănâncă, mănâncă fără spor.

Culege de pe ramuri cireşe de stafidă
Şi vei simţi pe limbă doar gust de aguridă.

Izvorul nu ţâşneşte cu stropi de limpeziş,
Şuvoiul lui e negru, sărac e şi pieziş.

Pe verzile costişe atâtea turme pasc ;
La rumegat le vine în gură snop de vreasc.

Căutând în vad pescarii, de ieri ei au aflat că
Nici râul nu mai scaldă odinioara-i matcă.

Şi pe tăpşanul lumii belşugul tot s-a fiert
De pare lumea-ntreagă un necuprins deşert.


m









SINGUR


am plecat de mult de-acasă, mamă,
Şi de-atunci mă simt tot călător,
Nici un glas pe nume nu mă cheamă ;
Ei, streinii, pe strein nu-l vor.

N-am sălaş la sfat să stau cu mine
Şi mai singur sunt când sunt cu mulţi,
Nu-ndrăznesc să cuget la vre-un bine,
Mângăierea mea e că m-asculţi.

Şi, aşa, îţi mai aduci aminte
De pe când ţi-eram eu cel mai drag ?
Eu şi-acum mă văd copil cuminte
Cum te-ascult, din ochi, la noi în prag.

Dar tu azi, sărmano, eşti bătrână,
Nu mai sunt copilul cel de ieri,
De m-ar duce cineva de mână
Prin cea lume-aş prinde iar puteri . . .

Flacăra nădejdii mi se stânge,
Lacrimi n-am de unde să mai storc,
Împietreşte-ţi inima, nu plânge,
Nici când, mamă, nu mă mai întorc.












CÂNTEC TÂRZIU


pe unde-o mai fi rânduneaua,
    Copila albastrului cer,
Acum când se lasă şi neaua
    Şi neguri, şi frică, şi ger ?

Când singură stând pe lăicer
    Priveşti cum se-nvolbură neaua,
Pe unde-o mai fi rânduneaua,
    Copila albastrului cer ?

Da, mamă-i mult de-astă vară !
    Acum e tăcere, sărac şi pustiu ;
Nici vreri, nici îndemnuri şi iară
    Pe gânduri stai tot cum te ştiu.

M-aştepţi ca pe vremuri să viu,
    Scazi ziua în orşice seară ;
Da, mamă-i mult de-astă vară !
    Acum e tăcere, sărac şi pustiu.

Miroase-n odaie a gutuie
    Şi caldul e cald ca la sân.
Cu greu limba mare şi-o suie
    Pe numere ceasul bătrân.

Şi anii în urmă rămân . . .
    Cu tine azi nimenea nu e ;
Miroase-n odaie a gutuie
    Şi caldul e cald ca la sân.

În serile lungi când mai stărui
    La lampa cu licăr târziu,
 Din teama cea mare îi dărui
    Nădejdi ostenitului fiu.

M-aştepţi ca pe vremuri să viu,
    Vrai gândul cu gândul să-l nărui
În serile lungi când mai stărui
     La lampa cu licăr târziu.  


m


ÎNTRISTARE


nu-mi mai tângui neputinţa din fărâma de noroc
Arsă scrum în vâlvătaia desnădejdilor de foc,
Nici îmi mai adăp dorinţa aşteptărilor de mâne
Îndemnat la hora albă a ghirlandelor de zâne.
Amăgit, răstorn clădirea jucăriilor de vreri,
Ca să ştiu c-am şters din mine urma vre-unei primăveri
Ce-ar putea să-mi mai deştepte dor de cer şi dor de flori
Cercetaş de-am fost cu gândul după taine şi comori.

Azi au năpădit în mine toamnele atâtor ani
Şi m-au amărât cu gustul frunzelor de nuci bălani.
S-au lăsat tristeţi în pâlcuri, cârduri de melancolii
Câte pot să dăinuiască, câte poţi, năcaz, să ştii.
Pe tărâmul meu n-ajunge gând de prieten, dor de frate,
Înspre poarta mângăierii duc tot drumuri neumblate.
Şi se-ntind în suflet iară şesuri lungi de nostalgii
Cum plutesc în toamnă corbii pe-nserările pustii . . .

Mă lăsaţi să-mi pun tiparul întristărilor pe faţă,
Să trăiesc în plin cu noaptea, să nu cred în dimineaţă
Şi din colţurile feţei, sub amnarul suferinţii
Să ţâşnească albe-pale scânteieri din rodul minţii.

Mă lăsaţi să-mi plâng cu lacrimi de izvor sărat şi cald
Paradisul lumii mele cel cu pajişti de smarald.
Îmi voiu tăinui durerea, lumii, nimeni să mă ştie
Că am strâns, noian, în mine o viaţă grea, pustie.
Şi jelind sărmanu-mi suflet sugrumat de mâna sorţii,
Voi muri, uitat de mine, înviat în ciasul morţii.


m






RĂVAŞ SIMPLU


mamă, azi cu dor nespus
Te sărută de departe
Fiul Dumnetale dus
Prin streini să-nveţe carte

Puişor din cuibul tău
Am sburat în lumea mare ;
Ştie numai Dumnezeu
Cât m-am plâns de-nstreinare.

Frăţiorii ce mai fac ?
Sănătate doar să fie . . .
Nuferi galbeni ard pe lac,
Să-mi păstraţi vre-o doi şi mie.

Casa noastră-i tot aşa ?
Mamă-ţi mai aduci aminte,
În grădină înflorea
Trandafirul meu-nainte ?. .

Să vă-ntreb am fost uitat :
Sunteţi sănătoşi cu toţii ?
Eu vă scriu acum din pat,
Nu ştiu, tot visez preoţii.

Mă încearcă-o tuse seacă, -
Dar nu-i de luat în seamă :
Toţi îmi spun că o să treacă -
Nu-i aşa că-mi trece mamă ?


m








C U  V O I,  C E I  M U L Ţ I  . . .





  


CU VOI, CEI MULŢI . . .


cu voi cei mulţi şi paşii mei se-ndrumă,
Bătătorind drumeagurile-n lung,
Desculţi, în dimineţile cu brumă.

Dar talpa noastră spinii n-o străpung,
Vestim mai bune vremuri prin colinde
Şi relele din urmă nu ne-ajung.

Cu voi cei mulţi nădejdea mi s-aprinde,
Cu voi îmi bate inima de jar,
Şi-mi rânduesc desaga cu merinde,

Ca pentru căi de străbătut amar.
Şiragul de vieţi nu se mai curmă,
Ne primenim cu codri de stejar . . .

Doinesc din fluer după oi în turmă
Cu voi, ciobani proptiţi în crengi de corn
Şi la mulsoarea albă de pe urmă

Mă bucur, lapte în găleţi când torn.
Prin codri-n bocănitul de topoare
Bătrânii fagi din boltă îi răstorn

Iar seara ies la cele trei izvoare
Şi scot din spuză rumenul mălai ;
L-închin şi, cald, din el muşc ca din soare.

Când mare-i taina noaptea-n luna Mai,
Ascult cavalul tânguios din vale
Şi-mi odihnesc privirea-n jărăgai.

În dimineţi cu forfotă pe cale,
Plăvanii blânzi şi răbdători i-înjug
Şi din ogor întunecat, agale,

Despică brazde limba de la plug.
Seninul preamăresc cu ciocârlia,
Cânt psalmi de foc cu soarele pe rug

La răsărit, de-unde ţâşneşte bucuria,
Când munţii în odăjdii stau pe zări,
Cădelniţe de tămâiat tăria.

Cu tine, salahor, pe ude scări
Cobor în guri de ocnă-ntunecată,
Adâncul să-l cunosc, nu depărtări,

Să-mi scriu cu sânge viaţa sbuciumată.
Mă întristez cu-ngălbenit obraz
De viaţa-n fabrici lânced picurată

Prin sita zilei grele de necaz.
Cu voi cu toţi îmbrăţişez pământul,
Rumân ogor, când îndurăm şi azi,

Şi aşteptăm deplin să fie cântul . . .








TĂCERI DE SUB PĂMÂNT


rămân în urmă ani, când vremuri grele
Bătătoriau învitregita cale,
Mănunchiul suferinţelor fatale,
Din sbuciumul de chin al vieţii mele.

Cu ortăcia grijilor natale
În ocnă stam la sfat în ceasuri rele . . .
Atâtea nopţi şi zile fără stele
Prin fiunatul vântului a jale.

Aveam un prieten, cal la cărucioare -
Eu mic iar el voinic şi cu suspinuri,
Nepăsători de clipa când se moare.

Când picurul din stropi cânta aminuri
O Sâmbătă era, la patru ore :
L-au scos strivit, dar desbărat de chinuri.


m









BALADA FIULUI TÂLHAR


a fost în miez de noapte venirea lui pe lume,
În zodia ce varsă sub clocotul de spume
Otravă verde-n râuri, curgând prin golul hău,
Ca scris să fie-n lume să facă numai rău.
Zadarnic se apleacă, pe nume dulce-l cheamă
Deapururi veghetoarea şi-ngândurata mamă.
Pe sub sprâncene dese privirea lui e sură,
Nu ştie să-nflorească zâmbiri în colţ de gură
Şi scapără cu verde privirile-i duşmane
Din mintea blăstămată, cuprinsă de Şoimane.
Şi fără pricini plânge, în braţe legănat ;
De-i singur, stă şi-ascultă cum vâlvele se bat.
I-e somnul dulce ziua, când soarele-i pe cer,
Şi foamea nu-l răsbeşte şi mâinele nu cer ;
Ci se deşteaptă odată cu umbrele pe văi,
De-nvaţă rostul vorbii când latră câinii răi.
Iar când priveşte focul, călare stând pe prag,
Cuţitul ce sclipeşte i-e jocul cel mai drag . . .
De tremură la gândul grozavului soroc,
Dar mama tot iubeşte odrasla-i ne-noroc . . .

În necurata glie a prins adânc răsadul,
Şi i-a crescut copilul fecior înalt ca bradul, -
Dar i-a crescut, cu anii, în suflet răutatea,
Şi numele de mamă l-a şters singurătatea.
I-a mai rămas în minte doar ruginit un cui,
Şi-nfricoşat blestemul c-a dat în mama lui . . .
Din ochii crunţi şi vajnici, din bobii de smarald,
Ţâşneşte bucurie când curge sânge cald.
Şi vorba aspră, crivăţ, pe limba-i de năpârcă
Se îmblânzia când noaptea pe morţi ducea în cârcă ;
Greu apăsa pe piepturi ne-ndurător genunchi,
Când înfigea cu sete prin coaste lungul junghi . . .
Şi s-a fost dus departe - s-au prins scăieţi în barbă -
Pe unde-a pus piciorul n-a mai crescut nici iarbă.
Şi-a fost tot dus departe, pe drumuri cu ocol
Lăsând în urmă-i jale şi sămănând pârjol.

De i-a fost soartea-n lume, Cel Rău să-l dea uitării,
Ce avea mai sfânt în suflet sta scris să-l dea pierzării :
Iubirea lui cu fata vicleană-n umbra morii
E singura potecă ce-o află - urmăritorii -
I-au plâns de milă fagii şi pietrele au plâns
Şi asculta şi mama copilul cum s-a stâns . . .
L-a auzit cum geme sub lovituri de par,
Cum cere îndurare şi cere în zadar . . .
Ca-n muşcături de şarpe îşi urlă chinul viu
Când înroşite cleşte în gura lor îl ţiu.
În inima de mamă cad stropi de plumb topit,
Cu fiecare geamăt i-e sufletul sdrobit. -

Pe urma lui la groapă nu calcă jalnici paşi,
Doar mama care plânge şi, vesel, un slujbaş :
- De ce plângi pe tâlharul ce-a-nfipt în sânu-ţi cui ?
- Nu eu îl plâng acuma, îl plânge mama lui . . .


m








PĂMÂNTUL STRĂMOŞESC


spre Soare-Răsare e-o ţară, streine,
Cu şesuri de pâine şi munţii de aur,
Cu râuri de lapte şi flori de rubine,
Pe-ntins şi-n adâncuri întreagă-i tezaur.

Când fi-va s-auzi povestind despre dânsa
Pe fii ei vajnici şi plini de mândrie,
Să ştii că eroii luptat-au într-ânsa
De pot fericiţi azi urmaşii să fie . . .

Cu sânge-n şiroaie făcut-am plămadă
Din glia străbunilor morţi pentru ţară,
Copii, nepoţii vreau mâine să cadă
De-o fi să ne facă duşmanii de-ocară.

Cât poate privirea cuprinde din larguri
Şi bolta albastrului cer din zări albe,
Al nostru-i. Şi marea cu veşti de catarguri
Şi munţii podoabă de aur în salbe.

A noastră-i câmpia, hambar la noroade,
Cuptor uriaş pentru pâinele calde,
Al nostru-i Danubiul ce stânca o roade
Picioarele, ţară, să vină să-ţi scalde.

Ai noştri sunt codrii bătrâni cu răcoare,
Poenile-n floare sub roua-n broboane,
Al nostru-i surâsul din glas de izvoare
Şi rumen amurgul frumos ca-n icoane.

Streine, să ştii că-s stăpân peste glie ;
A mea e din moşii - strămoşi de pe vremuri
Iar ţie, duşmanule, -nvăţul să-ţi fie
De mine-n răsboaie să fugi şi să tremuri.

Sărut, dimineaţa, pământul în locul
Răpuşilor cândva departe de dânsul.
În inim-atuncea s-astâmpără focul
Şi-n jalea lor poate se curmă şi plânsul . . .

Aici să voim să ne facem văleatul,
Aici toţi străbunii s-au stins pentru ţară
Şi unde belşugul va umple tot satul,
Acolo urmaşii să nu ne mai moară.

Duşman nesătul, tu să nu-mi vii aproape !
De-mi calci iar mormântul cu moşii şi fraţii
Din văi îţi voiu face căscatele groape.
Prăvală voi da peste tine Carpaţii.


m








 IMN


purtăm în gânduri spicul rodniciei,
Ca şi belşugul colţului de ţară ;
În suflet şoapta caldă-a melodiei
Din doina vremii, veselă şi-amară.
Bănatule, cu chip de Heruvim,
Ca tine pururi vrem să fim.

Din lanul verde frământat de vânturi
Ne plămădim viaţa spic cu spic,
Şi-n largul lumii slobozim avânturi
Din munţii străjuiţi de Semenic.
Bănatule, un singur strat de flori,
Ca tine gândul nostru - fără nori.

Vrăjmaşii fac pe cer mai scundă bolta,
Ne-ntind şi-acum iclenele capcane,
Ci pentru dânşii fiarbă-n noi revolta
Ca Dunărea în volburi la Cazane.
Bănatule, întâi descălecat,
Să fim ca tine - mândru şi bărbat.

În turnuri bată clopotul cel mare
Cu glasul bubuitului de tunet ;
Să vuvăie, prelung, a sărbătoare
Şi vântul ducă fraţilor răsunet.
Bănatule, cu chip de Heruvim,
Într-o grădină fiii tăi să fim.


m















DOLIU


prin odaie
Umblu rar, cu capul greu de gânduri în şiroaie . . .
Zi posomorâtă, nori de ploaie.
Rar păşind şi îndesat cum calc,
Mă gândesc: în clip-aceasta-un rege stă pe catafalc...
Ard făclii . . . -

Lume de zădărnicii . . .

Vodă, El Măria Sa, şi nu e printre vii.
Poate mii
De călugări fac mătănii prin chilii
Şi spre ceruri sboară rugi fierbinţi de stareţi cenuşii.

Lume de zădărnicii . . .

Fâlfâie în falduri negre uriaş linţoiu ;
S-a îmbrăcat o ţară-ntreagă-n doliu :
Cu chenar de codri negri-L jeluie Ardealul.
În Moldova-L plâng voivozii şi poeţii ; - plânge-L dealul ;
Oltul în Muntenia suspină, dar tihnă :

Ea Îi va păstra în sânu-i, loc de vecinică odihnă.
Iar Bănatul la clisură
Şi din doină şi din gură
Plânge jalnic pierderea Măriei Sale
Şi-i curg lacrimi, jos pe Dunăre la vale.
Nu mai râd în Bucovina fagii . . .
Basarabia boceşte azi sfăşietor
Regele Mântuitor. -
În Dobrogea-l jeleşte Marea-Neagră.
Maramureşul, copil mai mic,
Capul şi-a descoperit, -
Iar Crişana 
Şi-a cernit de-acum năframa. -

Lume de zădărnicii . . .

M-am oprit. -
Parc-aud în toată ţara dangăte de clopote,
Cuvioase şopote . . .
Plâng
Noaptea luna, stelele.
Munţii şi muncelele,
Câmpurile, văile,
Râurile, căile . . .
Jale-i este ori şi cui, -
Plânge tot ce-a fost al Lui . . . !

Lume de zădărnicii . . .


m












IMN VOEVODULUI TÂNĂR


ca mărul roşu rotunjit de rod,
Crescut pe creanga soarelui-răsare,
Sub ochii noştri tânăr Voevod
Azi te iveşti trandafiriu în zare.

Cu plete coapte-n soare, spic de grâu,
Şi ochi de înger, încruntaţi răsboinic,
Repezi în largul ţării, fără frâu,
Un suflet roib, să-l dovedeşti destoinic

Copil stăpân pe oşti de oameni mari
Din basmul cel cu lumi adevărate,
Simbol ne eşti ca regii legendari
Că vom trăi de-apururi, Majestate.

Pe tron ţesut din bărbi de Voevozi,
Domneşti ogor dospit în cald de sânge,
Dar firul ursitoarelor desnozi,
Şi salcia pe râu - nu va mai plânge.

Grădina ta va fi un vad de flori,
Grădina ta întins de ţară nouă,
Din sufletul ca roua albă-n zori,
Vei revărsa domnescul har şi nouă.

Iar de-or călca părerile de rău
Împărăţia gândului, vre-odată,
Că n-ai putut să fii întreg al tău,
Că nu ai fost copil tu niciodată,

Noi şi mai mult te îndrăgim cum eşti ;
În voivodatul tău, numai mândreţe,
Am vieţuit ca-n vechile poveşti
Cu tinereţe fără bătrâneţe.


m








ÎNDEMN


un vierme roade-n rădăcină
Altoiul tânăr din grădină.
Şi-ascunsă cârtiţa dărâmă,
Surpând fărâmă cu fărâmă -
Şi dacă nu-i pui sub picior
Vor face dânşii tot ce vor
Din ţara ta ...
O, frate bun, să iai aminte :
Românul nu mai dă-nainte.
De-i tot aşa,
Românul nu mai dă-nainte ! . .

Năpârcă ţini la sân, creştine,
Înveninează tot în tine,
Eşti dat ruşinii şi ocării,
Că dulcele şi bunul ţării
Îl mâncă ei de nu-i alungi,
Cu lung de coasă să-i străpungi,
Cu braţ rumân.
O, frate bun, să iai aminte :
Românul nu mai dă-nainte.
De-i ţini la sân,
Românul nu mai dă-nainte !

Omida roade-n ţara noastră
Muşcata roşie din glastră,
Voinicul măr din bătătură, -
Şi-ţi mâncă pânea de la gură
Şi dacă-ntârzii să ucizi
Nesăturatele omizi,
Vin anii grei...
O, frate bun, să iai aminte
Românul nu mai dă-nainte,
Cum îţi spusei,
Românul nu mai dă-nainte ! . . .


m













RUGĂ


aceluia ce-n toate mai presus stă
     Înalţ altar de rugă-n orice zi :
"Fă, Doamne, din puterea mea îngustă
     O vlagă ce nu poate lâncezi.

Şi dintr-o aripă de gând fă-mi două,
     Să-mi sboare gândul, cerşetor milog,
La Tine, alb ca florile cu rouă,
     Şi Ţie-n cer să-nvăţ cum să mă rog.

Ogorul Tău arată-mi unde-l sameni,
     Să pun în cuib al milei bun răsad,
Întâi să-nvăţ iubirea Ta de oameni
     Şi-apoi greşelii însumi să nu cad.

Plivi-voi şi eu buruiana ciudei
     Şi răni aş vrea uşor să oblojesc,
Iar dacă fapta-mi bună n-o aud ei,
     Voi şti că-mi dărui darul Tău ceresc.

Fă, Doamne, să-nţeleg oricând durerea
     Îngălbeniţilor cu chipul supt,
Să simtă alţii dulcele ca mierea
     Şi pentru alţii eu să pot să lupt.

Nu mă lăsa să calc nici pe furnică,
     Şi nedreptatea să nu pot s-o-ndur,
Îndemn să fiu celui cuprins de frică, -
     Ostaş în cetăţuia Ta de-azur.

Greşelile când nu-mi vor mai fi roabe
     Şi-oiu trece-n al ispitelor hotar,
Fă, Doamne, să pot plânge calde boabe
     De-amare lacrimi pe-un uitat altar.

Îmi voiu târî genunchii pân-la lacul
     De unde apă bea un curcubeu,
Şi voiu sorbi dintr-însul, Doamne, leacul,
     Să fiu precum vrei Tu şi gândul meu . . .


m










DUMNEZEU


din toate cea mai nepătrunsă taină
Tu, Doamne, întrebării mele leac,
Dă stolului de gânduri astăzi haină
De psalmi, puterea să ţi-o cânt în veac.

Din fund de vremi nedumerirea vine :
- Hotărnicit-a soarelui un drum
Şi stelelor poteci de aur, cine,
De fără greş aleargă-n cer şi-acum ?

Dar cine-i Cel prin care creşte luna ?
- Ci iartă-mi gândul mult neştiutor -
Şi cine-ndeamnă, seara, totdeauna,
În susur, taine mari să cânte-n cor ?

De unde s-a desprins întâi cuvântul ?
Dar omul raiul dacă l-ar zări ? . . .
De ce nu-l laşi să intre-n el cu vântul
Cum năpădesc albine zarzării ?

Dar mâna Cui în ceasul de pe urmă
Săracului strecoară pe furiş
Nădejdi în suflet, ca să dea de urmă
Bogatului din ceruri măciniş ?

Când capul sprijinit pe mâna stângă-i
Şi ochiul minţii-n necuprins l-avânt,
Cu pâlpâitul genei Tale-mi mângăi
Căldura frunţii ca să Te cuvânt . . .


m












MAGUL DE LA RĂSĂRIT


călăuză steaua poartă pasul magului drumeţ
Pe cărări ce duc în ţara idealului măreţ.
A purces bătrânul, tânăr, plin de crez în steaua lui -
De-o viaţă se tot duce către ţelul visului.

Şi limanul, din ce merge, pare tot mai depărtat,
De-a făcut cutreer magul de la soare-n scăpătat . . .
Colilie barba-i creşte şi sprânceana, ca de in,
Ochiului, să vadă bine, îi slujeşte baldachin.

S-a oprit de-odată steaua pe un nor rătăcitor,
Şi popas făcu bătrânul într-o oază cu isvor.
Dar când fu să-şi răcorească cerul gurii alb de chiag,
Mânecă şi steaua d-albă şi cu ea . . . slăbitul mag.

Ci tămâia lui, povară se făcu, din mare dar,
Până când învinse avântul greul - greu lui în zădar
Şi din flacăra din suflet s-a desprins miros de fum,
De-a putut uşor ca fumul să păşească-ntins pe drum.

Când apoi o-nvolburare de nisip aprins, gălbui,
Îneca în el răsuflul, pe când fuge steaua lui,
Gândul îl bătea că poartă sarcină de aur greu,
Şi-nchinare nu-i primeşte Nou-născutul Dumnezeu.

Dar din fum de smirnă sfântă face aripi şi se ia
De ajunge grabnic calea ce-o urma pribeaga stea.
La răscruci de lumi de-odată tot misterul s-a pătruns -
Magul a păşit în satul, unde steaua s-a ascuns . . .

O poveste tristă spune că alt mag - au fost destui -
Cum mergea urmându-şi semnul, n-a crezut în steaua lui.
Şi mai spune, pe-altul steaua călăuză l-a-nşelat,
Dar acest pierdut în noapte - era mag din scăpătat . . .


m











DRUM CU SOARE, DRUM DE ŢARĂ


drum cu soare, drum de ţară,
Încotro mai porţi drumeţii ?
Pe suişurile vieţii
Câţi înfrânţi de-a ta povară ?

Mulţi de-alungul tău plecară
Spre mirajul dimineţii.
Drum cu soare, drum de ţară,
Încotro mai porţi drumeţii ?

Pulbere de drum, amară,
Din sudoarea tinereţii
Vre-un umbrar o să răsară,
Să le ţină umbră - bieţii ?..
Drum cu soare, drum de ţară.


m


  




JOIA MARE


cei doisprezece, trişti, aşteaptă harul
Sub chinul unei griji apăsătoare,
O teamă ne-nţeleasă în sudoare
Le scaldă albe feţele ca varul.

Nălucă trece clipa alinătoare,
De-amarul suferinţi-i plin paharul,
Învăţăceii-n cer îi fac altarul,
Iar Iuda poartă gând să se strecoare . . .

Suspină trişti în Getsimani măslinii,
De se-nfioară negura grădinii.
Când vin sutaşi cu iscarioteanul

Din somn sar ucenicii privegherii . . .
Şi-alunecă o lacrim-a durerii,
Căci - singur e Iisus Nazarineanul.


m






VINEREA NEAGRĂ


alunecă sudorile de sânge
Pe fruntea ce-au împodobit-o spinii.
Se vestejesc în sufletul Lui crinii
Şi de durere inima-i se frânge.

Urcând sfârşit pe culmea Căpăţânii,
De lovituri viaţa i se stânge.
Durerea mamei nu mai poate plânge
În ochii arşi de razele luminii.

Când cuiul carnea-i tremurând pătrunde,
În noaptea vremii soarele s-ascunde,
Şi geme în adânc prelung pământul . . .

Privind spre cer Il podidesc jelanii :
"O, Eli, Eli, lima savahtani !" -
Pe Iuda într-un copac îl bate vântul.


m








SÂMBĂTA PAŞTILOR


domneşte pe Golgota suferinţă.
Trei umbre negre stau înfipte-n zare,
Veghind în pacea înfiorătoare
Asupra lumilor de neputinţă.

Pe cel ce-a ispăşit păcatul mare
L-a răstignit a lumii neştiinţă ;
Mijeşte trist în suflete căinţă
Că bea acum din lacrime amare.

Dar liniştea s-a întronat stăpână
Şi-l mângăie cu cea mai blândă mână.
Mironosiţe vin a treia oară

Şi vezi o cruce cum s-apleacă-n zare . . .
Durerea mamei n-are-ntruchipare,
Când de pe cruce fiul şi-l coboară.


m






TREI CRUCI


copacul vlăstări dintr-un tăciune,
Ispăşitor şi strop cu strop udat
Dar spin pornit pe om să se răsbune
Potop de ape-l duc pe Eufrat . . .

Şi oamenii iau curăţit alânga :
E cruce azi tâlharului din stânga.

Ci tot când omul stăpâneşte era,
Un vişin strâmb dar lemn mirositor
S-a coborât în apele din Mera
Anume pentru limpezirea lor.

Şi vişinului tâlcuită-i fapta,
E cruce azi tâlharului din dreapta.

A mai crescut pe-un munte de agată
Cu rădăcina-nfiptă-n cuib de jar,
Copilului cel nenăscut din Tată,
O cruce grea, o cruce de stejar.

Cu plumbul ei se luptă astăzi slava
Când râde-n hohot crâncenul Varava.

Seminţa rod căzută pe ţărâna
Din ţara unde răul e-ngropat,
A-ncolţit, vrăjmaş, în căpăţâna
Strămoşului Adam cel cu păcat.

Şi din răsadul purtător de vină
Purcede lemnul chinului-lumină.

Dar l-au urât şi robii şi stăpânii
Lovind în el cu bolovani de fer,
De s-a-nălţat o culme-a Căpăţânii,
Să fie mai aproape El de cer.

Aşa s-a ridicat pe zări calvarul
Şi-n greu îl urcă Domnul alb ca varul.

Ies din sudoarea chinurilor aburi,
Iertarea din al capului plecat ;
Cu sângele ce curge cald pe jghiaburi
El spală greul din strămoşi păcat . . .

Deapururea icoana Lui la sân ni-i
Şi spulberată-i culmea Căpăţânii.


m









       
       PENTRU TINE CÂNT, TEODOLINDE




PENTRU TINE CÂNT, TEODOLINDE


agăţ nădejdi de creanga dimineţii,
Să crească sbor cât ţara-n larg cuprinde
Şi sus pe dâlma plină a vieţii
Eu ţie îţi jertfesc, Teodolinde.

Înalţ altar iubirii mele-ntâie
Şi vâlvătaia-o lume-ntreagă-aprinde.
De ard în el un munte de tămâie,
Eu ţie îţi jertfesc, Teodolinde.

Tristeţea grea, ca toamna pe mirişte,
În mreaja ei când inima-mi cuprinde,
Hai, vino ceas de greu şi de restrişte
Şi pentru tine plâng, Teodolinde.


m











TU


aş vrea nedumeririi să-i răspund,
De când te port în gândurile mele ?
Ai răsărit întreagă din afund
De vremuri călătoare printre stele ?

Te-ai revărsat spre mine, ţărm pustiu
Ca ape mari ce isvodesc viaţă ?
Te işti în minte gând trandafiriu,
Cum creşte ziua-n zori de dimineaţă ?

De ce iscoada ascunselor cărări
Pe unde soarta neştiută vine ?
O veste ştiu :  lumină-n patru zări ;
Azi toate-ncep şi se sfârşesc cu tine.


m






OCHII TĂI


sub pleoape râd senin rondouri mari
Cu apa lor curată - vioreauă,
Clipesc prin stuful genelor-umbrari
De-asupra obrăjorilor de neauă.

Sunt ochii tăi. I-am sărutat închişi
Cum cerbul vine noaptea să s-adape.
M-a săgetat alintător tăiş
Când i-am privit nesăţios de-aproape.

Dar murmuram cuvinte ... Bună nu-i
Rostirea vorbei când găseşti comoară -
Biet căutător de-agate, vina cui,
Că de blestemul lor va fi să moară.


m




SURÂSUL TĂU


surâsul roz pe-obraji de albe flori
E dulce şi din zbor mi-l dărui mie.
Dar buzele petale de bujori
Palpită-o umbră de melancolie.

Uşor un tremur par-că le-a cuprins
Şi dunga fină prinse să tresară,
Privirea mea de ele când s-a prins
În dup-amiaza-aceea de-astă vară.

Pe buze moi e blând surâsul tău,
Îi simt trecând fluidul lui subţire.
Sub arşiţa părerilor rău
Beau rece apa lor la despărţire.


m








MÂNA TA


ti-e mâna mică-n mâna mea, şi-o ţin
Ca pe-un canar cu pene moi şi calde.
Vezi : vinetele vinişoare vin
În apa mâinii mele să se scalde.

Când stă uitată, plină-i de întrebări -
O, mâna ta cum ştie să vorbească :
Îmi spune taina unei supărări
Şi-i gata bucuria s-o vestească.

De mi-o afunzi mângăietoare-n păr,
E blândă ca-ntr-o lungă noapte-a nunţii
Şi-n clipele când caut adevăr,
E rece ca să-mi stâmperi para frunţii.


m






NOAPTE


departe blânzi, timizi şi uriaşi
Tac munţii grei dar nebăgaţi în seamă.
Doar greeri fac mereu aceiaşi paşi,
Izvoarele pe munţi la vale-i cheamă.

Se-arată lin pe-al cerului peron
Ea singură, şi liniştită, luna,
Ca-n noaptea Paştilor un lampion
Ce arde rece şi rotund într-una.

Cum stau departe-n veacul ăsta vid
Cu glas ştiut sârguitor mă cheamă
Portiţa casei tale s-o deschid -
De-aici, şi par-că s-o ating mi-e teamă.


m










RĂSARI ÎN MINE


cum din izvoare ape curg săltând
Şi-n râu la vale iarăşi ape, pline,
Cu tine-adorm târziu în pat de gând
Şi mă trezesc în zori de zi cu tine.

Cum soarele răsare peste tot,
Lumină-n munţi, lumină pe câmpie,
Din raza ta eu n-aş putea să scot
Ogorul vieţii mele - ieri pustie.

În case de creştin veghează blând
Icoana mamei pururea fecioară ;
În casa mea pereţii goi, pe rând
Purta-vor chipul tău de surioară.


m







SPRE TINE DUCE DRUMUL


de-alungul vremii drumuri grele sui
Şi-acum cobor în răcoroasa vale,
Să caut la capul unei cărărui
Popasul sub balconul casei tale.

Pe sub răcoarea frunzelor de tei
E umbră verde. Singur. Linişti grele.
Şi trec îngânduraţii paşi ai mei
Spre-mpărăţia bucuriei - mele.

Oricâte căi străbat întinsul vieţii,
Bătătorit rămâne-un singur drum :
E drumul drag de-alungul tinereţii
Şi, drum ştiut, îl calc spre tine-acum.


m








BRADUL SĂRBĂTORILOR


bătrânii ani pe-ntinsul lumii cad
Ca fulgi porniţi prin vremuri să se cearnă,
A înfrunzit în casa voastră-un brad
Sub caldul sărbătorilor de iarnă.

Atât de singuri suntem numai noi,
De par-că nu e nimeni în odaie.
E tristă bucuria-n amândoi,
Trec gânduri peste faţa ta bălaie.

Tot sufletul în ochi l-am adunat
Şi ca pe-un greu şi-mpurpurat ciorchine
Cu mâna de dorinţi l-am atârnat
De bradul sărbătorilor din tine.


m







VA FI O SEARĂ


va fi o seară blândă-n luna mai,
Vom fi noi singuri, doi tăcuţi sihaştri ;
Învăluit în părul tău bălai,
Voiu sta în raza ochilor albaştri.

Va fi o seară cu priviri-napoi
De teama bucuriei ce-o să vie.
Va fi o seară s-o ştim numai noi,
Cu-omăt de lună plină în chilie.

În mânăstirea dragostei va şti
Ceasornicul să bată veşnicia.
Iubirea noastră îl va auzi
Rostind cu glas de taină prorocia.


m









LUMINI DE VIS


imi pare rău că ne-am despărţit ca ieri.
Îmi stai în faţă caldă şi senină
Şi duioşia unei mângăieri
O simt şi-acum prin ploaia de lumină.

Aievea îmi răsună în urechi
Cu râs de argint melodice cuvinte.
Ca un arcuş pe buzele perechi
Psalmodiază glasul tău cuminte.

Din visul alb aştept să te desprinzi
Făptura vie dincoaci de icoane,
Să nu mă-nşele apa din oglinzi,
Morgana în lumini de lampioane.


m






DIN BRAŢUL  PLIN ŞI CALD


iubita mea, ţi-e chipul vis bălai
Ca nopţi de aur cu polei de lună.
Acolo lumea ta e colţ de rai,
Din blondă miere-i inima ta bună.

Îmi luminezi cu chipul tău de vis
Cărarea bucuriilor profunde.
În inima-ţi de miere mi-am închis
Tristeţea ce m-a urmărit oriunde.

Acum o nouă fericire-ncerc
În preajma alintării apropiate :
Să-ţi faci din braţul plin şi cald un cerc
În jurul vieţii mele zbuciumate.


m








VA FI PE DEALURI LUNĂ


o simt venind în zumzet de tăceri
Amiaza mare a nopţilor albastre.
Lumini de policandru stau străjeri
De foc la poarta-mbrăţişării noastre

Din ore lungi clădi-vom nou palat
În parcul trandafirilor de sânge -
Pe trunchiul vieţii mele te-ai urcat
Ca iedera ce-nvăluie şi strânge.

Hulubii albi cu iris de mărgean
Vor fâlfâi-n văsduhul plin de stele . . .
E luna plină - galben tulipan.
Te-aştept stăpâna visurilor mele.


m






EU VOI VENI


aşteaptă-mă în nopţi de duioşii
Cu dragostea pe purpura de buze.
Năvala bucuriei n-o rosti,
Ascunde-o cald în suflet ca sub spuze.

Eu voiu veni cu-albinele să sug
Nectar fluid din buzele-nflorite.
Cu vântul voi veni să ardă rug
Iubirea clipei noastre fericite.

Aşteaptă-mă în ochi cu primăveri
De cer albastru, pururea senine.
Din cuibul vremii cresc întortochieri,
Dar drumurile toate duc spre tine.


m




SPRE MIAZĂZI


uitat departe singur urc în timp
Suişul greu cu-a zilelor povară ;
Răsare-n orice mugur cîte-un ghimp,
Întârzie să vină primăvară.

În liniştea vegherilor târzii
E-atât de tristă viaţa fără tine.
Prin ore pâslă de melancolii,
De-alungul aşteptări: nu mai vine.

Ca paserile suflet călător
E dorul meu. Spre miazăzi el zboară
Cu nostalgii de pribegit cocor -
La tine acolo-i veşnic primăvară.


m







ŢI-AM PRINS CĂPŞORUL


ti-am prins căpşorul blond în mâini fierbinţi,
M-aplec spre-adâncul verde al fântânii :
Nervos palpită genele cuminţi
Şi simt la piept cum larg respiră sânii.

Cu ochi mari te uiţi spre mine-n sus :
Îmi văd în ei oglinda feţei- dură.
Şi buzele ţi-s umede nespus,
Setos îţi beau răcoarea de pe gură.

Din somnul vrajei lungi când mă deştept
Şi din sărut desprind moi trandafirii,
Obrajii-mbujoraţi îmi cad la piept -
Îţi culci pe el povara fericirii.


m








SĂRUTUL


pornire încordată ca un arc.
Mă bate vântul patimei spre tine,
Prisosul de simţire să-l descarc
Ca fulgerul din norii grei când vine.

Aş vrea să-ţi sfarm în braţe trupul plin . . .
Conturul gurei roşii ţi se sbate
Sub buza-mi aspră. Capul greu şi lin -
Un zarzăr copt - s-apleacă dat pe spate.

Şi braţele-mi îţi strâng ca două chingi
Cald mijlocul de sânger, frânt în două.
Pierdută tremuri toată şi te stingi
Molatec, navigând spre-o lume nouă.


m




AMINTIRE


mai simt şi-acum  cum mă pătrunde mut,
Ca-n neaşteptată seara aceia-ntâie,
Întâiul nostru îndelung sărut
Cu gust aprins de patimi şi tămâie.

Cu-asprime buza moale ţi-o frământ,
Simţirile pornesc învolburate
Şi mijlocul înfierbântat şi frânt
Se sbate-n chinga braţelor iertate.

Într-un târziu ne risipim în noi,
Năvala caldă a păcii ne cuprinde.
Săruţi cu buze umede şi moi
Şi inima mai aprig se aprinde.


m





REFUGIU


imi luminezi cu braţele surori,
Din care picuri blândă desmierdare,
Cărările spre ostrovul cu flori,
La sânul plămădit din legănare.

Ca un copil trudit de suferinţi
Mi-e sânul tău nou leagăn de odihnă.
În el îngrop obrajii mei fierbinţi,
Să pună peste suflet văl de tihnă.

Aş sta aşa de tine-nlănţuit,
De mi-ar fi date-ntregi vieţi de-arândul,
Să mă-nsenini cu ochi de infinit,
Să-mi potoleşti şi patima şi gândul.


m







UMBRELE PĂRERILOR DE RĂU


stăm amândoi pe gânduri lângă foc.
Învecinate două inimi cântă
Cu flacăra captivă-n strâmtul loc,
Ca ea, neodihnite se frământă.

Privirea ţi se pierde în extaz,
În ochi luceşte roua-nlăcrimării.
Din suflet revărsări peste zăgaz,
Ca flux de valuri peste ţărmul mării.

Mă doare dulce zâmbetul amar
Şi sub dogoarea patimei, fierbinte
Te strâng la piept. Cu buzele de jar
Ţi-nchid pleoapa-aducerii aminte.


m










DIN ŢARA TA NICI UN CUVÂNT


poate-ai trimis de mult o rândunea
Cu flori de bune veşti pe aripioară
De-acolo din departe ţara ta,
Dar ea pe drum sortit a fost să moară.

Din cald iatac, cu multe amintiri,
Poate-ai trimis pe vânt o sărutare,
Dar vitregia vremii pe zefiri
I-a spulberat în altă depărtare.

Şi ochii mei pe zări de depărtări
Nu-ntrezăresc nici semnul alb de crainici
Şi nici catarg pe-ale iubirii mări -
Departe-i fiinţa ta de codri tainici.


m









MI-E DOR DE CLIPA


mi-e dor de clipa-n care te-oiu vedea
Întâia dată dup-atâta vreme.
Vor râde ochii tăi de peruzea ?
Şi braţele vor şti iar să mă cheme ?

Să te privesc şi tu să nu mă vezi
Aş vrea ; acele clipe să răzbune
Atâtea nopţi când făurind un crez
Visam dulceaţa buzelor căpşune.

De-or fi mai ageri ochii tăi de-azur
Şi-mi vei ceti-n priviri tristeţi sihastre,
Să nu te miri : aşa mi-e dat să-ndur
Răstimpul gol al despărţirii noastre.


m





DE TINE DOR


de tot ce ştiu al tău şi tu, mi-e dor.
Am întrupat viaţa lumii-n tine.
Strâng albe bucurii într-un sobor,
Pentru serbarea mare care vine.

Nerăbdător, şirag de zile-alung
Cu biciul aşteptării, ca s-apropii
Îmbrăţişarea caldă şi prelung
La locul unde stau de strajă plopii.

Tot mai adânc în suflet îmi cobor,
Mă-nfricoşez cât te găsesc de dragă.
Cu amintirea gândul mi-l însor -
De tine dor, de lumea ta întreagă.


m




DESNĂDEJDE


odaia mea şi sufletul mi-e gol
Stau îngropat în uniformă vreme,
Tristeţi mărunte trec în negru stol,
Li-e glasul obosit să te mai cheme.

Mă simt atât de singur şi târziu,
Că-n jurul meu e numai ger şi moarte.
Din desnădejdi mi-am înflorit sicriu,
Atât eşti vieţii mele de departe.

Un gând şi împlântă-n minte rădăcini,
Că pururi ţara ta-mi va fi streină -
De ce nu vii odaia s-o-nsenini
Cu râsul tău, făptură de lumină.


m





MÂNĂ DE CRIN


odată mâna-ţi albă a zăbovit
Molatecă şi caldă-ntr-o strânsoare ;
Cu ochi de raze negre m-ai privit
Şi sufletul mi s-a umplut de soare.

Hei, mânuşiţă-fildeş şi parfum,
De tine mi-am legat întreg destinul.
Arătătorul m-a pornit pe-un drum
Ce duce-n ţara cu stăpân: suspinul.


m





SUB CLAR DE LUNĂ


hai, dorule tovarăş, să stăm la sfat noi doi,
Stingheri şi trudnici suntem, dar suntem numai noi.
E noaptea ascunsă-n ceruri şi-n văl de linişti zace,
De-abia mai pot cu gândul s-o întreb de ea : ce face ?
Dar tace luna-n nouri şi tac adânc în mine ;
Să vreai să vină cândva când ştii că nu mai vine ?
Acolo-i, hăt departe, dincolo de nici unde
Demult, de când odată n-a fost nicicând, pe unde
Ea doarme-n alb acuma şi-mi zic să doarmă lin,
Destul mă zbat eu singur cu dorul pelerin . . .

Trecut e miezul nopţii de mult şi stau aşa
În lung priveghi de noapte la-ndurerarea mea.
De mult n-am mai văzut-o stând subt umbroşi castani
Şi grea-i ne-mpărtăşită iubirea ani de ani.
Iar de eşti drept, tu Doamne, când singur stau târziu
De ce nu-mi dai privirea şi părul castaniu ?
De ce-mi cobori în suflet noian de gânduri grele
Când port în el icoana prin horbotă de stele? -
Dă-mi, albi obrajii fetei, ca florile de crin,
Şi din susur de ape nu mai auzi suspin.
Dă-mi, Doamne, şoapta-i blândă, pe buzele-mpreună
Şi-avea-va rost în lume atâta clar de lună.






STĂPÂNĂ


undeva crescut-am verde, drept şi-n trei tulpine.
N-am ştiut că Dumnezeu mi-arată zări senine
Pentru tine.
Noaptea din pământ sugeam răcoare,
Zorile întâiul le vedeam, din vârf,
Şi-mi muiam de-alungul zilei crengile în soare
Cum moi braţe-n apa caldă dintr-o scăldătoare.
Iar din freamătul de frunze ca o rugă de culcare
Murmuram cuvinte-aprinse spre amurgul roşu-n zare . . .
Ai trecut pe lângă mine într-o zi :
Arătare de lumină
Cu mers-leagăn cald de boare lină,
Trup de pământeană plină,
Ochi cu umbre mari de vină,
Glesne albe - porumbei de porţelan,
Calzi sub pene de mărgean.
Cum nu poate alta fi,
Ai trecut pe lângă mine într-o zi.
Şi văzându-te aşa,
Zână albă-n calea mea,
Cu asprimea din tulpină - sfiiciune -
Îţi fugeam din drum, să treci, minune,
De nu mă ţinea în cale
Rădăcina, de pământul sfânt pe care
Au păscut
Albe picioruşe, - ale tale.

Tot gândind de-atuncea nopţile durute,
Cum priveam unul la altul - priviri mute -
Eu şi neastâmpăratul licăr
Al unei stele tăcute,
I-a venit acelei stele să se culce,
Şi pe mine
Muguri rotunzi m-au durut dulce
Şi-ndelung la subsoara vinelor de mâzgă.
Când ai mai trecut odată, pe-nserat,
Trunchiul meu aspru, l-ai îmbrăţişat.
Ai zâmbit visătoare şi senină,
Cu ochi calzi spre mine,
Cu ochi din care cădeau în sus poame de lumină.
Ai zâmbit cu tremur de buze uşoare
Şi mugurii toţi înfloriră
Şi tot cireşul era-n floare.

Zâmbetul tău e mai tare ca ploaia, ca vântul,
Ca iarna, ca gerul,
De-a rămas cireşul în floare ani de-a rândul.

Odată, jucându-te, ai bătut un cui subţire
În trunchiul rotund şi tare din fire.
Dar ce e un cui subţire
Pentru cireşul voinic ? -
Cu gândul rău uns,
Pe cât de subţire pe-atât de adânc a pătruns
În măduva tăcând la durere.
Şi-n anul care-a venit, primăvara,
Pasărea dragostei n-avea unde să se ascunze,
Vântul plângea prin crengi fără frunze.







TE DUCI


ca mâine pleci iar, pasăre pribeagă,
Te iau în braţe necuprins zările.
Privesc în urma ta, fiinţă dragă,
Cum mi te smulg vederii depărtările . . .

Rămân la ţărmul vitreg al durerii
Şi-ţi fâlfăi din năframa despărţirilor ;
Rămân sub baldachinele tăcerii,
Ostatec pe viaţă, amăgirilor.


m




PRIMĂVARA


mi-e sufletul un crâng înmugurit,
Cireş în floarea-abia purtând povara,
Privighetori azi noapte au venit,
Dar n-a venit într-însul primăvara.

Ci inima de-odată-mi dă un semn.
Cum stau gustând din clipele-aşteptării,
Te văd venind, şi sufletu-mi îndemn :
- S-o-ntâmpinăm, sunt paşii primăverii . . .


m







POVARĂ


inchide ochii, pune-ele zăvor ;
Privirile sunt cald îndemn spre moarte.
Aceleaşi raze negre iar mă dor
Acum când sunt de tine-aşa departe.

Aceiaşi ochi vicleni şi prea cuminţi
Mă urmăresc oriunde mă voi duce -
Osânda mea, vă voi purta fierbinţi
Cum şi-a purtat Iisus povara-cruce.


m






DESFĂTARE


flămândelor priviri din ochii mei
Le-am dat nesăţioasa desfătare,
Să te privească-n plin şi cu temei
Ca pe un drag şi rost al lor mai mare.

Şi s-au supus îndemnului cu jind
Să bea setos din urna cu răcoare.
De-atunci în ochii tăi mereu privind
M-am prăbuşit adânc ca-ntr-o vâltoare.


m







PRIBEAG


când am pornit la drum cu dorul vag,
Călăuzit de-ncrederea în tine,
Şi-un firicel de iarbă mi-era drag -
Şi spinii sub picioare ştiu s-aline.


Dar steaua s-a ascuns şi-am pribegit
Zadarnic căutând prin ceaţă farul ;
De-atunci în viaţă eu am rătăcit
Şi zilelor le simt întreg amarul . . .


m


INEDITE

BATE CEASUL GÂNDURI PENTRU  MÄDY- MIC


CÂNTEC PENTRU MÄDY


departe sunt, pe rătăcite uliţi
Dar pân-aici din urmă mă ajung
Privirile cu ascuţiş de suliţi
Din ochii ce m-au pironit prelung.

Puterea lor adânc misterioasă
Hotarnic semn a pus între destine:
Din seara-aceea albă şi frumoasă
Mi-e-ncătuşată viaţa mea de tine.

Din ce izvoare tainice şi sfinte
E plămădită fiinţa ta de vrajă?
Ţi-e vorba blândă, glasul tău argint e,
Privirea însă de ce-nfricoşează?

De preajma ta leg bucurii profunde
Ca-ntr-un tărâm ne mai visat şi magic,
Dar tot ce e al tău şi tu ascunde
Într-însul, pentru mulţi, destinul tragic.

Îi văd pe toţi: au încetat să plângă,
Şi-au cuibărit în inimă durerea.
Dar visul lor şi gândul le e lângă
Icoana fiinţei tale: mângâierea.

Iar tu, cu frumuseţea ta regină
Treci mândră şi fanatic adorată
De credincioşi ce-n cale ţi se-nchină,
Asemenea minunii când se-arată.

Eu, orice-ar fi, lumina mea, sînt floare
Cu lumea ei de gânduri îndreptată
Spre dătătorul de viaţă soare,
Spre tine-n veci, zeiţă adorată.
                                                               Crişcior
                                                       1934, noiembrie


LUMINĂ-NDEPĂRTATĂ
                 
                          În prinsoarea dorului de tine.

  
aici, fără voi-tu şi toate câte sunt în preajma ta,
E-nvăluit în gând şi cer mohorât.
Nu ştiu ceas, nu ştiu zi, nu ştiu cât
O fi de când, până când ne vom vedea.

Ori de câte ori eşti singură să ştii
Că sunt cu tine, gând în doliu,
Rămas de luni în acelaşi fotoliu
În care şi-atunci nu puteam vorbi.

Vorbele-măştile gândului. Eu
Răspundeam genelor de rai,
Glasului din ochi de minereu,
Tăceam şi tu m-ascultai.

Ce mai face colţul de masă ştiut?
Mai simte povara dulce?
În ceasul tău de linişte şi scut
Inima cui nu poate să se culce?

Spune-i teiului din poartă
Că lupt cu acelaşi zel,
Să-nving întortochiata soartă,
Nerăbdător să trec iar pe sub el.
...............................................
De dorul cui, de dragul cui
Cobor în vreme şi-n verde rai,
Spre bucuria nimănui
La douăzeci şi şase ale lunei lui Mai?

  Buc. 18.05.1935




ÎMI POATE SPUNE CINE?


să pun începătură nădejdilor din mine?
Dar ele trec în beznă, azi nu mai vreau nimic.
Să-ncerc o cumpănire: ce-i rău şi ce e bine?
Dar tot ce simt acuma e mare, sau e mic?

Şi iată că viaţa-mi, sau viaţa tuturora
Nu trage-n clip-aceasta în cumpănă un strop;
Nu ştiu dacă amurg e sau este auroră,
De-mi cîntă învierea sau însumi mă îngrop...

Cu tine naşte lumea şi-n tine se sfârşeşte,
Eu simt că pentru mine eşti piatră de hotar;
Dar care demon parcă de-apururi îmi şopteşte:
Să crezi în ceva, sincer, e totuşi în zadar.

Şi-atunci ascultă-mi gândul, amarnic cum se zbate,
Să-ncredinţezi viaţa şi bucuria, cui?
De ce nu vii cu mine aci-n singurătate
Să nu mai ştiu că-n lume sunt azi al nimănui.

  1935


CU DRAGOSTEA-MI DEPARTE...


eu sunt aici în negură şi ger,
Ca un obiect pierdut printre ruine;
Nu ştiu de este-n ţara asta cer,
De-mi mai aduc aminte chiar de mine.

Mi-e sufletul la tine-acolo-ntreg,
Mi-e sufletul în ţara ta-lumină,
Prin tine doar viaţa o-nţeleg
Şi fără tine, lumea mi-e străină.
Cu mine-aci e chipul -singur el -
Icoana ta, tăcută, zâmbitoare,
În singurateca-mi odaie de hotel
E ca o veste bună de la soare.

Cu ea-ntre mâini în ţara ta trăiesc
Belşugul bucuriilor profunde.
Mă uit la tine, dar dumnezeiesc
Şi te sărut pe nevăzute unde:

Privirea ţi se scaldă în amurg,
Cum stai aşa-n pervazul de fereastră,
Pari castelana tristă dintr-un burg
Ce-a răsărit ca floarea într-o glastră.

Cu buzele întredeschise-gând
Eşti ca icoana unui vis himeric
Te simt în mine caldă, palpitând
Subtilizată-ntr-un profil eteric.

Desprinde-te din lumea de pervaz
Spre necuprinsul dorurilor mele
Şi neagră bolta cerului de azi
Va licări în spuza ei de stele.

Apropie-te cu obraji fierbinţi,
Să ţi-i îngrop în mâini îndrăgostite,
Din tresărirea lor tu o să simţi
Că-mi curg prin vine clipe fericite.
................................................
Zăgaz, închipuire !
De gânduri mă desparte.
Sunt singur azi, iubire,
Şi draga mea departe.

  Ex. capacitate
  Iaşi ,26.11.1937



ENTITAS


te simt păpădie în vântul din mine,
Un mic greieruş
Uitat afară în vânt şi intemperii.
Domnul de sus a privit lung la tine,
Aminte şi-a adus de un urcuş
Şi de-atunci ochii tăi sînt pururea vii.

Stai rândunică pe sârmele ude
În toamna şi asprimile vieţii,
Când stoluri plecat-au spre ţărm înflorit.
Cine oftatul ţi-aude?
Unde sunt zările raze-ale dimineţii...
Cântă în tine tăcere de schit!

Şi iarăşi mă-ntorc şi te văd porţelan
Plămadă de vis şi-armonii,
Răsad din căldura întâiului cuib
Încord înspre tine acelaşi elan,
Deschid ale gândului mii de chilii
Cu fiinţa-ţi privirea setoasă-mi îmbuib.

Mă-ntreb asculta-vei chemarea:
Spre lumea din mine avânt?
Spre glasul din viaţa trecutului mort ?
Răscruce: mai dragă ţi-e zarea
Spre toate-nfruntările, zbateri, frământ
Sau mândru-i apusul vieţii, în port.

 Timişoara 1.1938


VIZIUNE


ne-am mai uitat odată fiecare-n urm-altuia...
Ca să te iau cu mine pretutindeni în viaţă,
În amintire vie ţi-am ridicat statuia.
Ce cald trăieşti în gându-mi şi-n sfânta dimineaţă.

Înviere în lumile din noi,
În lumile de vis şi aşteptare
Te văd
Cu degetele cruce pe buze roşi şi moi
Cu inima în mână gândind în depărtare.

Acolo în fotoliul de gânduri adâncită
Arzi foc de totdeauna şi sfânt iubirii noastre,
De-un luminiş ce năpădise în sufletu-ţi, iubită,
Ţi s-au făcut privirile mai vii şi mai albastre.

Şi, lung, şi nemişcată, în zări de albatroşi
Privirea-ţi se fixase spre-un punct din infinit.
Mi-am logodit viaţa cu ochii tăi frumoşi...
De la-nceputul lumii eu cred că te-am iubit.

   Sasca,ora 11 seara, sâmbăta Paştilor
   23.04.1938



IUBIREA-I SĂRBĂTOARE


oricând, ca azi, ca totdeauna
Domnească-n lume caldul soare,
Stăpână fie, rece, luna,
Iubirea noastră-i sărbătoare.

Când sunt cu tine sau departe
Văpaia-i tot dogoritoare
Minune nu-i care desparte
Când dragostea-i o sărbătoare.

Iluminaţi sunt toţi drumeţii;
Prin tine lumea rost îşi are -
Deschide porţile vieţii !
Iubirea noastră-i sărbătoare.

   24.04.1938 ,ora 11 Duminica Paştilor


MĂ DUC TELEGARII


mă duc telegarii dorului spre voi,
Mărită prinţesă rămasă-n castel.
Mi-e platoşa luptei şi zalele noi
Iar coiful îţi poartă profilul pe el.

Învinsă de roibii ce scapără sârg
Rămâne în urmă câmpia-aşteptării,
Trec munţii potrivnici şi târg după târg,
Şi vrerea-mi ajunsă-i pe muchia zării.

Pierdute-s puterile sorţii cărunte,
Odgonul voinţii să-l rupă mai vrea?
Răcoarea pădurii-i cunună pe frunte,
Ecoul din văi: E a mea, e a mea!

Acolo-i castelul, dumbravă de vis,
Eşti tu, Semiramis, lăudat Elizeu...
Şi poarta comorilor braţe-a deschis
Iar, doamne, drumeţul ce vine sunt eu!

  25.04
  1938 Luni, ora 11 seara


DESPĂRŢIRE


                                      În Munţii Bihorului
                                      Pe aripa dorului...

ce strâns mă ţineai în braţele tale,
Serafic dar cald Heruvim,
Atunci în ziua plecării când jale
Şi teamă în ochi istovim.

Un crin răsărit dimineaţa
În pragul nădejdilor mii,
Să-mi fie frumoasă viaţa,
Dorinţele pururea vii.

Plăpândă, priveai speriată,
Ce-aproape-i de noi despărţirea;
În tremurul genelor, toată,
Îţi sta cuibărită iubirea.

Spre căile toate din mine
Priveau călăuză doi aştri
Să-ndrumi toată fapta-mi spre bine
Cu ochii tăi calzi şi albaştri.

La pieptu-mi stăteai aciuită
Ca iedera prinsă de trunchi,
Altarul meu, fiinţă iubită
Aş sta lângă tine-n genunchi.

Şi lujerul trupului tău plămădit
Din fildeş fierbinte şi alb caolin
Şi-n clipa aceasta îl simt risipit
Prin toate dorinţele mari care vin.

Ai vrea să-mi mai spui un cuvânt,
Atâte-am mai vrea să ne spunem,

Dar bate potrivnic un vânt,
Şi-n zări depărtate apunem.

Mă smulg şi în urma mea fluturi
Mânuţa, întristat porumbel
Din pomu-aşteptărilor scuturi
Nădejdea: voi fi tot cu el.

  1939


ÎNVINGĂTOARE


spune-mi fir de iarbă blând,
Cine e ca tine mic,
Alintat de-un dulce gând,
Nu e oare şi-al meu Mic ?

Spune-mi colţ de cer senin
N-am eu dreptul meu să zic:
Ca şi tine-albaştri sunt
Ochii dragei mele Mic ?

Subţirel cu eleganţă
Plin de graţii rodnic spic,
Poţi tu să te-ntreci vreodată
Cu comoara mea, cu Mic ?

Când răsari în fund de zare
Soare sfânt, întru nimic
Nu e mai strălucitoare
Raza ta ca Mädy Mic

Spuneţi, voi minunăţii
Cari măriţi pe dumnezeu
Nu vă-ntrec pe toate mii
O minune: Micul meu ?
                                                 1939


ORAŞUL TĂU, ORAŞUL MEU...


oraşul tău, oraşul meu - banal
Cu beteşug fără remediu,
Putea să fie-n Chile sau Bengal,
În cuaternar sau Evul mediu.

Prin el trec oamenii de ceaţă
Ursuzi, greoi, în pas de clerici,
Şi tremură fir alb de viaţă
Doar turnul vechilor biserici.

În el pasc casele păşunea
Din holda sufletelor mici.
De unde-ar răsări minunea
Când miază-noapte-i tot aici?

Pe strada ploilor de toamnă
Se-nchide cea din urmă uşă.
N-auzi un glas care te-ndeamnă:
În toate glod, în tot cenuşă.

Aştept uitarea tot să-nece
Tu, porumbel, s-aduci finic
De viaţă nouă şi vom trece
Doar noi, în universul mic.

   1939


CERTITUDINE


e astăzi, sau e mâine sau fu ieri ?
Rămână grija datei la bancheri.
Roteşte viaţa-n fără capăt cercuri;
Folosul care-i dacă-i joi sau miercuri ?

Pe strada din oraşul cenuşiu
De câte ori trecui, mai pot să ştiu ?

De ce să pun pornirilor soroc ?
În viaţ-avui necazuri sau noroc ?

Dar oamenii din trist oraşul tău
Ştiut-au şi ce-i bine şi ce-i rău ?

De câte ori am aşteptat minuni
Şi-atunci din spini am împletit cununi.

Dar ziua-veac a îndrăgirii tale
Ştiut-o-am s-aştept cu osanale ?

Ea a venit năvală, necuprinsă
Şi-i pot cunoaşte ţara ei întinsă ?

Ascultă ritmul sincerei iubiri
Şi-acestei vieţi nu-i pune îngrădiri.

Atât doar ştiu curat şi desluşit :
Din veac şi-oriunde pururi te-am iubit.

   1939


OSTROV DE LUMINĂ


in mohorâte rânduri fără formă
Se-nşiră case sure care curg  -
Tăcute cuiburi de lăstuni în doliu,
Spre amurg.Doar casa ta, verandă de lumină,
Se scaldă-n răsărit şi peruzea,
Grăbite toate drumurile mele 
Duc la ea.

Şi geamul lor şi sufletul coboară
În strada strâmtă, furnicar meschin,
Ferestrele respiră amorţire,
Duh de chin.

Fereastra casei tale-i ochi de rai
Ce-şi râde bucuriile discret.
Spre ea mergând reînvie iarăşi gândul
De poet.

   1939


DESTIN


tu ai pornit şuviţă de izvor curat
De undeva, dintr-o dumbravă minunată,
Dar singură prin pajişti şi veleat
Izvorul cristalin l-ai strecurat
În şoaptă, când veselă şi când îndurerată.

Eu am ţâşnit din subţioara unei stânci,
Şuvoi gâlgâitor nesocotind zăgaze
Şi-am sfredelit tăriile adânci,
M-am căţărat prin sărituri, pe brânci,
Setos să cuceresc lumina unei raze.

Şi ne-a fost dat să facem apă-una
Acolo jos, în valea largă-a vieţii,
Vom curge-mbrăţişaţi într-una
Prin lume şi prin timp întotdeauna
Pe sub umbrarii de lumină-ai dimineţii.
                                                                                 1939.lll.15


ÎNSINGURARE


si toţi se miră că nu sunt ca ei,
O, oamenii oraşului cu somn!
De ce cu luna-ntârzii pe alei,
Când patul moale-i dulce cuib de somn.

Să nu ştii dacă-i astăzi sau e ieri !
Te judecă din fund de buzunar,
Aşa nu poţi agonisi averi,
Pământului faci umbră în zadar.

Gustat-au ei tăcerile adânci
Şi le-a vorbit lor zborul unei mâini ?
Ce floare rară creşte şi pe stânci ?
Dar marea bucurie ce-o amâni ?

Doar tu-mi cunoşti al vieţii înţeles,
Tot sufletul în tine-am risipit
Când reazim fericirii te-am ales
Eu tot în jurul tău am împletit.
   
 1940


SPRE SIHĂSTRIA FRUMUSEŢII


rămâneţi voi în vălmăşeala
Năvalei după reci arginţi; 
Din zornăitul lor veţi face
Osana singurei credinţi.

Eu voi purcede-n larg de viaţă
Pe cărăruile simţirii,
Mi-e călăuză-nfiorarea
Din sfânta taină a iubirii.
Vă frământaţi pe străzi şi-n suflet

Acelaşi glod înăclăit,
Dar din telurica plămadă
Grăunţ de-azur n-a răsărit.

Noi mergem, draga mea, spre ţara
Cu cer senin şi soare blând,
Să nu fii de-apururea mireasă
În braţe dornice şi-n gând.

Noi vom străbate culmi albastre
În chipul unui singur brad,
În unul singur tot trecutul,
În unul singur nou răsad.

  1940


DIAFANĂ


te văd plutind în linii de volute,
Transcendentale,
Urzită din idei absolute.
Muzică divină vorbele tale,
Fermecată rostire de basm,
Pe zăpadă alb clinchet de zurgălăi,
Vorbele tale-sunătoare văpăi.

Ţi-ai auzit tu vreodată glasul cuminte ?
De ce nu ţi-au spus ?
De ce nu au ştiut să ridice acolo, sus,
Spre cântecul tău,
Alb heruvim cu-argintate cuvinte ?

În orice mişcare, zbor de porumbei
Întreagă eşti caldă-unduire,
De vrei, de nu vrei,
Din tine emană iubire.
Cortina de-azur a ochilor tăi
A deschis vrăjit infinitul
În sufletul meu,
În el ţi-am clădit templu
Şi te contemplu
Ca pe singurul meu Dumnezeu
Dar,
Buzele tale-s pecete de jar
Pe fruntea destinului meu.

  1941


TU EŞTI A MEA...


tu eşti a mea , te vreau
Şi niciodată nu te dau
Tu-mi aparţii ca nopţii luna
Şi-mi vei rămâne-ntotdeauna
Duioasă-aşa cum eşti,
Cum te cunosc din nopţi fierbinţi
Cu doruri şi poveşti

Ca tine alta nu-i,
Doar tu ştii să alinţi
Catifelat şi blând...

Tu eşti a mea, te vreau,
De mi te-ar cere, nu te dau
Nicicui,
Nicicând.

  1952.




INCERTITUDINE


ai fost acum doar lângă mine...şi-ai plecat,
Privirea numai te-a îmbrăţişat, fără scut,
Ţi-a ciugulit al genelor plecat,
A zâmbetelor apă vie setoasă ţi-a băut ...
O, neputincioasa mea privire în drag te-alintat
Şi draga mea şi draga ta a plecat !

Ai plecat, ai plecat !
Stindardul meu spre bucurii desfăşurat;
Dar n-ai plecat tu singură, fulg proaspăt nins,
Privirea şi cu mine, cu tine s-a prelins,
Acolo, cu tine e fiinţa mea sclavă,
Priveşte în urmă-ţi: sunt eu, o epavă
Tu şi dragostea-n slavă.
..................................................

Dar n-ai plecat, n-ai plecat,
Crezului înger, dorului pat.
Aici, unde-ai stat tu trăieşte şi golul de aer,
Fantasmă visării şi gândului caier . . .
Nu poţi să-mi mai fugi uşoară spre larg,
Corabiei mele eşti pânză, catarg.

   1955


EU PENTRU TINE


eu pentru tine am avut un cult
Şi te-am iubit întotdeauna mult,
Nespus de mult.

Povestea noastră-am împletit-o-n cânt
Şi te-am iubit întotdeauna sfânt,
Profund şi sfânt.

Fiinţa ta am înălţat-o-n mit,
Dar oare-ai înţeles cât te-am iubit,
Pe tine, doar pe tine te-am iubit ?

                                                 1963, Sanatoriul Brădişor



Fiinţa ta am înălţat-o-n mit,
Dar oare-ai înţeles cât te-am iubit,
Pe tine, doar pe tine te-am iubit?
  
  Sanatoriul Brădişor 1965


NE-AŞTEAPTĂ


ne-aşteaptă poteca spre necunoscut . . .
Priveşte pe culmi bucurii în şiraguri,
De-apururi m-au vrut, m-am tot vrut
Cu tine, cu tine spre alte meleaguri . . .

Ne-ndeamnă ai vrerilor pinteni,
Să trecem pădurea de ceaţă,
Pătrunde-vom mai tineri, mai sprinteni
În altă viaţă, în altă viaţă . . .

Ne cheamă cu glasuri de-argint zurgălăi
Răcoarea de vis din dumbravă
Răcoarea de foc : ochii tăi, ochii tăi,
Spre-a dragostei slavă, spre-a dragostei slavă.

Ne cheamă, ne-ndeamnă, ne cheamă.
Viaţa frumosului închin-o,
Ia-mă cu tine, ia-mă,
Vino cu mine, vino

Mă umpli cum umple-un cuprins
Fulg, fulg, fulg proaspăt nins.
Fă-mi-te dorului danie,
Doamna mea dulce, doamna mea dragă
Doamna mea caldă din sanie.




PARCUL TĂU . . .

in parcul tău e toamnă şi pustiu,
Imens coşciug cu frunză moartă.
De-a mai rămas în el azi ceva viu
E urma paşilor la poartă . . . .
Şi poarta aşteptând deschisă
Sub tinereţea unui brad de vise . . .


Trec zilele prin el ca o povară
Iar în nisipul umed şi-apăsat
Şi urma ta de paşi de astă vară . . .
În ceasul înserării s-a-ntristat.
Atâta mai rămase din parcul cu răcoare . . . .


COLAJ


scurt paşii mi-i încetin,
Din grupuri grav ne-am smuls.
Dă-mi mâna ta de prieten:
Şi-n palme bate-acelaşi puls.
Noi, învârstaţi într-un chilim
Chiar inimă de inimă lipim
Cu zvâcnetul peren
Să batem ritm la unison,
Deşi-mi opui un cald teren
Accidentat . . . de mamelon.
                                                   1977 sept.

ŢIE MÄDY


sunt lucruri în file
Ca zile-n calendar,
Trăieşte-le pe toate
Sunt ale tale-n dar....

   lX.1977


FINALE ŞI DIN PERIODICE


LUNĂ NOUĂ


prin uşa din alt milion
Cobor pe-un filon de neon.
Strop nu răsună . . .

Nici albul, nici moale de calc;
Pe altă cenuşă eu calc . . .
Griul detună.

Numai la umbră de brad 
Ace de linişte cad
Ca şi pe lună . . .

Tu eşti ? Adâncă, înaltă . . .
Tu eşti, lumea cealaltă ? . . .
Atât: nefiinţă.

Zăresc cum totul se pierde
Şi griul şi palidul verde
Din rugii de zmeur . . .

Acolo castele ? De ce rigi ?
Nălucă ! Sunt zimţii de ferigi
Prin cute şi falduri.

Chipuri de lună ce-au fost
Pier. Se iveşte alt rost
Din miezul de lună . . .

Şi n-a mai rămas decât mâine,
Totul în urmă rămâne,
E-un alt început.

Ce-a fost, închise brăţara;
Nu mi-a rămas decât ţara
Nepieritoare.

Totuşi, la umbră de brad
Ace de linişte cad
Ca şi pe lună . . .

   1971


FLOARE DE COLŢ


colţ aplecat pe sublim de prăpăstii
Pe pământ şi în cer
Zugrăveşti fascinaţii
Aştrii
Naţii
De baci şi oieri . . .
Şi iar creşti floare de colţ
Pe sub cer românesc fără bolţi.

În istorie,
Contemporan
Şi în vremuri ce vin
Glorie 
An de an
În ireversibil destin.

   1976


PRIN TOAMNĂ


cu şuier haiduc şi pene de ceară
Primii plecară
Grangurii,
Fără viză 
Pe-o undă de briză
Ca-mpinşi de-un resort
Şi fără passeport.
Rămâne
Şi mîine, să-şi cînte aleanul,
Mierla lui Goga.
Dar şi mai smolită
Cu pene de frac
Nu în răchită
Ci-acolo, la el, la Gârleanu,
În nucul lui Odobac
Gaiţa şi tot păsăretul
Au hrană pe-un veac
Porumb peste tot de nici nu-l mai
Ferecă
Porumbul-porumb şi porumb:
Cam cât o Americă.

Dar cînd e linişte 
Plînge pe mirişte
Într-un mohor: Nu ciripeşti ?
Puiul Brătescului
De la Voineşti :
I se năzare
Că zboară pe zare 
Cu toţi pitpalacii
Şi-adoarme ferice
Pe aripi cu macii
Ieşiţi din alice
Floriţi . . .

     Sfârşit de septemvrie 1977


DESPĂRŢIRE


     de-acum,
M-aştern ducarnicului drum.
Bătrân, Septemvre, trist din fire,
Mă plânge azi la despărţire,
Tovarăş mi-e hoinarul cuc, 
Cu frunzele ce se usuc
     Mă duc.

     Drumeţ,
Cu sufletul atins de-nghieţ,
Încerc tristeţi neţărmurite
Când văd cum frunze vestejite
Podoaba nucului o scad.
Pornite pe-al peirii vad
     Tot cad.

     Stingher,
În nori se-mbracă tristul cer . . .
Şi unde-s zilele senine
Privind la el să uit de mine,
Să nu mă satur de ajuns
Cetind al dragei pe ascuns
     Răspuns ?

     Azi suri
Trec norii grei peste păduri
Şi munţii mai bătrâni sunt par-că
Să-mi stea pe suflet toţi încearcă.
S-abat dureri, s-abat nevoi,
Copaci bătuţi de vânt, de ploi
     Plâng goi.

     Şi plâng
Cu lacrimi galbene în crâng
Tufişuri de-astă primăvară
Ce-au înfrunzit întâia-oară,
Toţi anii mei îi văd şirag,
Morţi pe-al copilăriei drag
     Meleag. . .

     Pornesc,
În lumea largă pribegesc,
Şi de-aş putea aş lua cu mine
Şi văi şi dealuri şi coline
Şi tot ce este pe la noi,
Căci poate nu mai vin-napoi
     Apoi.

     Rămân
În urmă-mi doruri, dor păgân,
O fată pururi zâmbitoare,
O vale plină de răcoare,
Un câmp de flori, flori de mohor,
Surâs din raza zorilor,
     Un dor.

     Mai ţii
În minte, dragă, ochii vii ?
Uşoara strângere de mână
Când te priveam ca pe-o stăpână,
Când fiecare gând al tău
Ţi-l urmăream şi-a fost al meu
     Credeu.

     Dar, vezi,
Aveam pe-atunci, copil, un crez
Că-n lume poate fi şi bine,
Şi-ntâiu m-am înşelat - în tine.
De-atunci în suflet jale-am scris
Şi-n veci într-ânsul am închis
     Un vis.

     Mă-nchin
De-acuma gândului hain
Să te urăsc o viaţă-ntreagă,
Căci prea mi-ai fost, streino, dragă,
Să nu mă plângi, ci bun rămas !
Bătu al despărţirii cias,
     Te las...

     Rămân :
Şi casa-n deal şi-un dud bătrân,
În straturi florile grădinii,
Şi lumea-n sat şi toţi vecinii,
Iar lacrimile calde-i trec
Pe-ai mei în prag când mă petrec,
     Şi plec....

  Foaia Interesantă
 12 octombrie 1930


COLINDĂTORII


satu-ntreg e-o vale plină
  De lumini şi sărbătoare, -
În bătaia lumii doarme
  Sub zăpada sclipitoare.

E-n puterea nopţii sfinte,
  Noaptea plină de fiorii
Binelui şi-ai bucuriei
  Când pornesc colindătorii.

Dintr-untâi în depărtare
  Trăgănat sună colinda,
Pân-cu tropote crescânde
  Îngheţaţii umplu tinda:

»Sus! Sculaţi măi Domnişori!
  Că vă vin colindători
Noaptea pe la cântători.

Nu vă vin cu nici un rău
  Ci v-aduc pe Dumnezeu,
Să vă mântuie de rău«.

Câte-un ciur de nuci şi-alune
  Le împarte găzdăriţa,
Iară lor de bucurie
  Nu le mai tace guriţa . . .

Şi ieşind, bat cu genunchii
  - Că-s micuţi - în toba plină.
Gazda casei îi pofteşte
  Şi la anul să mai vină! . . .

   Foaia Interesantă
      Crăciun 1930


FULGII


sunt crainici binevestitori
Şi vin în roiu de albe gânduri
Şi, lumii, vin de-atâtea ori
Şi vouă în atâtea rânduri.

Sunt crainici binevestitori,
Vin mulţi şi albi în semn de pace.
În lunec leneş curg uşori,
S-aude mersul lor cum tace . . .

Sunt crainici binevestitori. -
Deschideţi larg în suflet poarta,
Din stratul albelor ninsori
Vă fie plămădită soarta . . .

Eu i-am văzut în joc de tril,
Cu izbucniri de drag, odată -
Când i-am văzut eram copil,
De-atuncea nu se mai arată.

De vin, e noapte, se topesc
Ca-n întunerec universul.
Din albul lor dumnezeiesc
Le-aud în noapte numai mersul . . .

O, fulgii . . . viaţa . . . bucuria,
Odată roiu de albe gânduri. -
De ce-a murit copilăria,
De ce vin în atâtea rânduri ?

 Foaia Interesantă
  25 ianuarie 1931


DASCĂLUL


apostole-al plăpândelor vlăstare
Şi grădinarul tinerelor strate,
Eşti jertfa muncii celei mai curate,
Preotul celor mai sfinte altare.

Din dragostea-ţi de tată şi de frate
Atâtea albe suflete beau soare
Şi sug nectarul dulce ca din floare
În sfânta şi cucernica-ţi cetate.

Când te revăd azi, fostul meu părinte,
Îmi retrăiesc o clipă bucuria
Din vremi, de cari cu drag mi-aduc aminte!

O, cum deşteaptă dorul pribegia!
Cum stau pe gânduri când, în ore sfinte,
De colbul vremii-mi şterg copilăria!

  Foaia Interesantă
   1 februarie 1931

OSMOZĂ

când toamna prinde somn la gene
Visând în roade noul an
Livezi din plaiuri almăjene
Revarsă mere ionatane

Rădvane trec cu rod în pântec
Prin sihle parcă năzdrăvane
În uniform zglobiul cântec
Al cristalinelor izvoare.

Cu licăritul de lămpaşe
Tot  pendulând sub coviltir
Cel codru gânduri nevoiaşe
La om strecoară sub mindir.

Dar zvon-izvoane tot se-ngână
La gâtul cailor în mers
Când au ieşit dinspre gărână,
Pădurile de pin s-au şters.

Ştiuleţi coboară din pătule
Şi ionatane roşii gustă
Să fie gurile sătule
Şi răcorite, jos la pustă.

Strbun prin case din câmpie
Mirosul mărului domnesc;
Cu dinţi de flacără-arămie
La-ntors porumbii strălucesc.

Că se pornesc din nou la munte
Rădvane mari cu burta grea;
Le-nghit pădurile cărunte
Şi -n urma lor-privirea mea.

 1973


PĂDURE...

pădure, parcă mereu una
De-alungul şirului de ani
Îmi eşti în amintire-ntotdeauna
Când stau la umbra deasă de castani.

De amintirea ta-mi sunt pline
Amurgurile de pe vremuri
Când, Neră-n unde cristaline
Alene curgi şi-n soare tremuri.


GÂNDURI

din câţi ziduri înălţară 
Cu vieţi şi crezământ,
Mulţi pe lume nu mai sânt,
Pentru ei şi pentru ţară
Mă frământ...


DOAR LUI
                  ... unui pesimist

fantasticul apocalips,
Temuta odihnă eternă
Iau pus bucuria în gips
Şi dulcea speranţă în bernă.


LEAC

ridică privirea şi vezi
Cireşii-nfloriţi în livezi:
Triumfă din cântec cocoşul
În zorile coapte cu roşu.


MIE

aveam mână la-ndemână
Să-nşir pagini multe-n salbe,
Dar, ca unul care-amână,
Au rămas şi pagini albe.

    
NERA CURGE SINGURĂ
     


mniară Nera-n el-Merganul,
Râu de stâncă, râu banat.
Izvoară apă-n Semenic...
A prins covor de iarbă grasă să te sugă
Şi-abia de poţi ca o ierugă
Să curgi pe creştet,
Dară creşti
În largă ţară almăjană
Cu flori pe mal şi mreană-n vaduri;
Cu pluş din magmă verde muşchiul
Ţi-e pardoseala vad la peşti.

Şarpe limpede prin vaduri
Licărind cu solzi de lună
Ca-n cântările lui Pindar,
De cum treci de la vâltoare
Luneci apoi lin, dar
Larg strălimpede în soare.

Neră, Neră! Pâlpăi geana
Şi mai dulce ca Ozana
Curgi mărunt cu val nervos
Licărind din solzi de soare
Şi-apoi lină-n umbra verde
Sălcii moi cu capu-n jos.

Iar curgem împreună în vadul tău de vreme,
Eu când pe cărăruie, când singur pe poteci,
Tu-n vad străbun din veci de veci
Eu tot revin,
Mereu revin
Şi tu nu pleci.

Curgi şi tremuri...
Mai salţi apa-n repezime
Ca pe vremuri 
Pentru mine?
Curgi alene şi mai neagră, ce ţi-i?
Haide, Nera-s buni augurii,
Înc-odată, doar odată
Să strivim de cerul gurii
Dulce poama tinereţii !

Din părutul de rău după tine
La Oltoane în lunci
Retrăiesc tinereţea de-atunci,
Înflorată cu roz, precum merii,
Şi dusă la vale pe apele Nerii...

Merganule !
Minerul te slăvise
Prinţ de apă-n Kalevală,
Speli flotaţie de vise
În comuna mea natală.

Pajiştea sunând talanca
De o pierzi te pierzi şi tu
Şi la şes n-ai glas, nici murmur...
Pierzi şi numele-n Palanca,
Colo-n apă dunăre
Ca de plumb şi tulbure...
Mai trăieşti săltând uşor
Doar în viersul meu de dor.

Nera curge singură
Dară gândul nu şi-l dă,
Şopotă şi murmură.

Departe, hăt departe, aproape-n nicăieri
Vom curge-n niciodată şi noi şi alte Neri.

                  Oraviţa 1976

PRIMĂVARĂ


Le vezi-le
Ca-ntinse pe şanuri
Mândre livezile
Verzile
Lanuri

Pe crupe de dâmburi
Ca spuma pe cai
Cortunii în floare
Visează la sâmburi
Şi fructe-n alai


LICEU BĂTRÂN....LICEU DE AUR.


Dimineţi de septembrie cad înapoi
Peste noi,
Peste ani
Pe frunzele altor castani ...

Primul de strajă la poartă,
Spre anii de-atunci ne poartă,
Şi azi ne e-n dar,
Cu scoarţă şi vârf legendar
Priveşte cu ochii din smocuri
Tumultul pe poartă, hîrjoană la jocuri.
Amintiri de copil prind să treacă-n
Mesteacăn
Cu pete de alb pe suflete tinere.
Dar... noră-mi eşti, ginere
Copile de-atunci,
Cu zburd pe răzoare şi lunci.


............

ŞTEFANIA MADY NOVAC



ECOURI
                                    
(replici poetice)


AI SCRIS UN CÂNTEC...


ai scris un cântec, dragă, pentru mine,
Ai scris un cântec alb şi fin ca o dantelă.
Ai picurat în vorbe supleţe de feline
Şi ritmul elegant din pasul de gazelă.

De-ai fi aici acum, te-aş săruta pe plete,
Pe buze-ncetişor, apoi pe frunte blând,
Ţi-aş ţine mâna cald, să simţi că-ţi sunt aproape
Şi-aş fi a ta, a ta, în suflet şi în gând.

Cu un cântec azi mi-ai dat inima ta întreagă,
Te voi iubi şi eu, întotdeauna, ştiu;
Eu sunt poate-aşa cum mă visezi tu, dragă,
De azi însă voi fi cum tu vrei ca să fiu.

  Oraviţa noiembrie 1934
(Replică la poezia Cântec pentru Mady)



FOTOLIUL ALBASTRU


fotolii şi scaune, şi mese, fotolii,
Iubiri efemere, trufie, orgolii,
Până-ntr-o toamnă cu cer-peruzea...
Răsare fotoliul de catifea.

Fotoliul albastru cu braţe deschise,
Dorului pat şi leagăn de vise, 
Fotoliul albastru cu pana uşoară
Şi arcuri ţesute din corzi de vioară.

Iubire cântată pe sunet de strună,
Spuzită cu argint, cu rouă din lună,
Şi pură şi albă ca fulgii de nea...
Fotoliul, fotoliul de catifea...

(Poezia îşi are sursa de inspiraţie în versurile:
     "Rămas de luni în acelaşi fotoliu
      În care şi-atunci nu puteam vorbi"
din poezia Lumină-ndepărtată.


EHEU FUGACES LABUNTUR ANNI

                                            La 3 decenii, absolvenţilor din 1949 ai Liceului 
                                                                                din Oraviţa.

e toamnă-n Bucureşti când azi vă scriu,
Se scutură copacii toţi în cişmigiu,
Cad frunzele ca boabe de metanii...
Eheu, fugaces labuntur anni!

Torc firul amintirilor din caier
Vă văd din nou copii, zburdând prin Maier,
Când alte toamne-şi scuturau castanii...
Eheu, fugaces labuntur anni!

Şi iată-vă elevi din nou, o clipă,
La şcoală strânşi sub calda ei aripă,
Rememorând şi visuri şi strădanii...
Eheu, fugaces labuntur anni!

Cel ce-a plecat spre ţărmul de smarald
E printre voi, cu sufletul lui cald,
Cu versu-n "limba vechilor cazanii"...
Eheu, fugaces labuntur anni!

   23 septembrie 1979
(La doi ani de la decesul soţului)



GENERAŢII


                                       Omagiu liceului centenar
                                       Se dedică lui "Moşu" (Drugărin)

liceu bărtân-cetatea tinereţii,
Cu suflet larg, înaripat spre spaţii,
Ai îndreptat atâtea generaţii
Pe -urcuşul greu al drumurilor vieţii.

Ne-ai cunoscut fetiţe cu ghiozdan,
Cu paşii mici când ne grăbeam spre şcoală,
Sau când în parc, stângaci, un licean
Ne scutura salcâmul alb în poală.

Adolescenţi, când sufletul e greu
De visuri mari, de micile tristeţi, 
Ţi le şopteam doar ţie, drag liceu, 
Şi le-ascultau bătrânii tăi pereţi.

Întinereşti ca primăvara-n floare
Când foştii tăi elevi, studenţi acum
Se-ntorc la tine pe acelaşi drum
Şi te privesc cu ochii plini de soare.

Ţi-e inima de bucurie plină
Şi ai uitat urcuşul greu, povara,
Când sub o nouă, darnică lumină,
Cu fii tăi, azi, se mândreşte ţara.

Dar... obesesc şi drumurile vieţii,
E mut acum al tinereţii glas,
Doar gândul, el, se-toarce-n scurt popas...
Liceu bătrân, cetatea tinereţii.

 Oraviţa 1973