Balada morții Cobora pe Topolog Dintre munți, la vale... Çi la umbra unui stog A căzut din cale. În ce vară ? În ce an ? Anii trec ca apa... El era drumeț sărman Muncitor cu sapa. Oamenii l-au îngropat Într-un loc aiurea, Unde drumul către sat Taie-n lung pădurea. Çi de atunci, lângă mormânt, Plopi cu frunza rară S-au zbătut uçor în vânt, Zile lungi de vară. Soarele spre asfințit Çi-a urmat cărarea. Zi cu zi l-au troienit Vremea çi uitarea. Dimineața ca un fum Urcă pe coline, Zvon de glasuri dinspre drum Până-n preajmă-i vine. Peste vârfuri lunecând În argint condurii Înfioară când çi când Liniçtea pădurii... Numai colo-ntr-un frunzar Galben în lumină, Stă pe-o creangă de arțar Pasăre străină. Stă çi-açteaptă fără glas Parcă - să măsoare Cum se mută, ceas cu ceas, Umbra după soare... Astfel, tot mai neçtiut Spre adânc îl fură Çi-l îngroapă-n sânu-i mut Veçnica Natură Vara trece; pe cărări Frunza-n codru sună. Trec cernite înserări, Nopți adânci cu lună. Iar când norii-nvăluiesc Alba nopții Doamnă, Peste groapa lui pornesc Vânturi lungi de toamnă... Balada popii din Rudeni De la târg la Vadul-Mare Taie drumul prin poieni, Legănându-se călare, Popa Florea din Rudeni. Çi-n priveliçtea bogată Sus pe culme, jos pe drum, Iarna palidă-çi arată Plăzmuirile de fum. Somnul revărsat în fire, Gerul sfânt al Bobotezii, A-nchegat argint subțire Peste faldurii zăpezii Çi legând în gheață stropii, Bura care-n aer joacă, A țesut pe barba popii Fire lungi de promoroacă. Bolta sură ca cenuça, Codrii vineți - dorm adânc Sună numai căldăruça Atârnată de oblânc. Bate Surul din potcoavă Drum de iarnă, fără spor, Calcă rar çi cu zăbavă Lunecuçuri de pripor. Çi-n tăcerea care creçte, Adâncit ca-ntr-o visare, Popa când çi când çopteçte Legănându-se călare... Scutură din treacăt salbe, Reci podoabe care mint, Surpă bolți de ramuri albe Cu portaluri de argint. Lângă drum bătut de sănii Unde malul stă să cadă, Vede urme de dihănii Înstelate pe zăpadă. Iar pe culmea unei creste, Amețit de zare multă Strânge frâul fără veste Çi-mpietrit pe cal ascultă. Nici o çoaptă... nici un ropot... Numai din adâncuri sure, Vine vuiet lung de clopot Peste-ntinderi de pădure... Lung îi sună în ureche, Pe când el cu grijă scoate Pântecoasa ploscă veche Din dăsaga de la spate. Çi cu plosca ridicată, Zugrăvit pe cerul gol, Popa capătă deodată Măreție de simbol. Colo-n vale, unde drumul Taie luminiçuri rare, Printre plopi se vede fumul Hanului din Vadul-Mare. Calul, vesel, simte locul Çi s-abate scurt din cale, - C-a-nvățat çi dobitocul Patima sfinției-sale... Iar hangița iese-n uçă, Bucuroasă de câçtig. Ochii rîd spre căldăruçă: - Frig, părinte ? - Straçnic frig ! Cântec Frumoasă eçti, pădurea mea, Când umbra-i încă rară Çi printre crengi adie - abia Un vânt de primăvară... Când de subt frunze moarte ies În umbră viorele, Iar eu străbat huceagul des Cu gândurile mele... Când strălucesc subt roua grea Cărări de soare pline, Frumoasă eçti, pădurea mea, Çi singură ca mine... Rapsodii de primăvară I Sus, prin crângul adormit, A trecut în taină mare, De cu noapte, risipind Çiruri de mărgăritare Din panere de argint, Stol bălai De îngeraçi Cu alai De toporaçi. Primăvară, cui le dai ? Primăvară, cui le laçi ? II Se-nalță abur moale din grădină. Pe jos, pornesc furnicile la drum. Acoperiçuri veçtede-n lumină Întind spre cer ogeacuri fără fum. Pe lângă garduri s-a zvântat pământul Çi ies gândacii-Domnului pe zid. Ferestre amorțite se deschid Să intre-n casă soarele çi vântul. De prin balcoane Çi coridoare Albe tulpane Fâlfâie-n soare. Ies gospodinele Iuți ca albinele, Părul le flutură, Toate dau zor. Unele mătură, Altele scutură Colbul din pătură Çi din covor. Un zarzăr mic, în mijlocul grădinii, Çi-a răsfirat crenguțele cu spinii De frică să nu-i cadă la picioare, Din creçtet, vălul subțirel de floare. Că sa trezit aça de dimineață Cu ramurile albe - çi se poate spune Că-i pentru-ntâia oară în viață Când i se-ntâmplă-asemenea minune. Un nor sihastru Çi-adună-n poală Argintul tot. Cerul e-albastru Ca o petală De miozot. III Soare crud în liliac, Zbor subțire de gândac, Glasuri mici De rândunici, Viorele çi urzici... Primăvară, din ce rai Nevisat de pământeni, Vii cu mândrul tău alai Peste crânguri çi poieni ? Pogorâtă pe pământ In mătăsuri lungi de vânt, Laçi în urmă, pe câmpii, Galbeni vii De păpădii, Bălți albastre çi-nsorite De omăt topit abia, Çi pe dealuri mucezite Arături de catifea Çi porneçti departe-n sus După iarna ce s-a dus, După trena-i de ninsori Açternută pe colini... Drumuri nalte de cocori, Călăuzii cei străini, Îți îndreaptă an cu an Pasul tainic çi te mint Spre ținutul diafan Al câmpiilor de-argint. Iar acolo te opreçti Çi doar pasul tău uçor În omăt strălucitor, Lasă urme viorii De conduri împărăteçti Peste albele stihii... Primăvară, unde eçti ? Balada călătorului O, e-atât de bine când pe drumuri ninse Întâlneçti o casă cu lumini aprinse, Un ogeac din care se ridică fum, Când te prinde noaptea călător la drum ! Sania coboară clinul din pădure. Fug în urma noastră luminiçuri sure Çi-n singurătatea care ne petrece, Peste vârf de arbori, asfințitul rece Străbătând podoaba crengilor subțiri Luminează-n aer bolți de trandafiri. Dar amurgul palid a-nceput să scadă. Noaptea, ca un abur, creçte din zăpadă. Se ivesc departe măguri de hotar, Într-un loc se face drum pustiu de car, Çi-o fântână strâmbă pe lumina zării Pare că sporeçte liniçtea-nserării... Drum de vis ! E clipa mutei agonii Când alaiul Nopții zboară pe câmpii, Când singurătatea umbrele-çi arată Çi departe-n çesuri Ziua alungată Lângă reci fruntarii alergarea-çi curmă, Cu ochi mari de spaimă să privească-n urmă, Să-çi adune-n locul unde-a-ncremenit Peste sâni de ghiață părul despletit. Ca-ntr-o presimțire sufletul ți-e-nchis. Unde eçti ? Îți pare că trăieçti un vis... Treci lăsând în urmă, la răspântii mute, Umbre solitare çi necunoscute, Treci ducând o parte din tristețea lor, Un suspin, o rugă, un zadarnic dor. Iar târziu, când taina dimprejur te cheamă Çi-ti strecoară-n suflet un fior de teamă, Singur cu povara cugetului tău Te cuprind deodată lungi păreri de rău După-o fericire care întârzie, După câte n-au fost dar puteau să fie, După cele duse pentru totdeauna... Astfel, cu mirare, te trezeçti când luna Luminează somnul unei lumi de basme Iar omătul umple noaptea de fantasme. ................................................................. ................................................................ O, e-atât de bine când pe drumuri ninse Întâlneçti o casă cu lumini aprinse, Un ogeac din care se ridică fum, Când te prinde noaptea călător la drum ! Balada munților I S-au ivit pe rând în soare, Jos, la capătul potecii, Turma albă de mioare, Noatinele çi berbecii. Sunet de tălăngi se-ngână. Subt poiana din fruntarii, Zăboveçte-n deal la stână Baciul Toma cu măgarii. El se pleacă din cărare Çi tot leagă çi dezleagă, Cumpăneçte pe samare O gospodărie-ntreagă: Maldăr de tărhaturi grele Cu dăsagi, căldări çi pături, Că de-abia pot sta subt ele Doi măgari voinici alături. Gata !... Baciul stă pe gânduri, Peste frunte mâna-çi duce. Se ridică-n două rânduri Çi domol îçi face cruce. Apoi cată lung spre creste Çi spre țarcurile goale... Çi convoiul, fără veste, A pornit încet la vale. Cerul çi-a schimbat veçmântul. Ploaia parcă stă să-nceapă. Printre brazi coboară vântul Ca un foçnet lung de apă. Adâncit în gânduri multe Baciul stă çi nu-çi dă seama C-a rămas în loc s-asculte... Dupa el, călcând cu teamă, Merg tăcuții lui prieteni Prin sălbatice pripoare, Pe subt poale verzi de cetini, Pe potecă fără soare, Ori străbat în pas alene Luminiçuri fără flori, Singuratice poiene Cu mesteceni visători... Rar trezesc în a lor cale Câte-o piatră subt copită. Iar când drumul se prăvale Jos, la coastă povârnită, Calcă baciul ca pe gratii Çi-i struneçte blând cu gura: - Cătinel, feciorii tatii, Ca să n-o pornim de-a dura !... II Astfel, turmă dupa turmă Pleaca toamna de la stâni, De rămân pustii în urmă Munții singuri çi bătrâni. Astăzi ca çi-odinioară, Cât s-afundă-n vreme anii, Ei văzură cum coboară Pe cărări de plai ciobanii, Când pe soare, când pe ploaie, Vreme multă, fără număr, Cu căciula lor de oaie Çi cu sarica pe umăr, A' trecutului vii moaçte Peste care vremea creçte, - Culmea verde mi-i cunoaçte, Stânca sură mi-i iubeçte Iar în urma lor, pe sară, Astăzi ca çi alte dăți, Lungă liniçte coboară Peste mari singurătăți. Toamna cu-a ei albă frunte Çi cu galbenii-i conduri A lăsat argint pe munte Çi rugină pe păduri. La răspântii creçte stogul De foi moarte de curând. Strigă-n vale Topologul, Çi-a lui larmă, când çi când, Ca o voce omenească Până sus pe culmi tresare, Preajma mută s-o trezească Din senina ei visare. Tot mai jos apoi se lasă Poala norilor pe munte. Vin din iarna-ntunecoasă Zile lungi cu ploi mărunte. Neguri dese-ncep să cadă, Se târăsc în jos pe plai. Pe păduri se strâng grămadă Falduri albe de buhai. Brazii stau în nemiçcare, Printre ramuri ploaia pică, - Nici o creangă nu tresare, Nici un zbor de păsărică. Numai ferigele ude, Putregaiul çi bureții Îçi trimet mirezme crude În desimea groasă-a ceții. Trunchiuri strâmbe, răsturnate Scorburile çi buçtenii Cu-a lor cioturi, pe-nserate Umplu codrii de vedenii. Sihla neagră se-nfioară. Speriat, dintr-un hățiç, Pui sfios de căprioară A ieçit la luminiç... Cu blănița zgribulită Stă çi-ascultă nemiçcat... Vremea pare-ncremenită... Brazii fruntea çi-au plecat, Spăimântați, ca pentru rugă: Colo-n fundul curmăturii, Dormitând pe-o buturugă S-a ivit Muma-Pădurii... Dar nu-i nimeni să-i zărească Trupul hâd çi deçirat, Fața galbenă de iască, Nasul - ciot de brad uscat. Nici nu vede, nici n-aude, Doar îçi scutură pe-o mână Părul ei de vreascuri ude, Fruntea plină de țărână. Çi cum stă cu ceața-n spate Istovită lângă trunchi, Rădăcini çi crengi uscate Îi atârnă pe genunchi. Negurile-i sug puterea. Ochii-i nemiçcați çi suri Cheamă noaptea çi tăcerea Din adâncuri de păduri... III Çi se duc pe nesimțite Nopți pustii çi zile reci, Cum s-adună, putrezite, Frunze moarte pe poteci. Colo sus culcat, pe-o rână, Stă Negoiul mohorât Cu-a lui negură bătrână Care-i ține de urât. Fulgii-ncep apoi să cadă. Firea-çi doarme somnul ei Amorțită subt zăpadă... Iar târziu, la Sfântu-Andrei, Când cobori de la povarnă Printre plopi subțiri çi rari, În senina zi de iarnă Vezi departe munții mari Cum îsi zugrăvesc în soare Piscuri vinete spre cer, Povârniçuri sclipitoare, Brazi împodobiți de ger, Atârnând ca niçte salbe Pe grumajii lor de stânci, Peste plaiurile albe Çi prăpăstiile-adânci. Pastel Din asfințit, de peste munte, Răsfrângeri roçii de amurg Se sfarmă-n licăriri mărunte Çi-n Dunărea umbrită curg. Dar unda tulbure le-ngroapă Când, subt răchitele din vale, De-abia mai tremură pe apă Ca niçte coji de portocale. Acolo jos, peste cununa Întunecatului boschet, Sclipeçte-n aer semiluna Din vârful unui minaret. Çi parcă zugrăvit anume, Îçi culcă umbra până-n mal Ostrovul izolat de lume Ca un castel medieval. El pare-o navă fermecată Ce-a ancorat aici, subt munte, Minune îndelung visată De valul Dunării cărunte ! A açteptat în nopți senine Strălucitoare dimineață, Când din adâncul apei line S-a ridicat la suprafață Ca o grădină plutitoare Cu pomi çi păsări împreună, Cu florile-i ce râd în soare Çi noaptea tremură subt lună. Rapsodii de vară I Cine-ar putea să spună Câți secoli au trecut De-o lună, De când nu te-am văzut ?... Salcâmii plini de floare Se uită lung spre sat, Çi-n soare Frunziçul legănat Le-atârnă ca o barbă... Acolo mi-am găsit În iarbă, Refugiul favorit. Acolo, ca-ntr-un templu, De-atâtea dimineți Contemplu O tufă de scaieți. Pe când departe-n zare, Mirat ca un copil, Răsare Un astru inutil... II Iubito, fără tine Începe-o nouă zi... Dar cine Le poate socoti ? Că zilele-n restriçte Se-nalță çi apun Ca niçte Baloane de săpun... Cu mâinile subt tâmplă Cum stau aça culcat, Se-ntâmplă Un fenomen ciudat: Privirea mea distrată Prin negre rămuriçti Mi-arată Doi ochi adânci çi triçti Çi-n orice strop de rouă Văd două brațe, mici Ca două Picioare de furnici. Dar dacă o lăcustă Din verdele talaz, Robustă Îmi sare pe obraz,- Din ochii mei dispare Mirajul interpus, Pe care L-am zugrăvit mai sus, Çi-n ochii mei deodată, Ca-n alte dimineți, S-arată O tufă de scaieți... III Acum natura-ncepe Cu tainicul ei glas Din stepe Să cânte-ncet pe nas. Prin ierburile crude, Subt cerul fără fund, S-aude Un bâzâit profund Çi până la amiază Pământul încropit Vibrează Adânc çi liniçtit. Sunt gâze çi gângănii Ce sar çi fac mereu Mătănii Când trec prin dreptul meu, Çi-mpreunându-çi zborul, În ierburi îçi ascund Amorul Multiplu çi fecund. IV Çi-n vremea asta, oare, Când eu visez mereu La soare - Ce face dorul meu ? Iubirea mea nebună, De-abia trezită-n zori, Adună Mănunchiuri mari de flori. Se-ntreabă - ce să facă ? Çi făr-a pregeta, Ea pleacă Întins, la casa ta. Çi nici nu bagi de seamă Cum pasu-i furiçat Cu teamă S-apropie de pat, Ci doar tresari deodată Çi parcă-ți pare rău Mirată, Te uiți în jurul tău... Iar ea-ntr-un suflet vine Cu părul desfăcut La mine, Să-mi spuie ce-a făcut... Aça, spre zarea largă, Pe zi de-atâtea ori Aleargă Pe drumul lung de flori. V Târziu, când peste lanuri Coboară spre câmpii Noianuri De umbre argintii; Când luminosul crainic, Luceafărul stingher Çi tainic S-aprinde iar pe cer Çi cu lumină nouă Sclipeçte ca un strop De rouă Pe vârful unui plop, Iubirea mea fugară De-abia s-a liniçtit, Çi-afară, Ca un copil trudit, Pe-un maldăr de sulfine, Cu cel din urmă gând La tine, Adoarme suspinînd Broaçtele Am ascultat din umbră cântarea lor înaltă. Buchetele de trestii dormeau cu foçnet lin. Era o lună plină în fiecare baltă, Çi-n fiecare undă o piatră de rubin. Iar nuferii, pe care lianele-i dezgroapă Când i-a-nchegat în tremur lumina unui val, Păreau luceferi galbeni, căzuți adânc în apă Să-nsemne calea lunei spre-ntunecatul mal. Ostroave mari de umbră închipuiau corăbii Iar papura, miçcată în treacăt de zefiri, Nălța mănunchi în aer tremurătoare săbii, Prin pânza de lumină a undelor subțiri. Çi broaçtele semețe cântau cu glasuri multe Pe când, din înălțime, privindu-çi fața-n lac, Un nour singuratic stătea uimit s-asculte Cum bat cu toaca toate çi-o clipă toate tac. Se ridicau departe prelungi bătăi din palme Çi note-adânci de flaut ieçeau de jos, din stuh. Părea că lapidează tăcerea nopții calme O grindină de note zvârlite în văzduh. Çi cum deasupra apei s-amestecau întruna Umplând singurătatea de freamăt viu, părea Că toate laolaltă apostrofează luna, Că fiecare broască se ceartă cu o stea. Erau ocări în larma lunaticei orchestre Çi rugă arzătoare în tainicul ei zvon. Spuneau Nemărginirii durerile terestre Cu imnul lor zadarnic, solemn çi monoton... Cum le-ascultam din umbră acvatica fanfară, Subt cerul vast al nopții cu ele-am retrăit O noapte luminoasă din era terțiară, Nefericit çi singur ca primul troglodit. Acceleratul Peste fagi cu vârfuri sure A căzut amurgul rece. Înserarea mută trece Furiçată prin pădure. Spre apus abia s-arată Printre crengi, întunecată, O văpaie de rubin... Din frunziçurile grele De-nnoptare, tot mai vin Glasuri mici de păsărele... Reci çi palide-n senin Se ivesc deasupra stele. Çi deodată, dintre dealuri Se desprinde larg un zvon Depărtat çi monoton, Ca un murmur lung de ape Revărsate peste maluri... Creçte-n luncă, mai aproape, Umple văile vecine De răsunet mare... Vine !... Fulger negru...trăsnet lung Dus pe aripi de furtună, Zguduind pământul tună, Zările de-abia-i ajung... Parcă zboară, Parcă-noată, Scuipă foc, înghite drum, Çi-ntr-un valvârtej de fum Taie-n lung pădurea toată... A trecut... Dinspre câmpie, Vuiet greu de fierărie Se distramă în tăcere... Scade-n depărtare... Piere... Iar în urmă-i, din tufiçuri, De prin tainice-ascunziçuri, Se ivesc pe jumătate Păsărele ciufulite, Alarmate Çi-ngrozite: - Cine-i ?... Ce-i ?... Ce-a fost pe-aici ? Ciripesc cu glasuri mici Cinteze çi pitulici. Doar un pui de pițigoi, Într-un vârf de fag pitic, Stă cu penele vulvoi Çi făcând pe supăratul: - Ce să fie ? Nu-i nimic, A trecut Acceleratul... Sfârçit de vară Dacă liniçtea pădurii adormite Nici o veste de-altădată nu-ți trimite Çi pe freamăte pornite de departe Nu te-ajunge glas de dincolo de moarte, Vin' cu mine să ne pierdem în zadar Printre galbenele rariçti de stejar, Cu sfioase campanule çi sulfine, Pe cărări pe unde nimeni nu mai vine. Dulce zumzet somnoros çi ireal Să ne cheme spre poienele din deal. Taina liniçtei înalte să ne fure Prin cotite luminiçuri de pădure Çi la umbră să ne-mbie mai târziu O clopotniță de aur străveziu, Legănând deasupra creçtetelor noastre Licuricii înălțimilor albastre... Fără gânduri, ca-ntr-un somn abia deschis, Să trăim în clipe lungi acelaçi vis. Foi uscate-n jurul tău să cadă rar, La ureche să-ți descânte un bondar Çi cum stai cu ochii-nchiçi pe jumătate, Soare galben printre ramuri nemiçcate Să-ți învăluie-n tăcere çi-n lumină Fruntea mică de domniță bizantină. Iar la-ntoarcere, să trecem prin păçuni Çi prin funduri de livadă cu aluni, Printre garduri fumurii çi solitare Ce se uită-n urma noastră cu mirare... Çi din treacăt, ici çi colo, să culegi Sânziene cu tulpinele întregi, Margarete, scânteioare çi aglice, Un buchet de flori orfane çi calice, Lung în coadă çi ghimpos çi cu țărână. La plecare să-l ții falnic într-o mână, Dar cu vremea, desfoiat, să-ți pară greu Çi la urmă să mi-l dai să-l duc tot eu... O çopârlă pe cărare, lângă noi, Speriată să foçnească dintre foi Çi să stea, să vă uitați o dată bine, De departe, tu la ea çi ea la tine, Tu de sus çi ea din pietrele fierbinți, Amândouă serioase çi cuminți. Mai încolo o crenguță de mălin Ori un ghimpe să te-ntârzie puțin Çi - purtând de-a lungul văilor prin țară Vestea nouă a sfârçitului de vară, Flutur mic, într-o lucire de-asfințit Să ne-ntâmpine din țarină grăbit, Cu rugina pe albastre aripioare Ca o veçtedă petală de cicoare. Rapsodii de toamnă I A trecut întâi o boare Pe deasupra viilor, Çi-a furat de prin ponoare Puful păpădiilor. Cu acorduri lungi de liră I-au răspuns fânețele. Toate florile çoptiră, Întorcându-çi fețele. Un salcâm privi spre munte Mândru ca o flamură. Solzii frunzelor mărunte S-au zburlit pe-o ramură. Mai târziu, o coțofană Fără ocupație A adus o veste-n goană Çi-a făcut senzație: Cică-n munte la povarnă, Plopii çi răsurile Spun că vine-un vânt de iarnă Răscolind pădurile, Çi-auzind din depărtare Vocea lui tiranică, Toți ciulinii pe cărare Fug, cuprinçi de panică... Zvonul prin livezi coboară. Colo jos, pe mlaçtină, S-a-ntâlnit un pui de cioară Cu-n bâtlan de baçtină Çi din treacăt îi aruncă Altă veste stranie, C-au pornit-o peste luncă Frunzele-n bejanie ! II Într-o clipă, alarmate, Ies din çanțuri vrăbiile. Papura pe lac se zbate Legănându-çi săbiile. Un lăstun, în frac, apare Sus pe-un vârf de trestie Ca să ție-o cuvântare În această chestie. Dar broscoii din răstoacă Îl insultă-n pauze Çi din papură-l provoacă Cu prelungi aplauze. Liçițele-ncep să strige Ca de mama focului. Cocostârci, pe catalige, Vin la fața locului. Un țânțar, nervos çi foarte Slab de constituție, În zadar vrea să ia parte Çi el la discuție. Când deodată un erete, Polițai din naçtere, Peste baltă çi boschete Vine-n recunoaçtere Cu poruncă de la centru Contra vinovatului, Ca să-l aresteze pentru Siguranța statului... De emoție, în surdină, Subt un snop de bozie, O păstaie de sulcină A făcut explozie. III Florile-n grădini s-agită. Peste straturi, dalia, Ca o doamnă din elită Îçi îndreaptă talia. Trei petunii subțirele, Farmec dând regretelor, Stau de vorbă între ele: "Ce ne facem fetelor ?..." Floarea-soarelui, bătrână, De pe-acum se sperie C-au să-i cadă în țărână Dinții, de mizerie. Çi cu galbena ei zdreanță Stă-n lumina matură Ca un talger de balanță Aplecat pe-o latură... Între gâze, fără frică Se rencep idilele. Doar o gărgăriță mică, Blestemându-çi zilele, Necăjită cere sfatul Unei molii tinere, Că i-a dispărut bărbatul În costum de ginere. Împrejur îi cântă-n çagă Greierii din flaute. "Uf, ce lume, soro dragă !" Unde să-l mai caute ? L-a găsit subt trei grăunțe Mort de inaniție. Çi-acum pleacă să anunțe Cazul la poliție. IV Buruienele-ngrozite De-aça vremi potrivnice Se vorbiră pe çoptite Să se facă schivnice. Çi cum çtie-o rugăciune Doamna măsălariță, Tot soborul îi propune S-o aleagă stariță. Numai colo sus, prin vie, Rumenele lobode Vor de-acuma-n văduvie Să trăiască slobode. Vezi ! de-aceea mătrăguna A-nvățat un brusture Să le spuie-n față una Care să le usture !... Jos, pe-un vârf de campanulă Pururea-n vibrație, Çi-a oprit o libelulă Zborul plin de grație. Mic, cu solzi ca de balaur, Trupu-i fin se clatină, Juvaer de smalț çi aur Cu sclipiri de platină. V Dar deodată, pe coline Scade animația... De mirare parcă-çi ține Vântul respirația. Zboară veçti contradictorii, Se-ntretaie çtirile... Ce e ?... Ce e ?... Spre podgorii Toți întorc privirile. Iat-o !... Sus în deal, la strungă, Açternând pământului Haina ei cu trenă lungă De culoarea vântului, S-a ivit pe culme Toamna, Zâna melopeelor, Spaima florilor çi Doamna Cucurbitaceelor... Lung îçi flutură spre vale, Ca-ntr-un nimb de glorie, Peste çolduri triumfale Haina iluzorie. Apoi pleacă mai departe Pustiind cărările, Cu alai de frunze moarte Să colinde zările. ....................... ....................... Gâze, flori întârziate ! Muza mea satirică V-a-nchinat de drag la toate Câte-o strofă lirică. Dar când çtiu c-o să vă-nghețe Iarna mizerabilă, Mă cuprinde o tristețe Iremediabilă... Rapsodii de toamnă I A trecut întâi o boare Pe deasupra viilor, Çi-a furat de prin ponoare Puful păpădiilor. Cu acorduri lungi de liră I-au răspuns fânețele. Toate florile çoptiră, Întorcându-çi fețele. Un salcâm privi spre munte Mândru ca o flamură. Solzii frunzelor mărunte S-au zburlit pe-o ramură. Mai târziu, o coțofană Fără ocupație A adus o veste-n goană Çi-a făcut senzație: Cică-n munte la povarnă, Plopii çi răsurile Spun că vine-un vânt de iarnă Răscolind pădurile, Çi-auzind din depărtare Vocea lui tiranică, Toți ciulinii pe cărare Fug, cuprinçi de panică... Zvonul prin livezi coboară. Colo jos, pe mlaçtină, S-a-ntâlnit un pui de cioară Cu-n bâtlan de baçtină Çi din treacăt îi aruncă Altă veste stranie, C-au pornit-o peste luncă Frunzele-n bejanie ! II Într-o clipă, alarmate, Ies din çanțuri vrăbiile. Papura pe lac se zbate Legănându-çi săbiile. Un lăstun, în frac, apare Sus pe-un vârf de trestie Ca să ție-o cuvântare În această chestie. Dar broscoii din răstoacă Îl insultă-n pauze Çi din papură-l provoacă Cu prelungi aplauze. Liçițele-ncep să strige Ca de mama focului. Cocostârci, pe catalige, Vin la fața locului. Un țânțar, nervos çi foarte Slab de constituție, În zadar vrea să ia parte Çi el la discuție. Când deodată un erete, Polițai din naçtere, Peste baltă çi boschete Vine-n recunoaçtere Cu poruncă de la centru Contra vinovatului, Ca să-l aresteze pentru Siguranța statului... De emoție, în surdină, Subt un snop de bozie, O păstaie de sulcină A făcut explozie. III Florile-n grădini s-agită. Peste straturi, dalia, Ca o doamnă din elită Îçi îndreaptă talia. Trei petunii subțirele, Farmec dând regretelor, Stau de vorbă între ele: "Ce ne facem fetelor ?..." Floarea-soarelui, bătrână, De pe-acum se sperie C-au să-i cadă în țărână Dinții, de mizerie. Çi cu galbena ei zdreanță Stă-n lumina matură Ca un talger de balanță Aplecat pe-o latură... Între gâze, fără frică Se rencep idilele. Doar o gărgăriță mică, Blestemându-çi zilele, Necăjită cere sfatul Unei molii tinere, Că i-a dispărut bărbatul În costum de ginere. Împrejur îi cântă-n çagă Greierii din flaute. "Uf, ce lume, soro dragă !" Unde să-l mai caute ? L-a găsit subt trei grăunțe Mort de inaniție. Çi-acum pleacă să anunțe Cazul la poliție. IV Buruienele-ngrozite De-aça vremi potrivnice Se vorbiră pe çoptite Să se facă schivnice. Çi cum çtie-o rugăciune Doamna măsălariță, Tot soborul îi propune S-o aleagă stariță. Numai colo sus, prin vie, Rumenele lobode Vor de-acuma-n văduvie Să trăiască slobode. Vezi ! de-aceea mătrăguna A-nvățat un brusture Să le spuie-n față una Care să le usture !... Jos, pe-un vârf de campanulă Pururea-n vibrație, Çi-a oprit o libelulă Zborul plin de grație. Mic, cu solzi ca de balaur, Trupu-i fin se clatină, Juvaer de smalț çi aur Cu sclipiri de platină. V Dar deodată, pe coline Scade animația... De mirare parcă-çi ține Vântul respirația. Zboară veçti contradictorii, Se-ntretaie çtirile... Ce e ?... Ce e ?... Spre podgorii Toți întorc privirile. Iat-o !... Sus în deal, la strungă, Açternând pământului Haina ei cu trenă lungă De culoarea vântului, S-a ivit pe culme Toamna, Zâna melopeelor, Spaima florilor çi Doamna Cucurbitaceelor... Lung îçi flutură spre vale, Ca-ntr-un nimb de glorie, Peste çolduri triumfale Haina iluzorie. Apoi pleacă mai departe Pustiind cărările, Cu alai de frunze moarte Să colinde zările. ....................... ....................... Gâze, flori întârziate ! Muza mea satirică V-a-nchinat de drag la toate Câte-o strofă lirică. Dar când çtiu c-o să vă-nghețe Iarna mizerabilă, Mă cuprinde o tristețe Iremediabilă... Catrene "N-o să mai iubesc", zisese Biata-mi inimă naivă, Dar văzându-te pe tine, A căzut în recidivă... * Supărările iubirii Sunt ca ploile cu soare: Repezi, dar cu cât mai repezi Cu atât mai trecătoare. * Musafiri la mine-acasă, Fără să-i poftesc vreodată, Am un çoarec, doi păianjeni Çi, din când în când, o fată. * La fereastra ta-mi zâmbiră Toate florile din glastră, Numai floarea cea mai dulce A fugit de la fereastră. * Cum pierzi noaptea cu cetitul ! Am trecut din întâmplare Çi-mi venea, aça, să intru Çi să suflu-n lumânare... * Zici că la război, iubito, Vii cu mine fără preget... O, dar cum plângeai asară, Când te-ai înțepat la deget ! * Greu mi-i, dragă, fără tine Çi te chem de-atâtea ori, - Nu din zori çi până-n sară, Cât din sară până-n zori... * Multe-i spun când nu m-ascultă, Dar tresar çi tac din gură Când, c-un zâmbet, îçi ridică Ochii de pe cusătură. * Ochii negri, fața albă, Păr întunecat çi mare, Inima - un sloi de gheață. Alte semnalmente: n-are. * Draga mea, fără cuvinte, Doar din ochi pricepe toate. Numai cât mă uit la dânsa Çi-mi răspunde: Nu se poate ! * "Toate-s vechi" a zis poetul... Chiar çi cântecul acesta A mai fost, odinioară, Publicat în Zend-Avesta. Manon çi Des Grieux Ea-çi pune voalul cu miçcări discrete. El stă cuprins de-o presimțire gravă. Cerçindu-i mut o clipă de zăbavă, Sărută brațul zâmbitoarei fete. -Sunt trist, Manon; mi-e inima bolnavă... Atât çopti, cu fața la părete, Căci se temea acum să nu-l îmbete Amețitoarea ochilor otravă. Çi ea s-a dus... În clipa asta mare, I-a aruncat din prag o sărutare Çi n-a-nțeles durerea-i fără nume... O, tu cea mai nebună dintre toate, Manon, Manon ! de ce-ai lăsat pe lume Atâtea zeci de mii de strănepoate !... Balada chiriaçului grăbit Trec anii, trec lunile.n goană Çi-n zbor săptămânile trec. Rămâi sănătoasă, cucoană, Că-mi iau geamantanul çi plec ! Eu nu çtiu limanul spre care Pornesc cu bagajul acum, Ce demon mă pune-n miçcare, Ce taină mă-ndeamnă la drum. Dar simt că m-apasă păreții, - Eu sunt chiriatrecător: În scurtul popas al vieții Vreau multe schimbări de decor. Am stat la mansardă o lună. De-acolo, de sus, de la geam, Çi ziua, çi noaptea pe lună Priveam ca la teatru, madam ! Când luna-mi venea la fereastră, Oraçul părea că mă cheamă Să-i văd în lumina albastră Fantastica lui panoramă... Mai sus, într-o cameră mică, Făceau împreună menaj Un moç, un actor çi-o pisică. Iar dincolo, jos, la etaj - O damă cu vizite multe Çi-alături de ea un burlac, Un domn serios de la Culte Cu cioc çi cu ghete de lac. De-acolo, pe-o vreme ploioasă, Mi-am pus geamantanu-n tramvai Çi-abia am ajuns pân-acasă: Pe Berzei, la conu Mihai. Țin minte çi-acuma grădina, Ferestrele unse cu var... În față sta coana Irina Çi-n curte, un fost arhivar. Vedeai răsărind laolaltă Un colț luminos de ietac, Pridvorul cu iedera-naltă Çi flori zâmbitoare-n cerdac... Pe-atunci înflorea liliacul Çi noaptea cădea parfumată Umplând de mirezme cerdacul, - Çi-avea arhivarul o fată... Stam ceasuri întregi subt umbrarul De flori, açteptând neclintit (C-avea obicei arhivarul Să sforăie noaptea cumplit). Târziu, când se da la o parte Perdeaua, părea că visez... Çi iar am plecat mai departe, De teamă să nu mă fixez. Străine priveliçti fugare ! Voi nu çtiți că-n inimă port O dulce mireazmă de floare, Parfumul trecutului mort... Çi-am stat la un unchi, pe Romană, Țiu minte... dar unde n-am stat ? La domnul Manuc, o persoană Cu nasul puțin coroiat; La doamna Mary, pe Regală (O, cum mă ruga să nu plec ! Mi-a scris chiar o carte poçtală); Pe strada Unirii la Sbeck; Pe Grant, lângă birtul lui Sbierea; Pe Witing, pe Tei la Confort, - M-a dus pretutindeni puterea Aceluiaçi tainic resort. C-aça mi-e viața - o goană Çi astfel durerile trec... Rămâi sănătoasă, cucoană, Că-mi iau geamantanul çi plec ! Noapte de mai Sărman cizmar ! Ce demon te-a ursit să stai Pe trepiedul tău barbar, În noaptea limpede de mai ?... O çoaptă prinde să-nfioare Umila ta singurătate. Prelung çi rar, în depărtare Un clopot ,miezul nopții bate, Coboară vremea ca o apă Nestăvilită-n lunga-i cale, Çi fiecare ceas îngroapă Comoara tinereții tale. Ca niçte ritmice ciocane Răsună paçii pe asfalt: Sunt ghete mari "americane" Çi ghete mici cu tocu nalt... Acum odaia-ți pare mică. Te uiți cu silă împrejur... Un fum subțire se ridică Din lampa ta cu abajur... Çi iată, ca-n atâtea rânduri, Ai devenit sentimental, Privind cu ochii duçi pe gânduri Pantoful delicat de bal. În căptuçala-i de mătasă Te-ndeamnă visul tău curat Să pui o formă grațioasă De picioruaristocrat... ........................ ........................ O vezi la bal...aça, înaltă Çi elegantă ca o floare... În ploaia de confetti saltă Părechile dănțuitoare... Çi visul tău acum te-arată Frumos ca un locotenent, Când vii în fața ei deodată Çi-i faci uçor un compliment: -Dansați cu mine, domniçoară ? -Mersi ! răspunde ea încet... Çi-n luxul care vă-nconjoară, O strângi la pieptul tău, discret. Te prinde redingota bine. Sunt mândre ghetele de lac; Zâmbesti încrezător în tine... Apoi, când muzicile tac, La braț vă strecurați afară, Prin parcul liniçtit să stai Cu ea, pe-o bancă solitară, În noaptea tainică de mai... Çi-ți tremură deodată mâna Când te gândeçti c-ai săruta, În raza lunei, pe stăpâna Pantofului din mâna ta. O, mâna ta rudimentară, Cu piele aspră de toval !... Acum în pieptul tău coboară Revolta caldă, ca un val. Alungi vedeniile triste Din lumea celor fericiți, Çi mii de gânduri anarhiste S-aprind în ochii tăi trudiți. O, cum ai răscula norodul, "Sărmana plebe care-asudă", - Ai da nebun cu calapodul În rânduiala asta crudă ! Va trebui să vie-odată Acel feeric viitor... Çi-n mintea ta înfierbântată, Te vezi deodată orator: Înflăcărat rosteçti tirade, Porneçti mulțimea după tine. Se-nalță mii de baricade Çi cad palatele-n ruine. Tu vezi în noapte mii de torții, "Femei cu părul despletit", Prin aer trece duhul morții Çi-al răzbunării vânt cumplit !... Dar până-atunci, la judecată, Pe trepiedul tău barbar, Cu fruntea-n mână răzimată Ai adormit... Sărman cizmar ! Noapte de iarnă Cad din cer mărgăritare Pe oraçul adormit... Plopii, umbre solitare În văzduhul neclintit, Visători ca amorezii Stau de veghe la fereastră, Çi pe marmura zăpezii Culcă umbra lor albastră. Iarnă !... Iarna tristă-mbracă Streçinile somnoroase, Pune văl de promoroacă Peste pomi çi peste case. Scoate-o lume ca din basme În lumini de felinare - Umple noaptea de fantasme Neclintite çi bizare. Din ogeagul de cărbune Face albă colonadă Çi pe trunchiuri negre pune Capiteluri de zăpadă, Iar prin crengile cochete Flori de marmură anină, - O ghirlandă de buchete Care tremură-n lumină. Reci podoabe-n ramuri goale Plouă fără să le scuturi, Ici, risipă de petale, Colo, roi uçor de fluturi... * Çi din valul de zăpadă, Ca o mută arătare Legănându-se pe stradă, Un drumeț ciudat răsare... Vine cu popasuri multe, Face-n calea lui mătănii. Câte-o dată stă s-asculte Clopoțeii de la sănii. Alteori uimit tresare, Dă din mâini çoptind grăbit - Parcă spune-o taină mare Unui soț închipuit... Ca o umbră din poveste Se strecoară-ncet, çi iar Stă deodată fără veste Răzimat de-un felinar. Fața lui se lămureçte, Pare-nduioçat acum... Visător çi lung priveçte Casele de peste drum: Poartă mică...pomi în floare... O fereastră luminată... Streçini albe de ninsoare... Toate-i par ca altădată ! Çi păreri de rău trecute Cad pe inima-i trudită, Ca un stol de păsări mute Pe-o grădină părăsită: "Bulgărade gheață rece, Iarna vine, vara trece Çi n-am cu cine-mi petrece... Bulgăratopit în foc, Dacă n-am avut noroc ! Dacă n-am avut noroc...". Glasul, înecat, se curmă. Omul, çovăind în stradă, Pleacă iar, lăsând în urmă Pete negre pe zăpadă. Singuri Dormi !... Un val de aer umed am adus cu mine-n casă. Tremurând s-a stins văpaia lumânării de pe masă, Iar acuma numai ochiul de jăratic din cămin Licăreçte-n umbra dulce, ca o piatră de rubin. Bate vânt cu ploaie-n geamuri Çi e noapte neagră-afară... Plânsul streçinii suspină ca un cântec de vioară Monoton, çoptind povestea unei vremi de mult uitate...; Nici o rază nu pătrunde prin perdelele lăsate. Ci-ntunericul prieten stăpânind până departe, Çi de oameni çi de patimi fericirea ne-o desparte. Singur eu veghez în noapte, Ploaia cântă tot mai tare... Çi m-apropii, ochii negri să-i deschid cu-o sărutare. În drum Peste firea mută doarme Cerul plin de stele. Patru plopi ascund în umbră Casa dragei mele. Dar mi-a fost pesemne calea De-un duçman ursită: Am găsit lumina stinsă, Uça zăvorită... De trei nopți aceeaçi cale Bate călătorul. Cine n-are dor pe vale Nu-mi cunoaçte dorul. Gânduri triste, mâine sară Viu în ciuda voastră, - Çi de-o fi zăvor la uçă Intru pe fereastră ! Noapte de toamnă Murmur lung de streçini, risipite çoapte Cresc de pretutindeni çi se pierd în noapte. Rareori prin storuri o lumină scapă De-mi aprinde-n cale reci oglinzi de apă Çi-mi trimite-n față raza ei răsfrântă... Ploaia bate-n geamuri, streçinile cântă. Dar treptat, cu larma potolită scade Cântecul acestui tremur de cascade. Tot mai des în preajmă umbre vii răsar, Ploaia peste case pică tot mai rar Çi-n grămezi de neguri apele se strâng... Lumea-ntreagă doarme, streçinile plâng. Până când o rază de argint în zare Lămurind pe boltă straturi de ninsoare Lin desface umbra çi de crengi anină Scânteieri albastre, boabe de lumină. Iar acum din taina cerului deschis, Peste firea mută cad lumini de vis Çi-n troiene albe norii se desfac... Dar când iese luna, streçinile tac. * Dormi, iubire dulce !... Numai eu întârziu, singur pe cărare, Farmecul acestei clipe călătoare... Gândurile mele vin să te deçtepte, Din pridvorul tainic să cobori pe trepte. Să cobori în toamna limpede çi rece Çi visând cu mine clipa care trece, Să-mi sporeçti tristețea ceasului târziu Când, străin de tine, sufletu-mi pustiu Va porni zadarnic, rătăcind pe drum, Să sărute urma paçilor de-acum. Păinjiniç În plasa gândurilor mele de lumină Ți-am prins imagina: o viespe Subțire-n mijloc, ageră çi fină. O adiere poate s-o desprindă Din luminosul ei hamac, Să cadă ca o floare pe fața unui lac, Să-i tulbure metalica oglindă... E seară... Plopii înçirați în zare Se sting departe - Văpăi de umbră, facle funerare La căpătâiul zilei moarte... De ce să-mi stai zadarnic împotrivă ? Rămâi a mea... O, nu te zbate, dulcea mea captivă, - Rețeaua fină s-ar cutremura Çi fiecare fir întins prea tare Mă doare... Că le-am urzit - păinjen solitar - Nu din argintul razelor de lună, Ci din fiorul unui vis bizar Pe care Noaptea mi-l aduce-n dar Ca să-l trăim o clipă împreună... Distih eroic Plop tânăr, încrustat în miezul verii, Cu ramuri vii çi frunza sclipitoare, Când răul vântului se scaldă, Învață-mă să râd ca tine-n soare, Să-i sorb lumina caldă. * Plop negru, încrustat în ger Çi-ncremenit subt lună Cu rămuride zgură çi de fier Învață-mă să uit lumina verii Çi-n câmp silhui Să dau tristețea mea tăcerii Çi gândurile mele, nimănui...