Mihai Eminescu Si dacă... Si daca ramuri bat in geam Si se cutremur plopii, E ca in minte sa te am Si-ncet sa te apropii. Si daca stele bat in lac Adincu-i luminindu-l, E ca durerea mea s-o-mpac Inseninindu-mi gindul. Si daca norii desi se duc De iese-n luciu luna, E ca aminte sa-mi aduc De tine-ntodeauna. .Mihai Eminescu Sonet II Sunt ani la mijloc si-nca multi vor trece Din ceasul sfint in care ne-ntilniram, Dar tot mereu gindesc cum ne iubiram, Minune cu ochi mari si mina rece. O, vino iar! Cuvinte dulci inspira-mi, Privirea ta asupra mea se plece, Sub raza ei ma lasa a petrece Si cinturi noua smulge tu din lira-mi. Tu nici nu stii a ta apropriere Cum inima-mi de-adinc o linisteste, Ca rasarirea stelei in tacere; Iar cind te vad zimbind copilareste, Se stinge-atunci o viata de durere, Privirea-mi arde, sufletul imi creste. Mihai Eminescu La steaua La steaua care-a rasarit E-o cale-atit de lunga, Ca mii de ani i-au trebuit Luminii sa ne-ajunga. Poate de mult s-a stins in drum In departari albastre, Iar raza ei abia acum Luci vederii noastre. Icoana stelei ce-a murit Incet pe cer se suie: Era pe cind nu s-a zarit, Azi o vedem, si nu e. Tot astfel cind al nostru dor Pieri in noapte-adinca, Lumina stinsului amor Ne urmareste inca. .Mihai Eminescu De-as avea De-as avea si eu o floare Mindra, dulce, rapitoare Ca si florile din mai, Fiice dulce a unui plai, Plai rizind cu iarba verde, Ce se leagana, se pierde, Undoind incetisor, Soptind soapte de amor; De-as avea o floricica Gingasa si tinerica, Ca si floarea crinului, Alb ca neaua sinului, Amalgam de-o roz-albie Si de una purpurie, Cintind vesel si usor Soptind soapte de amor; De-as avea o porumbita Cu chip alb de copilita, Copilita blindisoara Ca o zi de primavara, Citu-ti tine ziulita I-as cinta doina, doinita, I-as cinta-o-ncetisor, Soptind soapte de amor. Mihai Eminescu Lacul Lacul codrilor albastru Nuferi galbeni il incarca; Tresarind in cercuri albe El cutremura o barca. Si eu trec de-a lung de maluri, Parc-ascult si parc-astept Ea din trestii sa rasara Si sa-mi cada lin pe piept; Sa sarim in luntrea mica, Inginati de glas de ape, Si sa scap din mina cirma Si lopetile sa-mi scape; Sa plutim cuprinsi de farmec Sub lumina blindei lune - Vintu-n trestii lin fosneasca, Undoioasa apa sune! Dar nu vine... Singuratic In zadar suspin si sufar Linga lacul cel albastru Incarcat cu flori de nufar. Mihai Eminescu Dorinta Vino-n codru la izvorul Care tremura pe prund, Unde prispa cea de brazde Crengi plecate o ascund. Si in bratele-mi intinse Sa alergi, pe piept sa-mi cazi, Sa-ti desprind din crestet valul, Sa-l ridic de pe obraz. Pe genunchii mei sedea-vei, Vom fi singuri-singurei, Iar in par infiorate Or sa-ti cada flori de tei. Fruntea alba-n parul galben Pe-al meu brat incet s-o culci, Lasind prada gurii mele Ale tale buze dulci... Vom visa un vis ferice, Ingina-ne-vor c-un cint Singuratice izvoare, Blinda batere de vint; Adormind de armonia Codrului batut de ginduri, Flori de tei deasupra noastra Or sa cada rinduri-rinduri. Mihai Eminescu Singuratate Cu perdelele lasate Sed la masa mea de brad, Focul pilpiie in soba, Iara eu pe ginduri cad. Stoluri, stoluri trec pin minte Dulci iluzii. Amintiri Tiriiesc incet ca greieri Printre negre, vechi zidiri, Sau cad grele, mingiioase Si se sfarma-n suflet trist, Cum in picuri cade ceara La picioarele lui Crist. In odaie prin unghere S-a tesut paienjenis Si prin cartile in vravuri Umbla soarecii furis. In aceasta dulce pace Imi ridic privirea-n pod Si ascult cum invelisul De la carti ei mi le rod. Ah! de cite ori voit-am Ca sa spinzur lira-n cui Si un capat poeziei Si pustiului sa pui; Dar atuncea greieri, soareci, Cu usor-maruntul mers, Readuc melancolia-mi, Iara ea se face vers. Citeodata... prea arare... A tirziu cind arde lampa, Inima din loc imi sare, Cind aud ca suna cleampa... Este Ea. Desarta casa Dintr-o data-mi pare plina, In privazul negru-al vietii-mi E-o icoana de lumina. Si mi-i ciuda cum de vremea Sa mai treaca se indura, Cind eu stau soptind cu draga Mina-n mina, gura-n gura. Mihai Eminescu
O ramâi "O ramii, ramii la mine, Te iubesc atit de mult! Ale tale doruri toate Numai eu stiu se l-ascult; In al umbrei intuneric Te asaman unui print, Ce se uit-adinc in ape Cu ochi negri si cuminti; Si prin vuietul de valuri, Prin miscarea naltei ierbi, Eu te fac s-auzi in taina Mersul cirdului de cerbi; Eu te vad rapit de farmec, Cum ingini cu glas domol, In a apei stralucire Intinzind piciorul gol. Si privind in luna plina La vapaia de pe lacuri, Anii tai se par ca clipe, Clipe dulci se par ca veacuri". Astfel zise lin padurea, Bolti asupra-mi clatinind; Suieram l-a ei chemare S-am iesit in cimp rizind. Astazi chiar de m-as intoarce A-ntelege n-o mai pot... Unde esti, copilarie, Cu padurea ta cu tot?
Inapoi. Mihai Eminescu Glossa Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi si noua toate; Ce e rau si ce e bine Tu te-ntreaba si socoate; Nu spera si nu ai teama, Ce e val ca valul trece; De te-ndeamna, de te cheama Tu ramii la toate rece. Multe trec pe dinainte. In auz ne suna multe. Cine tine toate minte Si ar sta sa le asculte? Tu aseasa-te deoparte. Regasindu-te pe tine, Cind cu zgomote desarte Vreme trece, vreme vine. Nici incline a ei limba Recea cumpan-a gindirii Inspre clipa ce se schimba Pentru masca fericirii, Ce din moartea ei se naste Si o clipa tine poate; Pentru cine o cunoaste Toate-s vechi si noua toate. Privitor ca la teatru Tu in lume sa te-nchipui; Joace unul si pe patru Totusi tu ghici-vei chipu-i, Si de plinge, de se cearta, Tu in colt petreci in tine Si-ntelegi din a lor arta Ce e rau si ce e bine. Viitorul si trecutul Sunt a filei doua fete, Vede-n capat inceputul Cine stie sa le-nvete; Tot ce-a fost ori o sa fie In present le-avem pe toate, Dar de-a lor zadarnicie Tu intreaba si socoate. Caci acelorasi mijloace Se supun cite exista. Si de mii de ani incoace Lumea-i vesela si trista; Alte masti, aceeasi piesa, Alte guri, aceeasi gama, Amagit atit de-adese Nu spera si nu ai teama. Nu spera cind vezi miseii La izbinda facind punte, Te-or intrece nataraii, De ai fi cu stea in frunte; Teama n-ai, cata-vor iarasi Intre dinsii sa se plece, Nu te prinde lor tovaras; Ce e val, ca valul trece. Cu un cintec de sirena Lumea-ntinde lucii mreje Ca sa schimbe actorii-n scena. Te momeste in virteje; Tu pe-alaturi te strecoara, Nu baga nici chiar de seama, Din cararea ta afara De te-ndeamna, de te cheama. De te-ating, sa feri in laturi, De hulesc, sa taci din gura; Ce mai vrei cu-a tale sfaturi, Daca stii a lor masura; Zica toti ce vor sa zica. Treaca-n lume cine-o trece; Ca sa nu-ndragesti nimica, Tu ramii la toate rece. Tu ramii la toate rece, De te-ndeamna, de te cheama; Ce e val, ca valul trece, Nu spera si nu ai teama; Tu intreabe si socoate Ce e rau si ce e bine; Toate-s vechi si noua toate; Vreme trece, vreme vine. Mihai Eminescu Luceafărul A fost odata ca-n povesti, A fost ca niciodata, Din rude mari imparatesti, O prea frumoasa fata. Si era una la parinti Si mindra-n toate cele, Cum e Fecioara intre sfinti Si luna intre stele. Din umbra falnicelor bolti Ea pasul si-l indreapta Linga fereastra, unde-n colt Luceafarul asteapta. Privea in zare cum pe mari Rasare si straluce, Pe miscatoarele carari Corabii negre duce. Il vede azi, il vede mini, Astfel dorinta-i gata; El iar, privind de saptamini, Ii cade draga fata. Cum ea pe coate-si razima Visind ale ei timple De dorul lui si inima Si sufletu-i se imple. Si cit de viu s-aprinde el In orisicare sara, Spre umbra negrului castel Cind ea o sa-i apara. * Si pas cu pas pe urma ei Aluneca-n odaie, Tesind cu recile-i scintei O mreaja de vapaie. Si cind in pat se-ntinde drept Copila sa se culce, I-atinge miinile pe piept, I-nchide geana dulce; Si din oglinda luminis Pe trupu-i se revarsa, Pe ochii mari, batind inchisi Pe fata ei intoarsa. Ea il privea cu un suris, El tremura-n oglinda, Caci o urma adinc in vis De suflet sa se prinda. Iar ea vorbind cu el in somn, Oftind din greu suspina: - "O, dulce-al noptii mele domn, De ce nu vii tu? Vina! Cobori in jos, luceafar blind, Alunecind pe-o raza, Patrunde-n casa si in gind Si viata-mi lumineaza!" El asculta tremurator, Se aprindea mai tare Si s-arunca fulgerator, Se cufunda in mare; Si apa unde-au fost cazut In cercuri se roteste, Si din adinc necunoscut Un mindru tinar creste. Usor el trece ca pe prag Pe marginea ferestrei Si tine-n mina un toiag Incununat cu trestii. Parea un tinar voievod Cu par de aur moale, Un vinat giulgi se-ncheie nod Pe umerele goale. Iar umbra fetei stravezii E alba ca de ceara - Un mort frumos cu ochii vii Ce scinteie-n afara. - "Din sfera mea venii cu greu Ca sa-ti urmez chemarea, Iar cerul este tatal meu Si muma-mea e marea. Ca in camara ta sa vin, Sa te privesc de-aproape, Am coborit cu-al meu senin Si m-am nascut din ape. O, vin'! odorul meu nespus, Si lumea ta o lasa; Eu sunt luceafarul de sus, Iar tu sa-mi fii mireasa. Colo-n palate de margean Te-oi duce veacuri multe, Si toata lumea-n ocean De tine o s-asculte." - "O, esti frumos, cum numa-n vis Un inger se arata, Dara pe calea ce-ai deschis N-oi merge niciodata; Strain la vorba si la port, Lucesti fara de viata, Caci eu sunt vie, tu esti mort, Si ochiul tau ma-ngheata." * Trecu o zi, trecura trei Si iarasi, noaptea, vine Luceafarul deasupra ei Cu razele-i senine. Ea trebui de el in somn Aminte sa-si aduca Si dor de-al valurilor domn De inim-o apuca: - "Cobori in jos, luceafar blind, Alunecind pe-o raza, Patrunde-n casa si in gind Si viata-mi lumineaza!" Cum el din cer o auzi, Se stinse cu durere, Iar ceru-ncepe a roti In locul unde piere; In aer rumene vapai Se-ntind pe lumea-ntreaga, Si din a chaosului vai Un mindru chip se-ncheaga; Pe negre vitele-i de par Coroana-i arde pare, Venea plutind in adevar Scaldat in foc de soare. Din negru giulgi se desfasor Marmoreele brate, El vine trist si ginditor Si palid e la fata; Dar ochii mari si minunati Lucesc adinc himeric, Ca doua patimi fara sat Si pline de-ntuneric. - "Din sfera mea venii cu greu Ca sa te-ascult s-acuma, Si soarele e tatal meu, Iar noaptea-mi este muma; O, vin', odorul meu nespus, Si lumea ta o lasa; Eu sunt luceafarul de sus, Iar tu sa-mi fii mireasa. O, vin', in parul tau balai S-anin cununi de stele, Pe-a mele ceruri sa rasai Mai mindra decit ele." - "O, esti frumos cum numa-n vis Un demon se arata, Dara pe calea ce-ai deschis N-oi merge niciodata! Ma dor de crudul tau amor A pieptului meu coarde, Si ochii mari si grei ma dor, Privirea ta ma arde." - "Dar cum ai vrea sa ma cobor? Au nu-ntelegi tu oare, Cum ca eu sunt nemuritor, Si tu esti muritoare?" - "Nu caut vorbe pe ales, Nici stiu cum as incepe - Desi vorbesti pe inteles, Eu nu te pot pricepe; Dar daca vrei cu crezamint Sa te-ndragesc pe tine, Tu te coboara pe pamint, Fii muritor ca mine." - "Tu-mi cei chiar nemurirea mea In schimb pe-o sarutare, Dar voi sa stii asemenea Cit te iubesc de tare; Da, ma voi naste din pacat, Primind o alta lege; Cu vecinicia sunt legat, Ci voi sa ma dezlege." Si se tot duce... S-a tot dus. De dragu-unei copile, S-a rupt din locul lui de sus, Pierind mai multe zile. * In vremea asta Catalin, Viclean copil de casa, Ce imple cupele cu vin Mesenilor la masa, Un paj ce poarta pas cu pas A-mparatesii rochii, Baiat din flori si de pripas, Dar indraznet cu ochii, Cu obrajei ca doi bujori De rumeni, bata-i vina, Se furiseaza pinditor Privind la Catalina. Dar ce frumoasa se facu Si mindra, arz-o focul; Ei Catalin, acu-i acu Ca sa-ti incerci norocul. Si-n treacat o cuprinse lin Intr-un ungher degraba. - "Da' ce vrei, mari Catalin? Ia du-t' de-ti vei de treaba." - "Ce voi? As vrea sa nu mai stai Pe ginduri totdeuna, Sa rizi mai bine si sa-mi dai O gura, numai una." - "Dar nici nu stiu macar ce-mi ceri, Da-mi pace, fugi departe - O, de luceafarul din cer M-a prins un dor de moarte." - "Daca nu stii, ti-as arata Din bob in bob amorul, Ci numai nu te minia, Ci stai cu binisorul. Cum vinatoru-ntinde-n cring La pasarele latul, Cind ti-oi intinde bratul sting Sa ma cuprinzi cu bratul; Si ochii tai nemiscatori Sub ochii mei ramiie... De te inalt de subtiori Te-nalta din calciie; Cind fata mea se pleaca-n jos, In sus ramii cu fata, Sa ne privim nesatios Si dulce toata viata; Si ca sa-ti fie pe deplin Iubirea cunoscuta, Cind sarutindu-te ma-nclin, Tu iarasi ma saruta." Ea-l asculta pe copilas Uimita si distrasa, Si rusinos si dragalas, Mai nu vrea, mai se lasa, Si-i zise-ncet: - "Inca de mic Te cunosteam pe tine, Si guraliv si de nimic, Te-ai potrivi cu mine... Dar un luceafar, rasarit Din linistea uitarii, Da orizon nemarginit Singuratatii marii; Si tainic genele le plec, Caci mi le imple plinsul Cind ale apei valuri trec Calatorind spre dinsul; Luceste c-un amor nespus, Durerea sa-mi alunge, Dar se inalta tot mai sus, Ca sa nu-l pot ajunge. Patrunde trist cu raze reci Din lumea ce-l desparte... In veci il voi iubi si-n veci Va raminea departe... De-aceea zilele imi sunt Pustii ca niste stepe, Dar noptile-s de-un farmec sfint Ce-l nu mai pot pricepe." - "Tu esti copila, asta e... Hai s-om fugi in lume, Doar ni s-or pierde urmele Si nu ne-or sti de nume. Caci amindoi vom fi cuminti, Vom fi voiosi si teferi, Vei pierde dorul de parinti Si visul de luceferi." * Porni luceafarul. Cresteau In cer a lui aripe, Si cai de mii de ani treceau In tot atitea clipe. Un cer de stele dedesupt, Deasupra-i cer de stele - Parea un fulger nentrerupt Ratacitor prin ele. Si din a chaosului vai, Jur imprejur de sine, Vedea, ca-n ziua cea dentii, Cum izvorau lumine; Cum izvorind il inconjor Ca niste mari, de-a-notul... El zboara, gind purtat de dor, Pin' piere totul, totul; Caci unde-ajunge nu-i hotar, Nici ochi spre a cunoaste, Si vremea-ncearca in zadar Din goluri a se naste. Nu e nimic si totusi e O sete care-l soarbe, E un adinc asemene Uitarii celei oarbe. - "De greul negrei vecinicii, Parinte, ma dezleaga Si laudat pe veci sa fii Pe-a lumii scara-ntreaga; O, cere-mi, Doamne, orice pret, Dar da-mi o alta soarte, Caci tu izvor esti de vieti Si datator de moarte; Reia-mi al nemuririi nimb Si focul din privire, Si pentru toate da-mi in schimb O ora de iubire... Din chaos, Doamne,-am aparut Si m-as intoarce-n chaos... Si din repaos m-am nascut. Mi-e sete de repaos." - "Hyperion, ce din genuni Rasai c-o-ntreaga lume, Nu cere semne si minuni Care n-au chip si nume; Tu vrei un om sa te socoti, Cu ei sa te asameni? Dar piara oamenii cu toti, S-ar naste iarasi oameni. Ei numai doar dureaza-n vint Deserte idealuri - Cind valuri afla un mormint, Rasar in urma valuri; Ei doar au stele cu noroc Si prigoniri de soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc, Si nu cunoastem moarte. Din sinul vecinicului ieri Traieste azi ce moare, Un soare de s-ar stinge-n cer S-aprinde iarasi soare; Parind pe veci a rasari, Din urma moartea-l paste, Caci toti se nasc spre a muri Si mor spre a se naste. Iar tu, Hyperion, ramii Oriunde ai apune... Cere-mi cuvintul meu dentii - Sa-ti dau intelepciune? Vrei sa dau glas acelei guri, Ca dup-a ei cintare Sa se ia muntii cu paduri Si insulele-n mare? Vrei poate-n fapta sa arati Dreptate si tarie? Ti-as da pamintul in bucati Sa-l faci imparatie. Iti dau catarg linga catarg, Ostiri spre a strabate Pamintu-n lung si marea-n larg, Dar moartea nu se poate... Si pentru cine vrei sa mori? Intoarce-te, te-ndreapta Spre-acel pamint ratacitor Si vezi ce te asteapta." * In locul lui menit din cer Hyperion se-ntoarse Si, ca si-n ziua cea de ieri, Lumina si-o revarsa. Caci este sara-n asfintit Si noaptea o sa-nceapa; Rasare luna linistit Si tremurind din apa. Si imple cu-ale ei scintei Cararile din cringuri. Sub sirul lung de mindri tei Sedeau doi tineri singuri: - "O, lasa-mi capul meu pe sin, Iubito, sa se culce Sub raza ochiului senin Si negrait de dulce; Cu farmecul luminii reci Gindirile strabate-mi, Revarsa liniste de veci Pe noaptea mea de patimi. Si de asupra mea ramii Durerea mea de-o curma, Caci esti iubirea mea dentii Si visul meu din urma." Hyperion vedea de sus Uimirea-n a lor fata; Abia un brat pe git i-a pus Si ea l-a prins in brate... Miroase florile-argintii Si cad, o dulce ploaie, Pe crestetele-a doi copii Cu plete lungi, balaie. Ea, imbatata de amor, Ridica ochii. Vede Luceafarul. Si-ncetisor Dorintele-i increde: - "Cobori in jos, luceafar blind, Alunecind pe-o raza, Patrunde-n codru si in gind, Norocu-mi lumineaza!" El tremura ca alte dati In codri si pe dealuri, Calauzind singuratati De miscatoare valuri; Dar nu mai cade ca-n trecut In mari din tot inaltul: - "Ce-ti pasa tie, chip de lut, Dac-oi fi eu sau altul? Traind in cercul vostru strimt Norocul va petrece, Ci eu in lumea mea ma simt Nemuritor si rece." (1883, aprilie) Mihai Eminescu
Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie, Tara mea de glorii, tara mea de dor? Bratele nervoase, arma de tarie, La trecutu-ti mare, mare viitor! Fiarba vinu-n cupe, spumege pocalul, Daca fiii-ti mindri aste le nutresc; Caci ramine stinca, desi moare valul, Dulce Romanie, asta ti-o doresc. Vis de razbunare negru ca mormintul Spada ta de singe dusman fumegind, Si deasupra idrei fluture ca vintul Visul tau de glorii falnic triumfind, Spuna lumii large steaguri tricolore, Spuna ce-i poporul mare, romanesc, Cind s-aprinde sacru candida-i vilvoare, Dulce Romanie, asta ti-o doresc. Ingerul iubirii, ingerul de pace, Pe altarul Vestei tainic surizind, Ce pe Marte-n glorii sa orbeasca-l face, Cind cu lampa-i zboara lumea luminind, El pe sinu-ti vergin inca sa coboare, Guste fericirea raiului ceresc, Tu il stringe-n brate, tu ii fa altare, Dulce Romanie, asta ti-o doresc. Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie, Tinara mireasa, mama cu amor! Fiii tai traiasca numai in fratie Ca a noptii stele, ca a zilei zori, Viata in vecie, glorii, bucurie, Arme cu tarie, suflet romanesc, Vis de vitejie, fala si mindrie, Dulce Romanie, asta ti-o doresc!
Inapoi. Mihai Eminescu Somnoroase păsărele Somnoroase pasarele Pe la cuiburi se aduna, Se ascund in ramurele - Noapte buna! Doar izvoarele suspina, Pe cind codrul negru tace; Dorm si florile-n gradina - Dormi in pace! Trece lebada pe ape Intre trestii sa se culce - Fie-ti ingerii aproape, Somnul dulce! Peste-a noptii feerie Se ridica mindra luna, Totu-i vis si armonie - Noapte buna! Mihai Eminescu De-or trece anii... De-or trece anii cum trecura, Ea tot mai mult imi va place, Pentru ca-n toat-a ei faptura E-un "nu stiu cum" s-un "nu stiu ce". M-a fermecat cu vreo scinteie Din clipa-n care ne vazum ? Desi nu e decit femeie, E totusi altfel, "nu stiu cum". De-aceea una-mi este mie De ar vorbi, de ar tace; Dac-al ei glas e armonie, E si-n tacere-i "nu stiu ce". Astfel robit de-aceeasi jale Petrec mereu acelasi drum... In taina farmecelor sale E-un "nu stiu ce" s-un "nu stiu cum". Mihai Eminescu La mijloc de codru La mijloc de codru des Toate pasarile ies Din huceag de alunis, La voiosul luminis, Luminis de linga balta, Care-n trestia inalta Leganindu-se din unde, In adincu-i se patrunde Si de luna si de soare Si de pasari calatoare, Si de luna si de stele Si de zbor de rindunele Si de chipul dragei mele. Mihai Eminescu Peste vârfuri Peste virfuri trece luna, Codru-si bate frunza lin, Dintre ramuri de arin Melancolic cornul suna. Mai departe, mai departe, Mai incet, tot mai incet, Sufletu-mi nemingiiet Indulcind cu dor de moarte. De ce taci, cind fermecata Inima-mi spre tine-ntorn ? Mai suna-vei dulce corn, Pentru mine vreodata ?
Inapoi. Mihai Eminescu Departe sunt de tine Departe sunt de tine si singur linga foc, Petrec in minte viata-mi lipsita de noroc, Optzeci de ani imi pare in lume c-am trait, Ca sunt batrin ca iarna, ca tu vei fi murit. Aducerile-aminte pe suflet cad in picuri, Redesteptind in fata-mi trecutele nimicuri; Cu degetele-i vintul loveste in feresti, Se-toarce-n gindu-mi firul duioaselor povesti, S-atuncea dinainte-mi prin ceata parca treci, Cu ochii mari in lacrimi, cu mini subtiri si reci; Cu bratele-amindoua de gitul meu te-anini Si parca-ai vrea a-mi spune ceva... apoi suspini... Eu te string la piept averea-mi de-amor si frumuseti, In sarutari unim noi sarmanele vieti... O! glasul amintirii ramiie pururi mut, Sa uit pe veci norocul ce-o clipa l-am avut, Sa uit cum dup-o clipa din bratele-mi te-ai smuls... Voi fi batrin si singur, vei fi murit de mult! Mihai Eminescu Crăiasa din povesti Neguri albe, stralucite Naste luna argintie, Ea le scoate peste ape, Le intinde pe cimpie; S-adun flori in sezatoare De painjen tort sa rumpa, Si anina-n haina noptii Boabe mari de piatra scumpa. Linga lac, pe care norii Au urzit o umbra fina, Rupta de miscari de valuri Ca de bulgari de lumina, Dindu-si trestia-ntr-o parte, Sta copila lin plecata, Trandafiri arunca rosii Peste unda fermecata. Ca sa vad-un chip, se uita Cum alearga apa-n cercuri, Caci vrajit de mult e lacul De-un cuvint al sfintei Miercuri: Ca sa iasa chipu-n fata, Trandafiri arunca tineri, Caci vrajiti sunt trandafirii De-un cuvint al sfintei Vineri. Ea se uita... Paru-i galben, Fata ei lucesc in luna, Iar in ochii ei albastri Toate basmele s-aduna. Mihai Eminescu Revedere - Codrule, codrutule, Ce mai faci, dragutule, Ca de cind nu ne-am vazut, Multa vreme au trecut Si de cind m-am departat, Multa lume am imblat. - Ia, eu fac ce fac de mult, Iarna viscolu-l ascult, Crengile-mi rupindu-le, Apele-astupindu-le, Troienind cararile, Si gonind cintarile; Si mai fac ce fac de mult, Vara doina mi-o ascult Pe cararea spre izvor Ce le-am dat-o tuturor, Implindu-si cofeile, Mi-o cinta femeile. - Codrule cu riuri line, Vreme trece, vreme vine, Tu din tinar precum esti Tot mereu intineresti. - Ce mi-i vremea, cind de veacuri Stele-mi scinteie pe lacuri, Ca de-i vremea rea sau buna, Vintu-mi bate, frunza-mi suna; Si de-i vremea buna, rea, Mie-mi curge Dunarea. Numai omu-i schimbator, Pe pamint ratacitor, Iar noi locului ne tinem, Cum am fost asa raminem: Marea si cu riurile, Lumea cu pustiurile, Luna si cu soarele, Codrul cu izvoarele. Mihai Eminescu Când amintirile... Cind amintirile-n trecut Incearca sa ma cheme, Pe drumul lung si cunoscut Mai trec din vreme-n vreme. Deasupra casei tale ies Si azi aceleasi stele, Ce-au luminat atit de des Induiosarii mele. Si peste arbori rasfirati Rasare blinda luna, Ce ne gasea imbratisati Soptindu-ne-mpreuna. A noastre inimi isi jurau Credinta pe toti vecii, Cind pe carari se scuturau De floare liliecii. Putut-au oare-atita dor In noapte sa se stinga, Cind valurile de izvor N-au incetat sa plinga, Cind luna trece prin stejari Urmind mereu in cale-si, Cind ochii tai, tot inca mari, Se uita dulci si galesi?
Inapoi. Mihai Eminescu Ce e amorul? Ce e amorul? E un lung Prilej pentru durere, Caci mii de lacrimi nu-i ajung Si tot mai multe cere. De-un semn in treacat de la ea El sufletul ti-l leaga, Incit sa n-o mai poti uita Viata ta intreaga. Dar inca de te-asteapta-n prag In umbra de unghere, De se-ntilneste drag cu drag Cum inima ta cere: Dispar si cerul si pamint Si pieptul tau se bate, Si totu-atirna de-un cuvint Soptit pe jumatate. Te urmareste saptamini Un pas facut alene, O dulce stringere de mini, Un tremurat de gene. Te urmaresc luminatori Ca soarele si luna, Si peste zi de-atitea ori Si noaptea totdeauna. Caci scris a fost ca viata ta De doru-i sa nu-ncapa, Caci te-a cuprins asemenea Lianelor din apa. Mihai Eminescu Noaptea Noaptea potolit si vinat arde focul in camin; Dintr-un colt pe-o stofa rosa eu in fata lui privesc, Pin'ce mintea imi adoarme, pin'ce genele-mi clipesc; Luminarea-i stinsa-n casa... somnu-i cald, molatic, lin. Atunci tu prin intuneric te apropii surizinda, Alba ca zapada iernei, dulce ca o zi de vara; Pe genunchi imi asezi, iubito, bratele-ti imi inconjoara Gitul... iar tu cu iubire privesti fata mea palinda. Cu ale tale brate albe, moi, rotunde, parfumate, Tu grumazul mi-l inlantui, pe-al meu piept capul ti-l culci; S-apoi ca din vis trezita, cu minute albe, dulci, De pe fruntea mea cea trista tu dai vitele-ntr-o parte Netezesti incet si lenes fruntea mea cea linistita Si gindind ca dorm, sireato, apesi gura ta de foc Pe-ai mei ochi inchisi ca somnul si pe frunte-mi in mijloc Si surizi, cum ride visul intr-o inima-ndragita. O! dezmiarda, pin'ce fruntea-mi este neteda si lina, O! dezmiarda, pin-esti juna ca lumina cea din soare, Pin-esti clara ca o roua, pin-esti dulce ca o floare, Pin'nu-i fata mea zbircita, pin'nu-i inima batrina. Mihai Eminescu Adio De-acuma nu te-oi mai vedea, Ramii, ramii cu bine! Ma voi feri in calea mea De tine. De astazi dar tu fa ce vrei, De astazi nu-mi mai pasa Ca cea mai dulce-ntre femei Ma lasa. Caci nu mai am de obicei Ca-n zilele acele, Sa ma imbat si de scintei Din stele, Cind degerind atitea dati, Eu ma uitam prin ramuri Si asteptam sa te arati La geamuri. O, cit eram de fericit Sa mergem impreuna, Sub acel farmec linistit De luna! Si cind in taina ma rugam Ca noaptea-n loc sa steie, In veci alaturi sa te am, Femeie! Din a lor treacat sa apuc Acele dulci cuvinte, De care azi abia mi-aduc Aminte. Caci astazi daca mai ascult Nimicurile-aceste, Imi pare-o veche, de demult Poveste. Si daca luna bate-n lunci Si tremura pe lacuri, Totusi imi pare ca de-atunci Sunt veacuri. Cu ochii serei cei dintii Eu n-o voi mai privi-o... De-aceea-mi urma mea ramii- Adio! Mihai Eminescu Trecut-au anii Trecut-au anii ca nori lungi pe sesuri Si niciodata n-or sa vie iara, Caci nu ma-ncinta azi cum se miscara Povesti si doine, ghicitori, eresuri, Ce fruntea-mi de copil o-nseninara, Abia-ntelese, plin de-ntelesuri - Cu-a tale umbre azi in van ma-npresuri, O, ceas al tainei, asfintit de sara. Sa smulg un sunet din trecutul vietii, Sa fac, o, suflet, ca din nou sa tremuri Cu mina mea in van pe lira lunec; Pierdut e totu-n zarea tineretii Si muta-i gura dulce-a altor vremuri, Iar timpul creste-n urma mea... ma-ntunec! Mihai Eminescu Ce te legeni... - Ce te legeni, codrule, Fara ploaie, fara vint, Cu crengile la pamint? - De ce nu m-as legana, Daca trece vremea mea! Ziua scade, noaptea creste Si frunzisul mi-l rareste. Bate vintul frunza-n dunga - Cintaretii mi-i alunga; Bate vintul dintr-o parte - Iarna-i ici, vara-i departe. Si de ce sa nu ma plec, Daca pasarile trec! Peste virf de ramurele Trec in stoluri rindunele, Ducind gindurile mele Si norocul meu cu ele. Si se duc pe rind, pe rind, Zarea lumii-ntunecind, Si se duc ca clipele, Scuturind aripele, Si ma lasa pustiit, Vestejit si amortit Si cu doru-mi singurel, De ma-ngin numai cu el! Mihai Eminescu Din noaptea... Din noaptea vecinicei uitari In care toate curg, A vietii noastre desmierdari Si raze din amurg, De unde nu mai strabatu Nimic din ce-au apus - As vrea odata-n viata tu Sa te inalti in sus. Si daca ochii ce-am iubit N-or fi de raze plini, Tu ma priveste linistit Cu stinsele lumini. Si daca glasul adorat N-o spune un cuvint, Tot inteleg ca m-ai chemat Dincolo de mormint. Mihai Eminescu Sara pe deal Sara pe deal buciumul suna cu jale, Turmele-l urc, stele le scapara-n cale, Apele pling, clar izvorind in fintine; Sub un salcim, draga, m-astepti tu pe mine. Luna pe cer trece-asa sfinta si clara, Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara, Stelele nasc umezi pe bolta senina, Pieptul de dor, fruntea de ginduri ti-e plina. Nourii curg, raze-a lor siruri despica, Stresine vechi cesele-n luna ridica, Scirtiie-n vint cumpana de fintina, Valea-i in fum, fluiere murmura-n stina. Si osteniti oameni cu coasa-n spinare Vin de la cimp; toaca rasuna mai tare, Clopotul vechi imple cu glasul lui sara, Sufletul meu arde-n iubire ca para. Ah! in curind satul in vale-amuteste; Ah! in curind pasul-mi spre tine grabeste: Linga salcim sta-vom noi noaptea intreaga, Ore intregi spune-ti-voi cit imi esti de draga. Ne-om razima capetele-unul de altul Si surizind vom adormi sub inaltul, Vechiul salcim. - Astfel de noapte bogata, Cine pe ea n-ar da viata lui toata? Mihai Eminescu De ce nu-mi vii Vezi, rindunelele se duc, Se scutur frunzele de nuc, S-aseaza bruma peste vii - De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii ? O, vino iar in al meu brat, Sa te privesc cu mult nesat, Sa razim dulce capul meu, De sinul tau, de sinul tau ! Ti-aduci aminte cum pe-atunci Cind ne primblam prin vai si lunci, Te ridicam de subsuori De-atitea ori, de-atitea ori ? In lumea asta sunt femei Cu ochi ce izvorasc scintei ... Dar, oricit ele sunt de sus, Ca tine nu-s, ca tine nu-s ! Caci tu inseninezi mereu Viata sufletului meu, Mai mindra decit orice stea, Iubita mea, iubita mea ! Tirzie toamna e acum, Se scutur frunzele pe drum, Si lanurile sunt pustii ... De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii ? Mihai Eminescu Kamadeva Cu durerile iubirii Voind sufletu-mi sa-l vindec, L-am chemat in somn pe Kama - Kamadeva, zeul indic. El veni, copilul mindru, Calarind pe-un papagal, Avind zimbetul fatarnic Pe-a lui buze de coral. Aripi are, iar in tolba-i El pastreaza, ca sageti, Numai flori inveninate De la Gangele maret. Puse-o floare-atunci-n arcu-i, Ma lovi cu ea in piept, Si de-atunci in orice noapte Pling pe patul meu destept ... Cu sageata-i otravita A sosit ca sa ma certe fiul cerului albastru S-al iluziei deserte. Mihai Eminescu Rugăciunea unui dac Pe cand nu era moarte, nimic nemuritor, Nici samburul luminii de viata datator, Nu era azi, nici mane, nici ieri, nici totdeuna Caci unul erau toate si totul era una, Pe cand pamantul, cerul, vazduhul, lumea toata Erau din randul celor ce n-au fost niciodata, Pe-atunci erai Tu singur, incat ma-ntreb in sine-mi Au cine-i zeul carui plecam a noastre inemi? El singur zeu statut-a 'nainte de-a fi zeii Si din noian de ape puteri a dat scanteii El zeilor da suflet si lumii fericire El este-al omenimei izvor de mantuire. Sus inimile voatre, cantare aduceti-i! El este moartea mortii si invierea vietii! Si el imi dete ochii sa vad lumina zilei Si inima-mi umplut-au cu farmecele milei, Din vuietul de vanturi auzit-am al lui mers Si-n glas purtat de ape simtii duiosu-i viers Si tot pe lang-acestea cersesc inc-un adaos Sa-ngaduie intrarea-mi in vesnicul repaos. Sa blesteme pe-oricine de mine-o avea mila Sa binecuvanteze pe cel ce ma impila, S-asculte orice gura ce-ar vrea ca sa ma rada, Puteri sa puie-n bratul ce-ar sta sa ma ucida Si-acela dintre oameni ajunga cel dintai Ce mi-ar rapi chiar piatra ce-oi pune-o capatai. Gonit de toata lumea prin anii mei sa trec, Pan' ce-oi simti ca ochiu-mi de lacrime e sec, Ca-n orice om din lume un dusman mi se naste, C-ajung pe mine insumi a nu ma mai cunoaste Ca chinul si durerea simtirea-mi a-mpietrit-o, Ca pot sa-mi blestem mama, pe care am iubit-o, Cand ura cea mai crunta mi s-ar parea amor, Poate-oi uita durerea-mi si voi putea sa mor. Strain si far' de lege de voi muri, atunce Nevrednicu-mi cadavru in ulita l-arunce Si-aceluia, Parinte, sa-i dai coroana scumpa Ce-o sa asmuta cainii ca inima-mi s-o rumpa, Si-acela ce cu pietre ma va izbi in fata, Indura-te, stapane, si da-i pe veci viata. Astfel numai, Parinte, eu pot sa-ti multumesc Ca tu mi-ai dat in lume norocul sa traiesc. Sa cer a tale daruri genunchi si frunte nu plec, Spre ura si blestemuri as vrea sa te induplec, Sa simt ca de suflarea-ti suflarea mea se curma Si-n stingerea eterna dispar fara de urma. Mihai Eminescu Mai am un singur dor... Mai am un singur dor : In linistea serii Sa ma lasati sa mor La marginea marii; Sa-mi fie somnul lin Si codrul aproape, Pe-ntinsele ape Sa am un cer senin. Nu-mi trebuie flamuri, Nu voi sicriu bogat, Ci-mi impletiti un pat Din tinere ramuri. Si nime-n urma mea Nu-mi plinga la crestet, Doar toamna glas sa dea Frunzisului vested. Pe cind cu zgomot cad Izvoarele-ntr-una. Alunece luna Prin virfuri lungi de brad. Patrunza talanga Al serii rece vint, Deasupra-mi teiul sfint Sa-si scuture creanga. M-or troieni cu drag Aduceri aminte. Luceferi, ce rasar Din umbra de cetini, Fiindu-mi prieteni, O sa-mi zimbeasca iar. Va geme de patemi Al marii aspru cint... Ci eu voi fi pamint In singuratate-mi. . Mihai Eminescu Înger de pază Cind sufletu-mi noaptea veghea in estaze, Vedeam ca in vis pe-al meu inger de paza, Incins cu o haina de umbre si raze, C-asupra-mi c-un zimbet aripele-a-ntins; Dar cum te vazui intr-o palida haina, Copila cuprinsa de dor si de taina, Fugi acel inger de ochiu-ti invins. Esti demon, copila, ca numai c-o zare Din genele-ti lunge, din ochiul tau mare Facusi pe-al meu inger cu spaima sa zboare, El, veghea mea sfinta, amicul fidel ? Ori poate !... O,-nchide lungi genele tale, Sa pot recunoaste trasaturile-ti pale, Caci tu - tu esti el. . De cite ori, iubito, de noi mi-aduc aminte, Oceanul cel de gheata mi-apare inainte: Pe bolta alburie o stea nu se arata, Departe doara luna cea galbena - o pata; Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite O pasare pluteste cu aripi ostenite, Pe cind a ei pereche nainte tot s-a dus C-un pilc intreg de pasari, pierzindu-se-n apus. Arunca pe-a ei urma priviri suferitoare, Nici rau nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare, Visindu-se-ntr-o clipa cu anii inapoi. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Suntem tot mai departe deolalta amindoi, Din ce in ce mai sigur ma-ntunec si inghet, Cind nute pierzi in zarea eternei dimineti. Mihai Eminescu O, mamă... O, mama, dulce mama, din negura de vremi Pe freamatul de frunze la tine tu ma chemi; Deasupra criptei negre a sfintului mormint Se scutura salcimii de toamna si de vint, Se bat incet din ramuri, ingina glasul tau... Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu. Cind voi muri, iubito, la crestet sa nu-mi plingi; Din teiul sfint si dulce o ramura sa fringi, La capul meu cu grija tu ramura s-o-ngropi, Asupra ei sa cada a ochilor tai stropi; Simti-o-voi odata umbrind mormintul meu... Mereu va creste umbra-i, eu voi dormi mereu. Iar daca impreuna va fi ca sa murim, Sa nu ne duca-n triste zidiri de tintirim, Mormintul sa ni-l sape la margine de riu, Ne puna-n incaperea aceluiasi sicriu; De-a pururea aproape vei fi de sinul meu... Mereu va plinge apa, noi vom dormi mereu. . Mihai Eminescu Se bate miezul noptii Se bate miezul noptii in clopotul de-arama, Si somnul, vames vietii, nu vrea sa-mi ieie vama. Pe cai batute-adesea vrea mintea sa ma poarte, S-asaman intr-olalta viata si cu moarte; Ci cumpana gindiri-mi si azi nu se mai schimba, Caci intre amindoua sta neclintita limba. . Mihai Eminescu
Iubind în tainã Iubind in taina am pastrat tacere, Gindind ca astfel o sa-ti placa tie, Caci in priviri citeam o vecinicie De-ucigatoare visuri de placere. Dar nu mai pot. A dorului tarie Cuvinte da duioaselor mistere; Vreau sa ma-nec de dulcea-nvapaiere A celui suflet ce pe al meu stie. Nu vezi ca gura-mi arsa e de sete Si-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi, Copila mea cu lungi si blonde plete? Cu o suflare racoresti suspinu-mi, C-unzimbet faci gindirea sa se-mbete. Fa un sfirsit durerii... vin' la sinu-mi.
Înapoi. Mihai Eminescu Din valurile vremii... Din valurile vremii, iubita mea, rasai Cu bratele de marmur, cu parul lung, balai - Si fata stravezie ca fata albei ceri Slabita e de umbra duioaselor dureri! Cu zimbetul tau dulce tu mingii ochii mei, Femeie intre stele si stea intre femei Si intorcindu-ti fata spre umarul tau sting, In ochii fericirii ma uit pierdut si pling. Cum oare din noianul de neguri sa te rump, Sa te ridic la pieptu-mi, iubite inger scump, Si fata mea in lacrimi pe fata ta s-o plec, Cu sarutari aprinse suflarea sa ti-o-nec Si mina friguroasa s-o incalzesc la sin, Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o tin. Dar vai, un chip aievea nu esti, astfel de treci Si umbra ta se pierde in negurile reci, De ma gasesc iar singur cu bratele in jos In trista amintire a visului frumos... Zadarnic dupa umbra ta dulce le intind: Din valurile vremii nu pot sa te cuprind. . Mihai Eminescu Scrisoarea III Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limba, Ce cu-a turmelor pasune, a ei patrie s-o schimba, La pamant dormea tinandu-si capatai mana cea dreapta; Dara ochiu,-nchis afara, inlauntru se desteapta. Vede cum din ceruri luna luneca si se coboara Si s-apropie de dansul preschimbata in fecioara. Inflorea cararea ca de pasul blandei primaveri; Ochii ei sunt plini de lacrimi de umbra tainuitelor dureri; Codrii se infioreaza de atata frumusete, Apele-ncretesc in tremur straveziile lor fete, Pulbere de diamante cade fina ca o bura, Scanteind plutea prin aer si pe toate din natura Si prin mandra fermecare sun-o muzica de soapte... Ea, sezand cu el alaturi, mana fina i-o intinde, Parul ei cel negru-n valuri de matasa se desprinde: - Las' sa leg a mea viata de a ta... In bratu-mi vino, Si durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o... Scris in cartea vietii este si de veacuri si de stele Eu sa fiu a ta stapana, tu stapan vietii mele. Si cum o privea sultanul, ea se-ntuneca... dispare; Iar din inima lui simte un copac cum ca rasare, Care creste intr-o clipa ca in veacuri, mereu creste, Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lateste; Umbra lui cea uriasa orizontul il cuprinde Si sub dansul universul intr-o umbra se intinde; Iar in patru parti a lumii vede siruri muntii mari, Atlasul, Caucazul, Taurul si Balcanii seculari; Vede Eufratul si Tigris, Nilul, Dunarea batrana - Umbra arborelui falnic peste tot e stapana. Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri Si corabiile negre leganandu-se pe rauri, Valurile verzi de graie leganandu-se pe lanuri, Marile Tarmuitoare si cetati langa limanuri, Toate se intind nainte-i... ca pe-un urias covor, Vede tara langa tara si popor langa popor - Ce prin neguri alburie se strevad si se prefac In ininsa-mparatie sub o umbra de copac. Vulturii porniti la ceruri pan'la ramuri nu ajung, Dar un vant de biruinta se porneste indelung Si loveste randuri, randuri in frunzisul sunator, Strigate de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori, Zgomotul crestea ca marea tulburata si inalta, Urlete de batalie s-alungau dupaolalta, Insa frunzele-ascutite se indoaie dupa vant Si deasupra Romei noua se inclina la pamant. Se cutremura sultanul... sedesteapta... si pe cer Vede luna cum pluteste peste plaiul Eschiser. Si priveste trist la casa seihului Edebali; Dupa gratii de fereastra o copila el zari Ce-i zambeste, mladioasa ca o creanga de alun; E a seihului copila, e frumoasa Malcatun. Atunci el pricepe visul ca-i trimis de la profet, Ca pe-o clipa se naltase chiar im rai la Mahomet, Ca din dragostea-i lumeasca un imperiu se va naste, Ai caruia ani si margini numai cerul le cunoaste. Visul sau se-nfiripeaza si se-ntinde vultureste, An cu an imparatia tot mai larga se sporeste, Iara flamura cea verde se inalta an cu an, Neam cu neam urmandu-i zborul si sultan dupa sultan. Astfel tara dupa tara drum de glorie-i deschid... Pan-in Dunare ajunge furtunosul Baiazid... La un semn, un tarm de altul, legand vas de vas, se leaga Si in sunet de fanfare trece oastea lui intreaga; Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah si spahii Vin de-ntuneca pamantul la Rovine in campii; Raspandindu-se in roiuri, intinzand corturile mari... Numa-n zarea departarii suna codrii de stejari. Iata vine-un sol de pace c-o naframa-n varf de bat. Baiazid, privind la dansul, il intreaba cu dispret: - Ce vrei tu? - Noi? Buna pace! Si de n-o di cu banat, Domnul nostru-ar vrea sa vaza pe maritul imparat. La un semn deschisa-i calea si s-apropie de cort Un batrin atat de simplu, dupa vorba, dupa port. - Tu esti Mircea? - Da-mparate! - Am venit sa mi te-nchini, De nu, schimb a ta coroana intr-o ramura de spini. - Orice gand ai imparate, si oricum vei fi sosit, Cat suntem inca pe pace, eu iti zic: Bine-ai venit! Despre partea inchinarii insa, doamne, sa ne ierti; Dar acu vei vrea cu oaste si razboi ca sa ne certi, Ori vei vrea sa faci intoarsa de pe-acuma a ta cale, Sa ne dai un semn si noua din mila mariei-tale... De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris si pentru noi, Bucurosi le-om duce toate, de e pace de-i razboi. - Cum? Cand lumea mi-e deschisa, a privi gandesti ca pot Ca intreg Aliotmanul sa se-mpiedice de-un ciot? O, tu nici visezi batrane, cati in cale mi s-au pus! Toata floarea cea vestita a intregului Apus, Tot ce sta in umbra crucii, imparati si regi s-aduna Sa dea piept cu uraganul ridicat de semiluna. S-a-mbracat in zale luciicavalerii de la Malta, Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta, Fulgerele adunat-au contra fulgerului care In turbarea-i furtunoasa a cuprins pamant si mare. N-au avut decat cu ochiul ori cu mana semn a face, Si Apusul isi impinse toate neamurile-ncoace; Pentru a crucii biruinta se miscara rauri-rauri, Ori din codri rascolite, ori starnite din pustiuri; Zguduind din pace-adanca ale lumii inceputuri, Innegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi, Se miscau ingrozitoare ca paduri de lanci si sabii, Tremura inspaimantata marea de-ale lor corabii!... La Nicopole vazut-ai cate tabere s-au strans Ca sa steie inainte-mi ca si zidul neanvins. Cand vazui a lor multime, cata frunza, cata iarba, Cu o ura nempacata mi-am soptit atunci in barba, Am jurat ca peste dansii sa trec falnic, fara pas, Din pristolul de la Roma sa dau calului ovas... Si de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag? Si purtat de biruinta, sa ma-mpiedic de-un mosneag? - De-un mosneag, da, imparate, caci mosneagul ce privesti Nu e om de rand, el este domnul Tarii Romanesti. Eu nu ti-as dori vreodata sa ajungi sa ne cunosti, Nici ca Dunarea sa-nece spumegand a tale osti. Dupa vremuri multi venira, incepand cu acel oaspe, Ce din vechi se pomeneste, cu Dariu a lui Istaspe; Multi durara, dupa vremuri, peste Dunare vrun pod, De-au trecut cu spaima lumii si multime de norod; Imparati pe care lumea nu putea sa-i mai incapa Au venit si-n tara noastra de-au cerut pamant si apa - Si nu voi ca sa ma laud, nici ca voi sa te-nspaimant, Cum venira, se facura toti o apa s-un pamant. Te falesti ca inainte-ti rasturnat-ai valvartej Ostile leite-n zale de-mparati si de viteji? Tu te lauzi ca Apusul inainte ti s-a pus?... Ce-i mana pe ei in lupta, ce-au voit acel Apus? Laurii voiau sa-i smulga de pe fruntea ta de fier, A credintei biruinta cata orice cavaler. Eu? Imi apar saracia si nevoile si neamul... Si de-aceea tot ce misca-n tara asta, raul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iara tie dusman este, Dusmanit vei fi de toate, far-a prinde chiar de veste; N-avem osti, dara iubirea de mosie e un zid Care nu se-nfioreaza de-a ta faima, Baiazid! Si abia pleca batranul... Ce mai freamat, ce mai zbucium! Codrul clocoti de zgomot si de arme si de bucium, Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase, Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasa; Calaretii umplu campul si roiesc dupa un semn Si in caii lor salbatici bat cu scarile de lemn, Pecopite iau in fuga fata negrului pamant, Lanci scanteie lungi in soare, arcuri se intind in vant, Si ca nouri de arama si ca ropotul de grindini, Orizontu-ntunecandul, vin sageti de pretutindeni, Vajaind ca vijelia si ca plesnetul de ploaie... Urla campul si de tropot si de strigat de bataie. In zadar striga-mparatul ca si leul in turbare, Umbra mortii se intinde tot mai mare si mai mare; In zadar flamura verde o ridica inspre oaste, Caci cuprinsa-i de pieire si in fata si in coaste, Caci se clatina rarite siruri lungi de batalie; Cad asabii ca si palcuri risipite pe campie, In genunchi cadeau pedestri, colo caii se rastoarna, Cand sagetile in valuri, care suera, se toarna Si lovind in fata,-n spate, ca si crivatul si gerul, Pe pamant lor li se pare ca se naruie tot cerul... Mirce insusi mana-n lupta vijelia-ngrozitoare, Care vine, vine, vine, calca totul in picioare; Durduind soseau calarii ca un zid inalt de suliti, Printre cetele pagane trec rupandusi large uliti; Risipite se-mprastie a dusmanului siraguri, Si gonind biruitoare tot veneau a tarii steaguri, Ca potop ce prapadeste, ca o mare turburata - Peste-un ceas paganatatea e ca pleava vanturata. Acea grindin-otelita inspre Dunare o mana, Iar in urma lor se-ntinde falnic armia romana. Pe cand oastea se aseaza, iata soarele apune, Voind crestetele nalte ale tarii sa-ncunune Cu un nimb de biruinta; fulger lung incremenit Margineste muntii negri in intregul asfintit, Pin' ce izvorasc din veacuri stele una cate una Si din neguri, dintre codri, tremurand s-arata luna Doamna marilor s-a noptii varsa liniste si somn. Langa cortu-i, unul dintre fii falnicului domn Sta zambind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte, So trimita dragii sale, de la Arges mai departe: "De din vale de Rovine Graim , Doamna, catre Tine, Nu din gura, ci din carte, Ca ne esti asa departe. Te-am ruga, mari ruga Sa-mi trimiti prin cineva Ce-i mai mandru-n valea Ta: Codrul cu poienele, Ochii cu sprancenele; Ca si eu trimite-voi Ce-i mai mandru pe la noi: Oastea mea cu flamurile, Codrul si cu ramurile, Coiful nalt cu penele, Ochii cu sprancenele, Si sa stii ca-s sanatos, Ca, multumind lui Cristos, Te sarut, Doamna, frumos." .................................................... De-asa vremi se-nvrednicira cronicarii si rapsozii; Veacul nostru ni-l umplura saltimbancii si irozii... In izvoarele batrane pe eroi mai pot sa caut; Au cu lira visatoare ori cu sunete de flaut Poti sa-ntampini patriotii ce-au venit de-atunci incolo? Inaintea acestora tu ascunde-te Apollo! O, eroi! care-n trecutul de mariri va adumbriseti, Ati ajuns acum de moda de va scot din letopiset, Si cu voi drapandu-si nula, va citeaza toti nerozii, Mestecand veacul de aur in noroiul greu al prozii. Ramaneti in umbra sfanta, Basarabi si voi Musatini, Descalecatori de tara, datatori de legi si datini, Ce cu plugul si cu spada ati intins mosia voastra De la munte pan'la mare si la Dunarea albastra. Au prezentul nu ni-i mare? N-o sa-mi dea ce o sa cer? N-o sa aflu intre-ai nostri vre un falnic juvaer? Au la Sybaris nu suntem langa capistea spoielii? Nu se nasc glorii pe strada si la usa cafenelii, N-avem oameni ce se lupta cu retoricele suliti In aplauze grele a canaliei de uliti, Panglicari in ale tarii, care joaca ca pe funii, Masti cu toate de renume din comedia minciunii? Au de patrie, virtute, nu vorbeste liberalul, De ai crede ca viata-i e curata ca cristalul? Nici visezi ca inainte-ti sta un stalp de cafenele, Ca isi rade de-aste vorbe inghitindu-le pe ele. Vezi colo pe uraciunea fara suflet, fara cuget, Cu privirea-mproscata si la falci umflat si buget, Negru, cocosat si lacom, un izvor de siretlicuri, La tovarasii sai spune veninoasele-i nimicuri; Toti pebuze-avand virtute, iar in ei moneda calpa, Quintesenta de mizerii de la crestet pana-n talpa, Si deasupra tuturora, oastea sa si-o recunoasca, Isi arunca pociturabulbucatii ochi de broasca... Dintre-acestia tara noastra isi alege astazi solii! Oameni vrednici ca sa saza in zidirea sfintei Golii, In cacamesi cu maneci lunge si pe capete scufie, Ne fac legi si ne pun biruri, ne vorbesc filozofie. Patriotii! Virtuosii, ctitori de asezaminte, Unde spumega desfraul in miscari si in cuvinte, Cu evlavie de vulpe, ca in strane, sed pe locuri Si aplauda frenetic schime, cantece si jocuri... Si apoi in sfatul tarii se adun sa se admire Bulgaroi cu ceafa groasa, grcotei cu nas subtire; Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman, Toata greco-bulgarimea e nepoata lui Traian! Spuma asta-nveninata, asta plebe, ast gunoi Sa ajunga-a fi stapana si pe tara si pe noi! Tot ce-i insemnat cu pata putrjunii de natura, Toti se scursera aicea si formeaza patriotii, Incat fonfii si flecarii, gagautii si gusatii, Balbaiti cu gura stramba sunt stapanii astei natii! Voi sunteti urmasii Romei? Niste rai si niste fameni! I-e rusine omenirii sa va zica voua oameni! In aceasta cuma-n lume si aceste creaturi Nici rusine n-au sa ieie in smintitele lor guri Gloria neamului nostru spre-a o face de ocara, Indraznesc ca sa rosteasca pan' si numele tau... tara! La Paris, in lupanare de cinismu si de lene, Cu femeile-i pierdute si-n orgiile-i obscene, Acolo v-ati pus averea, tineretele la stos... Ce a scos din voi Apusul cand nimic nu e de scos? Ne-ati venit apoi, drept minte o sticluta de pomada, Cu monoclu-n ochi, drept arma betisor de promenada, Vestejiti fara de vreme, dar cu creieri de copil, Drept stiint-avind in minte vre un vals de Bal-Mabil, Iar in schimb cu-averea toata vrun papuc de curtezana... O, te-admir, progenitura de origine romana! Si acum priviti cu spaima fata noastra sceptic-rece, Va mirati cum de minciuna astazi vi se mai trece? Cand vedem ca toti aceia care vorbe mari arunca Numai banul il vaneaza si castigul fara munca, Azi, cand fraza lustruita nu ne poate insela, Astazi altii sunt de vina, domnii mei, nu este-asa? Prea v-ati aratat arama, sfasiind aceasta tara, Prea facurati neamul nostru de rusine si ocara, Prea v-ati batut joc de limba, de strabuni si obicei, Ca sa nu s-arate-odata ce sunteti - niste misei! Da, castigul fara munca, iata singura pornire, Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire. Dar lasati macar stramosii ca sa doarma-n colb de cronici Din trecutul de marire v-ar privi cel mult ironici. Cum nu vii tu Tepes doamne, ca punand mina pe ei, Sa-i imparti in doua cete: in smintiti si in misei, Si in doua temniti large cu de-a sila sa-i aduni, Sa dai foc la puscarie si la casa de nebuni! . Mihai Eminescu Mortua est! Faclie de veghe pe umezi morminte, Un sunet de clopot in orele sfinte, Un vis ce isi moaie aripa-n amar, Astfel ai trecut de al lumii hotar. Trecut-ai cand ceru-i campie senina, Cu rauri de lapte si flori de lumina, Cand norii cei negri par sombre palate, De luna regina pe rand vizitate. Te vad ca o umbra de-argint stralucita, Cu-aripi ridicate la ceruri pornita, Suind, palid suflet, a norilor schele, Prin ploaie de raze, ninsoare de stele. O raza te nalta, un cantec te duce, Cu bratele albe pe piept puse cruce, Cand torsul s-aude l-al vrajilor caier Argint e pe ape si aur in aer. Vad sufletu-ti candid prin spatiu cum trece; Privesc apoi lutul ramas... alb si rece, Cu haina lui lunga culcat in sicriu, Privesc la surasu-ti ramas inca viu - Si-ntreb al meu suflet ranit de-ndoiala, De ce-ai murit, inger cu fata cea pala? Au nu ai fost juna, n-ai fost tu frumoasa? Te-ai dus spre a stinge o stea radioasa? Dar poate acolo sa fie castele Cu arcuri de aur zidite din stele, Cu rauri de foc si cu poduri de-argint, Cu tarmuri de smirna, cu flori care cant; Sa treci tu prin ele, o sfanta regina, Cu par lung de raze, cu ochi de lumina, In haina albastra stropita cu aur, Pe fruntea ta pala cununa de laur. O, moartea e-un chaos, o mare de stele, Cand viata-i o balta de vise rebele; O, moartea-i un secol cu sori inflorit, Cand viata-i un basmu pustiu si urit. - Dar poate... o! capu-mi pustiu cu furtune, Gandirile-mi rele sugrum cele bune... Cand sorii se sting si cand stelele pica, Imi vine a crede ca toate-s nimica. Se poate ca bolta de sus sa se sparga, Sa cada nimicul cu noaptea lui larga, Sa vad cerul negru ca lumile-si cerne Ca prazi trecatoare a mortii eterne... S-atunci de-a fi astfel... atunci in vecie Suflarea ta calda ea n-o sa invie, Atunci graiu-ti dulce in veci este mut... Atunci acest inger n-a fost decat lut. Si totusi, tarana frumoasa si moarta, De racla ta razim eu harfa mea sparta Si moartea ta n'o plang, ci mai fericesc O raza fugita din chaos lumesc. S-apoi... cine stie de este mai bine A fi sau a nu fi..., dar stie oricine Ca ceea ce nu e, nu simte dureri, Si multe dureri-s, putine placeri. A fi? Nebunie si trista si goala; Urechea te minte si ochiul te-nseala; Ce-un secol ne zice ceilalti o deszic. Decat un vis sarbad, mai bine nimic. Vad vise-ntrupate gonind dupa vise, Pan' dau in morminte ce-asteapta deschise, Si nu stiu gandirea-mi in ce sa o stang: Sa rad ca nebunii? Sa-i blestem? Sa-i plang? La ce?... Oare totul nu e nebunie? Au moartea ta, inger, de ce fu sa fie? Au e sens in lume? Tu chip zambitor, Trait-ai anume ca astfel sa mori? De e sens intr-astea, e-ntors si ateu, Pe palida-ti frunte nu-i scris Dumnezeu. Floare albastră - ,,Iar te-ai cufundat in stele Si in nori si-n ceruri nalte ? De nu m-ai uita incalte Sufletul vietii mele. In zadar rauri in soare Gramadesti-n a ta gandire Si campiile Asire Si intunecata mare; Piramidele-nvechite Urca-n cer varful lor mare Nu cata in departare Fericirea ta, iubite !" Astfel zise mititica, Dulce netezandu-mi parul. Ah ! ce spuse adevarul; Eu am ras, n-am zis nimica. - ,,Hai la codrul cu verdeata, Und-izvoare plang in vale, Stanca sta sa se pravale In prapastia mareata. Acolo-n ochi de padure, Langa bolta cea senina Si sub trestia cea lina Vom sedea in foi de mure. Si mi-i spune-atunci povesti Si minciuni cu-a ta gurita, Eu pe-un fir de romanita Voi cerca de ma iubesti. Si de-a soarelui caldura Voi fi rosie ca marul, Mi-oi desface de-aur parul, Sa-ti astup cu dansul gura. De mi-i da o sarutare, Nime-n lume n-a s-o stie, Caci va fi sub palarie - S-apoi cine treaba are ! Cand prin crengi s-a fi ivit Luna-n noaptea cea de vara, Mi-i tinea de subsuoara, Te-oi tinea de dupa gat. Pe cararea-n bolti de frunze, Apucand spre sat in vale, Ne-om da sarutari pe cale, Dulci ca florile ascunse. Si sosind l-al portii prag, Vom vorbi-n intunecime; Grija noastra n-aib-o nime, Cui ce-i pasa ca-mi esti drag ?" Inc-o gura - si dispare... Ca un stalp eu stau in luna ! Ce frumoasa, ce nebuna E albastra-mi, dulce floare ! ............................ Si te-ai dus, dulce minune, S-a murit iubirea noastra - Floare-albastra ! floare-albastra !... Totusi este trist in lume ! . Mihai Eminescu Pe aceeasi ulicioară... Pe aceeasi ulicioara Bate luna in feresti, Numai tu de dupa gratii Vecinic nu te mai ivesti ! Si aceiasi pomi in floare Crengi inting peste zaplaz, Numai zilele trecute Nu le fac sa fie azi. Altul este al tau suflet, Altii ochii tai acum, Numai eu, raman acelasi, Bat mereu acelasi drum. Ah, subtire si gingasa Tu paseai incet, incet, Dulce imi veneai in umbra Tainuitului boschet Si lasandu-te la pieptu-mi, Nu stiam ce-i pe pamant, Ne spuneam atat de multe Far-a zice un cuvant. Sarutari erau raspunsul La-ntrebari indeosebi, Si de alte cele-n lume N-aveai vreme sa intrebi. Si in farmecul vietii-mi Nu stiam ca-i tot aceea De te razimi de o umbra Sau de crezi ce-a zis femeia. Vantul tremura-n perdele Astazi ca si alte dati, Numai tu de dupa ele Vecinic nu te mai arati ! Pe langa plopii fara sot Adesea am trecut; Ma cunosteau vecinii toti- Tu nu mai cunoscut. La geamul tau ce stralucea Privii atât de des; O lume toata-ntelegea- Tu nu mai inteles. De cate ori am asteptat O soapta de raspuns! O zi din viata sa-mi fi dat, O zi mi-era de-ajuns; O ora sa fi fost amici, Sa ne iubim cu dor, S-ascult de glasul gurii mici O ora, si sa mor. Dandu-mi din ochiul tau senin O raza dinadins, In calea timpilor ce vin O stea s-ar fi aprins; Ai fi trait in veci de veci Si randuri de vieti, Cu ale tale brate reci Inmarmureai maret, Un chip de-a pururi adorat Cum nu mai au perechi Acele zane ce strabat Din timpurile vechi. Caci te iubeam cu ochi pagani Si plini de suferinti, Ce mi-i lasara din batrani Parintii din parinti. Azi nici macar imi pare rau Ca trec cu mult mai rar, Ca cu tristeta capul tau Se-ntoarce in zadar, Caci azi le semeni tuturor La umbra si la port, Si te privesc nepasator C-un rece ochi de mort. Tu trebuia sa te cuprinzi De acel farmec sfant, Si noaptea candela s-aprinzi Iubirii pe pamant. Mihai Eminescu Foaia vestedă (dupa N. Lenau) Vintu-o foaie vestejita Mi-au adus miscind fereastra - Este moartea ce-mi trimite Fara plic scrisoarea-aceasta. Voi pastra-o, voi intinde-o, Intre foile acele, Ce le am din alte timpuri De la mina dragei mele. Cum copacu-si uita foaia Ce pe vint mi-a fost trimisa, Astfel ea uita-au poate Aste foi de dinsa scrise. Vorbele iubirii moarte Vinovate-mi stau in fata, Dovedite de minciuna Cer sa sting a lor viata. Dulcea lor zadarnicie Nu ma-ndur s-o pun pe foc, Desi-mi stau atit de triste Ca nu pot muri pe loc. Voi pastra intreg amarul Si norocul astor foi, In durerea vechii pierderi Recitindu-ma-napoi; Numai vestea blind-a mortii, Foaia trista le-am adaos: Moartea vindec-orice rana, Dind la patime repaos. Mihai Eminescu Criticilor mei Multe flori sunt, dar putine Rod in lume o sa poarte Toate bat la poarta vietii, Dar se scutur multe moarte. E usor a scrie versuri Cind nimic nu ai a spune, Insirind cuvinte goale Ce din coada au sa sune. Dar cind inima-ti framinta Doruri vii si patimi multe, S-a lor glasuri a ta minte Sta pe toate sa le-asculte, Ca si flori in poarta vietii Bat la portile gindirii, Toate cer intrarea-n lume, Cer vesmintele vorbirii. Pentru-a tale proprii patimi, Pentru propria-ti viata, Unde ai judecatorii, Nenduratii ochi de ghiata? Ah! atuncea ti se pare Ca pe cap iti cade cerul: Unde vei gasi cuvintul Ce exprima adevarul? Critici voi, cu flori desarte, Care roade n-ati adus - E usor a scrie versuri Cind nimic nu ai de spus. Mihai Eminescu Venetia S-a stins viata falnicei Venetii, N-auzi cintari, nu vezi lumini de baluri; Pe scari de marmura, prin vechi portaluri, Patrunde luna, inalbind paretii. Okeanos plinge pe canaluri... El numa-n veci e-n floarea tineretii, Miresei dulci i-ar da suflarea vietii, Izbeste-n ziduri vechi, sunind din valuri. Ca-n tintirim tacere e-n cetate. Preot ramas din a vechimii zile, San Mare sinistru miezul noptii bate. Cu glas adinc, cu graiul de Sibile, Rosteste lin in clipe cadentate: "Nu-nvie mortii - e-n zadar, copile!" Nu voi mormint bogat, Cintare si flamuri, Ci-mi impletiti un pat Din tinere ramuri. Si nime-n urma mea Nu-mi plinga la crestet, Frunzisului vested Doar vintul glas sa-i dea. In linistea sarii Sa ma-ngropati, pe cind Trec stoluri greu zburind La marginea marii. Sa-mi fie somnul lin Si codrul aproape, Luceasca cer senin Eternelor ape, Care din vai adinci Se nalta la maluri, Cu brate de valuri S-ar atirna de stinci - Si murmura-ntr-una Cind spumegind recad, Iar pe paduri de brad Alunece luna. Reverse dulci scintei Atotstiutoarea, Deasupra-mi crengi de tei Sa-si scuture floarea. Nemaifiind pribeag De-atunci inainte, Aduceri-aminte M-or coperi cu drag Si stinsele patemi Le-or troieni cazind, Uitarea intinzind Pe singuratate-mi. Mihai Eminescu Prin nopti tăcute Prin nopti tacute, Prin lunce mute, Prin vantul iute, Aud un glas; Din nor ce trece, Din luna rece, Din visuri sece, Vad un obraz. Lumea senina, Luna cea plina, Si marea lina Icoana-i sunt; Ochiu-mi o cata In lumea lata. Cu mintea beata Eu plang si cant.