Nichita Stănescu Balada motanului Motan m-as fi dorit sa fiu cu coada-n sus, cu blana-n dungi, cu gheare si mustete lungi, c-un ochi verzui si-un ochi caprui. La ora cind tiris-grapis zapada noptii se aduna eu, cocotat pe-acoperis, sa urlu a pustiu la luna. Si-atuncea, sapte gospodine sa dea cu bolovani in mine si sa ma-njure surd, de Domnul, ca le-am stricat, urlind, tot somnul. De sus, din virful saptaminii, sa le rinjesc urlat, scirbos: iubesc doar locul nu stapinii, precum fac ciinii pentr-un os. Si iarasi sapte gospodine sa dea cu bolovani in mine, iar eu sa urlu, urlu-ntruna atit cit n-o apune luna. Motan m-as fi dorit sa fiu cu coada-n sus, cu blana-n dungi, cu gheare si mustete lungi c-un ochi verzui si-un ochi caprui. Cind zorii ziua o deznoada sa ma tot duc, sa ma tot duc si tinicheaua prinsa-n coada s-o zdranganesc pe strazi, nauc. Jegos si obosit, apoi, cu matele in liturghie, sa ma adun, sa ma-ncovoi prin albiturile-n fringhie. Ca-n fata unui sobolan spinarea sa mi-o fac colan sa scuip, sa scuip si-n urma iar hai-hui sa plec pe strazi, hoinar. Pisicile de prin vecini sa le gonesc pe la pricini, sa-mi fete fiecare-un pui c-un ochi verzui si-un ochi caprui. Iar cind o fi uitat sa mor la circiuma din mahala sorbita-n calea pumnilor posirca acra viu sa stea. "Hei... viata, viata... iesi din cort hai, pune-mi-te iar pe dant... te uita... zace colo-n sant motanul mort, motanul mort..." 11 August 1955 Nichita Stănescu Anica Sughita: Cineva gindea la ea. Cam peste-o luna-i dusa la vedere ...Odaia zace in tacere, perdeaua are ciucuri, creturi, pe masa - cinci dulceturi. Cind se-ntoarce de la el, spirc, pe ea, un porumbel. Petitoarele ii spun ca-i semn bun. Octombrie 1954 Nichita Stănescu La poarta Vaselica din Socoli Sufera de sapte boli; una-n suflet, trei in ea; si-alte trei la bidinea, c-a facut amor pe bani cu lichele si golani. Blestemat s-ai fie patul, c-a bolnavit tot satul. Mi-a zis Leana lu' Matei c-a vazut-o-n calea ei ieri, si ca era batuta -- ochii-n lapte de cucuta, sinii revarsati pe pintec de rusine, lung si trist -- c-a avut-o insusi Crist. Ianuarie 1955 Nichita Stănescu Bocet Nu mai dasi pe la icoane, d-aia te-ai pierdut, Ioane... Singur ti-ai facut dreptate cu cutitul pe la spate, de-ai belit la drumul mare, cum trecea, pe fiescare... Nu-ti stersesesi din faptura casul inca de la gura Hamesit cum fusi de foame te-ai crezut haiduc, Ioane. Curvele de tot ce sunt te-au fost leganat in cint; Tot te-au incalzit cu dor si dulceata vorbelor... Si te-ai potrivit la soapta, minte cruda si necoapta, calea-n codru de-o luasi plin de visuri si de casi Dara iarna n-o stiui, nici ce-abate vintul sui... ...Treispe lupi te-au incoltit, foamea de si-au izbavit si te-su incalzit cu dintii carnea ta si ochii mintii, de te duci cu pasi desculti leganat in treispe burti 9-10 Ianuarie 1955 Nu mai palpaie nici o pasare, nici o stea Cerul a obosit deasupra ta Hai, Nichita, stringe-ti pleoapa de pleoapa, strange-le Amurgul curge pe langa ochii tai uimiti de parca-ar vrea sa va priviti unul altuia, sangele Cântec de dor Ma culcasem linga glasul tau. Era tare bine acolo si sinii tai calzi imi pastrau timplele. Nici nu-mi mai amintesc ce cintai. Poate ceva despre crengile si apele care ti-au cutreierat noptile. Sau poate copilaria ta care a murit undeva, sub cuvinte. Nici nu-mi mai amintesc ce cintai. Ma jucam cu palmile in zulufii tai. Erau tare indaratnici si tu nu ma mai bagai de seama. Nici nu-mi mai amintesc de ce plingeai. Poate doar asa, de tristetea amurgurilor. Ori poate de drag si de blindete. Nu-mi mai amintesc de ce plingeai. Ma culcasem linga glasul tau si te iubeam. Nichita Stănescu Primăvara Primejdii dulci alcatuind sub gene, mi te ivesti istovitor de dulce cu sinii bulbucati zvicnind sa culce pe ei sarutul lutului, alene. Te stingi incet din mine, iara sub piept loveste-n caldarim o minge si ziua pe trotuare se prelinge, lasind in urma-i iz de primavara. Alaturi de mocirlele uscate ies pomii toti cu trunchiurile-n floare Hei... zi cu soare-n zare, spune-mi oare cam cite fete-s astazi deflorate? Un orizont pierdut, cu buze rosii saruta-n crestet noaptea pe hotare Cocoarele revin din departare si mor in primavara ofticosii... Februarie 1955 Toata frunza-mi zice lotru c-am furat un ram din codru... Cimpu-i nins si tot mi-as duce dorurile-n el, nauce, dara noptile-nstelate i le tine lui pe toate. Tot as sta si tot mi-i modru. Inserarea-mi zice lotru, seara confundata-n moina, c-am furat din ea o doina ce-am cintat-o in nestire... Numai mindra-mi zice mire... ...dar la capul dragei mele, plop is urca frunza-n stele vintul de-l ingina-n ramuri, plopul alb cu noaptea-n ramuri. Ianuarie 1956 Inapoi. Nichita Stănescu Edict Pot sa fiu uitat, pentru ca nu tin la brate, pot sa-mi lipseasca. Pot fi parasit, pentru ca nu-mi iubesc picioarele, pot merge si cu aerul. Pot fi lasat singur, pentru ca sangele meu se varsa in mare oricum. E loc. Toate coastele s-au ridicat ca niste bariere. E lumina destula. Privirile mele nu vad decat o singura masca. Dar ea nu exista inca, asa ca e loc, e loc, este. Cu mana stanga ti-am intors spre mine chipul, sub cortul adormitilor gutui si de-as putea sa-mi rup din ochii tai privirea, vazduhul serii mi-ar parea caprui. Mi s-ar parea ca deslusesc, prin crenge, zvelti vanatori, in arcuitii lei din goana calului, cum isi subtie arcul. 0, tinde-ti mana stanga catre ei si stinge tu conturul lor de lemn subtire pe care ramurile I-au aprins, suind sub luna-n seve caii repezi ce-au ratacit cu timpul, pe intins. Eu te privesc in ochi si-n jur sa sterg copacii In ochii tai cu luna ma rasfrang ... si ai putea, uitand, sa ne strivesti in gene dar chipul ti-l intorn, pe bratul stang. Tacerea se izbeste de trunchiuri, se-ncrucise, se face departare, se face nisip. Mi-am intors catre soare unicul chip, umerii meu smulg din goana frunzise. Campul taindu-l, pe doua potcoave calul meu salta din lut, fumegind. Ave, ma-ntorc catre tine, eu. Ave! Soarele a izbucnit peste lume strigind. Tobe de piatra bat, soarele creste, taria cu acvile din fata lui se prabuseste in trepte de aer, sticleste. Tacerea se face vint albastrui, pintenul umbrei mi-l creste in coastele cimpului. Soarele rupe orizontul in doua. Taria isi naruie sfirsetele-i carcere. Sulite-albastre, fara intoarcere, privirile mi le-azvirl, pe-amindoua, sa-l intimpine fericite si grave. Calul meu salta pe doua potcoave. Ave, maree-a luminilor, ave! Soarele salta din lucruri, strigind clatina muchiile surde si grave. Sufletul meu il intimpina, ave! Calul meu salta pe doua potcoave. Coama mea blonda arde in vint. Înapoi. Leoaica tinara, iubirea mi-ai sarit in fata. Ma pindise-n incordare mai demult. Coltii albi mi i-a infipt in fata, m-a muscat leoaica, azi, de fata. Si deodata-n jurul meu, natura se facu un cerc, de-a-dura, cind mai larg, cind mai aproape, ca o stringere de ape. Si privirea-n sus tisni, curcubeu taiat in doua, si auzul o-ntilni tocmai linga ciorcarlii. Mi-am dus mina la sprinceana, la timpla si la barbie, dar mina nu le mai stie. Si aluneca-n nestire pe-un desert in stralucire, peste care trece-alene o leoaica aramie cu miscarile viclene, inca-o vreme, si-nca-o vreme... Inapoi. Nichita Stănescu Îmbrătisarea Cand ne-am zarit, aerul dintre noi si-a aruncat dintr-o data imaginea copacilor, indiferenti si goi, pe care-o lasa sal strabata. Oh, ne-am zvarlit, strigandu-ne pe nume, unul spre celalalt, si-atat de iute, ca timpul se turti-ntre piepturile noastre, si ora, lovita, se sparse-n minute. As fi vrut sa te pastrez in brate asa cum tin trupul copilariei, intrecut, cu mortile-i nerepetate. Si sa te-mbratisez cu coastele-as fi vrut. Nichita Stănescu Ce bine că esti E o intimplare a fiintei mele si atunci fericirea dinlauntrul meu e mai puternica decit mine, decit oasele mele, pe care mi le scrisnesti intr-o imbratisare mereu dureroasa, minunata mereu. Sa stam de vorba, sa vorbim, sa spunem cuvinte lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart fluviul rece in delta fierbinte, ziua de noapte, bazaltul de bazalt. Du-ma, fericire, in sus, si izbeste-mi timpla de stele, pina cind lumea mea prelunga si in nesfirsire se face coloana sau altceva mult mai inalt si mult mai curind. Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt! Doua cintece diferite, lovindu-se amestecindu-se, doua culori ce nu s-au vazut niciodata, una foarte de jos, intoarsa spre pamint, una foarte de sus, aproape rupta in infrigurata, neasemuita lupta a minunii ca esti, a-ntimplarii ca sunt. Ploua infernal, si noi ne iubeam prin mansarde. Prin cerul ferestrei, oval, norii curgeau in luna lui Marte. Peretii odaii erau nelinistiti, sub desene in creta. Sufletele noastre dansau nevazute-ntr-o lume concreta. O sa te ploua pe aripi, spuneai, ploua cu globuri pe glob si prin vreme. Nu-i nimic, iti spuneam, Lorelei, mie-mi ploua zborul, cu pene. Si ma-naltam. Si nu mai stiam unde-mi lasasem in lume odaia. Tu ma strigai din urma: raspunde-mi, raspunde-mi, cine-s mai frumosi: oamenii?... ploaia?... Ploua infernal, ploaie de tot nebuneasca, si noi ne iubeam prin mansarde. N-as mai fi vrut sa se sfirseasca niciodata-acea luna-a lui Marte. Nichita Stănescu Viata mea se iluminează Parul tau e mai decolorat de soare, regina mea de negru si de sare. Tarmul s-a rupt de mare si te-a urmat ca o umbra, ca un sarpe dezarmat. Trec fantome-ale verii in declin, corabiile sufletului meu marin. Si viata mea se ilumineaza, sub ochiul tau verde la amiaza, cenusiu ca pamantul la amurg. Oho, alerg si salt si curg. Mai lasa-ma un minut. Mai lasa-ma o secunda. Mai lasa-ma o frunza, un fir de nisip. Mai lasa-ma o briza, o unda. Mai lasa-ma un anotimp, un an, un timp. Nichita Stănescu Poveste sentimentală Pe urma ne vedeam din ce in ce mai des. Eu stateam la o margine-a orei, tu - la cealalta, ca doua toarte de amfora. Numai cuvintele zburau intre noi, inainte si inapoi. Virtejul lor putea fi aproape zarit, si deodata, imi lasam un genunchi, iar cotul mi-infigeam in pamint, numai ca sa privesc iarba-nclinata de caderea vreunui cuvint, ca pe sub laba unui leu alergind. Cuvintele se roteau, se roteau intre noi, inainte si inapoi, si cu cit te iubeam mai mult, cu atit repetau, intr-un virtej aproape vazut, structura materiei, de la-nceput. Nichita Stănescu Emotie de toamnă A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva, cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta. Ma tem ca n-am sa te mai vad, uneori, ca or sa-mi creasca aripi ascutite pana la nori, ca ai sa te ascunzi intr-un ochi strain, si el o sa se-nchida cu o frunza de pelin. Si-atunci ma apropii de pietre si tac, iau cuvintele si le-nec in mare. Suier luna si o rasar si o prefac intr-o dragoste mare. Nichita Stănescu Dreptul la timp Tu ai un fel de paradis al tau in care nu se spun cuvinte. Uneori se misca dintr-un brat si cateva frunze iti cad inainte. Cu ovalul fetei se sta inclinat spre o lumina venind dintr-o parte cu mult galben in ea si multa lene, cu trambuline pentru saritorii in moarte. Tu ai un fel al tau senin De-a ridica orasele ca norii, si de-a muta secundele mereu pe marginea de Sud a orei, cand aerul devine mov si rece si harta serii fara margini, si-abia mai pot ramane-n viata mai respirand, cu ochii lungi, imagini. Nichita Stănescu Basorelief cu eroi Soldatii cei tineri s-au asezat in vitrina, chiar asa cum au fost gasiti, impuscati in frunte, ca sa fie vazuti s-au asezat in vitrina, respectindu-si intocmai miscarea lor ultima, profilul, bratul, genunchiul, miscarea lor ultima, cind au fost impuscati pe neasteptate in frunte sau intre omoplati cu o flacara mai subtire decit un deget de copil care arata luna. In urma lor a ramas goala baraca, mirosind a obiele, a tigari strivite, a fereastra inchisa. Valizele de lemn care umplu baraca mai clantane inca din fierul minerelor, asa cum clantane luna din fierul minerelor acum, cu putin inainte de-a fi deschisa, ca sa se caute-n ea scrisorile vechi si fotografiile vechi ale timpului. Soldatii cei tineri stau dati cu ceara pe fete si pe miini, ca sa luceasca dati cu ceara ca sa luceasca, dati cu ceara, si asezati intocmai asa cum erau in secunda cind viata s-a rupt si moartea a-nghitit secunda. Stau asa nemiscati, ne-ncetind sa luceasca, si noi ne uitam la ei cum am privi luna rasarind chiar din mijlocul pietii. Pentru noi, care sintem acum de-o virsta cu ei, desi stau de ani lungi in vitrina, pentru noi, care i-am ajuns din urma si trecem de ei, si inima batind avem, si memorie, o proaspata, din cale-afara de proaspata memorie, soldatii cei tineri s-au asezat in vitrina si se imita pe ei insisi intr-una, ca si cum ar fi vii. Nichita Stănescu Frunzisuri Se-apropie aniversarea frunzelor lovite de ploaie. Amintirea intamplarilor mele vine din viitor, nu din trecut. Deci spun: se vor darama mari fringhii de ploaie prin aerul umed care ne-a-nfasurat inserarile. Inima, inima, planeta misterioasa, suflete, suflete, aer prin care se-apropie imaginile tale tandre, putin fluturate de respiratia mea. Se-apropie aniversarea frunzelor lovite de ploaie, aniversarea pietrelor de caldaram in care potcoava lunii va izbi, cand voi trece ridicat in sa aniversarea bicicletelor rezemate de zid, aniversarea numerelor de licean purtate la maneca, aniversarea tuturor vorbelor care tin in dintii literelor dorintele, dragostea... Inima, inima, planeta misterioasa pe care mi-ar fi placut sa traiesc si sa mor. Nichita Stănescu Către Galateea Iti stiu toate timpurile, toate miscarile, toate parfumurile si umbra ta, si tacerile tale, si sanul tau ce cutremur au si ce culoare anume, si mersul tau, si melancolia ta, si sprancenele tale, si bluza ta, si inelul tau, si secunda si nu mai am rabdare si genunchiul mi-l pun in pietre si ma rog de tine, naste-ma. Stiu tot ce e mai departe de tine, atat de departe, incat nu mai exista aproape - dupa-amiaza, dupa-orizontul, dincolo-de-marea... si tot ce e dincolo de ele, si atat de departe, incat nu mai are nici nume. De aceea-mi indoi genunchiul si-l pun pe genunchiul pietrelor, care-l ingana. Si ma rog de tine, naste-ma. Stiu tot ceea ce tu nu stii niciodata, din tine. Bataia inimii care urmeaza bataii ce-o auzi, sfarsitul cuvantului a carui prima silaba tocmai o spui copacii - umbre de lemn ale vinelor tale, raurile - miscatoare umbre ale sangelui tau, si pietrele, pietrele - umbre de piatra ale genunchiului meu, pe carc mi-I plec in fata ta si ma rog de tine, naste-ma. Naste-ma. Nichita Stănescu Somnul cu fierăstraie-n el Somnul cu fierastraie-n el taie capetele cailor si caii alearga nechezind cu sange, ca niste mese rosii, fugite pe strazi, de la cina cea de taina. Si caii alearga, in aburii rosii clatinand umbre. In sai, fantome. Frunze se lipesc de gaturile lor sau se prabusesc de-a dreptul in ele, cum se prabuseste umbra copacului in fantani. Aduceti galeti, aduceti cani mari de sticla, aduceti cani si pahare. Aduceti castile vechi ramase din razboi, aduceti-i pe toti carora le lipseste un ochi, sau in loc de brat au un loc liber, care poate fi umplut. Peste tot sange de cal decapitat curge in voie, si eu cel care-am vazut primul acestea va vestesc ca am baut din el ... Nichita Stănescu Tinerii Se saruta, ah, se saruta, se saruta tinerii pe strazi, in bistrouri, pe parapete, se saruta intruna ca si cum ei insisi n-ar fi decit niste terminatii ale sarutului. Se saruta, ah, se saruta printre masinile-n goana, in statiile de metrou, in cinematografe, in autobuze, se saruta cu disperare, cu violenta, ca si cum la capatul sarutului, la sfirsitul sarutului, dupa sarut n-ar urma decit batrinetea proscrisa si moartea. Se saruta, ah, se saruta tinerii subtiri si indragostiti, Atit de subtiri, ca si cum ar ignora existenta piinii pe lume. Atit de indragostiti, ca si cum, ca si cum ar ignora existenta insasi a lumii. Se saruta, ah, se saruta ca si cum ar fi in intuneric, in intunericul cel mai sigur, ca si cum nu i-ar vedea nimeni,ca si cum soarele ar urma sa rasara luminos abia dupa ce gurile rupte de sarut si-nsingerate n-ar mai fi in stare sa se sarute decit cu dintii. Nichita Stănescu Orologiu cu statui Pietrele deschid un ochi de piatra, oasele deschid un ochi de os. Cite-un bot au ciinii-n loc de ochi, si latra din trei boturi, generos. E un schimb de ochi mereu in aer. Ochiul de pisica trece-n frunze. Frunzele fosnesc cu dulce vaier in orbitele pisicilor lehuze. Eu ramin cu pleoapele deschise, aburite. Ochiul meu sticleste-n turnul primariei, si, deodata, simt cum prin orbite cu un prunc in brate-apar statuile Mariei. Nichita Stănescu Coagula tristetea deodată... Coagula tristetea deodata, ca-n valuri , trupul de margean, si trupuri de-necati zvarlea din matca privirea cand mi-o prelungeam. S-a dus si ora de azi. La radio s-a dat ora exacta : "Cling, clang" sau "Ping, pong" Toti isi privesc ceasurile numai murdarul de mine ca si cum nimica nu ar fi, ma gandeam , sau poate chiar strigam: "-Hai sa ne strangem in brate, hai, hai sa ne strangem in brate!" Nichita Stănescu Poezia Poezia este ochiul care plange. Ea este umarul care plange, ochiul umarului care plange. Ea este mana care plange, ochiul mainii care plange. Ea este tapa care plange, ochiul calciiului care plange. O voi, prieteni, poezia nu este lacrima ea este insusi plansul, plansul unui ochi neinventat, lacrima ochiului celui care trebuie sa fie frumos, lacrima celui care trebuie sa fie fericit. Pleoapa cu dinti, cu lacrima manjita, sare cazuta in bucate, dovada ca nu pot trai numai acum sunt amintirele mele, toate ... Dovada ca nu pot vedea fara martori e copilaria, adolescenta mea, dubland nefiinta acestei secunde cu nefiinta ei de candva. Ah, rasu' plansu' ah, rasu' plansu' ma bufneste cand spun secundei vechi putrezind in secunda de-acum. Ah, rasu' plansu' ah, rasu' plansu' in ochiul lucrurilor reci si-n dintele lor muscator, ca si sceptrul neinventatilor regi. Înapoi. Nichita Stănescu Zicere Orice om prost este o gratie. O, tu abundenta de colivii! Inima tu, felina pramatie pandind peste tot colibri. Ca noroc, pasarile cantatoare stau la locul lor agatate in cui. Ce noroc, fiecare are pasarea lui. Fiecare om prost e o gratie groasa pentru stelele cazatoare astfel se face ca ele se lasa numai cand suna ora de culcare. Atunci cerul ramane neprivit si fiecare stea de capul ei, - iar cine nu a adormit are dreptul la o pasare cantatoare, la doua, la trei ... Nichita Stănescu Necuvintele El a intins spre mine o frunza ca o mana cu degete. Eu am intins spre el o mana ca o frunza cu dinti. El a intins spre mine o ramura ca un brat. Eu am intins spre el bratul ca o ramura. El si-a inclinat spre mine trunchiul ca un mar. Eu am inclinat spre el umarul ca un trunchi noduros. Auzeam cum se-nteteste seva lui batand ca sangele. Auzea cum se incetineste sangele meu suind ca seva. Eu am trecut prin el. El a trecut prin mine. Eu am ramas un pom singur. El un om singur. Nichita Stănescu Muzica Deodata au venit pe sub copaci. Duceau cu ei o chitara care lasa in seara o umbra grea, triunghiulara. Dupa aceea au inceput sa cinte si melodia a intins spre tine bratele ei reci. Melodia intindea spre tine bratele ei feline, bratele ei reci, si n-am simtit cind te-a-mbratisat cu imbratisarea pe care uneori ti-o da inserarea, electric si-ntunecat. Melodia ospata din tine cum ospateaza dintr-o prada o forfota de raci. Deodata au plecat de sub copaci. Duceau cu ei o chitara cu o umbra grea, triunghiulara, smulsa din seara, rupta din seara. Cind mi-am intors spre tine chipul vazui doar un schelet ce-l lustruia nisipul. O, draga mea, iubita mea, femeia mea, bine-ai venit dintotdeauna. Ti-am sarutat arcada, sternul, osul suav ce-mpodobeste mina, scheletul clipei strabatind eternul... Nichita Stanescu N-ai să vii N-ai sa vii si n-ai sa morti N-ai sa sapte intre sorti N-ai sa iarna, primavara N-ai sa doamna, domnisoara. Pe fundalul cel albastru din al ochiului meu vast meteor ai fost si astru si incest ai fost, prea cast. Uite-asa ramanem orbi surzi si ciungi de un cuvant. Soarbe-ma de poti sa sorbi "S" e rece azi din sunt. Nichita Stănescu În dulcele stil clasic Ma invelesc de frig intr-o speranta cum se-nveleste soba nou zidita in reliefuri de faianta cu focul pururi logodita. Nu pune mana peste mine daca-i vara caci n-ai sa intelegi nimic stimata doamna-domnisoara din frig. Ci vino cand nu merge nimeni cand nu avem picioare, vino dar mai ales cand voi fi orb, lumino. Fel de sfârsit Adevarata mina n-o intind. Nu ating cu ea decit cuvintele. Altfel copacul atins, de mirare s-ar trage in sine insusi, cum se trage in sine insusi cornul de melc si ar deveni un punct. Nu ating scaunul. S-ar trage in sine insusi si ar deveni un punct. Nici prietenii nu mi-i ating. Nici soarele, nici stelele, nici luna. Nu ating nimic. Desi urasc punctul, Doamne, locuiesc intr-un punct. Înapoi. Nichita Stănescu Testament Ma cirpesc cu vorbe, cu substantive, imi cos rana cu un verb. Nobile paleative de serv. Iti scriu cu trupul meu viata si mersul stelelor ti-l scriu. Vocala cea mai lunga este ata in care mortu-l cos, de viu. Caci trebuie sa dam si marturie, altfel nimica n-ar mai fi, in dulce scriere tirzie tinind alaturi morti si vii. Tu ombilic din care curge vorbirea numai altor guri fara sa stim unde ne duce in care dalbe viituri. Incit nu stim cine traieste - cuvintul poate, poate trupul. Zapada alba Doamne, poate, sau urma-n ea, pe care o lasa lupul... Nichita Stănescu Estompare Din ce in ce te stingi, te stergi de peste sternul meu, faptura, dira lucinda si, de melci, tandra arsura. Abia te tin intr-un cuvint, ori in albastrul meu iris, iarba-ncoltind dintr-un pamint de somn, de vis. Daca-nchid ochiul, te strivesc in pleoape, daca respir, te-mping in aer, neoglindito peste ape tu, dulce vaer. Ah, vine norul si ma sterge cu un burete foarte rece. Ramin ce-am fost, un tron de rege din care ai plecat de mult... Nichita Stănescu Ausweis Scot singele stampilat la vedere. Mi se da drumul. Scot osul sculptat la vedere. Intirzii o secunda, dar mi se da drumul. Scot induratoarea limba vorbita, -la vedere. Dictionarele sint pregatite, asa ca mi se da drumul. De de vrei sa treci, m-a intrebat moartea. Sunt liber, i-am raspuns, asa ca nu am chef sa-ti raspund. Ea a stat un timp descumpanita, apoi, mi-a dat drumul. Am pe mine toate stampilele. Daca vreti sa stiti eu, unul, sunt in ordine, mie mi se da drumul. Nichita Stănescu Din nou, noi Bun, dar cu noi cum ramine ? Ei au fost mari, tragici, sfinti... Ei au mincat piine, parintilor nostri le-au fost parinti. Dar noi, dar cu noi ?... Lor le-a fost frig, au patimit, au mers prin zapada, prin noroi, au murit si s-au nemurit. Noi traim, cu noi cum ramine ? S-a hotarit ceva ? S-a hotarit ? Cind anume si ce anume ? Suntem, dar ne este urit ! Nichita Stănescu Mit Incapabil sa pierd inapt pentru fire, alerg in nestire. Foarte greu ma primesc sa fiu cum sunt. Locul ceresc e sub pamint. Iar pamintescul maninca de foame cerescul. Nichita Stănescu De dragoste Ea sta plictisita si foarte frumoasa parul ei negru este suparat mina ei luminoasa demult m-a uitat, - demult s-a uitat si pe sine cum atirna pe ceafa scaunului. Eu ma inec in lumine si scrisnesc in crugul anului. Ii arat dintii din gura, dar ea stie ca eu nu rid, dulcea luminii faptura mie, pe mine ma infatiseaza pe cind ea sta plictisita si foarte frumoasa si eu numai pentru ea traiesc in lumea fioroasa de sub ceresc. Nichita Stănescu A mea Singurateca ea ma asteapta sa-i vin acasa, In lipsa mea ea se gindeste numai la mine, ea cea mai draga si cea mai aleasa dintre roabele sublime. Ei i se face rau de singuratate ea sta si spala tot timpul podeaua pina o face de paisprezece carate si tocmai sa calce pe dinsa licheaua. Ea spala zidul casei cu mina ei si atirna pe dinsul tablouri ca sa se bucure derbedeul, e-hei cazut de la usa-n ecouri. Ea isi asteapta barbatul betiv Ca sa-i vina acasa si degetele albe si le misca lasciv pentru ceafa lui cea frumoasa. Pregatindu-i-le de dezbatat ea tine in boluri si zeama acra, parul lung si negru si-l intinde de la usa spre pat sa nu greseasca barbatul niciodata drumul predestinat. A venit un inger si mi-a zis: -Esti un porc de caine, o jigodie si un rât. Pute iarba sub umbra ta care o apasa; mocirla se numeste respiratia ta! -De ce, i-am strigat, de ce? -Fara pricina! A venit ingerul si mi-a zis: -Mai stravezie este sticla decat cel mai statornic gand al tau! In curand ai sa mori si viermi iti vor forfoti in nari, in bot, in rat, in trompa! -De ce, i-am strigat, de ce? -Fara pricina! imi zise ingerul... Apoi ingerul, ah, ingerul, ah, ingerul, ah, ingerul a plecat cu aripi de aur zburand intr-un aer de aur. Fluturi de aur falfaiau in aura ingerului de aur. El zbura aiurit, el era cu totul si cu totul de aur. El se departa catre o departare de aur, in care apunea soarele de aur. -De ce te indepartezi de la mine, i-am strigat, de ce pleci, de ce? -Fara pricina mi-a raspuns, fara pricina... Nichita Stănescu Despre starea de zbatere Ca si cum un tais superior mi-ar fi despartit norii de virfurile muntilor, asa se zbate trupul meu urias, decapi tat, lasindu-si pe cer capul fugitiv. Nu poate sa moara desi nu mai stie ceea ce pentru el, odinioara, a fost viata. Contempla ochiul de sus trupul de jos si in zbatere Din vagauna gitului tisneste un stol de pasari ciripitoare si verzi Mina isi infige ghearele ghearele lungi cit un taur fiecare in parte, mina isi infige ghearele in miraj Ochiul suspendat priveste deznadajduita zbatere. Corabia de carne prinsa in furtuna nu se scufunda niciodata Ajuta-ma catedrala frumoasa vazuta de mine in alt oras Bate cu clopotele tale dezordonata clipa. Ma rog la tine frumoasa catedrala tu, care esti in alt oras, fa sa se verse peste mine bunatatea linistii Nici o diferenta nu este intre trupul acesta si trupul oricarui fluviu decapitat dintr-o data de delta cea vorbitoare. Ajunga la tine frumoasa catedrala, cirdul de pasari rosii care urlind, croncanind, chihotind din gitul retezat - se ridica la cer. Primeste-le catedrala frumoasa pe limba clopotului tau, primeste-le Ajuta-ma catedrala frumoasa, vazuta de mine in alt oras Da-mi linistea, catedrala frumoasa, si altfel de moarte. Nichita Stănescu Întrebări Traim un prezent pur ? A trai inseamna timp ? Timpul este tot ceea ce nu intelegem ? Timpul este tot ceea ce nu suntem noi ? Exista timp acolo unde nu este nimic altceva ? Timpul este fara sa fie ? Timpul este insusi Dumnezeu ? Inima mea bate in timp ? Sunetele, mirosurile, pipaitul, gustul, vederea sint chipuri ale timpului ? Timpul este legat de lucruri ? Timpul este legat de cuvinte ? Gindurile sint timp ? Timpul este insusi Dumnezeu ? A fi, inseamna timp ? A avea, inseamna timp ? Ceasurile sunt bisericile noastre de mina sau de buzunar, de perete... Ne rugam luind cunostinta de bataia lor inscrisa pe cadrane... Nichita Stănescu Altă matematică Noi stim ca unu ori unu fac unu, dar un inorog ori o para nu stim cit face. Stim ca cinci fara patru fac unu, dar un nor fara o corabie nu stim cit face. Stim, noi stim ca opt impartit la opt fac unu, dar un munte impartit la o capra nu stim cit face. Stim ca unu plus unu fac doi, dar eu si cu tine, nu stim, vai, nu stim cit facem. Ah, dar o plapuma inmultita cu un iepure face o roscovana, desigur, o varza impartita la un steag fac un porc, un cal fara un tramvai face un inger, o conopida plus un ou, face un astragal... Numai tu si cu mine inmultiti si impartiti adunati si scazuti raminem aceiasi... Pieri din mintea mea ! Revino-mi in inima ! Nichita Stănescu Nedreptate De ce sa auzim si de ce sa avem urechi pentru auz ? Atit de pacatosi sa fim noi incit sa fim nevoiti sa avem sperante, pentru frumusete si pentru duiosie, ochi si pentru alergare, picioare ? Atit de nefericiti sa fim noi incit sa trebuiasca sa ne iubim. Atit de nestabili sa fim noi incit sa trebuiasca sa ne prelungim prin nastere tristetea noastra urita si dragostea noastra infrigurata ? Nichita Stănescu Colinda pe loc Niciodata nu putem gresi prea mult din pricina propriilor nostri ochi care vad aceasta. Si nici minti nu putem prea mult sa mintim din pricina spaimei de-a ramine noi insine surzi. Nici prea mult nu putem sa traim si nici prea frumos nu putem sa traim. Altfel am putea sa ne dezamagim stramosii. Altfel am putea sa ratam sansa de a se naste cei care nu s-au nascut. Ne putem bucura numai atunci cind nu ne vede nimeni, Cind nu ne vedem nici macar noi insine. Nu, noi nu ne multumim cu putin, dar stim ca mai mult nu ni se cuvine. Nichita Stănescu Rugăciunea Iarta-ma si ajuta-ma si spala-mi ochiul si intoarce-ma cu fata spre invizibilul rasarit din lucruri. Iarta-ma si ajuta-ma si spala-mi inima si toarna-mi aburul sufletului, printre degetele tale. Iarta-ma si ajuta-ma si ridica de pe mine trupul cel nou care-mi apasa si-mi striveste trupul cel vechi. Iarta-ma si ajuta-ma si ridica de pe mine ingerul negru care mi-a indurerat caracterul. Eu nu sunt altceva decât o pata de sânge care vorbeste. Intunecând întunericul, iata portile luminii. Nichita Stănescu Evocare Ea era frumoasa ca umbra unei idei, -- a piele de copil mirosea spinarea ei, a piatra proaspat sparta a strigat dintr-o limba moarta. Ea nu avea greutate, ca respirarea. Rizinda si plinginda cu lacrimi mari era sarata ca sarea slavita la ospete de barbari. Ea era frumoasa ca umbra unui gind. Intre ape, numai ea era pamint. Nichita Stănescu Tonul Osul e o bucurie numai atunci cand este os al fruntii, cand apara iar nu dezbina, cum e vertebra alcalina din toiul greu al carnii si al nuntii. Ma voi supune la dezobisnuire de felul meu de-a fi, dar nu la parasire, ce-o tine-n dinsul verbul lui a fi. M-oi dezobisnui si eu de trup, nascand un Fat-frumos al verbelor, cum lupul s-a dezobisnuit de lup, de foame. Am sa ma dezobisnuiesc de stelele cerului cum apa ingheata dezobisnuita de fulgul zapezii, imi voi lua trupul infrigurat si da-l-voi eu insumi sa mi-l pasca iezii. Sa ma dezobisnuiescsa mai fiu om mi-a fost dat destul de usor. Sa ma dezobisnuiesc sa traiesc mi-a trebuit doar o moarte cu omor. De lupi ma dezobisnuiesc cel mai greu, sunt singuri si pe zapada. Desigur, va trebui sa ma dezobisnuiesc singuratate. Desigur, va trebui sa ma dezobisnuiesc de zapada. In rest, vreme trece, vreme vine. Nichita Stănescu Semn 1 Plutea o floare de tei in launtrul unei gandiri abstracte desertul se umpluse cu lei si de plante. Un tanar metal transparent subtire ca lama taioasa taia orizonturi curbate si lent despartea privirea de ochi cuvantul, de idee, raza, de stea pe cand plutea o floare de tei in launtrul unei gandiri abstracte. Nichita Stănescu Nod 19 Ia cunostinta ca pot ucide, ca pot zdrobi cu calcaiul capul suav al stelei rasarinde si placide, din pricina careia am devenit zugrav! Ia cunostinta ca nu am mila de mine, ca sangele meu mi-l amestec cu mestecenii! Grabnic ti-aduc la cunostinta toate acestea! Vezi ce faci!