George Cosbuc Dusmancele Las' ochii, mama, las' sa plinga! Tu-n leagan tot cu mina stinga Mi-ai dat sa sug, de-acea sunt natinga! Dar n-am pus doara juramint, Sa merg neplinsa in mormint! Nu pling ca mi-e de Leana teama, De ciuda pling eu numai, mama. Cuvintele ei nu le ieu in sama, Dar mi-e rusine si mi-e greu, Ca scoala satu-n capul meu. Ea duce sfat din casa-n casa, Ca n-am broboada de matasa, N-am sort cu flori - si daca n-am ce-i pasa? N-am mers sa-i cer, aveam-n-aveam, Si n-o sa-mi mearga neam de neam. Sta-n drum de vorba cu vecine Si bate-n pumni: - "Sa mor imi vine, Auzi tu! Sa se prinda ea cu mine! Sti ieri la moara ce spunea? Ca-s proasta foc si gura-rea! Si-auzi! Ii umbla-n cap, tu sora, S-ajunga ea Lucsandrei nora! O, mearga-i numele! N-o vezi la hora? Ce sort! Nu-ti vine nici sa crezi, Fa cruce, fa, sa nu-l visezi. Nu l-as purta nici de porunca! Ce poarta ea, alt om arunca C-un rind de haine-o vad mergind la munca, La joc si hori acelasi rind, Il poarta-ntr-una, si de cind! Lucsandra-i doara preuteasa, Ea-si cata nora mai aleasa, S-o duca-n bunuri si-n duium acasa. Ea n-a ajuns, oricum si cum, Sa-si stringa nora de pe drum. Sa-si ieie nora pe-o Satana? Ca e saraca si golana, De ce nu vine ca sa-i dau pomana? Nu-i casa lor in care stau Si-n casa nici cenusa n-au!" Auzi tu. mama, cite-mi spune? Si-alearga-n sat sa mai adune Si cite porecliri pe-ascuns imi spune. De-as sta sa-i dau si eu raspuns, La cite legi am fi ajuns! Ea-mi sare-n drum, ca doara-doara M-apuc sa-i spun o vorba-n poara, Si daca tac, ii vin calduri sa moara. Sa vezi tu, mama, -njuraturi! Ca ea cu ma-sa-s zece guri. Cu gura ma-sa bate-o gloata, Si-i de otrava Leana toata - Mi-ar pune capul sub picior, sa poata. Dar lor pe plac eu n-am sa mor, Ca n-am ajuns la mila lor. De foame du dau popii ortul! Eu iarna singura-mi tes tortul Si umblu si eu cum socot ca-i portul. De n-am matasuri, am ce pot, Nici bun prea-prea, nici rau de tot. Ma prind cu ea? Cel-sfint s-o bata Dar cum ma prind? Ea e bogata, Ce haine mi-am facut ca ea vrodata? La joc ma poti oricind vedea Cu fetele de sama mea! Ori am vorbit cu dinsa glume? O fac de ris si-i scot eu nume? Ori ies, gatita-n ciuda ei, in lume? Ii stiu eu focul - ochii mei! Lisandru e, ca alta ce-i? Dar ce? Il tiu legat de mine? Il trag de mineca? Ba bine! El vine-asa, de dragul lui, cind vine. Eu nu pot usa sa i-o-ncui, De sta prea mult, eu cum sa-i spui? Sunt eu la urma vinovata, Ca Leana umbla ca turbata Sa-l vada-n casa lor intrind o data? Si daca lui nu-i da prin gind, Ea blestema de nu-si da rind! Dar poate da ea bobi cu sita! O fierbe ciuda pe urita, Ca-s mai frumoasa decit ea, si-atita! Sa aiba Leana-n frunte stea, Nu-i partea ei ce-i partea mea. Ca boii-s buni, bine-i bogata, Dar daca pui flacaii odata S-aleaga dinsii cum socot o fata, Bogata-s pupa boii-n bot, Imbatrinind cu boi cu tot! Inapoi. George Cosbuc Decebal către popor Viata asta-i bun pierdut Cind n-o traiesti cum ai fi vrut! Si-acum ar vrea un neam calau S-arunce jug in gitul tau: E rau destul ca ne-am nascut, Mai vrem si-al doilea rau? Din zei de-am fi scoboritori, C-o moarte tot suntem datori! Totuna e dac-ai murit Flacau ori mos ingirbovit; Dar nu-i totuna leu sa mori Ori cine-nlantuit. Cei ce se lupta murmurind, De s-ar lupta si-n primul rind, Ei tot atit de buni ne par Ca orisicare las fugar! Murmurul, azi si orsicind, E plinset in zadar! Iar a tacea si lasii stiu! Toti mortii tac! Dar cine-i viu Sa rida! Bunii rid si cad! Sa ridem, dar, viteaz rasad, Sa fie-un hohotit si-un chiu Din ceruri pina-n iad! De-ar curge singele piriu, Nebiruit e bratul tau Cind mortii-n fata nu tresari! Si insuti tie-un zeu iti par Cind rizi de ce se tem mai rau Dusmanii tai cei tari. Ei sunt romani! Si ce mai sunt? Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfint, Zamolxe, c-un intreg popor De zei, i-am intreba: ce vor? Si nu le-am da nici lor pamint, Caci ei au cerul lor! Si-acum, barbati, un fier si-un scut! E rau destul ca ne-am nascut: Dar cui i-e frica de razboi E liber de-a pleca-napoi, Iar cine-i vinzator vindut Sa iasa dintre noi! Eu nu mai am nimic de spus! Voi bratele jurind le-ati pus Pe scut! Puterea este-n voi Si-n zei! Dar va ginditi, eroi, Ca zeii sunt departe, sus, Dusmanii linga noi! Inapoi. George Cosbuc Spinul Stetea frumoasa pe-un razor; Voinicul linga ea devale, Sa-i scoata spinul din picior. Si ea plingea: - "Un spin in cale! De ce tot rizi? Ah, cum ma dor Aceste risete-ale tale!" Ea are flori de cring la sin Si-n par un trandafir salbatic Si parul ei de roua-i plin. - "Ei, las' sa rid! Tu ai cules Trei fragi, venind peste coline, Si vezi cu ce mi te-ai ales!" - "Trei fragi? Si-atit e doara bine! Caci n-am putut in deal sa ies; Trei fragi de-ar fi, sunt pentru tine!" Cu ochii-nchisi si strinsi de tot, Ea de dureri izbea piciorul: - "Ah, lasa-ma ca nu mai pot!" - "Fricoasa esti!" - "Da! Te-as vedea! Fricoasa, eu? Asa e frica? N-ai mila de durerea mea! Nu-ti pasa!" - "Da! Ca de nimica! Ba-mi pasa mult, ca eu n-as vrea Sa-mi fie schioapa nevestica!" Ea-si potriveste floarea-n par, Si-i infloresc zimbind obrajii Cei albi ca florile de mar. - "Sa fiu chiar schioapa, ce-i apoi? Ca ce ti-e drag, tot drag ramine!" - "Eu nu zic ba! Dar uite, joi Ni-e nunta, draga, e ca miine - Tu cum sa joci? Sarac de noi! Sa stai la masa-ntre batrine." Ea-si tine bratul sting pe piept Si-ncetisor desmiarda fruntea Flacaului ce bratul drept. - "Eu tie vreau sa-ti fiu pe plac; Si n-o sa joc, si ce-i cu asta?" - "Asa-i! Dar eu? Eu ce sa fac? La nunta-mi, bata-o napasta, Sa nu joc eu? De-as sti ca zac, La nunta vreau sa-mi joc nevasta!" Ea ride-acum! - "Nebun ca esti!" Flacaul grabnic se ridica: - "Ei, iaca spinul! Ce-mi platesti?" - "Vrei plata? Uite, ai trei fragi, Si din cosita-ti dau bujorii..." - "Si toata frunza de pe fagi! De dor de fragi se pling feciorii? De flori da-mi ochii tai cei dragi Si pentru fragi da-mi obrajorii!" Si ea-l loveste-ncetisor Zimbind, cu palma peste gura. - "Eu stiu! Sa ceri asa-i usor! Dar lasa-acum! E joi aici Si nimeni, asteptind, nu moare!" - "Ma porti ca pe copiii mici! - Da joi sa sti! Trei fragi si-o floare! Si joi tu n-ai ce sa mai zici, Ca pentru multe-mi esti datoare!" Inapoi. George Cosbuc Poetul Sunt suflet in sufletul neamului meu Si-i cint bucuria si-amarul - In ranele tale durutul sunt eu, Si-otrava deodata cu tine o beu Cind soarta-ti intinde paharul. Si-oricare-ar fi drumul pe care-o s-apuci, Rabda-vom pironul aceleiasi cruci Unindu-ne steagul si larul, Si-altarul sperantei oriunde-o sa-l duci, Acolo-mi voi duce altarul. Sunt inima-n inima neamului meu Si-i cint si iubirea si ura - Tu focul, dar vintul ce-aprinde sunt eu, Vointa ni-e una, ca-i una mereu In toate-ale noastre masura. Izvor esti si tinta a totul ce cint - Iar daca vrodat-as grai vrun cuvint Cum nu-ti glasuieste scriptura, Ai fulgere-n cer, tu, Cel-mare-si-sfint, Si-nchide-mi cu fulgerul gura! Ce-s unora lucruri a toate mai sus, Par altora lucruri desarte. Dar stie acel ce compasul si-a pus, Pe marginea lumii-ntre viata si-apus, De-i albi ori e negru ce-mparte! Iar tu mi-esti in suflet, si-n suflet ti-s eu, Si secolii-nchida-ori deschida cum vreu Eterna ursitelor carte, Din suflet eu fi-ti-voi, tu neamule-al meu De-a pururi, nerupta sa parte! Inapoi. George Cosbuc Rea de plată Ea vine de la moara; Si jos in ulcioara Punindu-si sacul, iaca, Nu-l poate ridica. - "Ti-l duc eu!" - "Cum?" - "Pe plata!" Iar ea, cuminte fata, Se si-nvoieste-ndata - De ce-ar si zice ba? Eu plec cu sacu-n spate. La calea jumatate Cer plata, trei saruturi. Dar uite felul ei: Sta-n drum si se socoate, Si-mi spune cite-toate, Ca-s scump, ca ea nu poate, Ca prea sunt multe trei! Cu doua se-nvoieste, I-ar unul mi-l plateste. Cu altul sa-mi ramiie Datoare pe-nserat. Dar n-am sa-l vad cit veacul! Si iata-ma saracul, Sa-i duc o postie sacul P-un singur sarutat! Inapoi. George Cosbuc ,,Trei, Doamne, si toti trei!`` Avea si dansul trei feciori Si i-au plecat toti trei deodata La tabara, sarmanul tata! Ce griji pe dansul, ce fiori, Cand se gaindea ca-i greu razboiul, N-ai timp sa simti ca mori. Si luni trecut-au dupa luni - Si-a fost de veste lumea plina, Ca steagul turcului se-nchina; Si mandrii codrului pauni, Romanii-au ispravit razboiul, Ca s-au batut nebuni. Scria-n gazeta ca s-a dat Porunca sa se-ntoarca-n tara Toti cei plecati de asta vara - Si rand pe rand veneau in sat Si ieri si astazi cate unul Din cei care-au plecat. Si-ai lui intarziau! Plangand De drag ca are sa-i revada, Sta ziua-n prag, iesea pe strada Cu ochii zarea masurand, Si nu veneau! Si dintr-o vreme Gemea, batut de-un gand! Nadejdea calda-n el slabea, Pe cat crestea de rece gandul. El a-ntrebat pe toti d-a randul. Dar nimeni stire nu-i stia. El pleaca-n urma la cazarma Sa afle ce dorea. Caprarul vechi ii iese-n prag. - "Ce-mi face Radu?" el intreaba, De Radu-i este mai cu graba, Ca Radu-i cel mai drag. - "E mort! El a cazut la Plevna In cel dantai sirag!" O, bietul om! De mult simtea Ca Radu-i dus de pe-asta lume, Dar astazi, cand stia anume, El sta nauc, si nu credea Sa-i moara Radu! Acest lucru El nu-l intelegea. Blestem pe tine, brat dusman! - "Dar George-al nostru cum o duce?" - "Sub glie, taica, si sub cruce, Lovit in piept de-un iatagan!" - "Dar bietul Mircea?" - "Mort si Mircea Prin vai pe la Smirdan." El n-a mai zis nici-un cuvant; Cu fruntea-n piept, ca o statuie, Ca un Cristos batut in cuie, Tinea privirile-n pamant, Parea ca vede dinainte-i Trei morti intr-un mormant. Cu pasul slab, cu ochii beti El a plecat, gemand pe-afara, Si-mpleticindu-se pe scara, Chema pe nume pe baieti, Si se proptea de slab, sarmanul, Cu mana de pareti. Nu se simtea de-i mort ori treaz, N-avea puteri sa se simteasca; El trebuia sa s-odihneasca - Pe-o piatra-n drum sub un zaplaz S-a pus, inmormantand in palme-i Slabitul sau obraz. Si-a stat asa, pierdut si dus. Era-n amiazi si-n miez de vara Si soarele-a scazut spre seara; Si-n urma soarele-a apus, Iar bietul om sta tot acolo Ca mort, precum s-a pus. Treceau barbati, treceau femei, Si uruiau trasuri pe strada, Soldati treceau facand parada, - Si-atunci destept privi la ei Si-si duse pumnii strans pe tample: "Trei, Doamne, si toti trei!" Înapoi. George Cosbuc Nunta Zamfirei E lung pamantul, ba e lat, Dar ca Sageata de bogat Nici astazi domn pe lume nu-i, Si-avea o fata, -- fata lui -- Icoana-ntru-un altar s-o pui La inchinat. Si dac-a fost petita des, E lucru tare cu-nteles, Dar dintra-al printilor sirag, Cati au trecut al casei prag, De buna seama cel mai drag A fost ales. El, cel mai drag! El a venit Dintr-un afund de Rasarit, Un print frumos si tinerel, Si fata s-andragit de el, Ca doara tocmai Viorel I-a fost menit. Si s-a pornit apoi cuvant! Si patru margini de pamant Ce stramte-au fost in largul lor, Cand a pornit s-alerge-n zbor Acest cuvant mai calator Decat un vant! Ca ieri cuvantul din vecini S-a dus ca astazi prin straini, Lasand pe toti, din cat afund O mie de craimi ascund Toti craii multului rotund De veste plini. Si-atunci din tron s-a ridicat Un imparat dupa-mparat Si regii-n purpur s-au incins, Si doamnele grabit au prins Sa se gateasca dinadins, Ca niciodat'. Iar cand a fost de s-a-mplinit Ajunul zilei de nuntit, Din munti si vai, de peste mari, Din larg cuprins de multe zari, Nuntasi din nouazeci de tari S-au rascolit. De cum a dat in fapt de zori Veneau, cu fete si feciori, Trasnind radvanele de crai, Pe netede poteci de plai: La tot radvanul patru cai, Ba patru sori. Din fundul lumii, mai din sus, Si din zorit, si din Apus, Din cat loc poti gandind sa bati Venit-au roiuri de-mparati, Cu stema-n frunte si-mbracati Cum astazi nu-s. Sosit era batranul Grui Cu Sanda si Rusanda lui, Si Tintes, cel cu trainic ros, Cu Lia lui sosit a fost, Si Bardes cel cu adapost Prin munti salhui. Si altii, Doamne! Drag alint De trupuri prinse-n margarint! Ce fete drage! Dar ce comori Pe rochii lungi tesute-n flori! Iar hainele de pe feciori Sclipeau de-argint. Voinicii cai spumau in salt; Si-n creasta coifului inalt Prin vulturi vantul viu vuia, Vrun print mai tanar cand trecea C-un brat in sold si pe prasea Cu celalalt. Iar mai spre-amiazi, din departari Vazutu-s-a crescand in zari Radvan cu mire, cu nanasi Cu socrii mari si cu nuntasi, Si nouzeci de feciorasi Veneau calari. Si ca la mandre nunti de crai, Iesit-a-n cale-ales alai De sfetnici multi si mult popor, Cu muzici multe-n fruntea lor; Si drumul tot era covor De flori de mai. Iar cand alaiul s-a oprit Si Paltin-crai a starostit, A prins sa sune sunet viu De treasc si trambiti si de chiu -- Dar ce scriu eu? Oricum sa scriu E ne-mplinit! Si-atunci de peste larg pridvor, Din dalb iatac de foisor Iesi Zamfira-n mers istet, Frumoasa ca un gand razlet, Cu trupul nalt, cu parul cret, Cu pas usor. Un trandafir in vai parea; Mladiul trup i-l incingea Un brau de-argint, dar toata-n tot Frumoasa cat eu nici nu pot O mai frumoasa sa-mi socot Cu mintea mea. Si ea mergand spre Viorel, De mana cand a prins-o el, Rosind s-a zapacit de drag, -- Vatavul a dat semn din steag Si-atunci pornira toti sireag Incetinel. Si-n vremea cat s-au cununat S-a-ntins poporul adunat Sa joace-n drum dupa tilinci; Feciori, la zece fete, cinci, Cu zdranganeii la opinci Ca-n port de sat. Trei pasi la stanga linisor Si alti trei pasi la dreapta lor; Se prind de mani si se desprind, S-aduna cerc si iar se-ntind, Si bat pamantul tropotind In tact usor. Iar la ospat! Un rau de vin! Mai un hotar tot a fost plin De mese, si tot oaspeti rari, Tot crai si tot craiese mari, Alaturea cu ghinarari De neam strain. A fost atata chiu si cant Cum nu s-a pomenit cuvant! Si soarele mirat sta-n loc, Ca l-a ajuns si-acest noroc, Sa vada el atata joc P-acest pamant! De-ai fi vazut cum au jucat Copilele de imparat, Frumoase toate si intrulpi, Cu ochi sireti ca cei de vulpi, Cu rochii scurte pana-n pulpi, Cu par buclat. Si principi falnici si-ndrazneti, De-al caror buzdugan istet Pierit-au zmei din iaduri scosi!! De-ai fi vazut jucand voiosi Si Feti-voinici si Feti-frumosi, Si logofeti, Ba Penes-imparat, vazand, Pe Barba-cot, piticul, stand Pe-un gard de-alaturi privitor, L-a pus la joc! Si-ntre popor Sarea piticu-ntr-un picior De nu-si da rand! Sunt grei batranii de pornit, Dar de-i pornesti, sunt grei de-oprit! Si s-au pornit barbosii regi Cu sfetnicii-nvechiti in legi Si patruzeci de zile-ntregi Au tot nuntit. Si vesel Mugur-imparat Ca cel dintai s-a ridicat Si, cu paharul plin in mani, Precum e felul din batrani La orice chef intre romani, El a-nchinat. Si-a zis: "Cat mac e prin livezi, Atatia ani la miri urez! Si-un print la anul! bland si mic, Sa creasca mare si voinic, Iar noi sa mai jucam un pic Si la botez!" Înapoi. George Cosbuc Regina Ostrogotilor Jalnic vijiie prin noapte glasul codrilor de brad, Ploaia cade-n repezi picuri, repezi fulgerele cad. In castelul de pe stinca, la fereastra solitara, Sta pe ginduri o femeie si priveste-n noapte-afara. Al ei suflet e furtuna, noapte e gindirea ei - Astazi ea e pusa-n rindul celor mai de jos femei! E regina ostrogota! Dar in turn aici e roaba; Lacramile-n ochii palizi ii sunt singura podoaba. In tacerea din odaie-i intra cruntul Teodat, Ea se-ntoarce trista, blinda: - "Tu-mi esti rege si barbat. M-ai privit intotdeauna ca pe-o piedica din cale, Pentru ce-mi ascunzi de-a pururi taina gindurilor tale? M-ai inchis aici in lanturi; am rabdat in chip pagin, Si mi-am zis: El are dreptul! Mi-e barbat si mi-e stapin. Mi-ai ucis pe-ntiiul sfetnic si rideai ca lumea plinge Cind de barba lui carunta spada ti-o stergeai de singe. Si-am tacut, zicindu-mi iarasi: El a fost supusul tau, De-a facut vrun rau, tu rege, trebuie sa curmi ce-i rau. Mi-ai luat apoi copilul sa-l ucizi! Si-am zis: E bine! Tu-i esti tata si ai dreptul peste fiul meu ca mine. Dar el nu era al nostru, el era al tarii-ntregi, N-ai ucis in el un rege, ai ucis un sir de regi. Vii, acum trimis de altii, vii sa scapi si de regina, Teodat, iti temi domnia! O s-o pierzi, a cui e vina? Am putut sa fac revolta, ori pe-ascuns sa te omor, N-am facut-o, ca mi-e mila! Nu de tine, de popor! Tu erai un om de lupta, fara rang si fara nume, Eu ti-am dat coroana tarii, sa te fac stapin pe-o lume. Si-acum asta-i rasplatirea ce mi-o dai?... E tot atit! Daca moartea mea ti-ajuta, vino, stringe-ma de git. Pe femeia pusa-n lanturi n-o ucizi, ca-i miselie! Pe regina ai tot dreptul s-o ucizi, ca-ti e sotie!" Nobila, cu ochi de flacari, ea priveste-n fata-i drept. Si, zicind, desface haina de pe tinarul ei piept. Iar miselul sta, se uita, da apoi; si grabnic unda Singelui tisni din rana; si-a cazut Amalasunda. Si plecat peste cadavru, el cu ochi de idiot A-nvirtit pumnalu-n carne sa se scurga viul tot. A deschis apoi fereastra, si pe colturoasa stinca Hohotind a-mpins cadavrul in prapastia adinca. Surd viua prin codri vintul, brazii se-ndoiau de vint, Urletul suna sinistru ca un urlet de mormint. Parca negrele blesteme si le-amestecau haotic Mii de glasuri, tara toata, tot poporul ostrogotic. Teodat, tu rizi! Dar moarta cea lipsita de sicriu Isi va rascula poporul, sa te sfisie de viu! Înapoi. George Cosbuc El Zorab La pasa vine un arab, Cu ochii stinsi, cu graiul slab. - "Sunt, pasa, neam de beduin, Si de la Bab-el-Mandeb vin Sa vind pe El-Zorab. Arabii toti rasar din cort, Sa-mi vada roibul, cind il port Si-l joc in friu si-l las la trap! Mi-e drag ca ochii mei din cap Si nu l-as da nici mort. Dar trei copii de foame-mi mor! Uscat e cerul gurii lor; Si de amar indelungat, Nevestei mele i-a secat Al laptelui izvor! Ai mei pierduti sunt, pasa, toti; O, mintuie-i, de vrei, ca poti! Da-mi bani pe cal! Ca sunt sarac! Da-mi bani! Daca-l gasesti pe plac, Da-mi numai cit socoti!" El poarta calul, dind ocol, In trap grabit, in pas domol, Si ochii pasei mari s-aprind; Carunta-i barba netezind Sta mut, de suflet gol. - "O mie de techini primesti?" - "O, pasa, cit de darnic esti! Mai mult decit in visul meu! Sa-ti rasplateasca Dumnezeu, Asa cum imi platesti!" Arabul ia, cu ochii plini De zimbet, miia de techini - De-acum, de-acum ei sunt scapati, De-acum vor fi si ei bogati, N-or cere la straini! Nu vor trai sub cort in fum, Nu-i vor cersi copiii-n drum, Nevasta lui se va-ntrema; Si vor avea si ei ce da Saracilor de-acum! - El stringe banii mai cu foc, Si pleaca, beat de mult noroc, Si-alearga dus de-un singur gind, Deodata insa, tremurind, Se-ntoarce, sta pe loc. Se uita lung la bani, si pal Se clatina, ca dus de-un val, Apoi la cal priveste drept; Cu pasii rari, cu fruntea-n piept, S-apropie de cal. Cuprinde gitul lui plingind Si-n aspra-i coama ingropind Obrajii palizi: - "Pui de leu, Suspina trist. Odorul meu, Tu stii ca eu te vind! Copiii mei nu s-or juca Mai mult cu frunze-n coama ta, Nu te-or petrece la izvor; De-acum smochini, din mina lor, Ei n-or avea cui da! Ei nu vor mai iesi cu drag Sa-ntinda miinile din prag. Sa-i iau cu mine-n sea pe rind! Ei nu vor mai iesi rizind In calea mea sirag! Copiii mei cum sa-i imbun? Nevestei mele ce sa-i spun, Cind va-ntreba de El-Zorab? Va ride-ntregul neam arab De bietul Ben-Ardun! Raira, tu nevasta mea Pe El-Zorab nu-l vei vedea De-acum, urmindu-te la pas, Nici in genunchi la al tau glas El nu va mai cadea! Pe-Ardun al tau, pe Ben-Ardun N-ai sa-l mai vezi in zbor nebun Pe urma unui soim usor, Ca sa-ti impuste soimu-n zbor; Nu-i vei pofti: Drum bun! Nu vei zimbi, cum salta-n vint Ardun al tau in alb vestmint; Si ca sa simti sosirea lui, Mai mult de-acum tu n-o sa pui Urechea la pamint! O, calul meu! Tu, fala mea, De-acum eu nu te voi vedea Cum tii tu narile-n pamint Si coada ta fuior in vint, In zbor de rindunea! Cum mesteci spuma alba-n friu, Cum joci al coamei galben riu, Cum iei pamintul in galop Si cum te-asterni ca un potop De trasnete-n pustiu! Stia pustiul de noi doi Si zarea se-ngrozea de noi - Si tu de-acum al cui vei fi? Si cine te va mai scuti De vinturi si de ploi? Nu vor grai cu tine blind Te-or injura cu toti pe rind Si te vor bate-odorul meu Si te-or purta si mult si greu; Lasa-te-vor flamind! Si te vor duce la razboi, Sa mori tu cel crescut de noi!... Ia-ti banii pasa! Sunt sarac Dar fara cal eu ce sa fac; Da-mi calul inapoi!" Se-ncrunta pasa!: "Esti nebun? Voiesti pe ianiceri sa-i pun Sa te dea ciinilor? Asa! E calul meu, si n-astepta De doua ori sa-ti spun!" - "Al tau? Acel care-l crescu Iubindu-l, cine-i; eu ori tu? De dreapta cui asculta el, Din leu turbat facindu-l miel? Al tau? O pasa, nu! Al meu e! Pentru calul meu Ma prind de piept cu Dumnezeu - Ai inima! Tu poti sa ai Mai vrednici si mai mindri cai, Dar eu, stapine, eu? Intreaga mila ta o cer! Alah e drept si-Alah din cer Va judeca ce-i intre noi, Ca ma rapesti si ma despoi, M-arunci pe drum sa pier. Si lumea te va blestema, Ca-i blastem faptuirea ta! Voi merge, pasa, sa cersesc, Dar mila voastra n-o primesc - Ce bine-mi poti tu da?" Da pasa semn. - "Sa-l dezbracati Si binele in vergi i-l dati!" Sar eunucii, vin, il prind - Sa-ntoarce arabul rasarind Cu ochii inghetati. El scoate galben un pumnal, Si-un val de singe, rosu val De singe cald a izvorit Din nobil-incomatul git, Si cade mortul cal. Sta pasa beat, cu ochi topiti, Se trag spahiii-ncremeniti, Si-arabul, in genunchi plecat, Saruta singele-nchegat Pe ochii-nghetati. Sa-ntoarce apoi cu ochi pagîni Si-arunca fierul crunt din mîni: - "Te-or razbuna copiii mei! Si-acum ma taie, daca vrei, Si-arunca-ma la cîni!" Înapoi. George Cosbuc La oglindă Azi am sa-ncrestez in grinda Jos din cui acum, oglinda, Mama-i dusa-n sat, cu dorul Azi e singur puisorul Si-am inchis usa la tinda Cu zavorul. Iata-ma: tot eu cea veche. Ochii? Hai, ce mai pereche Si ce cap frumos rasare! Nu-i al meu? Al meu e oare? Dar a'cui? Si la ureche Uite-o floare. Asta-s eu! Si sint voinica Cine-a zis ca eu sint mica? Uite, zau! Acum iau seama Ca-mi sta bine-n cap naframa. Si ce fata frumusica Are mama! Ma gindeam eu ca-s frumoasa Dar cum nu? Si mama-mi coasa Sort cu flori, minune mare Nu-s eu fata ca oricare. Mama poate fi faloasa Ca ma are. Înapoi. George Cosbuc Moartea lui Fulger In goana roibului un sol, Cu friu-n dinti si capul gol, Rasare, creste-n zari venind, Si zarile de-abia-l cuprind Si-n urma-i corbii croncanind Alearga stol. El duce regelui raspuns, Din tabara. Si tine-ascuns Sub straiul picurind de ploi Pe cel mai bun dintre eroi - Atita semn de la razboi, Si-a fost de-ajuns! Pe Fulger mort ! Pe-un mal strain L-a fulgerat un brat hain ! De-argint e alb frumosu-i port, Dar ros de singe-i albul tort, Si pieptul gol al celui mort De lanci e plin. Sarmanul crai ! Cind l-a vazut Si cind de-abia l-a cunoscut, Cu vuiet s-a izbit un pas De spaima-n laturi si-a ramas Cu pumnii strinsi, fara de glas, Ca un pierdut. Sa-i moara Fulger ? Poti sfarima Si pe-un voinic ce cuteza Sa-nalte dreapta lui de fer Sa prinda fulgerul din cer? Cum pier miseii, daca pier Cei buni asa ? Dar mine va mai fi pamint ? Mai fi-vor toate cite sint ? Cind n-ai de-acum sa mai privesti Pe cel frumos, cum insuti esti, De dragul cui sa mai traiesti, Tu soare sfint ? Dar doamna ! Suflet pustiit ! Cu parul alb si despletit Prin largi iatacuri alerga, Cu hohot lung ea blastema, Si tot palatul plin era De plins cumplit. La stat si umblet slaba ce-i ! Topiti sint ochii viorei De-atita vaiet nentrerupt, Si graiul stins si-obrazul supt Si tot vestmintul doamnei rupt De mina ei. "-De dorul cui si de-al cui drag, Sa-mi plinga sufletul pribeag, Intreaga noaptea nedormind, Ca s-aud roibii tropotind, Sa sar din pat, s-alerg in prag, Sa te cuprind ! Nu-l dau din brate nimanui ! Inchideti-ma-n groapa lui - Ma lasi tu, Fulgere, sa mor ? Iti lasi parintii-n plins si dor ? O, du-i cu tine, drag odor, O, du-i, o du-i !" Ah, mama, tu ! Ce slaba esti ! N-ai glas de vifor sa jelesti; N-ai mini de fer, ca fer sa fringi; N-ai mari de lacrami, mari sa plingi, Nu esti de foc, la piept sa-l stringi, Sa-l incalzesti ! Si tu, cel spre batai aprins, Acum esti potolit si stins ! N-auzi nici trimbitele-n vai, Nu vezi cum sar grabiti ai tai Rideai de moarte prin batai, Dar ea te-a-nvins. Pe piept colac de griu de-un an Si-n loc de galben buzdugan, Faclii de ceara ti-am facut In dreapta cea fara temut, Si-n mina care poarta scut Ti-au pus un ban. Cu faclioara pe-unde treci, Dai zare negrelor poteci In noaptea negrului pustiu, Iar banu-i vama peste riu. Merinde ai colac de griu Pe-un drum de veci. Si-ntr-un cosciug de-argint te-au pus Deplin armat, ca-n ceruri sus Sa fii [i]ntreg ce-ai fost mereu, Sa tremure sub pasu-ti greu Albastrul cer, la Dumnezeu Cind vei fi dus. Mirati si de rasuflet goi, Vazindu-ti chipul de razboi Sa steie ingerii-nlemnit; Si orb de-al armelor sclipit, S-alerge soarele-napoi Spre rasarit !... Iar cind a fost la-nmormintat Toti mortii parca s-au sculat Sa-si plinga pe ortacul lor, Asa era de mult popor Venit sa plinga pe-un fecior De imparat ! Si popi, sirag, cadelnitind Ceteau ectenii de comind - Si clopote, si plins si vai, Si-ostenii-n sir, si pas de cai Si sfetnici si feciori de crai Si nat de rind. Si ma-sa biata ! Cum gemea Si blastema si se izbea Sa sara-n groapa:"-L-au inchis Pe veci ! Mi-a fost si mie scris Sa ma destept plingind din vis, Din lumea mea ! Ce urma lasa soimii-n zbor ? Ce urma pestii-n apa lor ? Sa fii cit muntii de voinic, Ori cit un pumn sa fii de mic, Cararea mea si-a tuturor E tot nimic ! Ca tot ce esti si tot ce poti, Parere-i tot daca socoti - De mori tirziu ori mori curind, De mori satul, ori mori flamind, Totuna e ! Si rind pe rind Ne ducem toti ! Eu vreau cu Fulger sa ramin ! Ah, Dumnezeu nedrept stapin, M-a dusmanit traind mereu Si-a pizmuit norocul meu ! E un pagin si Dumnezeu, E un pagin. De ce sa cred in el de-acum ? In fata lui au toti un drum, Ori buni, ori rai, tot un mormint ! Nu-i nimeni drac si nimeni sfint ! Credinta-i val, iubirea vint Si viata fum !" Si-a fost minune ce spunea ! Grabit poporul cruci facea De mila ei, si sta-ngrozit. Si-atunci un sfetnic a venit Si-n fata doamnei s-a oprit Privind la ea. Un sfint de-al carui chip te temi, Abia te-aude cind il chemi: Batrin ca vremea, stilp ramas, Nascut cu lumea intr-un ceas. El parca-i viul parastas Al altor vremi. Si sprijin pe toiag catind Si-ncet cu mina ridicind Sprincenele, din rostu-i rar, Duios cuvintele rasar: "-Nepoata draga ! De-n zadar Te vad plingind. De cum te zbuciumi, tu te stingi Si inima din noi o fringi - Ne doare c-a fost scris asa, Ne dori mai rau, cu jalea ta: De-aceea, doamna, te-am ruga Sa nu mai plingi. Pe cer cind soarele-i apus, De ce sa plingi privind in sus ? Mai bine ochii-n jos sa-i pleci, Sa vezi pamintul pe-unde treci ! El nu e mort ! Traieste-n veci, E numai dus. N-am cap si chip pe toti sa-i spui, Si-as spune tot ce stiu, dar cui ? Ca de copil eu m-am luptat In rind cu Volbura-mparat Si stiu pe Crivat cel turbat Ca tara lui. Ce oameni ! Ce sint cei de-acum ! Si toti s-au dus pe acelasi drum. Ei si-au plinit chemarea lor Si i-am vazut murind usor; N-a fost nici unul plingator Ca viata-i fum. Zici fum ? O, nu-i adevarat. Razboi e de viteji purtat ! Viata-i datorie grea Si lasii se-ngrozesc de ea Sa aiba tot cei lasi ar vrea Pe neluptat. De ce sa-ntrebi viata ce-i ? Asa se-ntreaba cei misei. Cei buni n-au vreme de gindit La moarte si la tinguit, Caci plinsu-i de nebuni scornit Si de femei ! Traieste-ti, doamna, viata ta ! Si-a mortii lege n-o cata ! Sint crai ce schimb-a lumii sorti, Dar daca mor, ce grija porti ? Mai simte-n urma cineva Ca ei sint morti ? Dar stiu un lucru mai presus De toate cite ti le-am spus: Credinta-n zilele de-apoi E singura tarie-n noi, Ca multe-s tari cum credem noi Si miine nu-s ! Si-oricit de-amariti sa fim Nu-i bine sa ne dezlipim De cel ce vietile le-a dat ! O fi viata chin rabdat, Dar una stiu: ea ni s-a dat Ca s-o traim !" Ea n-a mai plins, pierdut privea La sfetnic, lung, dar nu-l vedea Si n-a mai inteles ce-a zis Si nu vedea cum au inchis Sicriul alb - era un vis Si ea-l traia. Senini de plinset ochii ei, Vedea barbati, vedea femei, Cu spaima multa-n jur privea. Din mult nimic nu-ntelegea; Si sa muncea sa stie, ce-i ? Si nu putea. I-a fulgerat deodata-n gind Sa rida, caci vedea plingind O lume-ntreaga-n rugaciuni. "In fata unei gropi s-aduni Atita lume de nebuni ! Sa mori rizind..." Si clopotele-n limba lor Plingeau cu glas tinguitor; Si-adinc din bubuitul frint Al bulgarilor de pamint, Vorbea un glas, un cintec sfint Si naltator. "-Nu cerceta aceste legi, Ca esti nebun, cind le-ntelegi ! Din codru rupi o ramurea, Ce-i pasa codrului de ea ! Ce-i pasa unei lumi intregi De moartea mea !" (Balade si idile 1893) .