Lucian Blaga Lumina Lumina ce-o simt navalindu-mi in piept cand te vad, oare nu e un strop din lumina creata in ziua dintai, din lumina aceea-nsetata adanc de viata? Nimicul zacea-n agonie cand singur plutea-ntuneric si dat-a un semn Nepatrunsul: "Sa fie lumina!" O mare si-un vifor nebun de lumina facutu-s-a-n clipa: o sete era de pacate, de-avanturi, de doruri, de patimi, o sete de lume si soare. Dar unde-a pierit orbitoarea lumina de-atunci -- cine stie? Lumina ce-a simt navalindu-mi in piept cand te vad -- minunato, e poate ca ultimul strop din lumina creata in ziua dintai. Lucian Blaga Izvorul noptii Frumoaso, ti-s ochii-asa de negri incit seara cind stau culcat cu capu-n poala ta imi pare ca ochii tai, adinci, sunt izvorul din care tainic curge noaptea peste vai si peste munti si peste sesuri acoperind pamintul c-o mare de-ntuneric. Asa-s de negri ochii tai, lumina mea. Lucian Blaga Lumina raiului Spre soare rad! Eu nu-mi am inima in cap, nici creieri n-am in inima. Sunt beat de lume si-s pagan! Dar oare ar rodi-n ogorul meu atata ras far'de caldura raului? Si-ar inflori pe buza ta atata vraja, de n-ai fi framantata, Sfanto, de voluptatea-ascunsa a pacatului? Ca un eretic stau pe ganduri si ma-ntreb: De unde-si are raiul -- lumina? - Stiu: Il lumineaza iadul cu flacarile lui! Lucian Blaga Dorul Setos iti beau mirasma si-ti cuprind obrajii cu palmele-amindoua, cum cuprinzi in suflet o minune. Ne arde-apropierea, ochi in ochi cum stam. Si totusi tu-mi soptesti: "Mi-asa de dor de tine!" Asa de tainic tu mi-o spui si dornic, parc-as fi pribeag pe-un alt pamint. Femeie, ce mare porti in inima si cine esti? Mai cinta-mi inc-o data dorul tau, sa te ascult si clipele sa-mi para niste muguri plini, din care infloresc aievea -- vesnicii. În limpezi depărtări aud din pieptulunui turn cum bate ca o inimă un clopot si-n zvonuri dulci îmi pare că stropi de liniste îmi curg prin vine, nu de sânge. Gorunule din margine de codru, de ce mă-nvinge cu aripi moi atâta pace când zac în umbra ta si mă dezmierzi cu frunza-ti jucăusă? O, cine stie? - Poate că din trunchiul tău îmi vor ciopli nu peste mult sicriul, si linistea ce voi gusta-o între scândurile lui o simt pesemne de acum: o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet - si mut ascult cum creste-n trupul tău sicriul, sicriul meu, cu fiecare clipă care trece, gorunule din margine de codru. Pe spate ne-am intins in iarba: tu si eu. Vazduh topit ca ceara-n arsita de soare curgea de-a lungul peste miristi ca un riu. Tacere apasatoare stapinea pamintul si-o intrebare mi-a cazut in suflet pina-n fund. N-avea sa-mi spuna nimic pamintul? Tot pamintu-acesta neindurator de larg si-ucigator de mut, nimic? Ca sa-l aud mai bine mi-am lipit de glii urechea -- indoielnic si supus -- si pe sub glii ti-am auzit a inimei bataie zgomotoasa. Pamintul raspundea. Noi si pãmântul Atitea stele cad in noaptea asta. Demonul noptii tine parca-n mini pamintul si sufla peste-o iasca naprasnic sa-l aprinda. In noaptea asta-n care cad atitea stele, tinarul sau trup de vrajitoare-mi arde-n brate ca-n flacarile unui rug. Nebun, ca niste limbi de foc eu bratele-mi intind, ca sa-ti topesc zapada umerilor goi, si ca sa-ti sorb, flamind sa-ti mistui puterea, singele, mindria, primavara, totul. In zori cind ziua va aprinde noaptea, Cind scrumul noptii o sa piara dus de-un vint spre-apus, in zori de zi as vrea sa fim si noi cenusa, noi si -- pamintul. Frumoase mâni Presimt: frumoase mâni, cum imi cuprindeti astazi cu caldura voastra capul plin de visuri, asa imi veti tinea odata si urna cu cenusa mea. Visez: frumoase mâni, când buze calde imi vor sufla in vânt cenusa, ce-o s-o tineti in palmi ca-ntr-un potir, veti fi ca niste flori, din care boarea-mprastie -- polenul. Si plâng: veti fi asa de tinere atunci, frumoase mâni. Lucian Blaga Din părul tău Intelepciunea unui mag mi-a povestit odata de-un val prin care nu putem strabate cu privirea, paienjenis ce-ascunde pretutindeni firea, de nu vedem nimic din ce-i aievea. Si-acum, cand tu-mi ineci obrajii, ochii in parul tau, eu, ametit de valurile-i negre si bogate visez ca valul ce preface-n mister tot largul lumii e urzit din parul tau -- si strig, si strig, si-ntaia oara simt intreaga vraja ce-a cuprins-o magul in povestea lui. Vreau sã joc! O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat! Să nu se simtă Dumnezeu în mine un rob în temnită - încătusat. Pământule, dă-mi aripi: săgeată vreau să fiu, să spintec nemărginirea, să nu mai văd în preajmă decât cer, deasupra cer, si cer sub mine - si-aprins în valuri de lumină să joc străfulgerat de-avânturi nemaipomenite ca să răsufle liber Dumnezeu în mine, să nu cârtească: ,,Sunt rob în temnită!" Stalactita Tăcerea mi-este duhul - si-ncremenit cum stau si pasnic ca un ascet de piatră, îmi pare că sunt o stalactită într-o grotă uriasă, în care cerul este bolta. Lin, lin, lin - picuri de lumină si stropi de pace - cad necontenit din cer si împietresc - în mine. Lucian Blaga Melancolie Un vant razlet isi sterge lacrimile reci pe geamuri. Ploua. Tristeti nedeslusite-mi vin, dar toata durerea, ce-o simt n-o simt in mine, in inima, in piept, ci-n picurii de ploaie care curg. Si altoita pe fiinta mea imensa lume cu toamna si cu seara ei ma doare ca o rana. Spre munti trec nori cu ugerele plne. Si ploua. Lucian Blaga Eva Cand sarpele intinse Evei marul, ii vorbi c-un glas ce rasuna de printre frunze ca un clopot de argint. Dar s-a intamplat ca-i mai sopti apoi si ceva la ureche incet, nespus de incet, ceva ce nu se spune in scripturi. Nici Dumnezeu n-a auzit ce i-a soptit anume cu toate ca asculta si el. Si eva n-a voit sa-i spuna nici lui Adam. De-atunci femeia ascunde sub pleoape o taina si-si misca geana parca-ar zice ca ea stie ceva, ce noi nu stim, ce nimenea nu stie, nici Dumnezeu chiar. Lucian Blaga Ghimpii Eram copil. Mi-aduc aminte, culegeam odata trandafiri salbatici. Aveau atatia ghimpi, dar n-am vrut sa-i rup. credeam ca-s muguri- si-au sa infloreasca. Te-am intalnit apoi pe tine. O, cati ghimpi, cati ghimpi aveai! dar n-am voit sa te despoi- credeam c-o sa-nfloreasca. Azi toate astea-mi trec pe dinainte si zambesc. Zambesc si hoinaresc prin vai Zburdalnic in bataia vantului. Eram copil. Lucian Blaga Liniste Atata liniste-i in jur de-mi pare ca aud cum se izbesc de geamuri razele de luna. Lucian Blaga Pan Acoperit de frunze vestede pe-o stinca zace Pan. E orb si e batrin. Pleoapele-i sunt cremene, zadarnic cearc-a mai clipi, caci ochii-i s-au inchis -- ca melcii -- peste iarna. Stropi calzi de roua-i cad pe buze: unu, doi, trei. Natura isi adapa zeul. Ah, Pan! Il vad cum isi intinde mina, prinde-un ram si-i pipaie cu mingiieri usoare mugurii. Un miel s-apropie printre tufisuri. Orbul il aude si zimbeste, caci n-are Pan mai mare bucurie decit de-a prinde-n palme-ncetisor capsorul mieilor si de-a le cauta cornitele sub nastureii moi de lina. Tacere. In juru-i pesterile casca somnoroase si i se muta-acum si lui cascatul. Se-ntinde si isi zice: "Picurii de roua-s mari si calzi, cornitele mijesc, iar mugurii sunt plini. Sa fie primavara?" Lucian Blaga Amurg de toamnă Din virf de munti amurgul sufla cu buze rosii in spuza unor nori si-atita jaraticul ascuns sub valul lor subtire de cenusa. O raza ce vine goana din apus si-aduna aripile si se lasa tremurind pe-o frunza: dar prea e grea povara - si frunza cade. O, sufletul! Sa mi-l ascund mai bine-n piept si mai adinc, sa nu-l ajunga nici o raza de lumina: s-ar prabusi. E toamna. Lucian Blaga În lan De prea mult aur crapa boabele de griu. Ici-colo stropi de mac si-n lan o fata cu gene lungi ca spicele de orz. Ea stringe cu privirea snopii de senin al cerului si cinta. Eu zac in umbra unor maci, fara dorinti, fara mustrari, fara cainti si fara-ndemnuri, numai trup si numai lut. Ea cinta si eu ascult. Pe buzele ei calde mi se naste sufletul.
Vasile Alecsandri
Veniti lângă mine, tovarăsi! E toamnă, se coace pelinul în boabe de struguri si-n guse de viperi veninul. C-un chiot vreau astăzi să-nchin în cinstea sălbaticei mele minuni, care pleacă lăsându-mă singur, cu plânsul, cu voi, si cu toamna. Veniti mai aproape! - Si cel care are urechi de-auzit să audă: durerile nu sunt adânci decât atuncea când râd. Să râdă deci astăzi în mine amarul si-n hohote mari să-si arunce pocalul în nori! Veniti lângă mine, tovarăsi, să bem! Ha, ha! Ce licăreste-asa straniu pe cer? E cornul de lună? Nu, nu! E un ciob dintr-o cupă de aur, ce-am spart-o de boltă cu bratul de fier. Sunt beat si as vrea să dărâm tot ce-i vis, ce e templu si-altar! Veniti lângă mine, tovarăsi! Ca mâne-o să mor, dar vă las mostenire superbul meu craniu, din care să beti pelin când vi-e dor de viată, si-otravă când vreti să-mi urmati! - Veniti după mine, tovarăsi! Numai pe tine te am, trecătorul meu trup, si totusi flori albe si rosii eu nu-ti pun pe frunte si-n plete, căci lutul tău slab mi-e prea strâmt pentru strasnicul suflet ce-l port. Dati-mi un trup, voi muntilor, mărilor, dati-mi alt trup să-mi descarc nebunia în plin! Pământule larg, fii trunchiul meu, fii pieptul acestei năprasnice inimi, prefă-te-n lăcasul furtunilor cari mă strivesc, fii amfora eului meu îndărătnic! Prin cosmos auzi-s-ar atuncea măretii mei pasi si-as apare năvalnic si liber cum sunt, pământule sfânt. Când as iubi, mi-as întinde spre cer toate mările ca niste vânjoase, sălbatice brate fierbinti, spre cer, să-l cuprind, mijlocul să-i frâng, să-i sărut sclipitoarele stele. Când as urî, as zdrobi sub picioarele mele de stâncă bieti sori călători si poate-as zâmbi. Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup. I Pan Câtre Nimfă Cu strai de broască-n păr răsai din papură, o undă vrea să te cuprindă si nisipuri prind să fiarbă. Ca dintr-o nevăzută amforă rotundă îti versi mlădie trupul gol în iarbă. Si vâna de la tâmple îmi zvâcneste ca gusa unei lenese sopârle ce se prăjeste-n soare, miscarea ta mi-adie murmur de izvoare. Ca pânea caldă eu te-as frânge, miscarea ta mi-azvârle clipe dulci în sânge. Nisipuri prind să fiarbă. Vară, soare, iarbă! II Zeul Asteaptă Prin miriste se joacă soareci si vitei, iar vitele de vie tin în palme brotăcei. C-o păpădie între buze o astept să vie. Nu vreau decât să-mi port curate degetele răsfirate prin părul ei, prin părul ei si-apoi prin nori s-adun din ei ca dintr-un caier fulgerele-asa cum toamna strângi din aer funigei. III Umbra Pan rupe faguri în umbra unor nuci. E trist: se înmultesc prin codri mânăstirile, si-l supără sclipirea unei cruci. Zboară-n jurul lui lăstunii si foile de ulm răstălmăcesc o toacă. Subt clopot de vecerne Pan e trist. Pe-o cărăruie trece umbra de culoarea lunii a lui Crist. Pan Cântă Sunt singur si sunt plin de scai. Am stăpânit cândva un cer de stele si lumilor eu le cântam din nai. Nimicul îsi încoardă struna. Azi nu străbate-n grota mea nici un străin, doar salamandrele pestrite vin si câteodată: Luna. V Păianjenul Gonit de crucile sădite pe cărări Pan s-ascunse într-o pesteră. Razele fără de-astâmpăr se-mbulzeau si se-mpingeau cu coatele s-ajungă pân' la el. Tovarăsi nu avea, doar un păianjen singurel. Iscoditor, micutul îsi tesuse mreaja de mătase în urechea lui. Si Pan din fire bun prindea tântari celui din urmă prieten ce-i rămase. Treceau în goană toamne cu căderi de stele. Odată zeul îsi cioplea un fluier din nuia de soc. Piticul dobitoc i se plimba pe mână. Si-n scăpărări de putregai Pan descoperi mirat că prietenul avea pe spate-o cruce. Bătrânul zeu încremeni fără de grai în noaptea cu căderi de stele si tresări îndurerat, păianjenul s-a-ncrestinat. A treia zi si-a-nchis cosciugul ochilor de foc. Era acoperit cu promoroacă si-amurgul cobora din sunetul de toacă. Neisprăvit rămase fluierul de soc. Lucian Blaga Către cititori Aici e casa mea. Dincolo soarele si gradina cu stupi. Voi treceti pe drum, va uitati printre gratii de poarta si asteptati sa vorbesc. -- De unde sa-ncep? Credeti-ma, credeti-ma, despre orisice poti sa vorbesti cit vrei: despre soarta si despre sarpele binelui, despre arhanghelii cari ara cu plugul gradinile omului, despre cerul spre care crestem, despre ura si cadere, tristete si rastigniri si inainte de toate despre marea trecere. Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit asa de mult sa plinga si n-au putut. Amare foarte sunt toate cuvintele, de-aceea -- lasati-ma sa umblu mut printre voi, sa va ies in cale cu ochii inchisi. Psalm O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă, Dumnezeule, dar ce era să fac? Când eram copil mă jucam cu tine si-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie. Apoi sălbăticia mi-a crescut, cântările mi-au pierit, si fără să-mi fi fost vreodată aproape te-am pierdut pentru totdeauna în tărână, în foc, în văzduh si pe ape. Între răsăritul de soare si-apusul de soare sunt numai tină si rană. În cer te-ai închis ca-ntr-un cosciug. O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea decât cu viata, mi-ai vorbi. De-acolo unde esti, din pământ ori din poveste mi-ai vorbi. În spinii de-aci, arată-te, Doamne, să stiu ce-astepti de la mine. Să prind din văzduh sulita veninoasă din adânc azvârlită de altul să te rănească subt aripi? Ori nu doresti nimic? Esti muta, neclintita identitate (rotunjit în sine a este a), nu ceri nimic. Nici măcar rugăciunea mea. Iată, stelele intră în lume deodată cu întrebătoarele mele tristeti. Iată, e noapte fără ferestre-n afară. Dumnezeule, de-acum ce mă fac? În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup ca de-o haină pe care-o lasi în drum. Soarele-n zenit tine cântarul zilei. Cerul se dăruieste apelor de jos. Cu ochi cuminti dobitoace în trecere îsi privesc fără de spaimă umbra în albii. Frunzare se boltesc adânci peste o-ntreagă poveste. Nimic nu vrea să fie altfel decât este. Numai sângele meu strigă prin păduri după îndepărtata-i copilărie, ca un cerb bătrân după ciuta lui pierdută în moarte. Poate a pierit subt stânci. Poate s-a cufundat în pământ. În zadar i-astept vestile, numai pesteri răsună, pâraie se cer în adânc. Sânge fără răspuns, o, de-ar fi liniste, cât de bine s-ar auzi ciuta călcând prin moarte. Tot mai departe sovăi pe drum - si, ca un ucigas ce-astupă cu năframa o gură învinsă, închid cu pumnul toate izvoarele, pentru totdeauna să tacă, să tacă. Bunătate toamna Pomi suferind de gălbinare ne ies în drum. O minune e câteodată boala. Pătrunse de duh, fetele-si lungesc ceara, dar nimeni nu mai caută vindecare. Toamna surâzi îngăduitor pe toate cărările. Toamna toti oamenii încap laolaltă. Iar noi cei altădat-atât de răi azi suntem buni, parcă am trece fără viată prin aurore subpământesti. Portile pământului s-au deschis. Dati-vă mânile pentru sfârsit: îngeri au cântat toată noaptea, prin păduri au cântat toată noaptea că bunătatea e moarte. Sufletul satului Copilo, pune-ti mânile pe genunchii mei. Eu cred că vesnicia s-a născut la sat. Aici orice gând e mai încet, si inima-ti zvâcneste mai rar, ca si cum nu ti-ar bate în piept, ci adânc în pământ undeva. Aici se vindecă setea de mântuire si dacă ti-ai sângerat picioarele te asezi pe un podmol de lut. Uite, e seară. Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi, ca un miros sfios de iarbă tăiată, ca o cădere de fum din stresini de paie, ca un joc de iezi pe morminte înalte. Biografie Unde si când m-am ivit în lumină nu stiu, din umbră mă ispitesc singur să cred că lumea e o cântare. Străin zâmbind, vrăjit suind, în mijlocul ei mă-mplinesc cu mirare. Câteodată spun vorbe cari nu mă cuprind, câteodată iubesc lucruri cari nu-mi răspund. De vânturi si isprăvi visate îmi sunt ochii plini, de umblat umblu ca fiecare: când vinovat pe coperisele iadului, când fără păcat pe muntele cu crini. Închis în cercul aceleiasi vetre fac schimb de taine cu strămosii, norodul spălat de ape subt pietre. Seara se-ntâmplă mulcom s-ascult în mine cum se tot revarsă povestile sângelui uitat de mult. Binecuvânt pânea si luna. Ziua trăiesc împrăstiat cu furtuna. Cu cuvinte stinse în gură am cântat si mai cânt marea trecere, somnul lumii, îngerii de ceară. De pe-un umăr pe altul tăcând îmi trec steaua ca o povară. Somn Noapte întreagă. Dăntuiesc stele în iarbă. Se retrag în pădure si-n pesteri potecile, gornicul nu mai vorbeste. Buhe sure s-asază ca urne pe brazi. În întunericul fără de martori se linistesc păsări, sânge, tară si aventuri în cari vesnic recazi. Dăinuie un suflet în adieri, fără azi, fără ieri. Cu zvonuri surde prin arbori se ridică veacuri fierbinti. În somn sângele meu ca un val se trage din mine înapoi în părinti. Încheiere Frate, o boală învinsă ti se pare orice carte. Dar cel ce ti-a vorbit e în pământ. E în apă. E în vânt. Sau mai departe. Cu foaia aceasta închid portile si trag cheile. Sunt undeva jos sau undeva sus. Tu stinge-ti lumânarea si-ntreabă-te: taina trăită unde s-a dus? Ti-a mai rămas în urechi vreun cuvânt? De la basmul sângelui spus întoarce-ti sufletul către perete si lacrima către apus. Lumina de ieri Caut, nu stiu ce caut. Caut un cer trecut, ajunul apus. Cât de-aplecată e fruntea menită-năltărilor altădată! Caut, nu stiu ce caut. Caut aurore ce-au fost, tâsnitoare, aprinse fântâni - azi cu ape legate si-nvinse. Caut, nu stiu ce caut. Caut o oră mare rămasă în mine fără făptură ca pe-un ulcior mort o urmă de gură. Caut, nu stiu ce caut. Subt stele de ieri, subt trecutele, caut lumina stinsă pe care-o tot laud. Întrebări către o stea Stea care subt carul cel mare abia licăresti nedumerită-ntre sapte lumini, a cui stea esti? Esti steaua lui Verde-mpărat - duhul nemântuit? Ce sărbătoare scutesti? Ce ceas împlinit? Aperi un mare mormânt, sau vreo apă vindecătoare? Păzesti un norod, o cetate, sau numai o floare? Peste ce suflet, peste ce sfinte recolte veghezi mistuită subt vinete bolte? De esti a mea, păzindu-mi anul si vatra, n-aruncă nimenea după tine cu piatra? La cumpăna apelor Tu esti în vară, eu sunt în vară. În vară pornită către sfârsit, pe muche-amândoi la cumpăna apelor. Cu gând ducăus - mângâi părul pământului. Ne-aplecăm peste stânci, subt albastrul neîmplinit. Priveste în jos! Priveste-ndelung, dar să nu vorbim. S-ar putea întâmpla să ne tremure glasul. Din poarta-năltimei si până-n vale îmbătrâneste, ah, cât de repede, apa. Si ceasul. E mult înapoi? Atâta e si de-acum înainte cu toate că mult mai putin o să pară. Ne-ascundem - stins arzând - după năluca de vară. Ne-nchidem inima după nespuse cuvinte. Poteca de-acum coboară ca fumul din jertfa ce nu s-a primit. De-aici luăm iarăsi drumul spre tărna si valea trădate-nmiit pentr-un cer chemător si necucerit. Cântăreti bolnavi Purtăm fără lacrimi o boală în strune si mergem de-a pururi spre soare-apune. Ni-e sufletul spadă de foc stinsă-n teacă. Ah iarăsi si iarăsi cuvintele seacă. Vânt vesnic răsună prin cetini de zadă. Purces-am în lume pe punti de baladă. Străbatem amurguri cu crini albi în gură. Închidem în noi un sfârsit sub armură. Purtăm fără lacrimi o boală în strune si mergem de-a pururi spre soare-apune. Răni ducem - izvoare - deschise subt haină. Sporim nesfârsirea c-un cântec, c-o taină. Tară Pe dealuri se-naltă solare podgorii albastre si sonde. Râuri spre alte semintii duc slava bucatelor blonde. Tara si-a-mpins hotarele toate până în cer. Pajuri rotesc - minutare în vesnicul ceas - peste câmp si oier. Fluturând în vesminte de culoarea sofranului, ard fetele verii ca steaguri în vântul si-n râsetul anului. A fost cândva pãmântul strãveziu A fost candva pamantul nostru straveziu ca apele de munte-n toate ale sale, in sine inganand izvodul clar si viu. S-a-ntunecat apoi launtric, ca de-o jale, de bezne tari ce-n nici un grai nu se descriu. Aceast-a fost cand o salbatica risipa de frumuseti prilej dadu intaia oara pacatului sa-si faca pe sub arbori cale? Nu pot sa stiu ce-a fost prin vremi, odinioara, stiu doar ce vad: sub pasul tau, pe unde treci sau stai, pamantul inc-o data, pentr-o clipa, cu mortii sai zambind, se face straveziu. Ca-n ape fara prunduri, fabuloase, reci, arzand se vad minuni -- prin lutul purpuriu. Glas în paradis Vino să sedem subt pom. Deasupra-i încă veac ceresc. În vântul adevărului, în marea umbr-a mărului, vreau părul să ti-l despletesc să fluture ca-n vis către hotarul pământesc. Ce grai în sânge am închis? Vino să sedem subt pom, unde ceasul fără vină cu sarpele se joacă-n doi. Tu esti om, eu sunt om. Ce grea e pentru noi osânda de a sta-n lumină! Umblăm pe câmp fără popas Umblăm pe câmp fără popas sub zodii prin târziul ceas. Hotare, veac, tărâm s-au sters. Mai suntem noi si-un univers. Pierdem în noapte, rând pe rând, tot ce sub noi era pământ. Si mergem iar în gând, la pas. Un cer deasupra ne-a rămas. Vreo stea când cade din tării, fără să vrei, spre ea te tii si poala-ti potrivesti, s-o prinzi. Lucirea numai i-o cuprinzi. Si cumpănim ce e, ce-a fost. Noroc înalt, pornit cu rost, ne-ntâmpină de sus prin vânt, să nu ne-ajungă-n văi nicicând. Strofe de-a lungul anilor Când prin oras calci lin pe străzi sământa ulmilor, si-n mers în adevăruri limpezi crezi - mai e nevoie de vreun vers? Când muschiul de pădure mult ne-alină-n vară verde dor si glasul picurat ti-ascult - mai e nevoie de-un izvor? Când în bătaia vântului mlădie umbli pe colnic, pe-ntinderea pământului mai e nevoie de vreun spic? Când între lipsă si prisos ne bucurăm de câte sânt si cântă pe subt glii un os - mai e nevoie de cuvânt? Când îti ghicesc arzândul lut cum altul de Tanagra nu-i, din miazănoapte până-n sud mai e nevoie de statui? Când hoinărind, alăturea, noi mână-n mână ne găsim cu ochii la aceeasi stea - mai e nevoie de destin? Iubire Iubesti - când ulciorul de-aramă se umple pe rând, de la sine aproape, de flori si de toamnă, de foc, de-anotimpul din vine. Iubesti - când suavă icoana ce-ti faci în durere prin veac o tii înrămată ca-n rana străvechiului verde copac. Iubesti - când sub timpuri prin sumbre vâltori, unde nu ajung sorii, te-avânti să culegi printre umbre bălaiul surâs al comorii. Iubesti - când simtiri se desteaptă că-n lume doar inima este, că-n drumuri la capăt te-asteaptă nu moartea, ci altă poveste. Iubesti - când întreaga făptură, cu schimbul, odihnă, furtună îti este-n aceeasi măsură si lavă pătrunsă de lună. Cântec în doi Si vine toamna iar' ca dup-un psalm aminul. Doi suntem gata sa gustam cu miere-amestecat veninul. Doi suntem gata s-ajutam brindusile ardorii sa infloreasca iar' in noi si-n toamna-aceasta de apoi. Doi suntem, cind cu umbra lor ne impresoara-n lume norii. Ce ginduri are soarele cu noi -- nu stim, dar suntem doi.

Lauda suferintei Atâtia dintre semeni nu prea stiu ce să înceapă-n zori cu suferinta. Ei nu-si dau seama nici spre seară de prilejul chemat să-nalte mersul, cunostinta. Suferinta poate fi întuneric, tăciune în inimă, pe frunti albastru ger, pe coapsă ea poate fi pecete arsă cu fier, în bulgăre de tărână o lacrimă sau sâmbure de cer. Nu mai calcă pe pământ cine calcă-n suferintă. Ea schimbă la fată argila, o schimbă în duh ce poate fi pipăit, duios, cu stiintă. Tată, carele esti si vei fi, nu ne despoia, nu ne sărăci, nu alunga de pe tărâmuri orice suferintă. Alungă pe aceea doar care destramă, dar nu pe-aceea care întăreste fiinta-ntru fiintă. Fă ca semenii nostri, de la oameni la albine, de la-nvingători la biruiti, de la-ncoronati la răstigniti, să ia aminte că există pretutindeni si această suferintă, până astăzi si de-acum înainte singura legătură între noi si tine. Catrenele fetei frumoase I Deoarece soarele nu poate să apună făr' de a-si întoarce privirea după fecioarele cetătii, mă-ntreb: de ce-as fi altfel decât soarele? II O fată frumoasă e O fereastră deschisă spre paradis. Mai verosimil decât adevărul e câteodată un vis. III O fată frumoasă e lutul ce-si umple tiparele, desăvârsindu-se pe-o treaptă unde povestile asteaptă. IV Ce umbră curată aruncă-n lumină o fată! E aproape ca nimicul, singurul lucru fără de pată. V O fată frumoasă e a traiului ceriste, cerul cerului, podoabă inelului. VI Frumsete din frumsete te-ai ivit întruchipată fără veste, cum "într-o mie si una de nopti" povestea naste din poveste. VII O fată frumoasă e o închipuire ca fumul, de ale cărei tălpi, când umblă, s-ar atârna tărna si drumul. VIII O fată frumoasă e mirajul din zariste, aurul graiului, lacrima raiului. IX O fată frumoasă e cum ne-o arată soarele: pe cale veche o minune nouă, curcubeul ce sare din rouă. X Tu, fată frumoasă, vei rămânea tărâmului nostru o prelungire de vis, iar printre legende singura adevărată amintire. Catrenele dragostei Dragă-mi este dragostea bântuită de sprâncene, de sprâncene pământene, lungi, piezis-răsăritene. Dragă-mi este dragostea, soarele din an în veac, dragostea ce poartă-n ea moarte-ades si-ades un leac. Spune-se că-n holdă coaptă macul îl dezbraci c-o soaptă. Dragă-mi este dragostea care zice: nu si da. Dragă-mi este dragostea, mare face inima, mare pe cât lumea-zare, mică pe cât lacrima. Dragă-mi este dragostea care face stea si stea din pământurile noastre - prin poienile albastre. Sângele îsi stie visul. Dragă-mi este dragostea cu-năltimile si-abisul si cu ce mai are-n ea. Dragă-mi este dragostea - locului nu pot s-o tin, căci frumsetea ei dispare în frumsetile-i ce vin. Dragă-mi este dragostea, dragă uneori furtuna si-un păcat pe care-l arde pe la miezul noptii luna. Din aleanul trupului sufletul se naste. Dragă-mi este dragostea ce de ani mă paste. Dragostea ne-o tină zeii, să ne-ncânte funigeii ca urzeala inului firele destinului. Oglinda din adânc Când mă privesc într-o fântână mă văd cu-adevărat în zi asa cum sunt si-am fost si-oi fi. Când mă privesc într-o fântână ghicesc în fata mea bătrână cum ceruri si pământ se-ngână. Când mă privesc într-o fântână stiu că-n adâncuri foste mume îmi tin oglindă, ochi de lume. Când mă privesc într-o fântână îmi văd si soarta, uit de nume. Înscriptie pe o casă nouă Toate stau la locul lor, stă păianjenul în plasă ca-ntr-o lume de mătasă. Nu-l încearcă nici un dor din ocolul lui să iasă. Toate stau la locul lor: piatră, floare si ulcior, vatră si amnar si iască. Asta-i legea tuturor: Zări să-si facă din pridvor, să se simtă bine-acasă. Iarbă Iunie este Verde poveste. Iures sporeste. Iarba mai creste. Ziua a sasea, Sâmbăta ierbii. Creste mătasea, N-o calcă cerbii. Cresc ale ierbii Fire albastre Pân' la-năltimea Inimii noastre. Asta-i măsura, Pune natura Luncilor margini, Lege-n paragini. Vin curcubeie Rouă să beie, Seva vietii Si-a diminetii. Praful din spice, Traiului strajă, Stă ca o vrajă Moarte să strice. Vremea prieste Inimii, ierbii. Ragă si cerbii! Stai si priveste! Câte anume Fete în lume Are si-arată Iarba cu artă: Dulci si frumoase Linii de coapse, Linii de fete, Mintea să-mbete. Fete ce lesne - Trupuri si glezne - Ierbii le-asameni. Nu mai sunt oameni. Drumetie Popas în iarbă de neuitat. C-o sărutare, pe-a vietii măsură, îmi stingi în gură toate numele ce din alean ti-am dat. Pornim pe urmă iar ca două vârtejuri de vară pe drum. Ne suntem dar pentru dar si nu ne mai spunem nicicum. Ne place să umblăm ca întrupările fumului, să încâlcim mătasea pământului cu tintele drumului. Ce aude unicornul Prin lumea povestilor zumzetul vestilor. Prin murmurul mărilor plânsetul tărilor. Prin lumea aievelor cântecul Evelor. Prin vuietul timpului glasul nimicului. Prin zvonul eonului bocetul omului.