

Ioan Haţegan



FILIPPO SCOLARI

Un condotier italian pe meleaguri dunărene




 CUPRINS

 În loc de prefaţă
               Lista abrevierilor
               Cap. I La răscruce de veacuri
               Cap. II Început de drum
               Cap. III Comite de Timiş
               Cap. IV Campaniile italiene
               Cap. V Omul de stat şi oşteanul
               Cap. VI Marile campanii
               Cap. VII Legăturile italiene; mecenatul cultural
               Cap. VIII Contactele româneşti
               Cap. IX Filippo Scolari în conştiinţa europeană.

               Anexe (nu au fost incluse pe Internet): 
1. Contribuţii la linia genealogică
2. Funcţii
3. Procesiuni
4. Bibliografie
5. Hărţi, schiţe


CAPITOLUL I
LA RĂSCRUCE DE VEACURI

Poarta de pătrundere spre Europa, prin existenţa Imperiului Bizantin ale cărui graniţe se extindeau atât pe continentul nostru cât şi în Asia Mică, fusese zăvorâtă pentru multe seminţii estice atâta vreme cât împăraţii de la Constantinopol mai dispuneau cât de cât de armate conduse de generali pricepuţi în arta războiului. Dar, cu timpul, aceşti militari de carieră devin tot mai rari în Bizanţ, numele unui general cum fusese Narse (c. 478-568) sau rivalul său politic Belizarie (c. 504-565) rămânând doar în legendele ce vorbeau despre vremurile de glorie. Deja, pe la finele secolului al XI-lea, aproape întreaga Asie Mică ieşise de sub stăpânirea bizantină şi intrase în stăpânirea noilor pretendenţi la hegemonie în sud-vestul asiatic, turcii selgiucizi (triburi turce, originare din Asia Centrală, conduse de către Selgiuk). Speranţele curţii imperiale constantinopolitane de a recâştiga în viitor posesiunile din Asia Mică, n-au prins viaţă nici după ce s-a încercat să se apeleze la ajutorul Europei apusene, sprijin ce se concretiza în organizarea de oşti care să lupte pentru biruinţa crucii asupra semilunei - expediţiile cruciaţilor. Ba dimpotrivă, cea de-a patra cruciadă iniţiată de către papa Inocenţiu al III-lea (Giovanni Lotario, conte de Segni - 1198-1216) a avut efect dezastruos asupra imperiului. Oastea cruciată, condusă de contele de Flandra, Balduin şi Ludovic de Blois, a ajuns, în urma unor abile manevre diplomatice ale dogelui Veneţiei, Eugene Dondolo, nu în Egipt, aşa cum s-a plănuit iniţial, ci pe meleagurile bosforene, amestecându-se în lupta pentru tronul imperial. După ce îl repun, pentru scurtă vreme, pe tronul basileilor pe Isaac al II-lea Anghelos, în 12-13 aprilie 1204, Balduin se înscăunează împărat şi întemeiază Imperiul Latin de Răsărit. De abia în anul 1261 împăratul de la Niceea, Mihail al VIII-lea Paleolog (1258-1261 împărat al Niceei şi 1261-1282 împărat al Bizanţului) restaurează puterea imperială la Constantinopol.
În tot acest timp al rivalităţii slujitorilor crucii, puterea turcilor se află într-o înceată, dar necontenită ascensiune. Prin venirea în zona estică a Asiei Mici a turcilor oguzi, eveniment petrecut în prima parte a sec. XIII-lea, pericolul asupra Imperiului bizantin se accentua. Oguzii, sub conducerea emirului Osman (1259-1326) personaj de la al cărui nume supuşii săi fuseseră denumiţi generic osmanlîi sau otomani - au creat împreună cu triburile turce venite anterior în peninsula microasiatică, o alianţă în fruntea căreia se situa tribul Kaia. Oştile lui Osman începuseră deja să deţină supremaţia şi să cucerească ţinut după ţinut din teritoriul împăraţilor dinastiei Paleolog.
Situaţia militară devenise de-a dreptul dezastruoasă pentru imperiu când turcii, sub emirul Orhan (1326-1359) reuşesc să supună întreaga Asie Mică. Fără să izbutească a cuceri Constantinopolul, otomanii îşi îndreaptă atenţia şi spre teritoriile bizantine de pe continentul european, urmărind astfel să prefacă oraşul împărătesc bizantin într-o insulă în „marea turcilor otomani".
Deja în timpul lui Murad I (1360-1389), care s-a proclamat sultan, titlu echivalent cu acela de imperator, ceea ce păruse un conflict armat microasiatic, relativ îndepărtat de Europa, mai mult o chestiune politico-militară a Imperiului Bizantin, începea să primească o nouă turnură internaţională. Devenea limpede că puterea otomană nu se limita la hărţuirea împăraţilor Constantinopolului, ci viza punerea în aplicare a unor cuceriri de proporţii pe continentul european.
Erau oare statele Europei în stare să înţeleagă în adevăratele-i proporţii pericolul grav ce se contura tot mai pregnant?
Întâiul pas în Europa încununat cu succes de oastea otomană fusese făcut în 1356, prin cucerirea micii peninsule şi a principalei cetăţi a acesteia Gallipoli (actualmente Galibolu, în Turcia Europeană). Orientarea politică a sultanilor către continentul european, trecând oarecum pe planul secundar al intereselor ţinuturile asiatice, apare şi mai vizibilă odată cu supunerea cetăţii Adrianopolu, în anul 1362, succes militar urmat de o extraordinară măsură politico-administrativă, şi anume mutarea reşedinţei sultanale din oraşul microastic Bursa (Brusa), oraş ce din 1326 fusese capitala statului otoman, la Adrianopol, în anul 1365. Mutarea capitalei din Asia Mică în Europa, la numai trei ani după cucerirea Adrianopolului şi doar la 11 ani după întâia victorie militară turcească la vestul Mării Marmara, era un semn clar că sultanul îşi dădea perfect seama că pe continentul european nu exista o forţă armată care să le zădărnicească planurile de viitor, ale sale şi ale urmaşilor săi: cucerirea treptată a întregii Europe. şi, într-adevăr, Europa nu era în acel mijloc de veac XIV capabilă să sesizeze însemnătatea nefastă pentru ea a stabilirii capitalei sultanilor în Peninsula Balcanică şi nici să îşi unească forţa militară care să îi poată alunga pe turci înapoi, peste Marmara. Principalele regate europene, Franţa şi Anglia erau prinse în „Războiul de o sută de ani" (1337-1453), în cursul căreia armatele franceze erau înfrânte succesiv la Crécy (1346), Poitiers (1356) şi Azincourt (1415). La rândul lor, Germania şi Italia, din cauza fărâmiţării excesive în zeci de stătuleţe feudale care se luptau pentru hegemonie, îşi iroseau forţele militare în numeroase confruntări interne.
Nici înaltul pontif, papa, n-a reuşit să devină un punct de concentrare a forţelor militare de pe continetului european deoarece s-a implicat în conflicte                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                 cel Frumos (1285-1314), asperităţile imperialo-regalo-papale s-au acutizat, culminând cu arestarea papei Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303) în oraşul italian Anagno (1303). Iar prin mutarea silită a scaunului pontifical de la Roma în oraşul Avignon (între anii 1309-1376, cu o întrerupere între anii 1367-1370) situat în sud-estul Franţei, rolul militar al papei pe continent a fost cu totul anihilat. Existenţa în paralel a doi deţinători ai scaunului pontifical, la Roma şi Avignon a generat o serie de conflicte ce au dus la dezbinarea lumii catolice, fapt cu consecinţe grave pentru organizarea unei riposte eficiente pe care să o poată da creştinitatea „Semilunei".
La rândul lor, „republicile", ducatele şi principatele din peninsula Italică îşi duceau fiecare în parte propria politică. Cele mai multe dintre acestea îşi iroseau forţele militare şi financiare în îndelungatul conflict social-politic moştenit încă din secolul XIII, purtat între guelfi şi ghibelini (categorii sociale-partide - care luptau pentru supremaţia politică). Situaţia materială grea a populaţiei a dus la declanşarea unor mişcări de masă soldate cu lupte interne, cum a fost răscoala ţărănească condusă de Dolcino, care a cuprins între anii 1304-1307 întreg nordul Italiei, insurecţia plebei Romei, intrată în istorie sub numele de „Răscoala lui Cola di Rienzo" din anul 1347, la care se adaugă revolta lucrătorilor ţesători din Florenţa (1378) cunoscută ca „răscoala ciompilor".
Nici cele două puteri maritime negustoreşti „republicile" Veneţia şi Genova nu fac excepţie de la regula urmăririi în exclusivitate a unor interese proprii şi de moment, disputându-şi întâietatea în regatul mediteranean şi acelui din Marea Neagră. Pe măsură ce puterea sultanilor devenea tot mai extinsă în sud-estul Europei, ambele republici comerciale" vor fi silite la felurite concesii materiale, politice şi militare în favorul turcilor otomani. Mai mult chiar, Veneţia se va pune cu flota sa în slujba sultanilor de la care percepeau pentru respectivele servicii sume considerabile, într-atât de mult încât nu rareori ajuta cu navele sale la înfrângerea unor armate creştine.
Statul papal, Regatul Neapoleului (1282-1442) şi Ducatul de Milano (începând cu c. 1395-1499) se antrenează în mărunte, dar epuizante războaie locale, secătuindu-se şi aşa modestele resurse financiare şi umane.
În pofida situaţiei sale de relativă inferioritate pe plan militar, mai ales faţă de „Sfântul Imperiu" şi faţă de Franţa, pontifii de la Roma au încercat să organizeze un front european antiotoman. Însă apelurile repetate ale papalităţii adresate statelor catolice în special, şi lumii creştine în general, în vederea declanşării unei energice şi hotărâtoare acţiuni armate care să se soldeze cu scoaterea otomanilor din Europa, şi implicit cu salvarea de la pieire a ceea ce mai rămăsese din Imperiul Bizantin nu şi-au aflat audienţa necesară. Cu greutate s-a reuşit ca sub conducerea lui Sigismund I de Luxemburg (1387-1437, rege al Ungariei, din 1410 rege şi apoi, din 1433 împărat al Imperiului Roman de Naţiune Germană, 1420-1437 rege al Boemiei) să se adune o oştire în stare să pornească la luptă împotriva sultanului Baiazid I Ildirim (1389-1402). Dar, din nefericire pentru lumea creştină, destul de modesta armată cruciată a fost înfrântă în bătălia din 25 septembrie 1396, confruntare ce a avut loc lângă oraşul Nicopol, Bulgaria de astăzi (la bătălie a luat parte alături de cruciaţii catolici şi un corp de oaste din Ţara Românească sub comanda voievodului Mircea cel Bătrân (1386-1418). În ciuda acestui eşec militar, care chiar dacă nu s-ar fi petrecut nu ar fi dus la scoaterea otomanilor din teritoriile ocupate intrate în imperiul sultanilor, papalitatea a fost singura autoritate politică ce şi-a dat seama de gravitatea pericolului otoman pentru destinul Europei.
Imperiul romano-german se află şi el într-o situaţie dificilă întrucât coroana îi era disputată de mai mulţi pretendenţi. Tratativele diplomatice dificile şi acţiunile militare macină slabele forţe imperiale. Lupta pentru purpura imperială oferă marilor feudali germani prilejul întăririi puterii lor. Situaţia rămâne neschimbată şi după anul 1410 când Sigismund de Luxemburg este ales rege roman şi se antrenează într-o îndelungată luptă pentru investitura sa ca împărat. Nici nu poate fi vorba despre vreo acţiune imperială antiotomană cu atât mai mult cu cât forţele imperiale sunt angrenate în lungile războaie antihusite.
Ducii Austriei încep să-şi consolideze poziţiile în estul imperiului, printr-un calculat sistem de alianţe politice şi matrimoniale. Căsătoria lui Albrecht de Habsburg cu Elisabeta de Luxemburg îi va permite acestuia să emită pretenţii atât la tronul imperial cât şi la coroana Ungariei.
Cele două mari regate ale Europei estice, Ungaria şi Polonia, cunosc în acest veac XIV evoluţii oarecum identice. Uniunea dinastică ungaro-polonă de pe vremea regelui Ludovic de Anjou (1370-1382) se destrăma la moartea suveranului, în beneficiului celor două fete: Hedwiga şi Maria. Prima se căsătoreşte cu ducele lituanian Vladislav Jagello, punând bazele lungii alianţe polono-lituaniene. Noul stat nu va fi prezent în lupta antiotomană decât la sfârşitul sec. XV, până atunci Polonia va avea de înfruntat puternicul ordin teuton, pe care-l va înfrânge în urma unui şir de victorii. Între timp se vor produce şi mici conflicte militare cu Ungaria, pentru lichidarea vechii moşteniri angevine.
Ungaria angevină se prezenta la mijlocul sec. XIV-lea, ca unul dintre cele la puternice state ale centrului şi sud-estului Europei. Domniile îndelungate ale lui Carol Robert de Anjou (1310-1342) şi ale fiului său, Ludovic I de Anjou (1342-1382) oferă regatului o perioadă de maximă înflorire şi mai ales, stabilitate. Moartea ultimului rege angevin declanşează un război civil între anii 1382-1387. Logodna Mariei de Anjou cu Sigismund de Luxemburg nu este privită favorabil de către nobilimea care doreşte un alt rege din dinastia angevină, în persoana Carol cel Mic de Durazzo. Venit în Ungaria, Carol va domni doar doi ani (1383-1385) şi va cădea pradă intrigilor nobiliare. Sorţii îl favorizează în cele din urmă pe tânărul Sigismund, fiul împăratului Karl IV de Luxemburg. Cu ajutorul forţelor interne din Ungaria, favorabile lui, şi a trupelor cehe ale fratelui său, Vaclav IV al Boemiei, noul suveran încearcă să pacifice regatul. Împotrivirea vechii nobilimi se materializează în rezistenţa armată condusă de fraţii Horvath; acesteia i se pune capăt abia în anul 1387, inaugurându-se una din cele mai lungi domnii (1387-1437). Însă nici Sigismund nu va fi scutit în timp, de revolte nobiliare cum a fost cea desfăşurată între anii 1401-1403. Pe plan extern, regatul Ungariei va fi confruntat cu numeroase probleme politice şi militare la toate frontierele, iar pretenţiile regalităţii apostolice ungare de suzeranitate asupra statelor învecinate, mai mici, vor crea inepuizabile surse de conflicte armate nu întotdeauna favorabile regatului sau cauzei creştine în general. Forţele sale armate se vor consuma în aceste conflicte sterile, în loc să acţioneze pe frontul antiotoman.
Politica antiotomană a lui Sigismund de Luxemburg urmăreşte să impună suzeranitatea regatului său asupra statelor riverane Dunării de Jos, pentru realizarea vechilor planuri ale regalităţii apostolice ungare: convertirea la catolicism a popoarelor ortodoxe, asigurarea ieşirii la Marea Neagră şi reluarea vechiului drum comercial cu Orientul. Numeroasele ezitări ale regelui Sigismund, grefate pe lipsa unei orientări realiste şi pe multiplele preocupări dinastice (la 1410 este ales rege roman, la 1419 rege a Cehiei, iar la 1433 se încoronează şi împărat romano-german) contribuie la eşecul acestei politici.
La întretăierea celor două veacuri, XIV şi XV, se reliefează în cadrul regatului rolul activ al populaţiei româneşti. Voievodatul autonom al Transilvaniei, Maramureşul, Bihorul şi Banatul progresează în formele lor specifice, atât pe plan economico-social cât şi politico-militar. Situate în părţile sud-estice ale regatului, ţinuturile  româneşti vor avea de înfruntat încă din ultimul deceniu al sec. XIV primejdia otomană. Participarea masivă a românilor la campaniile regale s-a concretizat prin diverse forme, contribuind substanţial la stăvilirea invaziei pe linia Dunării.
Începând cu lunile imediat următoare luptei de la Kosopolje (1385) Banatul s-a confruntat aproape an de an cu această primejdie. Poziţia sa de bastion strategic a însemnat şi un plus de suferinţă pentru populaţia românească de aici.
Formele specifice de organizare românească - obştile săteşti, cnezatele şi districtele - se manifestă pregnant în zonă, deşi li se suprapune instituţia feudală a comitatului. Atestarea documentară certă a peste 30 de districte, pe o arie geografică ce cuprinde toate formele de relief, a satelor cneziale şi a mai multor sute de cnezi în perioada veacurilor XIV şi XV este completată de apariţia unei numeroase pături de oşteni regali, remarcaţi în luptele antiotomane. Donaţiile regale pentru asemenea fapte apar imediat după anul 1390 şi contribuie la închegarea unor puternice familii cneziale, asimilate mai târziu nobilimii: Mâtnic, Măcicaş, Bizere, Temeşel, Duboz, Macedonia, Gherteniş, Marga, Racoviţa, Girleşteanu, etc.
Asistăm acum la accentuarea procesului de diferenţiere socială a cnezilor din zonele de impact militar; dacă cei ce se afirmă pe plan militar sunt răsplătiţi prin donaţii regale şi intră în rândul nobilimii, ceilalţi decad din vechile drepturi, ca urmare a ofensivei relaţiilor de producţie feudale sfârşind prin a fi asimilaţi ţărănimii libere, apoi celei iobage. Privilegiile de care se bucură cele opt districte bănăţene - Caransebeş, Lugoj, Mehadia, Almaj, Ilidia, Bârzava, Caraşova, Comeat - atestă persistenţa vechiului drept românesc, numit în izvoarele timpului „jus valachicum", dar şi evoluţia lui spre forme clasice de manifestare. Printr-un efort militar continuu şi generos, populaţia românească din părţile estice şi sudice ale regatului feudal al Ungariei şi-a asigurat continuitatea în formele specifice de viaţă, contribuind totodată la stoparea ofensivei otomane în Europa.
În aceste secole, Ţara Românească şi Moldova îşi apără independenţa statală, înlăturând pretenţiile de suzeranitate ale marilor puteri creştine din jurul lor. Dacă Moldova beneficiază de mai multe decenii de linişte, Ţara Românească va fi confruntată de timpuriu cu grave primejdii, la început din partea Ungariei şi mai apoi a turcilor otomani. Urcarea lui Mircea cel Bătrân pe tronul Ţării Româneşti (1386-1418) corespunde pe plan extern cu perioada în care otomanii ajung la Dunăre şi încearcă să pătrundă spre centrul Europei. Dacă primele contacte sunt semnalate încă din vremea lui Basarab I şi Vladislav Vlaicu, perioada lui Mircea cel Bătrân consfinţeşte începutul luptelor de apărare duse de poporul român împotriva primejdiei otomane în veacurile XIV-XVI. Mircea este primul domn român care poartă bătălii decisive pentru soarta ţării sale. Victoriile obţinute pe câmpul de luptă consolidează poziţia internaţională a ţării, iar criza internă otomană din anii 1402-1413 îl ridică la rangul de arbitru a zonei balcanice. Dispariţia lui duce la deteriorarea situaţiei interne a Ţării Româneşti, prin apariţia celor două partide boiereşti: Dăneştii şi Drăculeştii, în lupta pentru putere. Abia la mijlocul veacului, urmaşii lui Mircea vor reuşi să redea ţării libertarea de acţiune anterioară.
Situaţia statelor şi a formaţiunilor politice statale din Peninsula Balcanică la mijlocul sec. XIV-lea este deosebit de complexă, acţionând cu mare virulenţă forţele centrifuge localnice. Formaţiune politică de tradiţie Imperiul Bizantin este confruntat în interior cu grave probleme economice şi mai ales sociale, iar în exterior nu poate respinge atacurile energice ale turcilor selgiucizi şi otomani. Într-un timp relativ scurt, aceştia vor reuşi să cucerească aproape toată partea asiatică a Bizanţului. Acţiunile trădătoare ale marii nobilimi bizantine limitează posibilitatea bazileilor de la Constantinopol de a riposta cu eficienţă. Mai mult chiar, înşişi bazileii dau dovadă de o gravă miopie politică, chemând trupele beilor otomani în Europa pentru a-i ajuta la stingerea unor războaie civile sau răscoale populare. Mai târziu, în perioadele de criză ale tânărului stat otoman, basileii depun eforturi notabile pentru consolidarea internă a acestuia, salvându-l practic de la destrămare. În acest fel îşi semnează propria pieire. Cele şapte asedii ale Constantinopolului întreprinse în timp de către otomani, sfârşesc la 29 mai 1453 prin cucerirea acestuia şi desfiinţarea puterii imperiale bizantine pentru totodeauna.
În prima jumătate a secolului al XIV-lea, statele slave de pe cuprinsul Peninsulei Balcanice cunosc evoluţii diferite. Ţaratul bulgar devine o mare putere zonală în vremea lui Alexandru, dar împărţirea sa la 1364 între Sisman şi Sracimir constituie una dintre cele mai mari greşeli politice ale timpului. Cei doi ţari bulgari vor constitui o pradă uşoară pentru forţele otomane, iar Bulgaria va fi ştearsă de pe harta Europei, la sfârşitul anului 1393 pentru o perioadă de jumătate de mileniu.
Serbia lui Ştefan Duşan se întinde până la Marea Adriatică, Marea Egee şi culmile sudice ale Balcanilor, dar necurmatele lupte cu bulgarii şi bizantinii, moartea regelui şi anarhia internă contribuie la prăbuşirea ei. Eforturile cneazului Lazăr, până la 1389, continuate de fiul său Ştefan Lazarević, până la 1426, nu pot împiedica subordonarea statului sârb faţă de puterea otomană, deşi cucerirea deplină a Serbiei va fi consemnată abia la 1459.
Stătuleţele greceşti, aflate sub influenţa Bizanţului sau a urmaşilor latinilor din 1204, nu formează o unitate politică şi sfârşesc rapid sub loviturile otomane. Cnezatele şi jupânatele din Macedonia, Zeta şi comunităţile albaneze se află în faza constituirii unor state feudale, dar violenţa presiunii exercitate de către otomani le transformă în paşalâcuri. După o scurtă perioadă de ocupaţie, poporul albanez începe lupta de eliberare, care continuă până spre sfârşitul sec. al XV-lea. Formaţiunile slave stabilite încă din sec. al VII-lea în nord-vestul Balcanilor au intrat în sfera preocupărilor Porţii otomane odat                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                gice, modului de organizare dar şi desfăşurării operaţiunilor militare. Prima luptă cu urmăriri mai importante se desfăşoară în anul 1371 la Cirmen (Sirf Sindrughi) şi este câştigată de otomani, care întreprind în anii următori pustiitoare expediţii de pradă asupra Bulgariei sud-estice, Serbiei şi Macedoniei. Repetate aceste incursiuni - realizate cu forţe militare neregulate - sfârşesc prin a macina rezistenţele creştine din zonă. Ultimele două decenii ale sec. al XIV-lea, marchează etapa acţiunilor militare organizate de sultanii Murad I şi Baiazid I pentru cucerirea Balcanilor. În 1382 sunt cucerite cetăţile Târnovo şi Sofia, în 1383 Seres, în 1385 se desfăşoară campania victorioasă din nord-estul Bulgariei şi Dobrogea. Numeroase lupte au loc în Pind, Macedonia şi Albania. În acest context militar defavorabil creştinilor, victoria forţelor coalizate bulgaro-sârbo-bosniece de la Pločnik, din anul 1387 nu are practic consecinţe întrucât campania otomană din 1388, îndreptată asupra Bulgariei şi Dobrogei schimbă configuraţia politică a zonei.
Ultima încercare notabilă de realizare a coeziunii creştine balcanice o constituie alianţa statelor ameninţate de turcii otomani, la 15 iunie 1389, la Kossovopolje, în Serbia. Urcarea pe tron a sultanului Baiazid I coincide cu aservirea parţială a Serbiei şi începuturile campaniilor de supunere a Bulgariei. Până la 1402 despotul sârb rămâne credincios turcilor şi abia după dispariţia lui Baiazid I revine la proiectele de alianţă cu ţările creştine.
Când otomanii ating linia Dunării şi se pregătesc s-o treacă, întâmpină rezistenţa dârză a poporului român din arcul carpato-danubian. Pe mai bine de două secole se întinde perioada luptelor antiotomane ale poporului român; acestea vor fi singurele formaţiuni politice sud-est europene care-şi păstrează formele specifice de viaţă şi organizare statală.
Primul ţinut românesc care suferă impactul otoman este Dobrogea, întrucât incursiunile de pradă ale turcilor selgiucizi din 1335, 1339-1340, conduse de Umurbeg din Aydin, şi cele de după 1347, conduse de emir selgiucizi şi otomani, au ales-o drept ţinta preferată. Era perioada contactelor întâmplătoare. După anul 1385, când otomanii ocupă malul bulgăresc al Dunării şi litoralul sudic al Mării Negre, au loc luptele decisive cu Dobrotici şi Ivanco. După dispariţia acestora, Mircea cel Bătrân intervine în Dobrogea şi o alipeşte Ţării Româneşti, consolidându-i frontierele sud-estice.
Conflictele sporadice ale Ţării Româneşti şi Banatului cu turcii otomani datează din vremea lui Basarab I şi a urmaşului său, Vladislav-Vlaicu. Dacă primele incursiuni ale turcilor au avut drept scop, doar jaful, în cea de-a doua etapă - luptele de lângă Vidin - otomanii acţionează ca forţă de sprijin pe lângă o putere creştină (pe lângă Şişman de Târnovo, care luptă împotriva fratelui său Stracimir de Vidin).
Lupta de la Kossovopolje marchează cea de-a treia etapă a acţiunilor otomanilor împotriva românilor, şi anume cucerirea liniei Dunării. De acum înainte conflictele turco-române şi turco-maghiaro-române intră în faza decisivă, acţiunile militare urmărind un scop politic precis. Timp de un secol şi jumătate, popoarele creştine de la Dunărea de jos şi cea mijlocie s-au opus cu arma în mâna avansării otomanilor spre centrul Europei. Prin jertfele acestor popoare, Europa a putut să-şi continue nestânjenită dezvoltarea istorică.
Revenind la primele lupte dunărene, trebuie să menţionăm faptul că în luna noiembrie 1389 trupele regale - în rândul cărora luptau mulţi români transilvăneni şi bănăţeni - au fost concentrate în Banat. De aici au trecut Dunărea în Serbia, angajând lupte cu trupe otomane şi sârbeşti în zona Branicevo. Cu acest prilej sunt cucerite şi câteva cetăţi din zonă, dar venirea iernii opreşte operaţiunile militare. Intensificarea acţiunilor otomane în 1390 în Serbia, Bulgaria şi Bosnia atrage după sine şi participarea replică a Ţării Româneşti şi a Ungariei. Mircea cel Bătrân îl ajută pe Sracimir de Vidin să respingă trupele turceşti ce asediau cetatea Vidin.
Sigismund de Luxemburg, cu trupe concentrate în Banat, trece din nou Dunărea în Serbia şi obţine succese militare fără a reuşi să oprească înaintarea otomană. În toamnă trupele bănăţene, aflate sub comanda banului de Severin, luptă din nou în Serbia împotriva turcilor şi a aliatului lor, Ştefan Lazarević.
În anul 1391 se desfăşoară prima incursiune otomană la nordul Dunării, sub comanda lui Firuz-bei, respinsă de domnul muntean Mircea cel Bătrân. În cursul anului 1392 se desfăşoară lupte pe linia Dunării bănăţene, în mai multe etape: primele în ianuarie-februarie şi următoarele în iunie-iulie. În acest interval regele traversează fluviul în ţinutul Braničevo, unde se întâlneşte cu trupele conduse de sultanul Baiazid I. Din motive necunoscute, sultanul refuză lupta şi se retrage aşa încât acţiunile lui Sigismund de Luxemburg se desfăşoară aproape nestânjenite. Campania lui Baiazid I din Bulgaria anului 1393 duce la transformarea ţaratului de Târnovo în provincie musulmană. În acelaşi an, sultanul începe acţiunea de organizare temeinică a noilor sale provincii europene, concomitent cu colonizarea timarioţilor anatolieni în această parte, care se va numi - pentru cinci veacuri - Rumelia. Sunt organizate cu acest prilej şi corpurile de armată de tipul achângiilor şi azapilor, al căror singur câştig este prada adunată din teritoriile duşmane. Bazele lor de plecare sunt stabilite în Grecia şi Bulgaria, iar mai târziu chiar pe malul sudic al Dunării. Prima acţiune creştină îndreptată împotriva acestor corpuri de oaste, extrem de primejdioase, este întreprinsă de Mircea cel Bătrân în anul 1393, reuşind să spulbere achângii din Karnobat (Bulgaria).
Între anii 1391 şi 1393 Banatul este ţinta mai multor incursiuni otomane de pradă, ultima, cea din 1394, anunţând reluarea ofensivei otomane pe Dunăre. Victoria trupelor muntene la Rovine îndepărtează pentru moment pericolul din Ţara Românească, confruntată cu disensiuni interne generate de apariţia a două fracţiuni boiereşti. La 7 martie 1395, Mircea cel Bătrân şi Sigismund de Luxemburg semnează la Braşov tratatul de alianţă între ţările lor, consemnând în fapt încheierea procesului de apropiere a forţelor creştine nord-dunărene. Expediţia comună din 1395 în Ţara Românească marchează debutul acestei colaborări militare.
O nouă incursiune otomană este înfrântă în centrul Banatului la mijlocul lunii septembrie. Dar încercarea Europei de a înfrânge puterea din ce în ce mai ameninţătoare a Semilunei eşuează lamentabil în anul 1396, pe platoul din faţa cetăţii Nicopole. După această dată continuă să se semnaleze alte lupte în Ţara Românească şi în Banat. În acelaşi timp cad toate cetăţile bulgăreşti de pe Dunăre, iar ţaratul de la Vidin devine provincie otomană. Noua încercare a lui Baiazid din 1397 de a supune Ţara Românească se izbeşte de rezistenţa domnului muntean.
În acelaşi an se desfăşoară la Timişoara lucrările dietei regatului Ungariei, care stabileşte introducerea serviciului militar obligatoriu şi alocarea unor importante sume de bani pentru organizarea sistemului defensiv dunărean. Elementul de maximă însemnătate l-a constituit lărgirea cadrului de participare la luptele antiotomane. Popoarele sunt direct interesate în sprijinirea acestui efort, sporind substanţial gradul de eficacitate al trupelor regale.
Conflictele din anii următori sunt de mai mică amploare, datorită concentrării forţelor otomane împotriva hanului turcoman al Persiei, Timur Lenk. Ca urmare, între anii 1398 şi 1402, asistăm doar la acţiuni de pradă ale beilor dunăreni, respinse în cea mai mare parte de forţele muntene şi bănăţene. Menţinerea alianţei dintre Ţara Românească şi Ungaria asigură stabilitatea politică şi militară a zonei Dunării. Înfrângerea lui Baiazid I la Ankara (1402) marchează începutul crizei politice a statului otoman (1402-1413). În această perioadă se fac şi primele încercări de apropiere ale Serbiei de Ungaria şi Ţara Românească, iar acordurile încheiate cu acestea, în anii 1404 şi 1406, consolidează alianţa creştină dunăreană.
Rolul politic preponderent jucat de Mircea cel Bătrân în anii crizei politice otomane se materializează în sprijinirea mai multor pretendenţi la tron, ca Musa sau Mustafa, concomitent cu susţinerea mişcărilor bedreddiniste şi a celor ţărăneşti din Rumelia, domnul muntean asigurându-şi astfel rolul de arbitru al situaţiei din Europa sud-estică. Urcarea pe tron a sultanului Mahomed I (1413-1421) consolidează situaţia politică şi militară a statului otoman şi readuce în ofensivă forţele Semilunei. Prin campanii energice şi tratative diplomatice favorabile, sultanul îşi plasează forţele pe linia Dunării. Aflat la sfârşitul unei lungi domnii, Mircea cel Bătrân are de înfruntat o nouă campanie otomană, în urma căreia este obligat la plata unui tribut.
Despotul sârb Ştefan Lazarević oscilează între cele două forţe, în timp ce turcii reuşesc să-şi creeze solide baze de atac până în nord-vestul Balcanilor. Instabilitatea politică a Ţării Româneşti în timpul lui Mihail I (1418-1420) şi a domniilor alternative ale lui Dan al II-lea şi Radu Praznaglava (1420-1431) este o consecinţă a luptelor dintre cele două partide boiereşti: Dăneştii şi Drăculeştii, care slăbesc mult capacitatea defensivă a ţării. Sunt necesare eforturi conjugate din partea lui Dan al II-lea şi a lui Sigismund de Luxemburg pentru a redresa situaţia. Deşi beneficiază de comandanţi pricepuţi, regele Ungariei se vede până la urmă nevoit să se mulţumească cu succese minore, în comparaţie cu ceea ce putea să realizeze. Victoriile militare obţinute vor aparţine mai ales trupelor şi comandanţilor, şi mai puţin regelui. Înfrângerea de la Golubac (1428) marchează eşecul politicii orientale a lui Sigismund de Luxemburg, care este nevoit să se limiteze, de acum înainte, la defensiva strictă pe linia Dunării. Doar apariţia lui Iancu de Hunedoara va schimba soarta conflictelor turco-creştine de la Dunăre, iar victoriile sale oferind Europei linişte timp de aproape un secol. Luptele desfăşurate pe Dunăre în primele decenii ale secolului al XV-lea constituie prologul acestor mari încleştări.


CAPITOLUL II
ÎNCEPUT DE DRUM

Descendent al familiei de nobili Scolari, ale cărei domenii fuseseră însă pierdute de către aceştia în decursul timpului, Fillippo s-a născut în anul 1369, când în apusul Europei regele Carol al V-lea (1364-1380) din dinastia Valois relua ofensiva franceză împotriva Angliei. Dacă în privinţa anului venirii pe lume a lui Fillippo Scolari, cele menţionate de biograful său, erudit al cărui nume nu ni s-a transmis, sunt certe, în stabilirea locului naşterii lui Fillippo nu sunt îndeajuns de clare. Anonimul biograf face trimitere la localitatea Antelia1, din vecinătatea Florenţei, dar spre deosebire de acesta un alt izvor desemnează ca loc de naştere a viitorului condontier orăşelul Tizzano. Iaccopo Bracciolinii2 şi Domenico Mellini3 pledează tot pentru Tizzano, ambii făcând şi precizarea expresă că respectiva localitate era situată doar la şase mile distanţă de centrul de reşedinţă a Toscanei, „oraşul florilor" de pe râul Arno.
În ceea ce priveşte sorgintea, mai îndepărtată în ani, a familiei Scolari-lor, e de admis că aceasta a fost una din ramurile renumitei familii Buondelmonti4, al cărei membrii jucaseră rolul principal în luptele politico-sociale purtate de către ghibelini (seniori feudali grupaţi într-o partidă care acordă sprijin împăraţilor romano-germani în diferendumul acestora cu papalitatea) şi guelfi (alianţă a negustorilor şi meşteşugarilor în sprijinul scaunului pontifical roman). Se admite, pe temeiul mărturiilor documentare, ca pe la anul 1135, familia princiară De Saluzzo îşi stabileşte reşedinţa în cetatea florentină, deţinând în perimetrul administrativ al acesteia mai multe terenuri agricole şi câteva locuri întărite. Între acestea din urmă întâietatea o deţinuse castelul Monte Buoni, fortăreaţa a cărei denumire se suprapune pe vechiul nume al familiei stăpânitoare, până într-atât încât îl înlocuieşte definitiv cu acela de Buondelmonti, apelativ sub care familia este consemnată în istoria florentină. Unitatea acestei stirpe nobiliare toscane ia sfârşit în anul 1215, când se săvârşeşte din viaţa cel mai reprezentativ membru al său, Buondelmonte Buondelmonti. Din motivaţii de ordin politic, la care e de adăugat, se presupune, rivalităţile generate de vizarea locului de „cap al familiei" rămas „vacant" prin moartea lui Buondelmonti, unii dintre urmaşii acestuia se vor orienta către partida ghibelinilor, iar alţii se vor alătura guelfilor. Astfel, s-au înfruntat membrii aceluiaşi neam al Buondelmonţilor, circa un secol şi jumătate, fiecare din cele două ramuri adverse înregistrând succese sau suferind înfrângeri după cum evoluase conflictul guelfo-ghibelin. Scollarii, cei ce îi sprijiniseră pe ghibelini, odată cu înfrângerea partidei nobiliare de orientare antipapală, în anul 1267, îşi văd năruite speranţele şi în acelaşi timp, pierd majoritatea posesiunilor. Lucrurile s-au precipitat în anii ce au urmat, datorită intensificării presiunilor de ordin politic şi a sancţiunilor economice exercitate asupra partidei pro-germane, culminând cu exilarea din Florenţa, în 1280, a principalilor exponenţi ghibelini aparţinând familiilor Uberti şi Buondelmonti. Cei alungaţi din Florenţa s-au stabilit în Latium, într-un perimetru cuprins între Civitavecchia şi Roma, fiind obligaţi să vieţuiască într-un ţinut aflat sub nemijlocita jurisdicţie a înaltului pontif care, foarte probabil, îi ţine sub o strictă supraveghere. De remarcat amănuntul că unul dintre cei cinci exilaţi aparţinători familiei Buondelmonti se numea „Scolaro di meser Sinibaldo". Cu toate că biografii lui Fillippo Scolari nu fac nici o trimitere la eventualitatea că prin acest personaj să se fi efectuat tranziţia de la numele de Buondelmonti la cel de Scolari, presupunem că acel Scolaro ar fi determinat trecerea de la vechiul la noul nume. Conform obiceiului acelor timpuri, urmaşilor unei persoane nu li se spun                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                oadă de reabilitare socială şi de reviriment economic. În anul 1355, împăratul Carol al IV-lea de Luxemburg (1347-1378) se adresase Signoriei florentine în sensul de a schimba atitudinea acesteia faţă de cei ce au adus cândva servicii familiei regale. În urma înaltei intervenţii împărăteşti Scolari-lor li s-a restituit o parte din posesiunile confiscate anterior, familia redobândind şi un loc elevat în viaţa cetăţii de pe Arno. O parte dintre „Scolari" se orientează spre activităţi negustoreşti iar alţi membri ai acestei familii îmbrăţişează cariera militară, ambele „îndeletniciri" oferind, deopotrivă, şanse de sporire a avuţiei. Pentru cei ce „optaseră" în favorul negustoriei, comerţul oraşului Florenţa era prosper, mărfurile manufacturilor florentine având deosebita căutare în întregul bazin maritim mediteraneano-pontic6, mai cu seamă stofele şi produsele de marochinărie. Cât priveşte succesele celor ce se îndeletniceau cu „meseria armelor", necurmatele neînţelegeri dintre principii italieni, adesea degenerate în războaie locale, ofereau posibilităţi „de afirmare" celor ce îşi riscau viaţa în bătălii ai căror combatanţi erau bine renumeraţi de către marii seniori.
Unul dintre acei Scolari „militari" fusese şi tatăl lui Fillippo pe numele de botez, Stefanoj? Singurul reper cronologic al vieţii acestuia din urmă este data morţii, anul 1406 sau 1407. Sfârşitul şi-l aflase în Ungaria, în capitala acesteia la Buda, în împrejurări rămase necunoscute. Cât priveşte vârsta pe care a putut să o aibă la data decesului Stefano Scolari e posibil a fi dedusă prin următorul raţionament: Fillippo se născuse în anul 1369, ceea ce admite presupunerea ca tatăl copilului putea avea 19-20 ani, deci Stefano s-a născut cu puţin anterior anului 1350, iar la moarte e admisă vârsta aproximativă de 55-60 de ani, Windecke, cronicarul oficial al regelui Sigismund de Luxemburg, spune că Fillippo era fiul unui cizmar florentin8, afirmaţia pare mai degrabă o denigrare decât o realitate. În orice caz, Stefano, deşi nu joacă un rol politic sau militar deosebit în istoria Florenţei din vremea sa, totuşi n-a aparţinut tagmei meşteşugarilor.
Mama lui Filippo, pe nume Antonia, despre care se cunosc doar lucruri foarte sumare, a mai avut un fiu, Matteo. Pippo, apelativul care va fi cunoscut Filippo Scolari contemporanilor şi urmaşilor, se datoreşte în primul rând mamei sale, dar este în acelaşi timp şi diminutivul tipic italian pentru prenumele de Filippo9.
Primele noţiuni de gramatică le va dobândi tânărul Pippo de la unul dintre preoţii angajaţi în acest scop de către mama sa; va fi iniţiat mai apoi în matematică şi, auxiliara acesteia, contabilitatea, vizându-se implicarea tânărului Filippo într-o activitate comercială. Aceste studii le-a urmat până la vârsta de 13 ani, când se poate spune că deţinea deja cunoştinţe de contabilitate, anunţându-se un viitor om de afaceri prin uşurinţa cu care opera în conturile bancare.
Calea pe care a urmat-o Pippo între vârsta de 13 şi 18 ani a generat destule comentarii, datorită lipsei de claritate a izvoarelor. Înainte de a părăsi oraşul şi casa-i natală, a lucrat cu certitudine câtva timp ca practicant într-una din numeroasele prăvălii sau bănci florentine. Promiţătoarele rezultate în domeniu explică şi intenţia familiei de a-i completa cunoştinţele şi practica în materie de negoţ şi operaţiuni financiare, de a-l trimite în afara Italiei.
Cronicarul anonim afirmă că la 13 ani Pippo a fost încredinţat de către părinţi, unor negustori care mergeau cu mărfurile lor în Germania10. Tânărul Scolari i-ar fi cucerit pe noii săi protectori şi iniţiatori în meserie prin sprinteneala minţii, corectitudine şi înfăţişare, devenind ucenicul cel mai simpatizat. Apoi, nevoiţi să plece în Flandra, respectivii negustori l-ar fi încredinţat pe tânărul florentin arhiepiscopului de Trever, la care îl va găsi mai târziu regele Sigismund de Luxemburg. De acum încolo, consemnările cronicarului anonim concordă cu relatările celorlalţi biografi ai lui Pippo Scolari.
Deşi apare în scrierea unui contemporan, această călătorie în compania negustorilor este singulară în ansamblul mărturiilor despre primii ani ai tinereţii lui Filippo. Faptul că, după însuşi recunoaşterea autorului ei, cronica are lacune mari în descrierea vieţii şi faptelor lui Pippo, ne impune să o reconsiderăm critic. Trebuie să admitem strecurarea confuziei nu numai între Germania şi Ungaria, ci şi dintre arhiepiscopul de Trever (Trier) şi cel de Esztergom. Ne mai îngăduim să punem sub semn de întrebare şi faptul că Filippo ar fi fost la frageda vârstă de 13 ani în momentul în care a început călătoria sa în afara peninsulei italice. Se pare că admiterea faptului că tânărul Scolari nu trecuse de 13 ani, situaţie acceptată în genere de biografii acestuia nu reprezintă în realitate decât un mod comod de a înfăţişa lucrurile, dar comitându-se o abatere de la adevăr. Argumentele care îndreptăţesc mărirea cu câţiva ani a cifrei iniţiale privind vârsta fragedă a copilului Filippo părăsind cetatea de pe Arno sunt sugerate de rapiditatea cu care Pippo îşi părăsise atât companionii în ale negustoriei cât şi pe arhiepiscopul de  Esztergom, punându-se în slujba regelui Sigismund. Aceste grabnice mutaţii în ierarhia socială denotă o oarecare independenţă personală a personajului în cauză, atitudine total nefirească la un copil de numai 13 ani. E de admis, după aprecierea noastră, că o atare hotărâre personală a trece de la un protector la altul este potrivită unui tânăr de 17-18 ani, nicidecum unui nevârstnic care nici n-a ieşit din copilărie. Cunoscându-se cu exactitate că trezorierul regal, frate al arhiepiscopului, cel care mijlocise trecerea lui Pippo în serviciile înaltului prelat, deţinuse funcţia trezoreriatului începând din anul 1387, părăsirea Italiei de către tânărul Scolari trebuie situată cel mai devreme în anul 1385. Relaţia dintre rege şi Pippo avusese loc la curtea arhiepiscopală din Esztergom, unde Sigismund se află pentru a obţine mijloace financiare necesare echipării unei armate de cavalerie, destinate să apere hotarul dunărean de atacurile otomane.11
Contactele oştilor sultanului cu ţinuturile nord-dunărene reliefează cu pregnanţă faptul că primele incursiuni de pradă efectuate în Ţările Române şi în Ungaria se desfăşuraseră într-o perioadă cuprinsă între anii 1389 şi 1392. Regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, este nevoit să-şi îndrepte privirile spre paza liniei Dunării, mai ales că după 1389 Serbia a căzut sub otomani. Raidurile turceşti asupra Banatului, Voivodinei şi teritoriului panonic debutau în acest interval de timp din Bulgaria sud-dunăreană, traversau fluviul pe la Porţile de Fier şi prin culoarul Cerna-Timiş pătrundeau în adâncul ţinuturilor ghiaurilor. Prezenţa regelui la Esztergom, cel mai devreme în anul 1391 şi cel mai târziu în anul 139412, se datorează celor două campanii, antiotomane şi antisârbeşti, din anii 1391-1392 desfăşurate sub comanda sa în Serbia dunăreană; acestea au relevat necesitatea creării unui corp permanent şi mobil de armată pe Dunăre. Într-un asemenea context, susţinem ideea prezenţei lui Filippo Scolari în regatul Ungariei la o vârstă ceva mai mare de 13 ani, aşa cum am opinat mai sus. Acceptând această concluzie, evenimentele ulterioare sosirii sale în Buda se desfăşoară cronologic, anulând fantezia biografilor, cărora o perioadă „albă" de 5-8 ani se pare că nu le spunea nimic.
Concret, faptele în urma cărora Filippo Scolari a ajuns în Ungaria au avut desfăşurarea de mai jos:
Apariţia în negoţul oraşului medieval Buda a florentinului Lucca della Pecchia şi implicit, a casei sale de comerţ, n-a fost deloc întâmplătoare: dimpotrivă, era o firească consecinţa a intensei influenţe a oraşelor italice asupra regatului Ungariei care reprezenta o excelentă piaţă de desfacere a produselor meşteşugăreşti din Peninsula Italiană. Reîntors în Florenţa dintr-una din călătoriile de afaceri din Ungaria, puternicul comerciant Lucca acceptă să îl ia cu sine pe fiul cel mai mic al familiei Scolari, Fillippo. Odată ajuns în centrul urban de pe Dunărea mijlocie, stimulat de situaţia financiară înfloritoare şi largul credit de care se bucurase compania comercială a protectorului său, Pippo depune un zel deosebit în noua sa meserie, dând dovezi de reale aptitudini în rezolvarea chestiunilor de contabilitate. Astfel, în scurtă vreme el a ajuns omul de încredere al negustorului şi se părea a fi predestinat unei cariere comerciale strălucite.
Cu ocazia încheierii unor tranzacţii legate de aprovizionarea curţi regale, trezorierul regelui Sigismund, Nicolae Kanizsai, (atestat documentar între anii 1388-1398), rămâne impresionat de calităţile tânărului şi doreşte neapărat să-l ia în slujba sa13. Străduinţele pe lângă Pecchia sfârşesc prin a-l îndupleca şi, ca urmare, Pippo părăseşte colonia florentină. Însă în final, Pippo n-a intrat în slujba celui care îl solicitase, ci în suita arhiepiscopului de Esztergom, Ioan Kanizsai, fratele trezorierului. De atunci, de la admiterea lui Pippo în slujba înaltului cleric, timpul petrecut de junele Scolari la Esztergom şi apoi la Buda este în general bine cunoscut.
Fapta în urma căreia veneticul italian îşi schimbase statutul de slujitor în acela de protejat al arhiepiscopului s-a petrecut pe la anul 1390. Prezentarea unei balanţe financiare negative de către funcţionarii cancelariei episcopale a stârnit în înaltul personaj bisericesc bănuiala că ar fi înşelat, fără ca el să aibă capacitatea de a dovedi prin acte necinstea subalternilor săi. În cursul unei dintre altercaţiile dintre arhiepiscop şi administrator, Pippo Scolari, care era ocazional de faţă la penibila scenă, se amestecă în discuţii şi îl acuză de rea credinţă pe diriguitorul averilor episcopale. Arhiepiscopul, surprins de îndrăzneala tânărului italian, îi cere acestuia să dovedească faptele de necinste. După o atentă verificare a conturilor reuşeşte să prezinte dovezile înşelăciunii14; credinţa dovedită cu atâta competenţă îl face pe arhiepiscop să vegheze cu mai multă atenţie asupra viitorului acestui florentin, şi, ca urmare, Pippo devine adminstratorul domeniilor şi a veniturilor arhiepiscopale. Mulţumit de serviciul adus, în urma căruia îşi redresase situaţia financiară, arhiepiscopul îi încredinţează administrarea domeniului propriu, Simontornya, importantă cetate cu multe posesiuni în jur. Acest lucru aruncă o lumină nouă asupra relaţiilor dintre cei doi, întrucât cetatea era posesiunea comună a fraţilor Kanizsai; ca urmare, Pippo este direct implicat şi în administrarea proprietăţilor funciare ale familiei respective.
Evident că surprinzătoarea perspicacitate a tânărului florentin, prin care acesta putuse face mărturia înşelăciunii pusă la cale de funcţionari necinstiţi ai arhiepiscopului, îi crease lui Fillippo o binemeritată popularitate. O seamă de persoane din anturajul înaltului cleric se interesasesă de acest isteţ slujbaş, căutând să îl cunoască personal. Nu este deloc exclusă posibilitatea ca în acea vreme să fi fost prezentat şi importantului senior feudal Andrei de Ozora, viitorul socru al lui Pippo Scolari, fără să existe indicii că ar fi putut să o cunoască şi pe Barbara, fiica marelui proprietar din Ozora.
La Esztergom, Filippo, a avut prilejul să îl cunoască şi pe regele Sigismund - aproximativ în intervalul lunilor mai-iunie ale anului 1394 - pe când suveranul şi arhiepiscopul discutau despre organizarea militară a zonei15. S-a ajuns la stabilirea unui plan de acţiune a cărui punere în aplicare necesită mari sume de bani ce urmau să fie repartizate, după necesităţi, diverselor compartimente ale armatei care se crea. Nici regele, nici arhiepiscopul, nu puteau efectua calculele în toată complexitatea detaliilor şi spre rezolvarea impasului în care se aflau căutau o persoană capabilă să efectueze asemenea operaţiuni matematice. Deşi izvoarele literare privind viaţa lui Pippo Scolari afirmă că acesta intrase întâmplător în atenţia arhiepiscopului Kanizsai, pe când tânărul italian asista la masa de dimineaţă a regelui, propunându-i lui Sigismund să îi încredinţeze lui Filippo efectuarea dificilelor calcule, apreciem că înaltul prelat se gândise din vreme la credinciosul său slujbaş. E verosimil ca scena cu participarea lui Filippo la masa regească să fi fost pusă deliberat la cale de către Kanizsai, încât suveranului să i se pară alegerea florentinului o simplă întâmplare, nicidecum o acceptare a părerii arhiepiscopului ale cărui idei erau mai presus decât ale monarhului. Chemat în faţa lui Sigismund, tânărul florentin estimează cu precizie şi rapiditate, suma necesară înzestrării şi întreţinerii acestui corp de armată. Mai mult decât atât, Filippo reuşeşte să ofere soluţii care să scadă cheltuielile sub prevederile iniţiale. Promptitudinea efectuării complicatelor calcule atrage nu numai laudele celor prezenţi, ci şi simpatia regelui.
Dorind să aibă în juru-i oameni capabili şi loiali, Sigismund de Luxemburg îl ia în serviciul său. Faptul era în deplină concordanţă cu scopul regalităţii de a slăbi poziţiile deţinute la curte de către nobilimea arpadiană şi angevină, conservatoare şi retrogradă. Filippo Scolari a debutat în slujba regelui ca om de finanţe, a devenit apoi comitele minelor de aur şi argint ale regatului, a îndeplinit funcţia de comite în aproape zece comitate, remarcându-se în acelaşi timp ca un diplomat şi un militar de excepţie. Această trecere de la o funcţie la alta nu s-a făcut în detrimentul calităţii serviciilor prestate, deşi a deţinut în marea majoritate a cazurilor, concomitent mai multe funcţii. Tocmai deosebita sa capacitate de a îndeplini cu succes mai multe atribuţii deodată l-a ridicat deasupra celorlalţi curteni contemporani.
Considerându-i sosirea la curtea regală în primii ani din ultima decadă a sec. al XIV-lea, ascensiunea sa a durat aproximativ un deceniu, dată după care Filippo devenise unul dintre principalii sfetnici ai regelui. Lipsesc însă consemnările privitoare la această perioadă.
O opinie singulară apreciază data primelor contacte ale tânărului florentin cu turcii încă din anul 1395, plasându-l ŕ                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                               ash  afirmaţia ca Pippo ar fi participat la această campanie rămâne plauzibilă.
Ancorarea lui Scolari în problemele financiare ale curţii lui Sigismund nu putea să nu-l implice în pregătirea şi desfăşurarea cruciadei din 1396, în care forţele Occidentului au dat penultima bătălie împotriva turcilor otomani.
Avându-se în vedere rolul său în activităţile financiare, acela de om de finanţe - ştiută fiind importanţa mijloacelor băneşti în organizarea oricărei campanii militare - e verosimil ca Filippo Scolari să fi participat la lucrările Dietei regatului din anul 1397, for politic ce a avut loc în cetatea Timişoarei. Dar ceea ce este pe deplin sigur17, Pippo Scolari a luat parte la intervenţia militară regală, din vara anului 1398, expediţie îndreptată împotriva despotului sârb Stefan Lazarević (1389-1427), vasal al turcilor otomani.
Tot în acest timp, delimitat între a doua jumătate a anului 1397 şi primele trei-patru luni ale anului următor, avusese loc în viaţa lui Filippo evenimentul prin care se lega definitiv de această parte a Peninsulei Balcanice, şi anume căsătoria sa cu Barbara, fiica lui Andrei de Ozora. Data exactă a actului marital nu a putut fi stabilit, din cauza lipsei documentelor. Un jalon cronologic exista totuşi într-un act de danie emis la 25 mai 1398. Sigismund de Luxemburg, prin acel act de cancelarie donează lui Scolari şi soţiei sale 3/4 din posesiunea Ozora, în urma morţii lui Andrei18. Cea de-a patra parte a feudei îi revine lui Nicolae, fiul defunctului. Apoi, la 7 iunie, acelaşi an, regele îi cere conventului bisericii din Szekszard să-l introducă pe „Piponis Gallici fili Stephani de Scolari de Florencia" în părţile posesiunilor sale19. Aceste hrisoave de danie reprezintă cele mai vechi menţiuni documentare referitoare la Filippo Scolari. De la acest simplu Pippo „Galul" (italianul) fiul lui Stefano de Scolari până la epitetele cu care va fi însoţit numele său este încă o cale lungă. În data de 25 iunie 1398, conventul anunţă introducerea lui Pippo şi a Barbarei în posesia moşiilor primite.
Ascensiunea ierarhică a lui Filippo Scolari a continuat, la 5 noiembrie 1399 fiind amintit în calitate de comite a urbarariilor din Kremnica20, funcţie deţinută încă din prima parte a aceluiaşi an şi care îi conferă o poziţie privilegiată în cadrul administraţiei şi finanţelor regale.
Alături de regiunea aurifero-argintiferă transilvană, munţii Slovaciei cu centru minier Kremnica constituise unica sursă de metale nobile din regatul Ungariei. Din aceste motive, regii iau măsuri drastice pentru păstrarea respectivelor zăcăminte - monopol al coroanei - aducătoare de venituri însemnate: încredinţarea unei asemenea surse de venituri florentinului Scolari în anul 1399, confirmă în mod evident poziţia pe care o deţinuse pe lângă curtea regală.
Tot din anul 1399, din ziua de 5 noiembrie datează alte două documente21 care, în afara menţionatei funcţii, conferă posesorului însemnate privilegii: primul confirmă dreptul de a ţine târg săptămânal la Ozora, în ziua de joi a fiecărei săptămâni, iar al doilea îi acordă dreptul sabiei - jus gladii - asupra supuşilor care trăiau pe domeniile sale. Privilegiile de mai sus îl situează pe Scolari în rândul nobilimii mijlocii, ca răsplată pentru înaltele sale servicii.
Din anul 1400 există încă două ştiri referitoare la Filippo Scolari, ambele de natură familială22: Prima se referea la prezenţa lui Matteo Scolari, lângă fratele său. Acest de-al doilea Scolari era în calitate de coproprietar al tuturor posesiunilor lui Filippo; cel de-al doilea act consemnează închiderea procesului pentru moştenire purtat între Nicolae de Ozora şi Scolari. De fapt procesul se desfăşoară între Barbara, fiica lui Nicolae, alta decât soţia lui Scolari, şi Pippo, pentru acel „jus quartalium" - sfertul filial - acordat fiicelor de către legislaţia feudală. În schimbul sumei de 400 florini aur, aceasta renunţă la partea ei şi astfel Ozora aparţine în întregime lui Filippo, Matteo şi Barbara Scolari.
Evenimentele militare ale anului 1400 implică aproape toate forţele armatei lui Sigismund în lunile ianuarie-martie în Bosnia şi Slavonia, pentru combaterea noilor incursiuni de pradă turceşti; mai apoi, în vară, pentru apărarea frontierelor sudice şi în iarnă, împotriva markgrafului de Moravia. Cu certitudine, Pippo participă la unele dintre aceste acţiuni, în fruntea luptătorilor adunaţi de pe domeniile sale.
O nouă Incursiune turcească în anul 1401 este zdrobită de către Mircea cel Bătrân (1386-1418), domnul Ţării Româneşti. Din acel an datează şi primele - două la număr - documente care-l arată pe tânărul florentin ca deţinător al uneia dintre cele mai importante funcţii economice ale regatului: comite al camarii sarii regale.
Primul dintre aceste docomente, emis la 21 ianuarie 140123, în Bratislava, de regele Sigismund de Luxemburg şi care menţionează: „... relacio Piponis comitis camararum salium regalium". Acest „relacio Piponis" va însoţi de acum înainte zeci şi zeci de documente regale emise între anii 1401-1426, de la cele mai simple la cele mai importante şi ample acţiuni; Pippo mediază diverse afaceri, procese, donaţii, etc., devenind astfel omul de încredere al regelui într-un şir întreg de probleme şi domenii.
Celălalt document care-l atestă în noua sa funcţie este emis la 1 februarie24 tot la Bratislava. Obţinem astfel o altă confirmare a faptului că proaspătul demnitar regal îşi însoţeşte suveranul aproape în toate călătoriile acestuia.
Vechile nemulţumiri ale nobilimii angevine faţă de politica dusă de Sigismund de Luxemburg duc din nou la o serie de tulburări interne25. Ridicarea unei noi nobilimi şi a străinilor în funcţii de conducere precum şi politica imprudentă a regelui faţă de papa Bonifaciu al IX-lea (1389-1404) au îndepărtat de tron atât vechea nobilime cât şi clerul. Papa solicitase clerului din regat să ridice mulţimile împotriva regelui Sigismund; acest ordin se conjuga cu complotul nobilier care, în linii mari urmărea înlocuirea regelui Sigismund de Luxemburg cu Ladislau de Neapole, fiul lui Carol al III-lea cel Mic (1385-1386). Şi astfel, regatul este aruncat într-un nou război civil. Participarea lui Fillipo Scolari la evenimentele anilor 1401-1403 marchează etapa consolidării poziţiilor sale şi a deplinei afirmări. Evenimentele desfăşurate în aceşti ani se împletesc strâns cu acţiunile lui Pippo în favoarea lui Sigismund de Luxemburg. Cum era de aşteptat, ascensiunea rapidă a florentinului Scolari a creat nemulţumiri în rândul marilor magnaţi autohtoni, dar intrigile acestora vizând înlăturarea intrusului, deşi nu o dată au ajuns la urechile regelui, nu sunt luate în seamă. Pare foarte posibil ca Pippo să-şi fi creat un sistem propriu de informare, pentru a nu cădea victima adversarilor.
La 28 aprilie 1401 forţele militare ale nobilimii răsculate se apropiau de Buda, apoi de castelul regal pe care pun stăpânire. Capii răscoalei intră în sala tronului unde se refugiase regele cu însoţitorii săi. În fruntea conjuraţilor se afla palatinul Dietrich Bebek, voievozii Transilvaniei Nicolae Csáky şi Nicolae Marczali, marele vistiernic Ştefan Debröi, comitele secuilor George Csáky, arhiepiscopul de Esztergom, Ioan Kanizsai şi cel de Kalocsa Ioan Szepesi, episcopii Luca de Oradea, Ioan Laki de Srem, Ştefan Upor de Alba Iulia, ş.a. Intenţia lor era de a-l prinde şi detrona pe Sigismund de Luxemburg. În încăierarea ce se produce, datorită impulsivităţii regelui, care îl loveşte cu pumnalul pe primul dintre conjuraţii din imediata sa apropiere, viaţa îi este în pericol. Rezistenţa celor apropiaţi prelungeşte lupta salvând în cele din urmă viaţa suveranului. Luat prizonier, Sigismund este închis în castelul Siklos, aparţinând fraţilor Gara, loc în care rămâne aproape şase luni. Scapă abia în toamnă, câştigându-i de partea sa pe cei doi fraţi. Scolari, care se lupta cu arma în mână alături de Sigismund, este salvat datorită protecţiei oferite de fostul său stăpân, arhiepiscopul de Esztergom. Rămâne câteva luni prizonier pe domeniile acestuia, apoi se reîntoarce la Ozora, unde pregăteşte trupe în sprijinul regelui Sigismund, detronat.
Ieşit din captivitate, Sigismund pleacă la sfârşitul lunii august 1401 în Stiria, pe domeniile familiei Cilli. Mai apoi, se îndreaptă spre Cehia, unde spera în ajutorul fratelui să, regele Wenzel (Vaclav al IV-lea al Cehiei) (1378-1419). În vara anului 1402 Sigismund se logodeşte cu Barbara de Cilli, câştigând importantul sprijin al magnatului, iar o lună mai târziu, în august 1402, încheie un acord cu cei trei arhiduci austrieci: Albrecht, Wilhelm şi Ernst privitor la succesiunea la tronul Ungariei. Cu ajutoare cehe, austriece şi cele oferite de Cilli, poate reîncepe lupta pentru tronul regal. Pe tot parcursul anului 1402 şi parţial 1403, luptă împotriva markgrafului morav, Jöbst.
La recomandarea curţii papale, Angelo Acciaiuoli, legatul apostolic pentru regatele Ungariei, Poloniei, Cehiei şi pentru Ţara Românească, se menţine de partea răsculaţilor, întărind astfel starea de confuzie din regat. Candidatura lui Ladislau de Neapole la tron este sprijinită şi de papalitate. În luna ianuarie 1403, conducătorii răscoalei se adună la Oradea, în catedrala romano-catolică şi jură pe mormântul regelui Ladislau cel Sfânt să-l înscăuneze ca rege al Ungariei pe Ladislau de Neapole. Delegaţiile nobiliare sosite din Italia îi cer acestuia să debarce în Dalmaţia, pentru a le impulsiona lupta. Pe de altă parte, lipsa prelungită din ţară a lui Sigismund de Luxemburg favorizează această stare de lucruri.
Planurile operaţionale ale rebelilor prevăd acţiuni combinate ale trupelor comandate pe Dunăre de Kanizsai şi Banffy, în sud-vest de Bebek şi Debröi, iar în Transilvania şi Banat de Csáky şi Marczali. Evenimentele decisive sunt declanşate în primăvara anului 1403, atunci când Sigismund de Luxemburg, speriat de amploarea pregătirilor militare adverse, încheie armistiţiu cu magnatul morav şi se întoarce spre Ungaria. De partea sa acţionează Nicolae şi Ioan Gara, Hermann Cilli, Stibor de Stiboricz, Petru Pereny, Filippo Scolari şi alţii.
Într-o perioadă cuprinsă între cea de-a doua jumătate a anului 1402 şi primăvara anului 1403, Scolari răscoală comitatele vestice ale Ungariei, înlătură partida adversă şi pregăteşte contigente armate credincioase lui Sigismund. Cu o trupă de circa şase sute de călăreţi, el reuşeşte în primăvara lui 1403 să elibereze câteva cetăţi şi oraşe importante din aceste comitate. Creşterea continuă a numărului oştenilor îi permite să întreprindă acţiuni decisive în comitatele din împrejurimi, cea mai cunoscută fiind cucerirea cetăţii Veszprém din mâna arhiepiscopului de aici26. În urma victoriilor sale şi ale celorlalţi partizani ai lui Sigismund de Luxemburg, comitatele dintre Dunăre, Balaton şi Austria au trecut de partea suveranului legitim.
Cert este faptul că Pippo continuă să-şi însoţească suveranul şi după încheierea acţiunilor militare, chiar şi la Viena, capitala ducatului de Austria, cu ai căror arhiduci, Sigismund se va înrudi.
La 9 iulie 1403 Ladislau de Neapole debarcă la Zara (Zadar) pe litoralul dalmaţian al Adriaticii, sprijinit de trupele italiene, fiind întâmpinat atât de către nobilii locali cât şi de cei trimişi de răsculaţii din Ungaria. S-a încoronat la Split (Spalato) ca rege al Ungariei în ziua de 5 august al aceluiaşi an. Îşi trimite trupele prin Dalmaţia şi Bosnia spre Buda, dar el rămâne pe loc, neuitând păţania tatălui său, Carol ce Mic de Durazzo, care s-a aventurat până în capitală, unde a domnit doar doi ani, sfârşind prin a fi asasinat.
Trupele fidele lui Sigismund, grupate în partea nordică a regatului au fost puse sub comanda lui Nicolae Gara şi obţin câteva victorii. Recuceresc, printre altele, oraşele Komarom, Szekesfehervár, Visegrad, revin chiar la Buda şi înaintează spre sud-vest, unde se aflau oştile adverse. Scolari a participat la aceste bătălii, atât în centrul regatului cât şi în Bosnia şi în Croaţia, până către sfârşitul anului 1403.
Biografii lui Filippo Scolari consemnează rolul decisiv al florentinului exagerând fireşte; în fruntea armatei regale se îndreaptă împotriva trupelor napolitane comandate de senesalul de Neapole, care chipurile, aflând această veste, nu a îndrăznit să primească luptă27. Aceleaşi surse cronicăreşti menţionează cruzimea de care dau dovadă trupele regale faţă de rebeli, precum şi încercările acestora de a obţine iertarea lui Sigismund prin intermediul lui Pippo, a cărui influenţă asupra suveranului era binecunoscută. În fapt, Pippo era doar unul dintre comandaţi coptat în statul major al acestei armate; comanda suprema aparţinea însă lui Nicolae Gara. Uneori, Pippo a putut acţiona şi independent, pe perioade mai scurte sau mai lungi.
Înfrângerea nobililor răsculaţi pe majoritatea câmpurilor de bătălie, nefiind decisivă, îl determină pe Sigismund de Luxemburg să recurgă la diplomaţie, emiţând la 8 octombrie 1403, decretul de amnistie generală. Un rol important în adoptarea acestei decizii pare să-i fi revenit lui Pippo, a cărui intervenţie în favoarea iertării celor răsculaţi e certă: greu de spus însă dacă a fost rugat de către aceştia sau a acţionat conform previziunilor sale politice, speculând momentul dat. Oricum, deşi bătuţi, răsculaţii continuă luptele aproape încă un an în Dalmaţia şi Croaţia, unde forţele napolitane beneficiază de sprijinul unei mari părţi din nobilimea localnică.
În ţinuturile româneşti, în Transilvania şi Banat, forţele locale s-au împărţit şi ele în tabere opuse. Voievozii Transilvaniei, Nicolae Marczali şi Nicolae Csáky, au trecut de partea suveranului încoronat la Split. Ori, cei doi fiind, până la anul 1402 şi comiţi de Timiş, este normal ca şi în Banat să întâlnim aceleaşi manifestări ostile lui Sigismund. În plus, acţiunea lor urmărea slăbirea legăturilor dintre Transilvania şi coroană, în vederea redobândirii independenţei sau măcar a largii autonomii a voievodului Ladislau. Prezenţa celor doi voievozi în preajma Timişoarei, în primăvara anului 1403, trebuie pusă în legătură cu declanşarea luptelor pe întreg cuprinsul regatului. Dintre bănăţenii trecuţi de parte                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                războiului civil. S-au păstrat câteva documente emise de rege prin acelaşi „relacio Piponis" care-i certifica atât prezenţa cât şi importanţa acţiunilor din acele luni. Între 26 octombrie oi 8 noiembrie amândoi sunt la Székesfehérvár, atestaşi ca atare de 14 documente29, prin care răsplătesc diverşi participanţi la luptele din vară şi rezolvă probleme economice, financiare, politice chiar, generate de revenirea la normal a regatului. Pentru Filippo şi fratele său urmau vremuri bune, suveranul răsplătindu-le fidelitatea.
La 8 noiembrie Sigismund donează lui Filippo şi lui Matteo Scolari posesiunile Szokol şi Endred, din comitatul Tolna, pentru merite faţă de persoana regală30, faptele concrete vor fi amintite în cuprinsul unor documente ceva mai târziu şi ele definesc rolul benefic al celor doi fraţi. Sigismund de Luxemburg recunoaşte serviciile credincioase prestate de Pippo în acest timp, în care aproape toţi magnaţii şi preoţii localnici au trecut de partea lui Ladislau de Neapole. Actele de cancelarie reliefează fidelitatea nestrămutată a lui Scolari, care a rămas pe lângă Sigismund şi l-a susţinut cu toate mijloacele sale materiale şi umane. Dintre acţiuni, regele menţionează cucerirea şi menţinerea cetăţii Veszprem - un timp îndelungat - pe seama sa şi înlăturarea tuturor încercărilor de a o recuceri; Pippo participă alături de slujitorii săi la pacificarea mai multor comitate răzvrătite, pe care le aduce de partea suveranului legitim. Sfaturile înţelepte ale lui Scolari au fost bine primite de către rege, inclusiv mediaţia acestuia pentru amnistia generală. Toate aceste detalii constituiesc mărturia directă a rolului diplomatic jucat de Pippo în aplanarea conflictului dintre cele două tabere, întotdeauna însă în favoarea suveranului său.
Drept răsplată pentru devotamentul său poate fi interpretată şi participarea lui Filippo Scolari la lucrările dietei regale desfăşurate în februarie 1404 la Buda, loc şi timp în care Sigismund de Luxemburg confirmă amnistia anunţată în octombrie anul trecut, ca primă măsură pentru consolidarea situaţiei regatului. Confruntat din nou cu primejdii externe, suveranul caută, de asemenea, înlăturarea conflinctului cu Moravia, generat de pretenţii teritoriale şi de hegemonie, precum şi oprirea noilor incursiuni de pradă ale turcilor otomani. La rezolvarea ambelor probleme participă cu succes şi Filippo Scolari, care intrase acum în perioada deplinei sale maturităţi şi ascensiuni sociale. Prin acordarea, probabil pe la finele anului 1404, a titlului de „comite de Timiş" viaţa acestui controversat personaj, originar din Florenţa, se va lega şi mai strâns de ţinutul bănăţean.

NOTE CAPITOLUL AL II-LEA
1 Cronicarul anonim, La vita di meser Filippo Scolari, în A.S.I., p. 151. Polidori, editorul acestei cronici o considera a fi scrisă în deceniul al IV-lea al sec. al XV-lea, pe baza informaţiilor din curpinsul ei care arată că Sigismund de Luxemburg trăia încă la data scrierii cronicii; cf. Filippo Polidori, Due vite di Filippo Scolari, în A.S.I., p. 119-127.
2 Jacopo Bracciolini, Vita di Messer Fillippo Scolari citadino fiorentino per sopranome chiamato Spano, composta e fata da Jacopo di messer Poggio, e di latina in fiorentina tradotta da Bastiano Fortini, in A.S.I., p. 163-184.
3 Domenico Mellini, Vita di Filippo Scolari volgaramente chiamato Pippo Spano, Firenze, 1570; p. 12; Idem, Appendice alla vita di Filippo Scolari Firenze, 1606.
4 Afirmaţie întâlnită la Jacopo Bracciolini, op. cit., p. 163; Domenico Mellini, op. cit., p. 11-12; Wenczel Gusztáv, Ozorai Pipó, magyar történelmi jellemrajz Zsigmond király korából, Pesta, 1863, p. 7; G. Canestrini, Discorso sopra alcune relazioni della Republica Fiorentina col Re d'Ungheria e con Filippo Scolari, in A.S.I., p. 185-215.
5 G. Canestrini, op. cit., p. 186. Curzio Ugurgieri della Berardegna, Avventuriei alla conquista di feudi e di corone (1356-1429), parte seconda: Filippo degli Scolari fiorentino, detto Pippo Spano, condottiero, statista, pioniere della cultura rinascimentale in Ungheria, Florenţa, 1963, p. 119-245; la pag. 119 aduce următoarele completări: în jurul anului 1080 o ramură a familiei Buondelmonti începe să poarte numele de Scolari, în 1150 apare un Scolajo şi în 1250 un altul. G. Canestrini, op. cit., p. 185 indică la 1280 un Scolaro di messer Sinibaldo care este contemporan deci cu cel din 1250 amintit de Curzio Ugurgieri; nu ştim dacă cei doi sunt o singură persoană sau două persoane complet diferite. În cazul în care este vorba despre o singură persoană atunci arborele genealogic al familiei poate fi completat cu încă 3-4 generaţii.
Ţinem să mulţumim pe această cale dr. Enrico Stumpo de la Archivio di Stato din Milano, prin a cărui amabilitate şi colegialitate am avut posibilitatea de a consulta lucrarea lui Curzio Ugurgieri, de un real folos în problemele italiene ale vieţii şi activităţii lui Filippo Scolari.
6 Poziţie explicată pe larg de G. Canestrini, op. cit., p. 187-192 şi Curzio Ugurgieri, op. cit., p. 123.
7 Probabil văr cu Lippi şi Nardo, nepoţii acelui Giovanni; este însă sigur descendentul acelui Scolajo (Scolari) din anul 1267. Detalii vezi la cap. III.
8 Eberhard Windecke, Denkwürdigkeiten zur Geschichte des Zeitalters Sigmunds, ediţie de W. Altmann, Berlin, 1895, cap. XXVII; o altă ediţie Historia vitae imperatoris Sigismundi, ediţie von Hagen, Leipzig, 1886.
9 Primul care-l aminteşte astfel este cronicarul anonim, op. cit., p. 151. Agostino Sagredo, Nota apologetica intorno a Pippo Spano, în A.S.I., p. 129-130 menţionează ca Pipo (Pipus) este nume de origine latină. Tot el constată derivarea lui Pipo (sau Pippo) din Flilppo. Sub numele de Pipo de Ozora Themesiensis et Camararum salium regalium Comes va apare Filippo Scolari în documentele oficiale ale regatului. În istoriografia maghiară este cunoscut drept Ozorai Pipo (Pipo de Ozora), iar în cea italiană, română şi sârbă drept Pipo sau Pippo Spano. Pentru lucrarea de faţă am adoptat termenul de Pippo, considerând că respectă corect derivaţia din cuvântul Filippo.
10 Cronicarul anonim, op. cit., p. 152; Curzio Ugurgieri, op. cit., p. 124 soluţionează dilema în modul cel mai simplu: le unifică şi astfel în drumul sau spre Ungaria, Lucca della Pecchia face împreună cu Pippo o scurtă escală în Germania. Rezolvarea este destul de facilă şi nu poate servi scopului propus.
11 Jacopo Bracciolini, op. cit., p. 165 şi Domenico Mellini, op. cit., p. 16
12 Ráth Károly, A magyar királyok hadjáratai, utazási és tartózkodási helyei, Györ, 1861, p. 96; completarea lucrării publicată la Györ în 1866 sub titlul A magyar királyok és Erdélyi fejedelmek hadjárati, utazási és tartózkodási helyei; vom cita în continuarea doar p. 96/89, prima cifră reprezentând pagina ediţiei din 1861, iar următoarea a celei din 1866.
Idem, p. 99/92.
13 Jacopo Bracciolini, op. cit., p. 164; Domenico Mellini, op. cit., p. 14.
14 Cronicatul anonim, op. cit., p. 152-153.
15 Jacopo Bracciolini, op. cit., p. 165; Domenico Mellini, op. cit., p. 16; Curzio Ugurcieri, op. cit., p. 142 susţine că momentul s-a produs în 1389.
16 Curzio Ugurgieri, op. cit., p. 146.
17 Stanoje Stanojevic, Pipo Spano. Prilog srpskog istorij pocetkom XV veka Belgrad, 1901, p. 6 considera că luptele s-au desfăşurat între anii 1397-1398, Ráth K., op. cit., p. 103/96 indică participarea trupelor regale la aceste lupte în intervalul lunilor iunie-august 1398.
18 Wenczel G., Okmánytár, Ozorai Pipó történetéhez, în Történeti Tár, Budapesta, 1884, p. 5-6, ceea ce înseamnă că Andrei de Ozora a murit înainte de anul 1398.
19 Ibidem.
20 Idem, p. 6-7.
21 Idem, p. 7.
22 Idem, p. 9.
23 Mályusz Elemér, Zsigmondkori oklevéltár, vol. II/1, Budapesta, 1958, p. 98, doc. nr. 831.
24 Idem, p. 101-102, doc. nr. 805, pentru detalii vezi cap. VII.
25 Pentru cadrul general al războiului civil Homan Bâlint, Gli Algioini di Napoli in Ungheria, Roma, 1938; Schönherr Gyula, Nápolyi László trónkövetelésének külföldi vonatkozásai, in E T T K, vol. XVII, fasc. 4, Budapesta, 1889; G. Cutulo, Durazzói László nápolyi király, in Századok, Budapesta, 1923; pentru participarea transilvanenilor vezi şi Konrad G. Gündisch, Siebenbürgen und der Aufruhr von 1403 gegen Sigismund von Luxemburg, in R R H, tome XV, no. 3, Bucureşti, 1976, p. 399-420.
26 Jacopo Bracciolini, op. cit., p. 168; Domenico Mellini, op. cit., p. 25 Curzio Ugurgieri, op. cit., p. 160 aminteşte lupta pe râul Raab câştigată şi ea de trupele comandate de Pippo, care devine astfel un comandant experimentat.
27 Jacopo Bracciolini, op. cit., p. 168; Domenico Mellini, op. cit.,, p. 25.
28 Ortvay, op. cit.,, p. 331; idem, p. 334, localitatea se afla în comitatul Cenad; Pesty, Krassó, III, p. 242-244.
29 Mályusz Elemér, op. cit., II/1, p. 312-317
30 Wenczel G., Okmánytár, p. 10.

CAPITOLUL III
COMITELE DE TIMIŞ

Reconstituirea poziţiei politice interne a lui Sigismund de Luxemburg s-a produs într-un moment în care Peninsula Balcanică se află oarecum eliberată de presiunea armată a turcilor otomani, ştiut fiind că sultanul Baiazid I Ildirim (Fulgerul) (1389-1402) angajase grosul oştirilor sale în războiul din Asia, purtat împotriva mongolilor în fruntea cărora se află hanul Timur Lenk (Tamerlan) (1370-1405). Cu toate că în bătălia de la Angora (Ankara), din data de 22 iulie 1402 sultanul infrant rămâne captiv al învingătorului Timur, în Rumeli hisar (partea europeană romană = rumeli a imperiului otoman) au rămas suficiente trupe turceşti. Fără o autoritate supremă, paşalele şi beii din aria balcanică instauraseră în sudul Dunării o politică militară a bunului lor plac, dedându-se la felurite incursiuni de pradă îndreptate asupra ţinuturilor locuite de „ghiauri" (necredincioşi). Sunt frecvente mai ales pătrunderea trupelor de achingii (formaţii de călăreţi a căror existenţă era asigurată din prada de război), ale căror raiduri pustiau ţinuturi întregi. O asemenea pătrundere cu scopuri de jaf şi luare de robi creştini le fusese facilitată turcilor otomani de tulburările armate declanşate în vederea înlocuirii de pe tron a lui Sigismund de Luxemburg cu Ladislau de Neapole. În această situaţie politică-militară confuză, pe la finele verii anului 1403, trupe turceşti devastaseră Bosnia. Regele Sigismund de Luxemburg nu poate antrena în lupte armata sa, dar formează totuşi o aripă de contraatac a cărei comandă o încredinţează lui Pippo Scolari1. Acesta se implică în urmărirea scingiilor, care s-au retras din Bosnia pierzând câteva bătălii locale. Este pentru prima oară când lui Pippo Scolari i s-a încredinţat comanda unor forţe militare antrenate într-un conflict militar antiotoman. Victoria obţinută, chiar dacă nu s-a soldat decât cu alungarea trupelor turce dincolo de hotarul Bosniei, fără a fi urmată de eliberări de teritorii creştine aflate sub stăpânirea otomană, îi aduce lui Scolari titulatura de „cavaler aurat" precum şi încredinţarea misiunii de a păzi hotarul de regatului spre Serbia şi zona Dunării2. Legăturile stabilite cu despotul sârb Lazarević nu pot fi amicale, în ciuda unor afirmaţii, întrucât acesta participă, alături de turci, la expediţia din Bosnia. Între anii 1389 şi 1403 Stefan Lazarević a acţionat ca un aliat fidel al turcilor, influenţând sfârşitul bătăliei de la Nicopole (1396). În plus, pretenţiile de suzeranitate ale Ungariei au menţinut Serbia departe de o alianţă cu aceasta. Abia în situaţia tulbure creată în teritoriile otomane după dispariţia lui Baiazid I, Serbia găseşte prilejul realipirii la tabăra creştină. Respingerea trupelor turceşti l-a făcut pe Lazarević să vadă cu claritate întărirea puterii lui Sigismund şi să înceapă demersurile în vederea apropierii de Ungaria. Afirmaţia unor istorici sârbi, potrivit căreia acest fapt s-ar fi petrecut în anul 1403, nu poate fi acceptată decât eventual pentru ultimele luni ale anului3. Este o certitudine participarea lui Filippo Scolari la tratativele dintre cele două ţări, desfăşurate în iarna 1403-1404, precum şi rolul sau de mediator în depăşirea punctelor divergente4. După câţiva ani de incertitudini, primăvara anului 1404 este fructoasă pentru Sigismund de Luxemburg: Serbia acceptă vasalitatea, iar exemplu acesteia a fost urmat şi de regele Ostoja al Bosniei; acesta va fi însă înlăturat de Hervoje, ducele de Split (Spalato) care-l înscăunează pe Stefan Tvrtko I (1353-1391) cel ce se încoronase în anul 1377 rege al Bosniei şi Serbiei.
Aceeaşi perioadă de timp s-a caracterizat printr-o serie de atacuri comune asupra Serbiei, Bosniei, Ţării Româneşti şi Ungariei, incursiuni pe care Sigismund le detaliază într-o scrisoare adresată regelui F                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                t devastate şi regiuni dintre Sava şi Drava, cunoscută sub denumirea de Srem (sau Sirmium). Contraatacurile susţinute ale trupelor regale determină grăbirea retragerii otomanilor. În momentul declanşării atacurilor turceşti, despotul Serbiei, Stefan Lazarević, era deja vasal Ungariei (primind în 1403 Belgradul) şi participă la lupte în această calitate; astfel trebuie înţeles şi afirmaţiile istoricilor sârbi citaţi mai înainte.
Filippo Scolari este prezent la bătăliile din primăvara anului 1404 în rândul trupelor regale. Dacă a luat parte la campania din Ţara Românească sau numai la luptele din sudul Ungariei nu putem şti datorită laconismului izvoarelor literare.
Pe parcursul acestei perioade de război a anului 1403 nu apare cu titlul de comite de Timiş, documentele certificând alţi titulari ai funcţiei6.
Mărturiile nu prea exacte ale biografilor, situează desemnarea sa în funcţia de comite de Timiş în două momente diferite şi distanţate în timp unul de celălalt. Primul dintre izvoarele citate face trimitere la momentul reîntoarcerii regelui Sigismund spre Ungaria, în vara anului 14037. În cursul acestui drum, cu prilejul unui popas la Viena, regele l-ar fi chemat la sine pe Pippo şi i-ar fi dăruit castelul Timişorii precum şi numele de Spano(Ispan), adică de comite al acestui ţinut. Faptul relatat este imposibil să fi fost real, pentru că la acea dată sunt atestaţi alţi deţinători ai respectivei funcţii, şi mai mult, în intervalul de timp vizat nu este amintită prin nici o mărturie scrisă prezenţa lui Sigismund de Luxemburg la Viena.
Cel de-al doilea moment invocat pentru această pretinsă numire urmează bătăliei victorioare împotriva turcilor din toamna anului 1403, sau din primăvara anului 14048, regele încredinţându-i şi paza hotarelor dunărene. Această pază putea fi îndeplinită doar având în subordine comitatele bănăţene; întrepătrunderea misiunilor amintite este vizibilă şi ca urmare ele trebuie încredinţate împreună unui singur om. Dar acest moment nu este nicidecum cel amintit până acum.
Filippo Scolari participă din vară până în toamnă (1404) la campania moravă a regelui. Prin mijlocirea sa regele răsplăteşte la 12 august 1404 cu posesiuni pe unul dintre credincioşi săi9; nici aici Pippo nu este atestat cu funcţia de comite de Timiş.
Iată însă că la 12 noiembrie 1404 apare ca vicecomite de Timiş George Parvus (cel Mic)10, care nu deţinuse până acum această funcţie; ea trebuie deci pusă în directă legătură cu schimbarea comitelui. În acest context, numirea lui Filippo Scolari trebuie situată în intervalul septembrie-noiembrie 1404, după terminarea campaniei morave. Motivele care au determinat alegerea sa trebuie căutată în accentuarea presiunii otomane pe Dunăre şi în necesitatea unirii tuturor forţelor creştine din zonă pentru respingerea acestora. Bazându-se pe certele calităţi militare şi diplomatice dovedite de Scolari ca şi pe fidelitatea recunoscută a acestuia faţă de rege, Sigismund de Luxemburg îi încredinţează noua funcţie. Dacă în privinţa datei numirii în scaunul de comite există două prezumţii, în legătură cu noua sa funcţie nu se cunosc aproape deloc atribuţiile proaspătului comite din acel sfârşit de an 1404. Documentele nu atestă dacă a fost doar comite de Timiş sau a îndeplinit încă de la data numirii şi funcţia de comite în celelalte comitate bănăţene. Ştiut fiind faptul că Scolari a avut sub control linia Dunării pe traseul cuprins între Belgrad şi Severin, pare firesc ca autoritatea să-i fi fost extinsă asupra Cuvinului, Caraşului şi Timişului. Dacă mai precizăm că este în mod repetat atestat în documente drept comite de Cuvin, Caraş, Cenad, Arad, etc., considerăm anul 1404 ca debut în funcţia de comite al întregului Banat.
Cel mai vechi act de cancelarie în care Scolari apare în noua sa calitatea comitatensă datează de la îngemănarea anilor 1404-1405 şi se referă la reconfirmarea dreptului său de judecată asupra răufăcătorilor prinşi pe posesiunile sale11, este o urmare directă a ordonanţei regale referitoare la reînoirea tuturor privilegiilor din cuprinsul regatului ca urmare a pierderii vechilor sigilii. Alături de alţi nobili, Pippo se prezintă în faţa regelui la sfârşitul lunii decembrie 1404 şi obţine reconfirmarea unor vechi privilegii. Acesta este deci primul document cunoscut care-l atestă pe Filippo drept mare diriguitor al Banatului, funcţie în care se distinge prin şirul luptelor purtate cu turcii otomani.
Cronologia intervenţiilor militare sub comanda lui Filippo Scolari împotriva otomanilor în calitatea sa de comite de Timiş nu poate oferi indicii certe asupra numărului real al conflictelor. Autorii indică între 18 şi 24 lupte12, însă doar zece dintre acestea pot fi precizate în timp. Suntem în faţa unei situaţii, generale de fapt, pentru această perioadă de început a conflictelor militare între turcii otomani şi popoarele nord-dunărene, în care doar analiza atentă a ştirilor ajunse până la noi şi coroborarea lor cu unele amănunte izolate mai poate să lumineze unele aspecte.
Unul dintre izvoarele literare se referă la întâia campanie antiotomană condusă de către noul comite de Timiş, aceea din anul 1405. Intervenţia militară bănăţeană fusese în bună parte determinată de situaţia confuză creată în sudul Dunării de o ridicare la luptă a bulgarilor, în anul anterior, (1404), răscoala condusă de către Constantin şi Frujin, mişcare ce cuprinse zona Provadiei. Totodată, Imperiul Otoman nu îşi revenise pe deplin după dispariţia lui Baiazid I, mai mulţi urmaşi disputându-şi tronul sultanal, printre care emirii din Edirne (Adrianopol) Suleiman şi Anatolia, Mehmed Celebi. În decursul acelui interegn, prelungit până în anul 1413 oştile turceşti din aria sud-est europeană deveniseră suficient de vulnerabile.
Teritoriul desfăşurării operaţiunilor armate condusă de Pippo Spano era zona Dunării bănăţene şi sârbeşti, inclusiv zona cetăţii Golubac. Nu pot fi aproximate nici timpul şi nici durata luptelor, după cum nu sunt cunoscute nici efectivele angrenate în luptă. Din studierea desfăşurării conflictelor militare de graniţă în aceşti ani, reiese că numărul oştenilor nu depăşeşte cifra de zece mii de oameni.
Cauza acestei expediţii în sudul fluviului trebuie căutată în incursiunile anuale de pradă ale achingiilor în nordul Dunării. Pare probabil că noul atac al acestora în 1405, să se fi desfăşurat asupra Serbiei dunărene şi, eventual, a Banatului. În virtutea recentului tratat de alianţă dintre Ungaria şi Serbia, Sigismund este obligat să trimită ajutor militar vasalului său, despotul Lazarević. În consecinţă, comitele de Timiş, cel mai apropiat comandant militar din zona beligerantă, vine în ajutorul vasalului lui Sigismund.
La 15 aprilie 1405 încep la Buda lucrările dietei regale, una dintre cele mai importante, prin măsurile adoptate. Decretul emis la 17 mai certifică măsurile adoptate de dietă cu referire la politica economică şi obligaţiile iobagilor. Apare acum statuată obligativitatea oraşelor de a se înconjura cu ziduri13, măsura luată ca urmare a frecvenţei incursiunilor otomane. Pippo Spano, participând la lucrările dietei, întorcându-se apoi în Banat, iniţiase transpunerea în practică unele dintre aceste prevederi14.
În luna mai încep pregătirile de război împotriva Bosniei, unde rivalităţile politice şi religioase dintre dinaşti locali ca Hrvoje, Ostoja, Sandalj Hranic sau Stefan Tvrtko facilitează amestecul extern.
Urmărind să îşi menţină sau chiar să-şi extindă controlul asupra situaţiei din zonă, Sigismund de Luxemburg pregăteşte trupele regatului pentru o intervenţie militară. Acestea intră în Bosnia prin trei părţi: prin Ozora (a nu se confunda cu localitatea similară din comitatul Tolna), pe valea Unnei şi pe hotarul cu Slavonia şi Croaţia. Declanşarea luptelor fusese motivată de alianţa lui Hrvoje cu Veneţia, Raguza şi Neapole. Succesele militare se conturaseră greu, abia spre toamna au fost cucerite câteva importante cetăţi bosniece ca Bihać, Srebernik, Uzora şi Dobor.
Participarea comitelui şi trupelor bănăţene la luptele din Bosnia nu depăşeşte realizările generale ale trupelor regale. În fruntea banderiului său, Pippo înaintează, asediază şi cucereşte diferite localităţi, fără ca victoriile sale să influenţeze pozitiv mersul războiului.
Cea de-a doua parte a anului 1405 este deosebit de bogată în evenimente pentru comitele de Timiş. Asistăm la emiterea unui şir întreg de documente cu prilejul congregaţiilor comitatense care certifică integrarea lui Pippo Spano în problemele zonei bănăţene.
Venit în Banat la sfârşitul anului 1404, Pippo a reuşit să cunoască într-un timp relativ scurt regiunea, iar hotărârile adoptate în toamna anului 1405 certifică aceste fapte. Este interesant de urmărit, concomitent, şi atestarea sa în funcţiile de comite al diferitelor comitate sudice, în special bănăţene şi învecinată cu acesta. Dar apariţiile sale documentare în funcţia de comite de Arad, Zarand, Cenad, Caraş, Cuvin, Csongrad, etc, sunt destul de puţin numeroase şi generate, în cea mai mare parte, doar de evenimente în desfăşurarea cărora comitele intervine direct. În mod obişnuit, Filippo Scolari semnează doar cu titlul de comite de Timiş şi al cămării sarii regale.
Reîntors în Banat, în vara lui 1405, comitele este prezent la 30 iunie lângă cetatea Şemlac. De aici se adresează vicecomiţilor săi de Timiş, solicitându-le rezolvarea unei neînţelegeri survenite între câţiva nobili din comitat15; considerăm că este vorba despre un prolog epistolar al iniţiativelor administrative de mare amploare iniţiate de către Filippo în Banat în toamna anului 1405, măsuri care sunt anunţate şi vor fi aplicate cu prilejul congregaţiilor comitatelor bănăţene.
În prezenţa comitelui, la 22 iulie încep lucrările congregaţiei comitatului Caraş16, care se desfăşoară în aer liber (ca mai toate aceste adunări) lângă cetatea Şemlacul Mare. (Lucrările unei congregaţii durează în mod obişnuit între 1-2 săptămâni şi aici se rezolvă cele mai multe dintre problemele curente).
Comitele se antrenează în partea a doua a anului 1405 în conducerea mai multor adunări comitatense: în 24 august ia parte la întrunirile congregaţiei comitatului Timiş17, iar în decada secundă a lunii septembrie la Cenad impunea adunării comitatense stabilirea unor aspre sancţiuni pentru cei ce se făceau vinovaţi de încălcarea posesiunilor şi jefuirea acestora, încercare de a se opune anarhiei feudalilor locali.
Urmează la scurtă vreme lucrările congregaţiei comitatului Arad. Pentru modul de desfăşurare şi natura hotărârilor adoptate la aceste congregaţii comitatense, sunt semnificative documentele care consemnează deciziile lui Pippo Spano. Pe 1 octombrie comitele confirmă sosirea unui trimis al curţii regale în persoana lui Iacob, fiul voievodului (nu se ştie dacă acesta este fiul vreunuia dintre voievozii Transilvaniei sau un urmaş al vreunui voievod român din zonă); la 4 octombrie se adresează juzilor din comitatul Bodrog în favoarea unuia dintre familiarii săi, Pelbart de Varda; peste numai o zi la 5 octombrie rezolvă solicitarea fiilor lui Posa de Zer, legată de fuga unor iobagi din Seceani; peste 3 zile, la solicitatea aceloraşi nobili, decide într-o pricină de atragere a iobagilor pe posesiunile acestora pe cele ale altui nobil18.
În afara acestor probleme curente de administraţie, Pippo Spano are de comunicat comitatelor bănăţene noile planuri regale, data desfăşurării campaniilor şi a contribuţiei Banatului la aceste concentrări militare.
Spre sfârşitul lunii octombreie 1405, comitele Pippo este din nou în Caraş, mai precis la Varădia (Er-somlyo) pentru întărirea sistemului defensiv bănăţean, anunţând scutirea regală de dări a lui Benedict de Iersig.
Numărul mare de documente păstrate despre activitatea de comite a lui Filippo Scolari, mai mare decât a oricărui alt comite bănăţean, reflectă rolul deosebit pe care l-a avut în comitatele bănăţene. Nu trebuie uitat nici un moment că Pippo nu era localnic şi nici nu îşi avea majoritatea posesiunilor în acest comitat. Participarea sa activă la soluţionarea diverselor probleme ale vieţii economice, sociale, politice, militare, culturale, relevă spiritul de dreptate şi temenicia actului juridic emanat din partea comitelui.
Fuga iobagilor de pe o posesiune pe alta reprezintă un fenomen de masă, mai ales după perioade mai tulburi - cum  a fost şi cea de la începutul secolului - deşi regele Sigismund de Luxemburg reînoieşte chiar în anul 1405 dreptul de liberă strămutare a acestora după plata obligaţiilor către stăpânul feudal; piedicile puse de nobilime îngreunează aplicarea unitară a acestui decret. Un astfel de caz este ilustrat de documente în primăvara anului 1405, când unul din iobagii lui Petru, fiul lui Posa de Zer, fuge pe posesiunile lui Stefan de Remetea; proprietarul îl reclamă, beneficiind şi de o împuternicire din partea comitelui de Timiş20. Fenomen de masă, fuga iobagilor îl determină pe Pippo să privească şi să aprecieze în mod personal, în unele cazuri, prevederile decretului regal, aşa cum face în 1405. Pippo Spano le interizice castelanilor de Caraşova să-i aducă înapoi oe iobagii fugiţi înainte de 1404 de pe posesiunile regale pe cele ale nobilului Stefan de Remetea21, considerând că reluarea unor diferendumuri deja trecute şi intrate pe un anume făgaş de stabilitate se dovedea dăunătoare.
Donaţiile regale îl favorizează pe comitele de Timiş: trei documente regale din ianuarie 1406 îi aduc în stăpânire mai multe zeci de sate şi câteva oraşe22. În acest fel, el devine unul dintre cei mai mari beneficiari ai graţiei regale, intrând în rândul marilor posesori funciari, alăturându-se ligii Gara-Cilli. La 4 ianuarie primeşte dreptul de patronat asupra bisericilor aflate pe propriile posesiuni23 faptul ca atare fiind o recunoaştere a grijii sale pentru reconstrucţia şi înfrumuseţarea lăcaşurilor de cult, a preocupărilor sale culturale.
Talentul diplomatic al florentinului Scolari este folosit de către rege de mai multe ori în acel an. Primul prilej este oferit de discuţiile cu Bizanţul, referitoare la închegarea unui plan comun de luptă antiotomană. Discuţii asemănătoare se desfăşoară în timpul verii şi cu despotul Ştefan Lazarević. Locul acestor tratative a fost c                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                r celor două state şi de menţinerea a atmosferei propice a discuţiilor. Un astfel de talent diplomatic la începutul unui veac frământat, reprezintă se poate cel mai preţios sprijin pentru impulsivul Sigismund de Luxemburg.
Pippo Spano era prezent în continuare în Banat şi în lunile mai-iunie un document referitor la judecarea unei pricini cauzată de răpirile de animale24, atestându-l la acel proces pe comitele de Timiş. Actul respectiv apare ca deosebit de semnificativ întrucât autorul şi beneficiarul raptului nu fusese altul decât Ştefan de Remetea, bunul prieten al comitelui. Cu toate acestea, Scolari nu pregetă să-i ceară acestuia respectarea legalităţii şi restituirea animalelor răpite.
Funcţia de comite al cămării regale a sarii îi prilejuieşte lui Pippo câteva drumuri în oraşele Transilvaniei. Prim atestate a unei asemenea călătorii datează din august 1406. Hotărârile luate de către comite priveau îndeosebi modalităţile de transport a sării pe Someşuri şi Tisa spre centrul Europei25.
Prezenţa comitelui şi a contingentelor bănăţene la luptele desfăşurate în vara-toamna acestui an este remarcată mai ales la asediul cetăţii „Babouch"26 din Bosnia. Alături de Pippo sunt consemnate trei steaguri (banderii) alcătuite din nobili, oşteni şi familiari de-ai săi, cu care reuşeşte să păstreze cetatea în ciuda contraatacurilor repetate ale duşmanilor. La această campanie participă şi trupele despotului sârb, fără ca sporirea efectivelor regale să decidă în favoarea lor soarta războiului. Regele Tvrtko rămâne pe mai departe aliat al turcilor şi a republicilor adriatice.
În toamna aceluiaşi an, 1406, se ajunge la o înţelegere între Mircea cel Bătrân şi Ştefan Lazarević, despre care se poate bănui că ar fi fost mediată prin intermediul comitelui de Timiş27. Antecedentele diplomatice ale lui Filippo Scolari, funcţia sa de comite şi vecinătatea cu ambii domnitori, permit avansarea unei ipoteze referitoare  la o acţiune de apropiere între ei, cu atât mai mult cu cât Ungaria, Ţara Românească şi Serbia doreau realizarea unirii forţelor dunărene creştine în lupta antiotomană.
Dacă mijlocirea realizării alianţei dintre Mircea-vodă şi despotul Lazarević este ipotetică, apare certă contribuţia comitelui de Timiş la stingerea neînţelegerilor dintre Ţara Românească şi Ungaria, nepotriviri de vederi politice generate de acelaşi vechi pretenţii de suzeranitate ungară asupra sud-estului european. Înţelegerea intervenită a fost poate cel mai important act politic din acel timp, întrucât alianţa celor două state permitea refacerea unităţii de acţiune şi întrajutorarea militară reciprocă începută în 1395 cu acordul de la Braşov şi întreruptă după Nicopole a ţărilor creştine dunărene în condiţiile adâncirii crizei interne a Imperiului otoman.
Apropierea de Ungaria se situează la începutul politicii de arbitru a lui Mircea în probleme otomane, în momentul în care emirii anatolieni îşi trimiseră mesagerii la domnul Ţării Româneşti pentru a-l câştiga de partea lor în lupta pentru tronul sultanului. Atacurile pustiitoare ale trupelor de achingii la nordul Dunării reprezentaseră şi în vremea interegnului sultanilor o primejdie care nu poate fi neglijată, iar înlăturarea acelor focare de război putea fi făcută cu mai multă uşurinţă prin coordonarea expediţiilor militare creştine.
Întrevederea a fost solicititată de către domnul Ţării Româneşti cu intenţia de a sonda părerea regelui şi a-l obliga la definirea politicii sale orientale. Ofensiva se dovedea singura alternativă pentru înlăturarea presiunii otomane de pe linia Dunării, dar spre a fi eficientă, se impunea unirea forţelor statelor ameninţate de turci. La aceste tratative, desfăşurate la Severin, în ultima săptămână a lunii noiembreie şi prima din decembrie 1406, Mircea a avansat chiar planul concret al unor cuceriri teritoriale în Balcani în folosul regelui Sigismund. Venind la masa discuţiilor cu acest argument, domnul muntean s-a dovedit încă o dată un mare diplomat, cunoscute fiind vechile pretenţii teritoriale ale coroanei ungare, soluţia prezentată a fost acceptată fără rezerve. Astfel, alianţa politică şi militară dintre Ţara Românească şi Ungaria constituie o garanţie fermă pentru viitoarele acţiuni militare antiotomane.
Deşi Filippo Scolari a fost mijlocitorul acestor tratative şi unul dintre principalii sfetnici ai regelui, activitatea sa concretă rămâne în umbră. Se poate face totuşi o apreciere globală a opiniilor sale despre colaborarea celor două state. Însuşi aderenţa lui Sigismund la planurile lui Mircea cel Bătrân este o consecinţă a sfaturilor realiste ale comitetului, confruntat din plin în ultimii ani cu primejdia otomană, cunoscător avizat al situaţiei politice şi militare din zona Dunării. Putem remarca consensul opiniilor domnului muntean şi ale comitelui de Timiş, apropiere rezultată din experienţa comună de luptă. Ca urmare, comitele influenţează decisiv şi pozitiv părerile lui Sigismund, modelându-le în direcţia acceptării acordului cu Ţara Românească.
Evenimentele anului 1407 vor dovedi eficacitatea înţelegerilor încheiate. Începuse răscoala de eliberare a poporului albanez împotriva jugului otoman şi veneţian. Sigismund de Luxemburg trimite o solie la Veneţia pentru a obţine acordul pentru o expediţie comună care să-i alunge pe turci din Europa. În luna iulie, delegaţia regală alcătuită din episcopii de Pécs şi Zagreb soseşte în cetatea dogilor dar nu reuşeşte să obţină mult râvnitul acord deoarece „Serenissima republica" era strâns legată prin interese economice de Imperiul sultanilor. Solii lui Sigismund ajung la Roma unde încheie cu papa Grigore al XII-lea (1406-1415), la 9 noiembrie 1407, un acord de luptă antiotomană; actul rămâne însă fără nici o finalitate practică datorită schismei religioase (marea Schisma începută în 1378 continuă încă) şi imposibilităţii papei de a aduna oştile necesare.
Preocupările administrative şi pregătirile militare îl aduc pe Pippo la congregaţia care a avut loc în ultima săptămână a lunii ianuarie 1407, lângă Szeged28. Aici rezolvă şi câteva dintre obişnuitele procese funciare. La 3 februarie 1407 Filippo Scolari este atestat în funcţia de comite de Timiş, Arad, Cenad, Caraş, Cuvin şi Csongrad29. La 24 martie Pippo era prezent la Buda de unde se adresează în scris cămărasului său din Alba Iulia, într-o chestiune legată de transportul unei cantităţi de sare până la Székesfehérvár.30
Mai vechile preocupări financiare ale lui Pippo sunt încununate în acest an de acordarea titlului de „sumpmi nostru Thesaurarii" - mare vistiernic - funcţie pe care o va îndeplini câţiva ani la rând31. În acest fel Scolari concentrează în mâna sa principalele surse de venituri ale regatului: metalele preţioase şi sarea, deţinând în plus şi controlul asupra comitatelor bănăţene, inclusiv funcţia de comandant de oşti. Este un prim moment de bilanţ al activităţii sale de până acum, moment pe care regele îl întăreşte prin acordarea câtorva noi donaţii32.
Aprecierile regelui asupra faptelor săvârşite de către comitele de Timiş între anii 1404-1406 sunt de o amplitudine neîntâlnită în majoritatea documentelor emise de rege33, iar superlativele de „servicii ale serviciilor" sau „acte ale actelor" pentru faptele lui Pippo, implică devotamentul pentru suveran. Sunt enumerate în primul rând înţelepciunea, străduinţele continue şi prudenţa acţiunilor care i-au permis comitelui acestor comitate sudice, ţinta unor crude invazii şi jafuri din partea turcilor soldate cu devastarea şi depopularea lor, să oprească aceste jafuri şi să aducă populaţiei liniştea necesară. În acelaşi timp, străduinţele comitelui s-au întins asupra întregii zone sudice tulburate de turci şi a altor popoare „schismatice". Acţiunile întreprinse au vizat şi readucerea Serbiei, a despotului Lazarević la vechea supunere faţă de coroană. Datorită sfaturilor înţelepte şi sănătoase, astăzi între cele două ţări este linişte şi pace.
Chiar anul trecut, mărturiseşte în continuare documentul, comitele a participat la luptele împotriva bosniecilor şi a ereticilor patareni în fruntea unui corp de călăreţi şi pedestri cu care a obţinut victorii importante. Prin vitejie a reuşit, între alte fapte, să cucerească două cetăţi duşmane mai importante pe care le-a şi menţinut. Aceste servicii credincioase sunt recunoscute şi răsplătite prin posesiuni şi funcţiile amintite mai sus.
Fapte asemănătoare săvârşeşte comitele de Timiş şi în anul 1407, cu ocazia noii campanii din Bosnia, desfăşurată în intervalul august-noiembrie. Comandată de rege, armata coboară pe Dunăre spre Serbia, unde i se alătură despotul Lazarević cu trupele sale, intrând apoi în partea răsăriteană a Bosniei. Sunt repetate în mare operaţiunile militare ale anilor trecuţi, prin cucerirea cetăţilor şi oraşelor bosniece. Cu toate acestea, Bosnia, deşi împărţită între Ostoja şi Tvrtko I, nu poate fi supusă şi armata regală se retrage odată cu sosirea iernii. Spre sfârşitul lunii noiembrie 1407, Pippo Spano îl însoţeşte pe Sigismund la Buda, rămânând o vreme în capitală. La 9 noiembrie, papa Grigore al XII-lea predicase deja cruciada antiotomană întrucât turcii devastaseră ţările creştine din sud-estul Europei, din păcate iniţiativa papală va rămâne fără efect, ţările apusene preocupându-se de propriile interese. Incursiunea militară declanşată de Ungaria în Bosnia va primi epitetul de „cruciadă" întrucât regele lupta pentru stârpirea ereziei patarene.
Din acest sfârşit de campanie a anului 1407 datează donaţiile regale pentru singurele posesiuni bănăţene aparţinând lui Filippo Scolari districtul Berini din Timiş cu 19 sate şi 4 predii, districtul Bay din Caraş şi posesiunea Zederyes cu pământul Sf. Andrei de asemenea din Caraş34. Cu acest prilej sunt atestate două noi districte româneşti, necunoscute până acum, a căror drepturi vechi sunt încălcate de rege, din moment ce sunt donate unui nobil. Numărul localităţilor districtului Berini este menţionat în document, dar nu şi cel al districtului următor, Bay sau al posesiunii Zederyes; stilul lapidar uneori nu împiedică o estimare a acestora la aproximativ 30. În preambulul documentului sunt specificate meritele militare ale comitelui, care-i asigură graţia şi bunăvoinţa regală.
Unul dintre lucrurile devenite obişnuite pentru comitele Pippo îl reprezintă călătoriile sale de-a lungul şi de-a latul regatului, mai ales între Timişoara şi Ozora - cele două reşedinţe - ca şi între acestea şi Buda; dacă mai adăugăm şi drumurile datorate campaniilor militare avem imaginea completă a deplasărilor comitelui de Timiş. Chiar şi pentru un om al epocii moderne drumurile sunt lungi; cu atât mai mult pentru un om al evului mediu. Multe dintre deplasările lui Filippo Scolari au rămas fără ecou în documentele timpului; despre altele aflăm doar indirect câtva palide consemnări. Doar o parte a acestora poate fi urmărită detaliat în cuprinsul unor documente oficiale.
În luna ianuarie 1408 Pippo se află la Buda, unde împreună cu regele pregăteşte lucrările dietei. De aici mijloaceşte împăcarea dintre banul de Mačva, Ioan Marothi şi oraşul Szeged35. În luna februarie îl găsim în comitatul Körös, unde se desfăşoară lucrările dietei anuale a regatului. După încheierea acestora, se îndreaptă spre Banat şi apoi spre Transilvania, unde vizitează cămările sării de pe Mureş şi Someşuri. 20 martie îl găseşte la Turda, iar la 1 aprilie, participă în calitatea sa de comite al cămării regale a sării, la deschiderea lucrărilor congregaţiei nobiliare a voievodatului Transilvaniei, alături de cei doi voievozi36.
Şi în acest an, 1408 Sigismund de Luxemburg trimite o nouă solie la Veneţia pentru proiectarea cooperării antiotomane, solul regal, Wilhelm de Prata, ajunge în vară în faţa senatului37 dar dorinţa regelui Ungariei de a-şi transporta trupele de la Chilia la Galipolli cu galerele veneţiene nu stârneşte deloc interesul republicii. În acelaşi timp, fără a se baza pe un ipotetic ajutor extern, Mircea cel Bătrân reuşeşte să înfrângă forţele otomane sub zidurile Silistrei38, pe malul de miazăzi al Dunării, consolidând independenţa Ţării Româneşti.
Dorind să soluţioneze conflictul bosniac, în vara lui 1408, Sigismund întreprinde acţiunea militară decisivă. Operaţiunile militare încep în luna mai şi armata regală înaintează prin munţi spre principalele puncte de rezistenţă ale regelui Ştefan Trvtko I. Prima luptă importantă se desfăşoară la Ozora şi este deosebit de sângeroasă. Deşi rezultatul bătăliei fusese indecis totuşi, Tvrtko se retrage spre Dobor; în apropierea acestei cetăţi se desfăşoară bătălia decisivă. Cetate puternică, aşezată pe râul Bosna, Dobor a fost refăcută de regii Bosniei, solicitând din plin trupele lui Sigismund. Asediul, început în mai, se prelungeşte până în iunie, dar garnizoana capitulează în cele din urmă. Printre prizonieri se află mulţi nobili şi chiar regele Stefan Tvrtko I. Sigismund îi acordă iertarea şi viaţa în schimb cei 120 de nobili sunt cusuţi în piele de bivol şi aruncaţi de pe zidurile cetăţii în apele învolburate ale Bosnei.
Participarea contingentelor bănăţene la aceste operaţiuni este o certitudine pentru tot intervalul 1405-1408, diferite fiind doar modalităţile: ca obligaţie a locuitorilor comitatelor bănăţene (inclusiv a districtelor româneşti) faţă de rege al cărui reprezentant este din zonă. Ambele situaţii au dus pe câmpurile de luptă din Bosnia o mulţime de luptători dintre care s-au remarcat în aceşti ani: Dionise, fiul lui Ciuca; Nicolae, fiul lui Toma Voievodul; Nicolae, fiul lui Ştefan, zis Garazda de Keresztur şi Ladislau, fiul lui Nicolae de Zylagh. Unii au luptat direct sub comanda lui Pippo (în banderiile acestuia) sau a altor nobili; Printre primii se numără şi contingentele aduse de către prietenul comitelui, Ştefan de Remetea39. Rolul lui Scolari, de principal sfetnic al regelui, se relevă şi în acest interval deşi izvoarele nu mărturisesc                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                tribuirea titlului de mare trezorier al regatului40, funcţie care, adăugată celei de comite al sării, concentrează în mâna lui Scolari principalele funcţii economice ale regatului. Regele organizează la Buda în luna decembrie 1408, mari serbări cu ocazia victoriei din Bosnia.
Cu acest prilej, Sigismund de Luxemburg decretează înfiinţarea ordinului dragonului41, distincţie care se acordă celor mai apropiaţi colaboratori ai regelui. Prin conferirea acestui onorant titlu sunt atraşi de partea regelui şi vechii duşmani, uniţi de acum înainte cu sprijinitorii săi într-un corp de elită fidel coroanei. Aceasta a fost rezolvarea lui Sigismund în ceea ce priveşte mişcările antidinastice dintre anii 1387-1403. De acum înainte, prin conciliere, faţă de adversari regele va fi stăpân deplin pe situaţia internă.
Printre membrii fondatori ai acestui ordin cavaleresc figurează şi Filippo Scolari, care-şi vede încă o dată răsplătită neştirbita-i credinţă. El apare între cei decoraţi pe unul dintre primele locuri, după despotul Serbiei Ştefan Lazarević, fraţii Hermann şi Friedrich Cilli, Nicolae Gara, Stibor de Stiboricz, Ioan Marothi, voievozii Transilvaniei, etc.
Cu această ocazie comitele de Timiş îşi adaugă funcţiilor deţinute una nouă; acela de ban al Severinului, pe care o va deţine şi la începutul lui 140942. Dar, din analiza situaţiei politice şi militare a vremii rezultă cu claritate faptul că Severinul aparţine lui Mircea cel Bătrân şi semnalarea lui Pippo ca ban era singulară. Ea se vrea o răsplată a serviciilor prestate regelui, mai mult decât un fapt real. Reală este însă grija lui Scolari pentru apărarea regiunilor dunărene şi cooperarea, deocamdată timidă, cu forţele Ţării Româneşti. În acelaşi timp, aceste menţiuni ca ban al Severinului indică şi gândurile regelui Sigismund faţă de zona dunăreană, inclusiv dorinţa sa de a redobândi importantul punct strategic care era cetatea lui „Severus".
Pippo rămâne la Buda în tot cursul lunii decembreie 1408, iniţiind diferite planuri de politică externă vizând statele din apusul Europei proiecte contrasemnate de Sigismund; ele au ca numitor comun încercările Curţii de la Buda de a obţine un sprijin militar eficient din partea Apusului. Ca urmare a rapidei deteriorări a situaţiei militare de la Dunăre, comitele de Timiş va pleca la Timişoara chiar în primele zile ale noului an, 1409.
Situaţia internaţională cunoaşte în acel început de an însemnate prefaceri. În interiorul statului otoman, luptele dintre pretendenţii la tronul sultanului Baiazid I au ajuns la un moment de răscruce, datorită intervenţiei împăratului Bizanţului, Manuel al II-lea Paleolog, (1391-1425); această inaugurare politică nefastă de menţinere a lui Suleiman I (1402-1411) pe tronul din Adrianopol, contribuie la supravieţuirea în Europa a statului otoman - duşmanul de moarte al Imperiului Bizantin (care a şi căzut sub stăpânire otomană în mai 1453 prin cucerirea Constantinopolului de către Mehmed al II-lea „el Fatih" - 1451-1481). Ba mai mult decât atât, lumea creştină asistă şi la un episod incredibil: găsind la Constantinopol un pretendent la tronul Ţării Româneşti, Manuel Paleologul îi pune la dispoziţie uzurpatorului trupe turco-bizantine, trimiţându-l împotriva lui Mircea cel Bătrân42. Au luptat coalizaţi greco-bizantini şi turci împotriva românilor spre a face un joc favorabil exclusiv turcilor. Domnul muntean câştigă bătălia (1409) şi cu aceasta îşi consolidează poziţia de arbitru al situaţiei politico-militare balcanice.
Spre deosebire de Mircea, care era partizanul ideii ofensivei antiotomane imediate, Sigismund, tergiversând lucrurile, îşi îndreaptă din nou privirile spre Veneţia, pe care şi-o dorea - cu puternica sa flotă - să devină un partener activ în luptele antiotomane. Oraşul lagună era solicitat să intervină cu vasele de luptă pentru a opri trecerea trupelor otomane din Asia în Europa; solii regale bat drumurile republici Veneţiene atât în februarie cât şi în toamnă.
Evenimentele militare ce se desfăşoară aproximativ în a doua jumătate a lui ianuarie şi februarie 1409, încheindu-se prin victoria despotului şi a comitelui. Dintre bănăţeni se remarcă Ştefan de Remetea Martin, fiul lui Ioan de Apacha; Andrei, fiul lui Nicolae de Orozapati; Ioan, fiul lui Ladislau de Sama, etc44.
La sfârştiul lunii februarie Filippo Scolari este din nou la Buda în anturajul regelui45 cu care discută evoluţia planurilor dunărene. Sigismund intenţionează să coboare prin Banat spre Serbia pentru a limpezi situaţia despotului sârb. Într-adevăr la mijlocul lunii mai 1409 regele este în Banat, avansând spre Dunăre, unde se întâlneşte cu despotul; Pippo era mereu în preajma suveranului, mijlocind se pare şi această întrevedere. Noua acţiune diplomatică se situează între 22 mai şi 9 iunie46, dată după care regele s-a întors în cetatea Timişorii. Zăboveşte aici aproape două săptămâni, discutând cu Pippo măsurile pentru stabilizarea situaţiei de la Dunărea Mijlocie; Mircea cel Bătrân cu respectabila-i poziţie de netârnare politică făcea inutilă orice discuţie privitoare la extinderea influenţei lui Sigismund asupra zonei Dunării de Jos.
Plecarea lui Sigismund de Luxemburg la Buda îi oferă comitelui de Timiş un oarecare răgaz de a se ocupa mai pe larg de problemele curente ale comitatelor bănăţene. În plus, la 19 iulie încep lucrările congregaţiei comitatului Zarand, al cărui comite era tot Pippo. În a cincea zi a acestor lucrări se judecă o pricină pentru răpiri de animale din posesiunea Pancota47, unul dintre numeroasele procese de acest gen rezolvate de Pippo în îndelungata sa activitate. Peste exact o lună, la 19 august au început lucrările congregaţiei nobiliare a comitatului Caraş. Mai mult ca sigur că înainte de această dată s-au desfăşurat şi lucrările congregaţiilor din Arad, Cenad şi Timiş, dar lipsesc documentele care să confirme. Adunarea congregaţiei din Caraş se desfăşurase, ca şi în alţi ani, lângă cetatea şi oraşul Şemlacul Mare. Comitele Pippo trebuise să soluţioneze alături de alte cazuri, şi împăcarea dintre Dumitru, fiul lui Dan de Duboz şi Jacob zis Chep de Gherteniş care se aflau de mai mulţi ani de duşmănie48. Timp de aproape un an de zile comitele de Timiş fusese prezent continuu în Banat, soluţionând o serie de diferendum-uri locale, inclusiv chestiuni militare; prezenţa sa se răsfrânge pozitiv şi asupra dezvoltării regiunii.
Nu ne sunt cunoscute acţiunile desfăşurate de Filippo Scolari în toamna şi iarna anului 1409, când la curtea regelui au avut loc intense tratative; putem însă presupune prezenţa sa pe lângă rege în ultimele 2-3 luni ale anului. La 5 august, Sigismund de Luxemburg se întâlnise la Buda cu electorul de Brandenburg, la 30 septembrie, semnase un tratat cu Habsburgii austrieci referitor la succesiunea pe tronul Bosniei, iar la 20 decembrie încheiase o alianţă cu cavalerii teutoni împotriva Poloniei. Cât anume din aceste hotărâri reprezintă contribuţia lui Scolari este o întrebare deocamdată fără răspuns. Doar ultimele două, şi poate mai precis ultimei hotărâri regale li se poate alătura prezenţa comitelui de Timiş.
La Dunăre şi în peninsula Balcanică situaţia era în general favorabilă domnului Ţării Româneşti. La sfârşitul lui 1409 soseşte la curtea din Târgovişte Musa, fiul lui Baiazid şi al Oliverei, sora lui Ştefan Lazarević, spre a-i obţine sprijinul pentru răsturnarea fratelui său, Suleiman I. În luna februarie 1410 trupele muntene, sârbeşti - ale despotului Lazarević şi cele ale feudalilor turci rumeiloţi - încep operaţiunile militare în partea europeană a Imperiului Otoman, reuşind să se apropie de Adrianopol. După o serie de victorii în Balcani, Musa se proclamă sultan, dar domneşte puţină vreme întrucât în vară este înfrânt de Suleiman. Se retrage spre Dunăre, de unde revine în Balcani la sfârşitul acestui an şi reuşeşte să recâştige tronul în 1411, după aproape un an de lupte. Este demn de remarcat prezenţa trupelor muntene, care ating acum ţărmurile Mării Marmara, reuşind să-şi impună pretendentul; prin aceasta, Mircea reuşeşte să obţină scăderea presiunii otomane pe Dunăre şi să ferească ţara de incursiunile achingiilor.
Confruntarea cu noi şi complicate probleme politice în centrul Europei, în anul 1410 Sigismund de Luxemburg nu va întreprinde nici o acţiune politico-militară la Dunăre; pierde astfel unul dintre cele mai nimerite prilejuri de a degaja hotarele sudice ale regatului sau de primejdia otomană.
În luna februarie, a aceluiaşi an de la finele deceniului I, în concordanţă cu prevederile acordului cu teutonii, declară război Poloniei dar operaţiunile militare se desfăşoară abia în toamnă, după înfrângerea aliaţilor săi la Tannenberg (25 iulie). Victoria polonezilor din vară ca şi eşecurile sale din toamnă îl lămuresc pe Sigismund asupra realului raport de forţe pe continent, deşi el mai zăboveşte în Slovacia, neglijând în continuare linia dunăreană. Alături de el se află şi comitele de Timiş. Într-un document din 11 mai 1410, îl aflăm pe comitele Pippo ca participant la o judecată a consiliului regal49.
Prezenţa lui Filippo alături de marii demnitari ai regatului şi angrenarea sa la rezolvarea unor probleme politice, economice şi militare delicate sunt mărturie decisivă a rolului de prim ordin pe care-l joacă Filippo Scolari la curtea regală în acel deceniu de debut al secolului al XV-lea.
Prezenţa îndelungată la Buda, intervenţia activă în treburile cele mai stringente ale regatului sunt relevate şi de câteva documente ale acestui timp. Printre cele mai de seamă şi cu adânci semnificaţii participări la strângerea raporturilor sale cu românii se situează şi acel „relatio Piponis" de Ozora comitis Temesionsis" pe confirmarea diplomei de înnobilare a Huniazilor emisă de Sigismund la 10 februarie 141050, şi se continuă prin seria celor zece documente emise între 11 februarie - 29 martie 1410, care-l au ca mijlocitor pe acela - şi Pippo51. Din păcate, acestea sunt doar palide fragmente ajunse până la noi din ceea ce a fost în realitate activitatea comitelui de Timiş, atât pe lângă rege cât şi în comitatele aflate sub directa-i juridiscţie.
Evenimentele politice şi militare care se vor desfăşura în viitorii ani îl vor îndepărta temporar pe Scolari de zonele în care a acţionat până acum şi-l vor face cunoscut întregii Europe ca o figură de prim plan, un viteaz conducător de oşti, dar şi un abil diplomat la curţi papale şi princiare. La sfârşitul acestor acţiuni, Scolari va reveni din nou în ţinuturile dunărene, aureolat de succesele dobândite.

NOTE
1 Fac excepţie istoricii J. C. Schwicker, Geschichte des Temeser Banats, Becicherecul Mare, 1861, p. 76 şi Johann Cristian Engel, Geschichte des Ungrischen Reichs und seine Nebenländer, vol. II, Viena, 1813, care îl amintesc drept comite de Timiş doar între anii 1407-1424. Lor li se adaugă câţiva cercetătorii locali, mai puţin informaţi asupra bibliografiei de bază.
2 Jacopo Bracciolini, op. cit., p. 173; Domenico Mellini, op. cit., p. 32.
3 Stanoje Stanojevic, op. cit., p. 9, stabileşte primele contacte ale lui Pippo cu Stefan Lazarević, în anul 1403, deşi alianţa încă nu s-a încheiat; abia în 1404 cei doi vor putea să lupte împreună.
4 Wenczel Gustav, Okmanytar, p. 22, document din 27 mai 1407 în care regele confirmă numeroasele demersuri ale lui Pippo Spano pentru realizarea şi păstrarea alianţei dintre Ungaria şi Serbia.
5 Eudoxiu Hurmuzachi, Documente privitoare la istoria Românilor, vol. I, partea a II-a, Bucureşti, 1891, p. 430-432, un document din 16 aprilie 1404.
6 La 22 noiembreie 1403 titular era Ioan Gara, cf. Pesty-op. cit., p. 332-333, iar la 17 iunie 1404 comiţi erau Filip Koroghy şi Ioan Alsan, cf. Pesty, Krasso, III, p. 246-247; la 25 august 1404 cei doi mai erau încă în funcţie, cf. Documente privind istoria României. Introducere, vol. II, Bucureşti, 1956, planşa 6. La această dată, Pippo era tocmai în Slovacia, la Trnovo, cf. Malyusz Elemér, op. cit., II/1, p. 400, doc. nr. 3371 „relacio Piponis de Ozora"; îşi însoţeşte suveranul în campania împotriva marcgrafului morav.
7 Jacopo Braccilini, op. cit., p. 170; Domenico Mellini, op. cit., p. 26
8 Jacopo Bracciolini, op. cit., p. 173; Domenico Mellini, op. cit., p. 33
9 Wenczel Gusztav, Ozorai, p. 37-38; regele şi Pippo se aflau în Moravia lângă localitatea Podyvydin, iar comiţi de Timiş erau tot cei doi amintiţi mai înainte. În directă legătură cu posibilitatea numirii sale în această funcţie, acelaşi Malyusz, op. cit., p. 317, doc. 2715, citează un document emis la 5 noiembrie 1403 prin „relacio Pippo comitis Themesiensis" în timp ce în alte documente, cu nr. 2716 şi 2722 la p. 317 şi p. 318, emise în aceeaşi dată şi tot prin „relatio Piponis de Ozora" nu amintesc nimic de un posibil „Comitis Themesiensis". Din simplă analiză a celor 3 documente citate reies cu claritate deosebirile; documentul din 5 noiembrie cu nr. 2715 nu respectă titulatura consacrată cu care Pippo semna acest tip de acte „relacio Piponis de Ozora" ci de o altă denumire „Pypo"; analiza actelor de până acum ca şi cea ulterioară arată că numele Pypo nu apare în cuprinsul acestui tip de document. Elementul principal îl constituie atestarea certă, la datele respective, a altor comiţi de Timiş, fapt care impune concluzia logică: avem de-a face cu o transcripţie greşită a editorului sau traducătorului documentului din 5 noiembrie 1403.
10 Pesty, op. cit., p. 339, unde aceasta aduce la îndeplinire prevederile decretului regal din 26 august (p. 337-342), referitor la posesiunile Ancăi, fiica lui Neagul de Recaş.
11 „fidelis noster di                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                , vol. I, Bucureşti, 1956, p. 452-454, unde la p. 460-461, este dată calcularea datei după calendarul roman, conform căruia calendele se socotesc după următorul calcul: 31+2-4=? avem astfel data de 29 decembrie 1404 şi nu vreo zi din ianuarie 1405.
12 Antonio Bonfini, Rerum Hungaricarum decades quatuor cum dimidia, Basel, 1568, p. 433 şi Nebojzsai Bogma Istvan, Magyarország nemes Családai, vol. IV, p. 236 (manuscris în 6 volume la Muzeul Banatului Timişoara) indică 20 lupte; Domenico Mellini, op. cit., p. 64 şi Aliprando Caprioli, Ritratti di cento capitani illustri colli loro fatti in guerra..., Roma, 1596 susţin că au fost 23 lupte; Banfi Floris, Filippo Scolari és Hunyadi János, Pécs, 1930, p. 9 urcă cifra până la 24. Wenczel Gusztav, Ozorai, p. 20 discută părerile cunoscute lui şi enumeră câţiva autori fără a le nominaliza operele; cifrele date de el sunt între 18-23 lupte.
13 Werböczi Istvan, Corpus Juris Hungaris, tom I, Buda, 1822, p. 171-177.
14 Malyusz Elemér, op. cit.,, II/1, p. 458, doc. nr. 3810, p. 464 doc. nr. 3856 şi p. 485 doc. nr. 3982 pentru datele de 10 aprilie, 6 mai şi 19 iunie când Pippo este la Buda; este exact perioada pregătirii, desfăşurării şi încheierii lucrărilor dietei regale.
15 Idem, p. 496, doc. nr. 4771, dată la care Pippo este deja comite de Timiş, Caraş, Cenad, Arad şi Cuvin; este prima atestare în aceste 5 funcţii de comite.
16 Pesty, Krasso, III, p. 249-250; lucrările încep pe 22 şi continuă şi pe 29 iulie, când este emis documentul.
17 Pesty, op. cit., p. 357: „feria secunda videlicet in festo Beati Bartholomei apostoli"; lucrările durează mai mult de o săptămână cf. Malyusz Elemér, op. cit., II/1, p. 503, doc. nr. 4124, emis lângă Timişoara la 30 august; tot aici, unul emis la 4 septembrie, p. 506.
18 Zichy Cs. oklt., vol. V, Budapesta, 1884, p. 412-413; publică primul document emis de Pippo la Arad.
19 Malyusz Elemér, op. cit., II/1, p. 516, doc. nr. 4210.
20 Pesty, op.cit., p. 360, document din 13 iulie 1405.
21 Stefan Pascu, Răscoalele ţărăneşti în Transilvania I, Epoca voievodatului, Cluj, 1947, p. 19-20.
22 Monumenta Hungariae Historica, Diplomataria, vol. XXVIII, Budapesta 1898, p. 213-215.
23 Wenczel Gusztav, Okmanytar, p. 12-15.
24 Idem, p. 19.
25 Ibidem, doc. nr. 12.
26 Idem, p. 25-27 amintita „Babbonch" este în realitate cetatea Babonc din Bosnia.
27 P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, Bucureşti, 1944, p. 305-306.
28 Wenczel Gusztav, Okmanytar, p. 24.
29 Borovszky Samu, Csanád vármegye története, vol. I, Budapesta, 1896, p. 383.
30 Wenczel Gustav, Ozorai, p. 84; prezenţa lui Pippo la Budapesta atestată de Malyusz Elemér, op. cit., II/2, doc. nr. 5335, 5384, 5528 şi 5529.
31 Wenczel Gusztav, Okmánytár, p. 19-24; la 24 mai 1407 este pentru prima dată atestat în funcţie; la fel apare şi în 01.XII.1407, p. 25 şi 5.I.1408, p. 29-30. Detalii la cap. VIII.
32 Idem, p. 19-24, şi 24-25 pentru zilele de 2 iunie şi 8 iulie.
33 Aprecierile sunt cuprinse în documentul citat din 2 iunie 1407.
34 Idem, p. 25-27.
35 Varga Ferenc, Szeged város története, vol. I, Szeged, 1877, p. 206-208, indică doar anul pentru această „relacio Piponis de Ozora Comity Themesiensis" în timp ce Reizner János, Szeged története, vol. IV, Szeged, 1900, p. 16-18 dă corect data: 9 ianuarie 1408.
36 Barabás Samu, A római szent birodalom gr. széki Teleki család oklevéltára, vol. I, Budapesta, 1895, p. 331-332 şi 335-337. Juhász Kálmán, Hajdani monostorok a Csanádi Egyházmegyében, Budapesta, 1926, p. 41, arată însă că Pippo era şi „guvernator", adică îndrumător sau tutore al abatiei.
37 Gustav Beckmann, Der Kampf Sigmunds gegen die werdende Weltmacht der Osmanen 1392-1437. Eine historische Grundlegung, Gotha, 1902, p. 12.
38 Anca Ghiaţă, Condiţiile instaurării dominaţiei otomane în Dobrogea în Studii istorice sud-est europene, vol. I, Bucureşti, 1974, p. 74.
39 Pesty, op. cit., p. 393-394; o scrisoare regală din 16 august în care Pippo este desemnat drept omul capabil să ofere toate detaliile despre campania în curs de desfăşurare.
40 Malyusz Elemér, op. cit., II/2, p. 179, doc. nr. 6389 din 30.X.1407.
41 Fejer Georg, Codex diplomaticum Hungariae ecclesiasticus ac civilis, vol. X, tom V, Buda, 1844, p. 682-684 reproduce actul de înfiinţare. Despre acest ordin vezi şi Boehm, De ordine Draconis instituto a Sigismundo Imperatore, Leipzig, 1764; Baranyai Béla, Zsigmond király úgynevezett Sárkány rendje, Budapesta, 1926. Descrierea heraldică a celor două clase a acestui ordin la Bárczay Oszkár, A Heraldika kézikönyve, Budapesta, 1887, p. 336-340.
42 Fejer Georg, op. cit., X/V, p. 684, Wenczel Gusztav, Okmánytár, p. 220 şi 223-225 pt. 29 decembrie 1408 şi 2 ianuarie 1409. 
43 Barbu T. Câmpina, op. cit., p. 335; Istoria României, II, p. 379.
44 Idem, p. 226 şi 227; Fejer Georg, op. cit., X/V, p. 841-842.
45 Fejerpataki László, Magyar Czimeres Emlékek, vol. I, Budapesta, 1901, p. 32.
46 Rátk K. op. cit., p. 111/108.
47 Pesty, op. cit., p. 419-420.
48 Eudoxiu Hurmuzaki, op. cit., I/2, p. 465-466.
49 Wenczel Gusztav, Okmanytár, p. 228.
50 Malyusz Elemér, op. cit., II/2, p. 321, doc. nr. 7336, vezi şi cap. VIII.
51 Barabas Samu, Teleki cs. oklt., p. 355.

CAPITOLUL AL IV-LEA
CAMPANIILE ITALIENE

Până în anul 1409 Filippo Scolari se ocupase îndeosebi de problematica multiplă a funcţiilor sale şi reuşise să obţină succese remarcabile în zona Dunării. După anul 1410, activitatea sa se extinde spre centrul Europei; Pippo devenise, în aceşti ani, un diplomat de talie europeană şi în acelaşi timp comandantul armatelor expediţionare regale. Şirul de succese îl vor face cunoscut Italiei, Germaniei, Elveţiei, Austriei, Boemiei şi Poloniei ca un personaj politic şi militar de prim ordin. Acesta a fost momentul „exploziei", care i-a conferit o dimensiune europeană.
Cu începe din anul 1410, Europa apuseană cunoaşte schimbări importante. Prima dintre ele, determinată de moartea împăratului romano-german Ruprecht von der Pfalz (1400-1410) la 18 mai, eveniment care marchează începerea luptei pentru putere între diverşii pretendenţi. În competiţia pentru tronul împărătesc intră şi regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg. Acesta se detaşează cu rapiditate de restul concurenţilor, reuşind să fie ales rege roman la 20 septembrie 1410, fapt recunoscut de către dieta imperiului la 21 iulie 1411; încoronarea ca împărat urma să fie făcută la Roma. În perioada scursă de la alegere până la confirmare, activitatea politică a lui Sigismund a fost deosebit de intensă.
Pe plan ecleziastic situaţia în Europa centrală şi apuseană nu se arăta mai bună în comparaţie cu starea politică de pe continent. La începutul lunii mai, anul 1410, încetase din viaţă papa (în fapt antipapa) Alexandru al V-lea, înscăunat la Pisa, eveniment după care, tot la Pisa era declarat papă Ioan al XXIII-lea (1410-1415). În tot acest timp la Avignon, Benedict al XII-lea (1394-1423) şi la Roma, Grigore al XII-lea (1406-1415) îşi ocupaseră scaunele papale anatemizându-se reciproc. Sigismund de Luxemburg, care avea nevoie şi de acordul divin în recunoaşterea sa ca împărat îşi orientase atenţia spre bunăvoinţa lui Ioan al XXIII-lea, papa ce avea la rândul său nevoia unui protector politic puternic. Această reciprocă întrajutorare împărat-papă fusese precedată de o serie de tatonări diplomatice indirecte. Personajul desemnat de către suveran să îi expună papei orientările politice viitoare ale pretendentului la tronul imperial creştin nu fusese altul decât Filippo Scolari.
Misiunea era deosebit de dificilă întrucât trebuia să apropie două poziţii considerate ca ireconciliabile: cea papală şi cea imperială, cunoscută fiind îndelungata rivalitate dintre puterea ecclesiastică şi cea laică. În acest păienjeniş de interese, Scolari trebuia să găsească modalitatea optimă de a supune papalităţii pretenţiile şi intenţiile lui Sigismund de Luxemburg; în plus trebuie să obţină şi acordul papei la aceste proiecte de viitor. Principalele puncte ale misiunii sale se referă la recunoaşterea alegerii lui Sigismund ca rege roman; plecarea sa la scaunul Sfântului Părinte pentru încoronarea ca împărat; sprijinul papei la aplanarea diferendelor dintre Ungaria şi Veneţia referitoare la posesiunile dalmatine; proiectul de uniune religioasă între catolicism şi ortodoxism; proclamarea cruciadei antiotomane de către papalitate, precum şi recunoaşterea de către suveranul pontif a schimbărilor făcute de regele Sigismund în ierarhia eclesiastică a regatului1.
Plecarea lui Filippo Scolari spre Bologna, reşedinţa noului papă, avusese loc la începutul lunii iunie 1410; era însoţit de o numeroasă suită, estimată la 250-300 călăreţi, gardă alcătuită din nobili, familiari şi oşteni. În jurul datei de 20 iunie Pippo ajunge la curtea papală2 dar trebuie să aştepte câteva săptămâni până să fie primit în audienţă. În legătură cu destinatarul iniţial al acestei solii există la un moment dat3 un semn de întrebare: a fost Alexandru al V-lea sau Ioan al XXIII-lea? Evaluarea critică a izvoarelor duce la concluzia că Ioan al XXIII-lea era destinatarul soliei.
Filippo Scolari ajunge la Ferrara p